Anul profetic 1844În discuție este interpretarea profeției din Daniel 8,14 și 9,24-27 despre 2300 de seri și dimineți, până la curățirea Sfântului locaș.
Interpretarea zilelor din profeție ca însemnând ani în realitate începe de la evreii dinainte de Domnul Hristos, care și-au dat seama că templul lor nu putea fi reconstruit în șapte săptămâni literale.
Primul scriitor creștin care aplică acest principiu la cele 1260 zile din Apoc. 12 este Ioachim de Flora (circa A.D. 1190). “Spiritualii,” urmașii lui, au extins această aplicație la profețiile privind cele 1290, 1335 și 2300 de zile.
Scriitori din secolul al XIV-lea, ca De Lyra și Brutte au aplicat principiul zi-an la perioadele 1260, 1290 și 1335.În 1440, Nicolaus Cusanus (Nicholas of Cusa, Nicolae din Cuza, probabil român din Transilvania) este prima autoritate care aplică principiul la perioada de 2300 și calculează timpul din vremea Persiei, 559 în. Hr. până în jurul anului 1750.
Scriitorii Reformațiunii aplică principiul zi-an la perioadele 1260, 1290 și 1335.Toți scriitorii din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea aplică acest principiu la aceleași perioade și din ce în ce nai mulți la cea de 2300 de zie.
După Reformațiune, recunoașterea devine virtual universală pentru cele patru puteri ale lumii- Babilon, Medo-Persia, Grecia și Roma, pentru cele zece națiuni ieșite din căderea Imperiului Roman, pentru Cornul cel mic, Anticrist, Fiara și Desfrânata din Apocalipsa 13 și 17 ca fiind Papalitatea . Tot așa, cele șapte biserici, sigilii și trâmbițe reprezintă Era creștină, balaurul – Roma păgână, femeia în alb – Biserica adevărată, curată, femeia în stacojiu – Biserica apostată.
De acum cele cinci luni, sau 150 de ani ai sarasinilor (arabi), cei 391 (sau 396) ai turcilor erau recunoscuți în mod comun. Franța era “a zecea parte” a cetății adică a Romei. Ea avea să cadă și cei 1260 de ani de supremație spirituală a papalității avau sa se încheie cu evenimente produse de Revoluția franceză. Plăgile – fie în curs, fie urmând să cadă asupra papalității, venirea Domnului și mileniul care urma, erau credințe stabilite. Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea apare un grup mic, dar în creștere, care susține că Domnul va veni după cei o mie de ani.
La această interpretare fundamentală a profețiilor, dezvoltată în lumea veche, se adaugă cercetările și mărturiile independente ale Americii din perioada colonială și națională. Paralelismul este remarcabil. Deosebiri minore și neesențiale apar, dar linia principală de interpretare rămâne aceeași.
Suntem pe drum să dovedim că Anul profetic 1844 nu este o credință, sau o interpretare a profeției apărută în America, mai puțin deci între adventiști, și nu provine din scrierile lui Ellen G. White. Ce urmează poate să sursprindă încă și mai mult.
În primele patru secole ale creștinismului era generală credința că profeția din Daniel 7 se referă la Babilonia, Medo-Persia, Imperiul Macedonean și Roma. Din secolul următor, națiunile ieșite din invaziile barbare în vechiul teritoriu roman sunt socotite ca fiind cele zece coarne. Treptat papalitatea, care se conoslidează, este văzută ca fiind cornul al unsprezecelea – “cornul cel mic”. Eberhard din Salzburg arată că aceasta era o convingere stabilită în A.D. 1240. Suntem în plin catolicism, trei sute de ani înainte de Reformațiune. Aceeași convingere despre papalitate ca fiind “cornul cel mic” din profeție este afirmată de Wycliff, Luther, Knox și alții și devine axiomatică în lumea protestantă.
Următorul punct de interes a fost durata de 1260 de zile-ani a dominației spirituale a Romei. Începând cu un secol înainte de Revoluția franceză Cressener, Fleming, Newton și alții afirmă această interpretare și se uită la anul 1800, sau puțin înaintea lui, ca fiind sfârșitul acestei perioade.
