A fost vreodata Petru la Roma ?

A fost vreodata Petru la Roma ?
Lupu Corneliu Benone
Studiu istoric
Torino 2008
 ECHIVOC CU IMPLICAŢII DOGMATICE
La începutul anului 2000 Vicepreşedintele Senatului Italiei Dott. Domenico C. Contestabile a trimis o scrisoare  ziarului 30 Giorni, în care cerea  să i se prezinte argumentele istorice care  confirmă  venirea şi moartea Apostolului Petru  în capitala imperiului.[1]
O astfel de întrebare este deosebit de curajoasă. Pentru multă lume prezenţa Apostolului Petru la Roma este considerată un lucru atât de sigur încât este în afara oricărei discuţii. Marea majoritate a creştinilor,  catolici, ortodoxi sau protestanţi, acceptă  această doctrină fără să-şi pună nici un fel de  întrebări. Să negi prezenţa Apostolului Petru la Roma însemnă să negi legimitea bisericii romane. Cine ar îndrăzni să pună sub semnul îndoielii afirmaţiile unei biserici de asemena proporţii?
Am un respect deosebit faţă de credincioşii catolici, în mai mare parte sunt oameni care îl iubesc pe Dumnezeu. Nu am intenţia să pun sub semnul întrebării legimitatea credinţei lor, totusi  mă simt  obligat să întreb: A fost întradevăr Apostolului Petru la Roma? Este prezenţa lui un fapt istoric dovedit cu probe? Dacă sunt probe sunt ele serioase?
Răspunsul la aceste întrebări se loveşte din prima de un echivoc grav, care poarta cu sine o eroare de cercetare şi ca atare o eroare în concluzie. Acest echivoc îşi are originea inconştientă în faptul că a transformă o chestiune pur istorică – prezenţa fizică a Apostolului,  în una absolut dogmatică – primatul papal. În felul acesta subiectul este transformat  din obiect de cercetare  în doctrină teologică. E de la sine înţeles ce implicaţii are un asemena echivoc. Cercetarea  este condiţionată de consecinţele teologice, şi poartă aşa cum spuneam, la deligitimarea bisericii catolice. Din acest motiv toţi istoricii catolici şi unii protestanţi înţeleg,  ca un dat moral, să susţină venirea lui Petru la Roma.  Singura lor misiune este doar să confirme şi să aducă probe în favoarea acestei doctrine. Ei trebuie să descopere cu orice preţ ceea ce caută.
Iezuitul Giovanni Maria Cornoldi  în cele trei conferinţele  despre „Sfântul Petru la Roma…” spunea cu autoritate:
„Putem noi folosi metoda cercetării stiinţifice?  Nicidecum! Acesta este pentru noi un fapt atât de sigur şi îl acceptăm tot aşa cum acceptăm că această Romă de astăzi este Roma Cezarilor de altă dată. Această metodă aici este exclusă.”[2]
Afirmaţia iezuitului este clară, cercetarea ştiinţifică nu are ce căuta în acest subiect. Să fie oare aceasta declaraţie reeditarea dictonului mai vechi „Crede şi nu cerceta?” Sau să fie convingerea simplă că Roma are dreptate?! S-a demonstrat că simpla enunţare a adevărului nu este suficientă. El trebuie să fie demonstrat. Chiar şi Hristos a făcut lucrul acesta[3].  Cercetarea face parte din structura fundamentala a societăţii. Evenimentele, faptele istorice, lucrurile şi chiar oamenii trebuie să facă faţa  la multe probe, îndolieli şi critică. Acest lucru este natural  şi ne ajută să identificam  cee ce este fals. Analiza este procesul care ne dă forţă să mergem înainte. În baza acestui principiu vom supune cercetării pretenţia milenară de autoritate absolută a Bisericii romane, pretenţie care se bazează aşa cum am spus, pe afirmaţia că  Apostolul Petru a  fost întemeietorul ei.
Capitolul I.   CINE REVENDICĂ  LOCUL DE ONOARE  ?
