Respingerea poruncilor lui Dumnezeu este fărădelege
Toți cei care predică neascultarea față de legile și poruncile divine urmează calea lui Satana, care a fost primul călcător al legii. De aceea, Isus le-a zis fariseilor că tatăl lor este diavolul (Ioan 8:44). Deși pretindeau că îi învață pe alții poruncile și legile lui Dumnezeu, învățau și practicau propriile legi și tradiții religioase în locul poruncilor lui Dumnezeu. În timpul lucrării Sale, Isus i-a criticat pe conducătorii religioși iudaici pentru tradițiile lor, la care țineau mai mult decât la legile și poruncile lui Dumnezeu. Le-a spus lămurit că ținând tradițiile umane, ei resping poruncile lui Dumnezeu: „Şi Fariseii şi cărturarii L-au întrebat: <Pentru ce nu se ţin ucenicii Tăi de datina bătrânilor, ci prânzesc cu mânile nespălate?> Isus le-a răspuns: <Făţarnicilor, bine a proorocit Isaia despre voi, după cum este scris: ‘Norodul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei, dând învăţături cari nu sunt decât nişte porunci omeneşti.’ Voi lăsaţi porunca lui Dumnezeu şi ţineţi datina aşezată de oameni, precum spălarea ulcioarelor şi a paharelor, şi faceţi multe alte lucruri de acestea.>
El le-a mai zis: <Aţi desfiinţat frumos porunca lui Dumnezeu, ca să ţineţi datina voastră. Căci Moise a zis: ‘Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta’ şi: ‘Cine va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa, să fie pedepsit cu moartea.’ Voi, dimpotrivă, ziceţi: ‘Dacă un om va spune tatălui său sau mamei sale: ‘Ori cu ce te-aş putea ajuta, este Corban, adică dat lui Dumnezeu’, face bine şi nu-l mai lăsaţi să facă nimic pentru tatăl sau pentru mama sa.’ Şi aşa, aţi desfiinţat Cuvântul lui Dumnezeu, prin datina voastră. Şi faceţi multe alte lucruri de felul acesta!>“ (Marcu 7:5-13; subl. ns.)
Majoritatea creștinilor din această lume fac aceeași greșeală ca și fariseii. Multe confesiuni susțin că revelația divină se găsește atât în tradiția creștină, cât și în Sfinta Scriptură. În majoritatea bisericilor, pentru conducătorii religioși tradiția ocupă un statut mai important decât Cuvântul lui Dumnezeu. Este evident că au făcut așa cu porunca a patra. Au pus tradiția lor nescripturistică a sfințirii duminicii mai presus de porunca divină a Sabatului. Respingând porunca lui Dumnezeu de a ține Sabatul sfânt, în ochii Lui au devenit călcători ai Legii. Conform învățăturii lui Isus, ei sunt lucrători ai fărădelegii. În același fel, bisericile care folosesc orice formă de idoli – inclusiv statui, imagini, relicve, icoane și alte obiecte simbolice – resping porunca a doua, de dragul tradiției lor. Fiindcă încalcă poruncile lui Dumnezeu, sunt vinovați de fărădelege.
În prima sa epistolă, apostolul Ioan definește clar fărădelegea: „Oricine face păcat, face şi fărădelege; şi păcatul este fărădelege.“ (1Ioan 3:4) A face fărădelege înseamnă a trăi într-o stare de păcat, comițând păcat ca stil de viață. Cu alte cuvinte, fărădelegea este încălcarea constantă a legilor și a poruncilor lui Dumnezeu, adică păcat. Conducătorii religioși care practică și îi învață și pe alții fărădelegea, par a fi neprihăniți, deoarece folosesc numele lui Dumnezeu și al lui Isus Hristos și citează adesea din Scriptură. Totuși, ei nu sunt slujitori adevărați ai lui Dumnezeu, pentru că resping poruncile și legile Sale.