Captivitatea papei Pius VI în 1798 este larg recunoscută pe ambele parți ale Oceanului Atlantic ca fiind împlinirea profeției. De aici înainte se așteaptă judecata lui Dumnezeu și celelalte evenimente legate de a doua venire a Domnului.
Cercetarea se deplasează, de la Daniel 7 la Daniel 8, spre cele 2300 de zile (“seri și dimineți”). Profeția aceasta devine obiectul interesului în Anglia, Europa, Africa și până îm India. În Statele Unite vreo șaizeci de predicatori din diferite denominațiuni publică această profeție. În Anglia este răspândită de la circa o mie de amvoane. Calculul timpului diferă ușor, ajungând la 1843, 1844 sau 1847. Nu este o înțelegere acceptată de toți privind ce urma să aibă loc la data respectivă.
După 1836 numărul predicatorilor acestei profeții a crescut cu sutele.Între ei erau mulți laici. Unui dintre ultimii a fost baptistul William Miller. Niciodată nu a existat un cor așa de mare de interpreți ai profeției. S-a adăugat un număr și mai mare de cercetători, de oameni educați și cu renume, care au provocat un interes și mai mare al populației. Rezultatele acestei redeșteptări vor fi diferite.
Are loc o deplasare a accentului interpretării profetice. Este făcută paralela între fiara cu zece coarne din Daniel 7 și cea din Apocalipsa 13. “Rana de moarte” dată fiarei fusese dată papalității de sabia franceză. De acum trebuie înțeleasă profeția din Apocalipsa 14. Ce înseamnă îngerul care zboară prin mijlocul cerului cu Evanghelia veșnică deschisă în mână? Este vorba de evenimente care preced arătarea Domnului în glorie.
Legătura dintre cele 2300 de zile și cele 70 de săptămâni fusese deja publicată de Tillinghast din Anglia în 1654. El arătase că perioada mai mică este parte din cea de 2300 de zile. Johann Petri, pastor reformat din Germania, propune pentru prima dată în istorie, în 1768, interpretarea celor 70 de săptămâni ca fiind prima parte din cele 2300 de zile. Amândouă perioadele au început la 453 înainte de nașterea Domnului Hristos și cei 2300 de ani se termină în 1847. El pornise de la botezul Domnului la 30 de ani, punct comun cu sfârșitul celor 69 de săptămâmi. Dar principiul acesta își găsește o largă acceptare de-abia în secolul al XIX-lea.
Acum, este mai mult decât o coincidență că doi cercetători au publicat independent, câte un articol similar, la câteva luni unul după celălalt. John Aquila Brown din Anglia , în Noembrie 1810 și Wiiliam Cummins Davis din Carolina de Sud, în Iamuarie 1811. Amândoi socotesc cele 70 de săptămâni ca prima parte din cele 2300 de zile. Brown pornește de la decretul lui Artaxerxe I Longimanus din 457 În. Hr. și ajunge în Ianuarie 1844. Davis socotește botezul Domnului la mijlocul celei de a 70-a săptămână, în A.D. 37 și ajunge în 1847. Data corectă trebuia să fie A.D. 34.
Anul profetic 1844 face parte din istoria doctrinelor creștine. Contribuția particulară a Adventiștilor a fost clarificarea evenimentului care urma să aibă loc la 1844. Nici această clarificare nu a început cu Ellen G. White.Ea însă a fost inspirată să susțină această poziție. Compararea textelor din Daniel 7, 8 și 9 cu Leviticul 16 și cu Evrei 8 și 9 a stabilit credința că “sfântul locaș” “Sanctuarul” care trebuia curățit este cel din cer.
Duși însă de părerea populară de atunci că Pământul era acest locaș, primii adventiști au acceptat ideia lui William Miller că Domnul va veni în 1844. Greșeala i-a costat o teribilă dezamăgire. Această experiență amară a avut însă efectul de a alege pe cei care doreau într-adevăr ca Domnul să vină de ceilalți. Din acest nucleu s-a organizat în 1863 Biserica Adsventiștilor de Ziua a Șaptea, azi prezentă în aproape toate țările din lume.
Să vedem dacă interpretarea adventistă a evenimentului prezis să aibă loc la încheierea perioadei de 2300 de ani este susținută de Biblie.