Venirea lui Petru la Roma este piatra de temelie a Biserici catolice. Pe temelia  acestei dogme stă primatul papal şi apoi întreaga structură clericală. Una din  cele mai puternice voci ale catolicismului, Profesoara Margherita Guarducci, într-o conferinţă prezentată la Centrul Cultural din Milano, afirmă că „prezenţa lui Petru şi mormântului său în Vatican este de enormă importanţă întrucât a vorbi despre mormantul lui Petru în Vatican înseamnă, într-un anumit sens a vorbi despre primatul Bisericii din Roma.”[4]
1. Primatele Bisericii catolice
Biserica din Roma şi în mod special episcopul de Roma, după afirmaţia teologilor catolici, are o influienţă covârşitoare asupra tuturor bisericilor creştine. Lucrul acesta este confirmat de luările de poziţie ale Vaticanului şi de atitudinea de supunere a diferiţilor lideri religioşi sau chiar a conducătorilor de state.[5] Giampaolo Barra într-o emisiune la Radio Maria afirmă că Roma are un rol fundamental pentru credinţa catolică. Ea are primatul asupra întregii Biserici universale, primatul de onoare, de guvernare şi de judecată.[6]
Profesoara Margherita Guarducci. În volumul Primatul Bisericii Romane prezintă cinci elemente de bază în favoarea   „locului de onoare” al episcolului roman. Iată cele cinci argumente:
1. Oasele lui Petru în Vatican
2. Cea mai veche Biserică creştină „oficială” – Biserica din Lateran
3. Cel mai vechi tablou a lui Christos
4. Cel mai vechi tablou al Maicii Domnului
5. Cea mai veche statuie creştină[7]
Sunt adevărate afirmaţiile făcute de Doamna profesoară ? Ce probe sunt aduse în favoare lor?
2. Martori in cauză
Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, „probă” înseamnă : „confirmarea unui adevăr, dovedirea lui; a da o dovadă, o mărturie în sprijinul cuiva sau a ceva”[8] „A proba” înseamnă a susţine cu martori o anumită afirmaţie. Din punct de vedere juridic, afirmaţia are un sens şi mai precis: secundum  acta et probata – dovadă  acceptată de toate părţile.
Dacă acest  principiu este valabil pentru faptele mărunte ale vieţii sau ale istoriei, cu cât mai mult  este  aplicabil la principiile care stabilesc o doctrina. O doctrină are pretenţia de a fi adevăr absolut,  iar acceptarea sau respingerea ei poate avea conscinţe morale veşnice.
Studiul de faţă doreşte să cheme „în instanţă” pe martorii cei mai valorosi; în primul rând Sfânta Scriptură. Ea este autoritate supremă. De asemenea, vom asculta şi glasul martorii indirecţi, al  istoricilor şi al scrierilor bisericesti.
CAPITOLUL  II. ISTORIA  OPOZITIEI
Pentru Biserica catolică era de neconceput ca cineva să pună sub semnul îndoielii venirea  Apostolului Petru la Roma,[9] de aceea, opoziţia s-a transformat de-a lungul timpului într-o aprigă lupta. Acest conflict a  facut să curgă multă cereneală şi din păcate şi mai mult sânge. Istoria martirilor din Evul mediu este strâns legată de acest subiect.
Iata mai jos o listă cu acei despre care ştim  că s-au opus  primatului papal şi inutilităţii cultului petrin.
    MISIONARII DIN LOMBARDIA.
Printre primii au fost misionarii din Lombardia: Catarii, Passagini şi Săracii din Lombardia. În jurul anilor 1230 -1240 avem mărturia închizitorului  dominican Moneta de Cremona. Acest călugar  bine pregatit  a reuşit cu câţiva ani mai înainte să obţină titlul de doctor la Universitatea din Bolonia. El a scris în  anul 1241 un tratat împotriva ereticilor din Lombardia: Summa contra Catharos et  Valdense. Tratatul a fost publicat la Roma în anul  1743 de un alt frate dominican, Agostino Tomaso Ricchini.  Acest document este valoros întrucât prezintă pe baza mărturiei personale punctele de credinţă ale acestor aşa numiţi eretici:
„Pentru a demonstra că Biserica romană nu a primit puterea de la Christos sau de la sucesorul Sau, fericitul Petru ( valdenzii)[10] spun că Biserica romană nu este liniştită şi nici sigură de sucesiunea sa ( a lui Petru) şi vreau să o demonstreze susţinând ca Biserica romană circa 300 de ani după moartea lui Petru, după scrierile aceleaşi Biserici, a arătat oasele sale ca dovadă a succesiunii…
Spun de asemena ca Petru nu fost niciodată la Roma, că în Noul Testament nu este nici o dovada pentru aceasta  şi ne acuză ca căutăm în zadar oasele lui.