Apostolul Iuda, fratele lui Isus Hristos, a fost martor la răspândirea fărădelegii printre bisericile din vremea sa. Iuda i-a implorat pe credincioși să îi respingă pe învățătorii neevlavioși ai fărădelegii, care foloseau harul lui Dumnezeu ca pe o scuză pentru păcat, predicând evanghelia falsă a credinței fără ascultare și înlocuind poruncile lui Dumnezeu cu tradiții care își aveau originea în păgânismul antic. Să citim ce spune Iuda: „Prea iubiţilor, pe când căutam cu tot dinadinsul să vă scriu despre mântuirea noastră de obşte, m-am văzut silit să vă scriu ca să vă îndemn să luptaţi pentru credinţa care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna. Căci s-au strecurat printre voi unii oameni, scrişi demult pentru osânda aceasta, oameni neevlavioşi, care schimbă în desfrânare harul Dumnezeului nostru şi tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân şi Domn Isus Hristos.“ (Iuda 3-4; subl. ns.)
Și apostolul Petru a avertizat împotriva învățătorilor falși care aveau să respingă ascultarea față de poruncile lui Dumnezeu, așa cum învățase și practicase Isus Hristos: „În norod s-au ridicat şi prooroci mincinoşi, cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura pe furiş erezii nimicitoare, se vor lepăda de Stăpânul [respingând învățăturile Lui], care i-a răscumpărat, şi vor face să cadă asupra lor o pierzare năprasnică. Mulţi îi vor urma [exaltând tradiția bisericii] în destrăbălările lor. Şi, din pricina lor, calea adevărului va fi vorbită de rău.“ (2Petru 2:1-2; subl. ns.; parantezele adăugate)
Cei care practică și învață pe alții fărădelegea judecă Legea și pe Dătătorul Legii
Cei care predică fărădelegea nu numai că blasfemiază adevărul lui Dumnezeu, dar și judecă legile Sale în mod nedrept. În fărădelegea lor ei pretind că toate legile și poruncile lui Dumnezeu au fost abolite sau făcute nefuncționale. Să citim: „De fapt, toată legea lui Moise a fost făcută nefuncțională. Mesajul Noului Testament este clar pentru toți cei care au <urechi de auzit.>“ Întreaga lege a lui Moise a fost făcută nefuncțională prin moartea lui Isus Hristos. Legea, în totalitatea ei, nu mai are nicio autoritate imediată sau legală și nicio jurisdicție asupra nimănui…. Hristos este sfârșitul și împlinirea tuturor celor 613 porunci ale legii, punând cu totul capăt jurisdicției lor.“ (Tardo, Sunday Facts & Sabbath Fiction, p. 26-27)
Judecând în felul acesta legea, învățătorii fărădelegii Îl resping pe Dumnezeu ca Dătător al Legii și nu sunt împlinitori ai legii. Apostolul Iacov condamnă această atitudine neevlavioasă. Să citim ce spune el: „Nu vă vorbiţi de rău unii pe alţii, fraţilor! Cine vorbeşte de rău pe un frate sau judecă pe fratele său, vorbeşte de rău Legea sau judecă Legea. Şi dacă judeci Legea, nu eşti împlinitor al Legii, ci judecător. Unul singur este dătătorul şi judecătorul Legii: Acela care are putere să mântuiască şi să piardă. Dar tu cine eşti de judeci pe aproapele tău?“ (Iacov 4:11-12; subl. ns.)
Nu doar consideră legea nedemnă, ci în realitate Îl și judecă pe Dumnezeu, care este singurul Dătător al Legii, considerându-L nedemn. A-L judeca pe Dumnezeu, a nu accepta poruncile și legile Lui și a-L respinge ca Dătător al Legii este întruchiparea fărădelegii. Acesta este duhul și atitudinea lui Satana, diavolul. Mai mult chiar, asta a fost la baza unor religii care se întemeiază pe tradiții și porunci umane, chiar dacă se folosesc de numele lui Isus Hristos.