Să începem cu scena descrisă în Daniel 7,9.10: “Mă uitam la aceste lucruri, până când s-au așezat niște scaune de domnie. Și un Îmbătrânit de zile a șezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada și părul capului Lui era ca niște lână curată; saunul lui de domnie era ca niște flăcări de foc și roatele lui ca un foc aprins. Un râu de foc curgea și ieșea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori Îi slujau și de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui. S-a ținut judecata și s-au deschis cărțile”.
Trebuie să fim preveniți că limbajul revelației divine este necesar adaptat condiției umane și limitării acesteia. De exemplu, când Biblia vorbește despre tronul, sau scaunul de domnie al lui Dumnezeu, trebuie să înțelegem că se referă la exercitarea aurorității Lui supreme, nu obligatoriu la o piesă de mobilă. Domnul Însuși spune că “Dumnezeu este duh ” (Ioan 4,24). Îngerii angajați în lucrarea lui Dumnezeu “sunt toți duhuri slujijtoare trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moșteni mântuirea” (Evrei 1,14).
Noțiunea noastă despre duhuri este foarte limitată. Citim: “Pe când vorbeau ei astfel, Isus a stat în mijlocul lor și le-a zis: “Pace vouă!” Plini de frică și de spaimă ei credeau că văd un duh. Dar El le-a zis: … “Uitați-vă la mâinile și la picioarele Mele. Eu sunt; pipăiți-Mă și vedeți. Un dih n-are nici carne, nici oase , cum vedeți că am Eu” (Luca 24,37-39).
Ne este greu să acceptăm ideia că un duh poate sau trebuie să se așeze pe un scaun, indiferent din ce material ar fi confecționat. Rămâne deci valoarea simbolică a a obiectului. În cazul prezentat este vorba de de funcția de asesori a îngerilor la Curtea de Judecată a cerului. Pentru ei profetul a văzut că s-au așezat “niște scaune de domnie”. Iar despre scaunul de domnie a lui Dumnezeu semnificația este că în acest context, Dumnezeu Își exercită funcția Lui de Conducător suprem al universului.
Totuși, pentru motive solid stabilite, trebuie să rămânem la limbajul biblic. Riscurile rătăcirii pe valurile imaginației și speculației omenești au fost demonstrate de prea multe ori. Câmpul religiei creștine este și el plin de asemenea interpretări fanteziste. Conștienți de limitele limbajului și ale înțelegerii noastre, rămânem, în principiu, lângă formulările verbale ale Bibliei. De obicei, contextul ne arată când este vorba de simboluri.
Scena arătată profetului Daniel apare în interiorul descrierii ”cornului mic” și acțiunilor lui.. Am arătat că în lumea creștină primară a patra putere mondială având de-a face cu poporul lui Dumnezeu a fost imediat identificată ca fiind Roma. Cornul cel mic a fost recunoscut ca simbolizând papalitatea, începând cu scrieri catolice încă de acum peste o mie de ani. Unsprezece caracteristici ale acestei puteri religioasă și politică apar în Daniel 7 și sunt reluate în Apocalipsa 13.
Textul citat arată că această judecată are loc în ceruri, în timp ce cornul cel mic este încă activ în lume, înainte de distrugerea lui și de venirea Domnului pe norii cerului.
Judecata aceasta consfințește autoritatea Domnului Isus Hristos. Ea reabilitează pe sfinții Celui Prea Înalt de acuzațiile false sub care au fost prigoniți și uciși de această putere uzurpatoare. Martirilor li se dă în sfârșit, haina albă a neprihănirii (Apocalipsa 6,9-11). Bine înțeles, reabilitarea lor este echivalentă cu condamnarea “fiarei” care i-a chinuit.
Această curățire a reputației sfinților este susținută și de ideia nunții Mielului. Mireasa este îmbrăcată de nuntă înainte de venirea Mirelui (Apocalipsa 19,66.7). O linie de cercetători ai profeției au tras concluzia că aceasta este semnificația curățirii “sfântului locaș” din Daniel 8,14. În Apocalipsa 21,2.3 este arătat “cortul lui Dumnezeu cu oamenii”. Traducerea King James folosește cuvântul “tabernacol” pentru cort, adică “sanctuar”.