Spun ca Biserica romana nu ştie dacă oasele ( găsite) sânt cu adevărat oasele lui sau ale altui mort, de exemplu ale uni păgân- aşa cum cred ei- şi spun că Biserica romana are origine de la acel mort şi nu de la Christos sau de la Petru, şi că ea discută în mod fals despre cei morţi findcă Christos a spus în Matei 8;22: „Lăsaţi morţii să îngroape morţii”[11]
Atitudinea ostilă faţă  de oaselor lui Petru[12] este un indiciu al faptului că înainte de aceşti Săraci lombardini erau alte grupări care nu au fost de acord cu învăţăturile Bisericii şi cu  politica imperială constantiniană.
Totodată valdenzii erau împotriva construcţiilor  bisericilor somtuase  şi le numeau” case de piatră” în care Dumnezeu nu locuieşte. În schimb catolicii îi batjocoreau şi numeau bisericile valdenze „Ciabas”- grajduri fiindcă nu aveau nici altare, nici podoabe sau icoane.[13] Templul din Ciabas poartă până  astăzi acest nume.
B. MARSILIO DIN PADOVA ŞI CARLO DU MULIN
O sută de ani mai târziu sa ridicat o altă voce puternică,   este vorba de Marsilio din Padova. În tratatul său Defensor pacis 1326  spune că venirea lui Petru la Roma este rodul legendelor bisericeşti. Iată un fragment din lucrarea sa:
„Cu privire la Sfantul Petru eu spun că nu se poate demonstra cu Sfintele Scripturi că a fost episcop la Roma, nici măcar că  ar fi fost vreodată la Roma. E ciudat că numai bazat pe legende bisericeşti se spun astfel de lucruri despre Petru, în timp ce Luca şi Pavel n-au făcut nici o precizare…”[14]
Reacţia bisericii nu s-a lăsat mult aşteptată aşa că pe  21 octombrie 1327  papa Ioan XXII a emis o  bulă specială de excomunicare.[15] Adusă la tăcere vocea lui Marsilo s-au ridicat altele  care să nege influienţa papalităţii şi a lucrarea lui Petru la Roma. Între aceştia amintim pe  Carlo du Moulin în Italia  şi P. Leland[16].
Du Mulin a fost  unul din marii cărturari ai Mediului Evu. Lucrarea sa principală a fost Tractatus commerciorum[17] în care s-a ocupat de dreptul roman, aducând o serie de reforme. A corespondat cu Melancthon şi a scris mai multe lucrări de influenţă protestantă. Lucrările sale au fost puse la indexul cărţilor eretice. Negând autoritatea pontificală el s-a exprimat în defavoarea papalităţii.[18] Giovanni Peronni îl numeşte eretic de de prima clasă.[19]
P. Leland ( 1557 ) a fost crescut şi educat  în cultură bisericească el conducea un anticariat pentru Enrico VIII. Nu se cunosc declaraţiile sale dar apare trecut în lista celor care s-au opus venirii lui Petru la Roma.
    VALDENZII DIN PIEMONTE.
Mişcarea lombarda timpurie a luat proporţii şi în Piemonte au fost organizate primele comunităţi valdenze.  Printre punctele lor de doctrina era şi cel care respingea primatul papal. Din scrierile lui Gioacchio Fiore datate la începutul sex XIII –lea, aflăm că valenzii aveau un întreg sistem dogmatic. La punctul numărul unu se face referire precisă la Roma şi sistemul papal :
„…Dispreţuiau clerul refuzau ierarhia bisericească, negau puterea cheilor şi a primatului papal spunând că Roma este „desfrânata babilonică” din Apocalips şi pars maligna, cel puţin după papa Silvestru în timp ce valdenzii erau pars begnina, unica e vera Ecclesia di Christi.” [20]
Din manualul închizitorului  De inquisitione hereticorum şi din Cathalogus del Coussor scrise în jurul anilor 1400 pentru uzul închizitorilor aflăm că valdenzii păstrau încă multe puncte din vechea credinţă:
„Ei contiuau să dispreţuiască autorităţile bisericieşti; …condamnau în bloc pe episcopi, preoţi şi monarhi numindu-i farisei şi cărturari, prigonitori ai ucenicilor; …nu iau în consideraţie sărbătorile sfinţilor…”[21]