Patriarhul Iov a ascultat cu desăvârșire litera legii lui Dumnezeu. Totuși, el își pusese încrederea în sine și în capacitatea sa de a fi neprihănit, în loc să se încreadă în Dumnezeu, Dătătorul Legii. Se lăuda cu propria sa neprihănire. Lăudăroșenia îi era așa de mare încât Dumnezeu a îngăduit asupra lui Iov un necaz cumplit. După ce a fost lovit cu bube din cap până în picioare, suferința său a atins un punct în care îi era aproape imposibil să mai rabde. Și nici trei din cei patru prieteni ai lui nu i-au fost de mare ajutor. Nu erau în stare să îl înțeleagă și să îl mângăie. Numai unul din ei l-a apărat, și anume Elihu. Să citim ce i-a spus el: „Elihu a luat din nou cuvântul şi a zis: <Ascultaţi, înţelepţilor, cuvintele mele! Luaţi aminte la mine, pricepuţilor! Căci urechea deosebeşte cuvintele, cum gustă cerul gurii bucatele. Să alegem ce este drept, să vedem între noi ce este bun.> Iov a zis: <Sunt nevinovat. Şi Dumnezeu nu vrea să-mi dea dreptate.>“ (Iov 34:1-5)
Apoi Elihu i-a arătat lui Iov care era păcatul lui: „Iov vorbeşte fără pricepere şi cuvântările lui sunt lipsite de judecată. Să fie încercat dar mai departe, fiindcă răspunde ca cei răi! Căci adaugă la greşelile lui păcate noi; bate din palme în mijlocul nostru, îşi înmulţeşte cuvintele împotriva lui Dumnezeu.“ Elihu a continuat: „Îţi închipuieşti că ai dreptate şi crezi că te îndreptăţeşti înaintea lui Dumnezeu.“ (Iov 35:1-2)
După multe predicuțe ale prietenilor și diatribe de-ale lui Iov, care face tot posibilul pentru a-și apăra neprihănirea, el a vrut ca Dumnezeu Însuși să îi vorbească. Dumnezeu a avut amabilitatea de a-i răspunde și de a-i arăta că nu a făcut bine să Îl judece: „Domnul a răspuns lui Iov din mijlocul furtunii, şi a zis: <Încinge-ţi mijlocul ca un viteaz; ca Eu să te întreb şi tu să Mă înveţi. Vrei să nimiceşti până şi dreptatea Mea? Şi să Mă osândeşti, ca să-ţi scoţi dreptatea?>“ (Iov 40:6-8; subl. ns.)
Este aceeași atitudine de autoîndreptățire pe care o au lucrătorii nefărădelegii din ziua de azi față de poruncile și legile lui Dumnezeu. Ei resping declarația lui Dumnezeu că poruncile și legile Sale sunt sfinte, drepte și duhovnicești; și le consideră mai degrabă dure și rele, numindu-le un blestem. Făcând așa, ei Îl condamnă pe Dumnezeu, pentru a-și stabili propria neprihănire în locul legilor și poruncilor drepte ale lui Dumnezeu. Asemenea lui Iov, ei susțin că duminica este mai dreaptă decât Sabatul sfânt al lui Dumnezeu.
Mai mult decât atât, deoarece se folosesc de unele versete din Biblie și rețin unele porunci divine în sistemul religios al propriei lor neprihăniri, ei susțin că sunt pe calea mântuirii. Dar nu își dau seama ca tradițiile, poruncile lor și harul fals nu le vor aduce mântuire. Aceeași greșeală a făcut-o și Iov. Deoarece numai Dumnezeu este Mântuitor, El i-a spus clar lui Iov că propria sa neprihănire nu îl va putea mântui: „Ai tu un braţ ca al lui Dumnezeu şi un glas de tunet ca al Lui? Împodobeşte-te cu măreţie şi mărime, îmbracă-te cu strălucire şi cu slavă! Varsă-ţi valurile mâniei tale şi doboară cu o privire pe cei trufaşi! Smereşte cu o privire pe cei trufaşi, zdrobeşte pe loc pe cei răi, ascunde-i pe toţi împreună în ţărână, înveleşte-le faţa în întunerec! Şi atunci voi aduce şi Eu lauda puterii dreptei tale.“ (vers. 9-14; subl. ns.)
În cele urmă, după ce Dumnezeu i-a vorbit, Iov a renunțat la propria sa neprihănire, s-a detestat profund și s-a pocăit „în țărână și cenușă.“ (Iov 42:6) Lucrul acesta trebuie să îl facă și confesiunile așa-zis creștine. Trebuie să renunțe la propria lor neprihănire pe care au instaurat-o și să accepte neprihănirea lui Dumnezeu Tatăl și a lui Isus Hristos. „Lucrătorii nelegiuirii“ trebuie să înceteze să Îl judece pe Dumnezeu pentru a fi neprihăniți în proprii lor ochi.