Această explicație are meritele ei. Ea conduce la aceeași concluzie privind judecata preadventă. Totuși cineva ar putea obiecta că aceasta este doar o figură de stil, o parabolă. Apostolul Pavel o folosește cu această valoare când scrie efesenilor că poporul lui Dumnezeu este “casa lui Dumnezeu” (2,19-22). Vom merge mai departe.
Capitolul 8 este o paralelă a capitolului 7 din Daniel.
Daniel 7 Daniel 8
Babilonia -leul
Medo-Persia -ursul Medo-Persia-berbecul
Grecia- pardosul Grecia-țapul
Roma-fiara care nu poate fi descrisă Roma-păgână și papală, forme ale lui
Anticrist- cornul cel mic
JUDECATA și Împărăția cerurilor CURĂȚIREA SANCTUARULUI
Fiara este arsă în foc Cornul este “frânt fără ajutorul vreunei mâini
Comparația continuă pentru a demonstra că Judecata din Daniel 7,9-11 este același lucru cu curățirea Sfântului Locaș din Daniel 8,14.
Cornul cel mic “avea o înfățișare ,mai mare decât celelalte coarne” (7,20) – “s-a mărit nespus de mult” (8,9), “a rostit vorbe de hulă împotriva Celui Prea Înalt” (7,25) – “s-a înălțat până la Căpetenia oștirii” și “inima i s-a îngâmfat” (8,11.25), “se va încumeta să schimbe vremile și Legea” (7,25) – “va face să înceteze jertfa necurmată” (8,11), va triumfa pentru “o vreme, două vremi și o jumătate de vreme” (7,25) – va triumfa pentru “două mii trei sute de seri și dimineți” (8,14), “va asupri pe sfinți” (7,25) – “va nimici… poporul sfinților” (8,25), “i se va lua stăpânirea” (7,26) – “va fi frânt” (8,25).
Revelația privind curățirea Sanctuarului este punctul de vârf al profețiilor lui Daniel, Restul cărții conține explicația dată de îngerul Gabriel la această viziune. Ultimele versete din carte (12,3.13) se referă la această judecată și, implicit, la asigurarea dată bătrânului profet despre soarta lui. Domnul Hristos citează pe Daniel de 80 de ori, cel mai frecvent citat fiind “Fiul omului”. Pavel și Ioan tratează serios aceeași temă. Aceste referiri dau greutate deosebită temei curățirii Sanctuarului.
Începând din acest punct, nu mai apar fiare și alte simboluri. Limbajul se schimbă și devine specific slujbelor din sanctuar. Curățirea sfântului locaș trimite ferm la Leviticul 16 și precis la ziua ispășirii, Yom Kipur, care avea loc odată pe an.
Când se aduceau jertfe pentru păcat, vinovăția era transferată simbolic, prin sângele stropit, asupra sanctuarului. O dată pe an, marele preot făcea curățirea sanctuarului. El intra în Sfânta Sfintelor, unde nimeni altul nu intra, în nicio altă ocazie. Poporul aștepta afară cu mare încordare, temându-se că mijlocirea preotului putea să nu fie acceptată. Când Marele Preot ieșea din norul de tămâie, un sentiment de ușurare îi cuprindea pe toți. Dumnezeu continua să îi aibă în grija Lui, cu toate abaterile lor acum iertate. Bucuria era și mai mare în anul jubileului, când sclavii erau eliberați și toate datoriile șterse.
Expresia “curățirea Sanctuarului”, citată din Leviticul 16, are mai multe sensuri, toate trimițând la o lucrare de judecată. “A curății” este egal cu “a revenduca”, “a repune în drepturi”, “a restabili ”, “a justifica”, “a reabilita”. (Comparați cu: “vindicate” din limba englrză).
Din punct de vedere istoric, literar și lingvistic, Daniel 8,14 se referă la același eveniment ca Daniel 7,9-11.
O fază a judecății lui Dumnezeu trebuie să aibă loc înainte de venirea Domnului. Vor fi două învieri, prima a sfinților și alta, a nelegiuiților, după o mie de ani (Apoc. 20,7.8). Se impune ca linia să fie trasă între cele două clase înainte de ziua cea mare. Ori aceasta este misiunea Judecății.