D. REFORMATORII.
În perioada Reformei  vocea cea mai puternică a fost a lui Ulricus Velenus[22].  Lucrarea sa Quod Petrus Apostolus nunquam Romae fuerit –argumenta cu putere împotriva tradiţiei şi cultului lui Petru. Ea a avut un ecou puternic la Roma întrucât iezuitul Roberto Bellarmino i-a răspuns în manieră foarte dură Luther şi alţi reformatori nu au fost preocupaţi în mod special de  prezenţa lui Petru la Roma dar, vorbind despre apostazia  Bisericii catolice, în mod implicit i-au negat autoritatea apostolică. În biblioteca lui  Luther se afla  studiul lui Ulricus Velenus, dar se pare că reformatorul nu i-a acordat o importanţă specială deoarece nu există un răspuns. Mai târziu Luther  a afirmat  că Biserica din Roma nu a fost înfiinţată de Petru . A suţine  acest lucru  ar fi o eroare istorică. Iată declaraţia lui:
„Ei ( papiştii) au înmulţit atât de mult minciunile şi legendele pe seama Sfântului Petru că eu am ajuns să cred că prima piatră a bisericii din Roma nu a fost pusă nici de Sf. Petru nici de Sf. Pavel. Probabil a fost un urmaş de-al ucenicilor venit la Roma din Ierusalim sau Antiohia”[23]
Confesiune de la Westminister nu discută direct problema lui Petru, dar  are un articol (495)  împotrivă primatului papal:
„Nu este alt cap al bisericii decât Isus Hristos. Papa din Roma nu poate în nici un fel să fie capul bisericii, el este anticristul, omul păcatului, fiul pierzării care se ridică în biserică împotriva lui Hristos şi împotriva tuturor celor chemaţi de Dumnezeu” [24]
Calvin şi urmaşii săi au avut, în mare, aceiaşi poziţie. Au negat autoritatea Biserici romane, dar nu s-au exprimat cu privire la poziţia lui Petru, unii au păstrat tradiţia alţii s-au împotrivit.
E. TEOLOGII  MODERNI
În  februarie 1872  trei teologi catolici: Enrico Fabiani, Giuseppe Cipolla şi  profesor Augusto Guidi au chemat la discuţie publică pe pastori evanghelici. Pastorii Francesco Sciarelli, Alessandro Gavazzi şi Giovanni Ribetti au acceptat provocarea. Pe data de 11 şi 23 februarie 1872 s-a desfăşurat confruntarea şi  efectul a fost peste aşteptări. Ziarele principale au preluat şi au prezentat pe larg toată dezbaterea. „Il Fischieto” din Torino a luat în derâdere pe participanţi propunând să trimită în Paradis un pastor şi un preot ca să îl întrebe direct pe Petru.[25]Reacţia a venit şi din partea Vaticanului care a interzis cu desăvârşire preoţilor să mai participe la  astfel de întâlniri.
În jurul anilor 1890, Universitatea din Berlin s-a implicat în această dezbatrere prin vocea profesorilor Ignazio von Doellinger şi Eduard Zeller.[26] În anii 1900, în s-au ridicat alte voci: în Franţa istoricul Charles Guignebert, în Germania, Carlo Erbes şi în Elveţia P.W. Schmiedel.