Examinând cu atenție istoria creștinismului, vom vedea că tocmai lucrul acesta s-a întâmplat. Oamenii și-au întemeiat religii bazate pe propria neprihănire și au respins adevărata neprihănire a lui Dumnezeu. Creștinismul adevărat, așa cum a fost predicat el de Isus Hristos și de apostoli, a fost sabotat de către învățători falși ai nelegiuirii. Învățăturile acestor „oameni neevlavioși“ despre care au scris Iuda și Petre, au fost transmise în scrierile „părinților bisericești“ și au fost acceptate ca autoritate de către Biserica Romană. De-a lungul secolelor, Biserica Romană a crescut în putere, folosindu-și influența pentru a călca în picioare orice urmă a învățăturilor adevărate ale lui Isus Hristos. După conflictul de putere dintre episcopul Romei și cel al Constantinopolului, biserica s-a despărțit în două: Biserica Romano-Catolică și Ortodox-Răsăriteană. Doctrina celei dintâi a format gândirea lumii Occidentale, iar influența celei de-a doua a dominat în Est.
Până la Martin Luther, autoritatea doctriniei și a tradiției catolice nu mai fusese pusă serios la încercare. Martin Luther a respins corupția și nelegiuirea Bisericii Romano-Catolice, căutând, se pare, adevărul divin. El a depus un efort serios pentru a traduce Scriptura în limba germană, așa încât și oamenii de rând să poată citi și studia Cuvântul lui Dumnezeu. Dar religia care a luat naștere ca rezultat al învățăturilor lui Martin Luther, numită luteranism, nu a restaurat adevăratele învățături ale lui Isus Hristos. Reforma începută de Martin Luther nu a fost completă, deoarece și el a respins porunca a II-a și a IV-a. Rezultatul a fost o nouă formă de fărădelege. Luther susținea că dacă cineva este mântuit prin harul lui Dumnezeu, nu are cum să piardă mântuirea, indiferent de gradul sau intensitatea păcatelor pe care le comite. El vorbește pe față despre această învățătură greșită într-una din scrisorile sale: „Fii păcătos și păcatele tale să fie puternice, dar credința ta în Hristos să fie și mai puternică și bucură-te în Hristos, care a biruit păcatul, moartea și lumea. Vom comite păcate cât timp suntem pe acest pământ, căci în această viața nu poate exista neprihănire… Niciun păcat nu ne poate despărți de El, chiar dacă am ucide sau am comite adulter de o mie de ori în fiecare zi.“ (Martin Luther, Saemmtliche Schriften, Scrisoarea 99, 1 August 1521)
Cuvintele lui Martin Luther arată profunzimea nelegiuirii la care au ajuns mulți conducători religioși și care a fost condamnată de Iuda. Această învățătură este întruchiparea „harului“ ieftin, care respinge poruncile lui Dumnezeu și îngăduie păcatul fără nicio limită. Părerea lui Luther cu privire la omor și adulter este diametric opusă învățăturilor lui Hristos, care a extins și a scos în evidență importanța poruncilor a șasea și a șaptea și le-a arătat aplicația spirituală.
Promovarea fărădelegii a reușit să îi înșele pe majoritatea celor care se numesc creștini să accepte un har greșit. După cum arată Noul Testament, această perspectivă greșită asupra harului nu duce la mântuire. În Ziua de Apoi, învățătorii fărădelegii care au fost respectați în calitate de conducători spirituali și au făcut fapte demne de laudă în numele lui Isus Hristos, vor fi respinși: „Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: <Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?> Atunci le voi spune curat: <Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi cari lucraţi fărădelege.>“ (Matei 7:22-23; subl. ns.)
Lucrătorii de fărădelege vor arde în iazul cu foc și vor fi pedepsiți cu moartea veșnică, din care nu există înviere. „Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul, care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua.“ (Apocalipsa 21:8; subl. ns.)
Predica lui Isus Hristos de pe Muntele Fericirilor are autoritatea deplină a lui Dumnezeu Tatăl. Când a vorbit despre aplicația spirituală a poruncilor și legilor lui Dumnezeu, oamenii care L-au ascultat au rămas uimiți: „După ce a sfârşit Isus cuvântările acestea, noroadele au rămas uimite de învăţătura Lui; căci El îi învăţa ca unul care avea putere, nu cum îi învăţau cărturarii lor.“ (Matei 7:28-29) Când înțelegem cu adevărat învățătura lui Isus, ne dăm seama că El oferea legilor și poruncilor lui Dumnezeu o aplicație spirituală pentru Noul Legământ, care este standardul spiritual deplin pe care l-a oferit Isus, așa încât credincioșii adevărați să asculte de legile și poruncile lui Dumnezeu în spiritul legii, și nu doar în litera ei.