S-ar putea obiecta că Dumnezeu nu are nevoie de o sesiune de judecată ca să constate cine merită să primească viața veșnică. “Domnul cunoaște pe cei care sunt ai Lui“ (II Timotei 2,19). Din faptul că toți proorocii și Domnul Hristos Însuși au învățat pe oameni despre judecata lui Dumnezeu înțelegem că aceasta va fi făcută pentru folosul ființelor create – păcătoși și neprihăniți, oameni sau îngeri.Toți, inclusiv Satan, vor avea ocazia să vadă dovezile pe care s-a bazat decizia finală în cazul fiecăruia. Dumnezeu este iubire, dar dreptatea este de asemenea parte din caracterul Lui. Nu va mai fi nicio întrebare în veșnicie despre caracterul guvernării lui Dumnezeu.
Toți cercetătorii Bibliei recunosc că Sanctuarul însuși și toate slujbele lui erau simboluri ale lui Mesia și ale lucrării Lui. Ziua ispășirii este o trimitere fără greș la judecata preadventă, a cărei concluzie este îmbrăcarea Miresei Mielului în haina de nuntă.
Sanctuarul israelit era microcosmosul Împărăției lui Dumnezeu. Tablele Legii în Sfânta Sfintelor, în slava prezenței lui Dumnezeu erau simbolul autorității Lui. Întreaga structură era mărturia planului Său de a locui cu oamenii. Există o temere aparent îndreptățită că opoziția prelungită față de adevărul biblic al judecății din Sanctuarul din cer să nu fie de ordin rațional. Biblia afirmă că “toți trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos “(II Cor. 5,10). Cu bunătate, Dumnezeu ne învață cum să scăpăm de împunsăturile unei conștiințe vinovate. Tăgăduirea judecății nu este parte din soluție.
Îmbrăcarea poporului sfinților în haina albă a neprihănirii veșnice este ultima fază a lucrării Domnului Hristos. Ea este punctul ei culminant. Moartea pe cruce a furnizat nijloacele legale pentru acest moment. Revenirea Lui, învierea morților și așezarea noului pământ sunt dezvoltări ale acestui moment. Nu este de mirare că vrăjmașul Domnului caută pe toate căile posibile să abată atenția oamenilor, sau să creieze confuzie la acest subiect central. Este de înțeles rolul unic al poporului rămășiței de a ridica și de a ține sus în fața lumii făclia acestui adevăr.
Epistola către Evrei repetă că sanctuarul din pustie a fost doar o copie modestă a adevăratului Sanctuar din cer. Chiar dacă nu putem preciza natura lui, funcția Domnului Hristos în acel Sanctuar este de neînlocuit.
Această lucrare a Domnului Hristos este principala activitate a cerului în timpul sfârșitului. Expresia aceasta apare și este repetată în explicația îngerului Gabriel. Ea se desfășoară după timpul de supremație a cornului cel mic și pregătește ziua cea mare a Domnului.
Viziunea lui Daniel despre istoria cornului cel mic este repetată lui Ioan după șase sute de ani. Simbolurile sunt foarte puțin modificate, dar identificarea este ușoară. Apocalipsa 12,13 și 14 desfășoară caracteristicile și acțiunile acestei puteri dușmane. Scena judecății din Daniel 7 este acum înlocuită cu scena predicării aceluiași eveniment în lume. Pentu prima dată în istorie se predică pe pănânt că “a venit ceasul judecății” (Apoc. 14,5.7). Până la această dată, în tot cursul istoriei, proorocii au vorbit despre acest eveniment la timpul viitor. Acum se vorbește la timpul prezent. Dumnezeu a ridicat un popor smerit și mic, care să spună lumii acest adevăr relevant și extraordinar de puternic.
Profețiile împlinite sunt scheletul solid al credinței. Riscul devierii este incomparabil mai mare pentru cititorii superficiali ai Bibliei. Anul profetic 1844 este important fiindcă arată că venirea pe lume și misiunea Bisericii Advente sunt reflectarea pe pământ a lucrării Domnului Hristos în Sanctuarul din cer. Acestea ne dau orientare în confuzia Babilonului spiritual de azi. La nivel personal, în mijlocul ispitelor periculoase ale sfârșitului, avem asigurarea cerului că soarta noastră este în mâini sigure. “Cel ce a început” în noi această lucrare bună, “o va încheia” la termen. Judecata de cercetare preadventă este motiv de bucurie și de încredere.
Titus Cazan
Sursa: www.tituscazan.com