Câteva decenii mai târziu Adolf Bauer (1916), H. Dannenbauer (1931), J. Haller, E.Merrill (1924) şi scoala germană reprezentată de Karl Heussi  (1936) au depus serioase eforturi în lupta împotriva primatului papal.[27]
CAPITOLUL.  III   DOCTRINĂ CONSTRUITĂ PE TEMELIE  FALSĂ
Pentru a putea construi „monumentul” doctrinei primatului papal, biserica s-a folosit de-a lungul timpului de „pietre de temelie”  care s-au dovedit cu trecerea timpului falsuri clamoroase. Amintim Canoanele Sinodului de Sardica ( 342), convertire la creştinism a lui Constantin cel Mare,  Donaţie a lui Constantin, şi  Decretele Pseudo Isidorice. Să analizăm pe scurt istoria acestori falsuri celebre:
A. FALSIFICAREA CANONANELOR SINODULUI DE LA SARDICA
În anul 341  prin hotarârea sinodalilor în Antiohia  a fost interzis ca episcopii să apeleze la curtea imperială. Această hotărâre a fost luată ulterior şi la  sinodului de la Sardica – astazi orasul Sofia (341).[28] Cu acea ocazie s-a stabilit că episcopul de Roma are dreptul să  verifice, dacă anumite decizii bisericesti,  luate în diferite episcopii, au fost luate corect. „Autoritatea” bisericii romane era doar consultativă, iar în cazul în care ar fi observat nereguli, ea trebuia să recomande intervenţia tribunalului[29]. Roma, aşa cum spune Meynier, a luat imediat notă de ceea ce s-a decis la Sardica şi a trecut la scrierea deciziilor sinodale. Canonaele au fost scrise imediat după cele de la Nicea, fără să se facă nici o  deosebire. În plus au fost introduse cuvintele: „Biserica romană a avut dintotdeauna primatul”.[30] La scurt timp,  au fost prezentate ca find toate decizii ale conciliului Ecumenic de la Nicea. Era nevoie de autoritatea unui conciliu ca să susţină pretenţia de autoritate universală a papalităţii.
B. CONVERTIREA LUI CONSTANTIN CEL MARE
Canonizarea lui Constantin cel Mare este unul din cele mai bune exemple despre modul cum sunt fabricate istoriile sfinţilor şi cum vine falsificată istoria. Despre viaţa acestui principe aflam din mai multe surse. Cea mai veche  o găsim în Martyrologium Hieronymianum[31]. Eusebiu de Cezarea, istoricul oficial al curţii imperiale, a scris  povestea pe care astăzi nimeni nu o mai crede, cum  că împăratul a fost botezat de papa Silvestru.[32] Deoarece el se bucura de favorile curţii  imperiale a preferat să  ascundă „adevărul incandescent, trecând totul sub tăcere.”[33] Marilena Amerise, spune că botezul arian a lui Constantin  era o moştenire dificil de gestionat, aşa că a fost povestită şi interpretată conform exigenţelor idealistice şi propagandiste ale diferitelor epoci.[34]
Liber Pontificalis[35] în  Vita Silvestri,  în sec. VI,  spune în manieră oficială că  împăratul Constantin a fost vindecat de  papa Silvestru şi apoi botezat.
„Silvestru… exilat în muntele Soracten pentru gloria lui Dumnezeu a botezat pe Constantin şi l-a vindecat de lepră…” [36]
Legenda a devenit   versiunea oficială pentru multe secole. În sec. XVI când s-a sculptat obeliscul Bisericii laterane au fost scrise următoarele cuvinte:
„CONSTANTINUS / PER CRUCEM / VICTOR / A S. SILVESTRO HIC / BAPTIZATUS / CRUCIS GLORIAM / PROPAGAVIT.”[37]
În realitate Constantin a fost botezat de Episcopul arian, Eusebiu de Nicomedia – Constantinus extremo vitae suae tempore ab Eusebio Nicomedensi episcopo baptizatus[38]. Botezul lui a constituit un eveniment problematic pentru circumstantele în care s-a realizat; a fost dat împăratului pe patul de moarte, la Nicomedia, de episcopul oraşului care era capul arienilor. Convertirea împăratului Constantin a rămas până în epoca noastră un subiect de frământare şi ruşine.
Burchkardt afirmă ca ambiţia şi dorinţa de putere a împăratului era atât de mare că nu putem vorbi nici de creştinism nici de păgânism, era pur şi simplu nereligios.”[39] Dacă adăugăm faptele sale necreştine, uciderea soţiilor şi a nepoţilor, idolatria şi spiritul lipsit de stăpânire, avem un tablou complet.  În ciuda acestui fapt Biserica crestină de Răsărit nu s-a sfiit să îl facă sfânt.   Biserica de Apus a mers chiar mai departe şi l-a folosit pe împărat la întărirea scaunlui papal. Din nefericire această poveste s-a transformat într-o ruşinoasă pată pe obrazul creştinătăţii.
C. „DONAŢIA LUI CONSTATIN”
Donatio Constantini sau Costitutum apare pentru prima data în forma completa pe la jumătatea sec IX. Nu se cunoaşte exact data şi locul unde  a fost scrisă. Nicolò Cusano  dă  ca dată aproximativă:
„ … vremea lui  Stefan II sau  poate imediat după 757 pe vremea papei Paul I (757-767). Probabil a fost scrisă la Roma pentru a susţine pretenţiile teritoriale ale Vaticanului faţă de Greci şi Longobarzi… A fost scrisă în aşa fel să susţină şi alte  eventuale anexări teritoriale la Vaticanului. În acest sens a fost folosită cu inistenţă pentru toată perioada Evului Medio în lupta dintre papi şi puterile seculare…”[40]
Iată  conţinutul Donaţiei:
În 313 un preot numit Silvestru  a fost consacrat Episcop al Romei. În acea perioadă Roma era terorizată de un balaur care mirosea atât de urât încât cu mirosul său omora o mulţime de oameni . Monstrul locuia într-o groapă la piciorul unei colinei  pe care se putea coborâ pe o scară de 366 de trepte. Nimeni nu îndrăznea să înfrunte balaurul până când într-o zi papa Silvestru a coborât fără armă în grota monstrului şi l-a luat prizonier.
Oraşul n-a apucat să se bucure prea mult, findcă a venit o altă nenorocire; împăratul Constantin a deschis o crâncenă persecuţie împotriva creştinilor. Chiar şi papa fugi într-o peşteră din muntele Soratto. Pe când era ascuns a aflat că împăratul a fost lovit de lepră. Doctorii de la curte nu pot să îl vindece şi nimic şi nimeni nu-i pot alina suferinţa.  Împăratul a convocat pe cei mai vestiţi vrajitori şi gicitori în stele- pontifices Capitolii, iar aceştia l-au sfătuit să se scalde într-o cadă plină cu  sânge de copii nou născuţi. Constantin a refuzat să facă lucrul acesta[41] şi i-a apărut în vis Petru şi Pavel care i-au spus să meargă la Silvestru.   Împăratul a crezut că este un doctor şi a trimis după el. Silvestru a acceptat să meargă la  împărat. După o scurtă penintenţă împăratul a fost botezat în palatul lateran. Imediat după botez rănile au  dispărut. Împăratul a fost atât de fericit că a încetat  persecuţia şi creştinismul a devenit religia oficială. Au început să fie construite biserici pe cheltuiala statului.
Nu mult după aceea împăratul Constantin a primit la Bitinia o scrisoare de la soţia sa Elena în care  îi cerea să treacă la iudaism „adevărata şi unica religie”. Împăratul a convocat  pe  papă  şi pe rabin să demonstreze care este credinţa adevărată.  După ce au discutat fără să ajungă la nici o concluzie, au decis să apeleze la judecata lui Dumnezeu. Împăratul a poruncit să fie adus un taur; rabinul s-a apropiat primul şi a rostit la ureche un verset din Torah. Imediat, taurul a căzut  secerat, mort la pământ. Apoi a fost rândul papei Silvestru. El s-a apropiat de urechea taurului şi a pronunţat numele lui Christos. Taurul s-a ridicat imediat  şi a luat-o la fugă.  Dezamăgit şi confuz împăratul  a decis să părăsească Roma şi să se mute în Orient unde a întemeiat oraşul Constantinopol.  Înainte de a pleca, el a dat jurisdictia civilă a Occidentului în mana papei Silvestru şi a recunoscut supremaţia Episcopului de Roma faţă de Patriarhatul de Alexandria, Antiohia, Ierusalim şi Constantinopol. Papa a primit chiar şi  titlul de „Basileus” – „cel care purta manta rosie, sceptrul şi calul”- adică avea puterea regală.  Clerul era egal cu senatul şi puteau purta haine albe. Împăratul a dat personal actul de donaţie şi l-a pus pe mormantul Sf. Petru.[42]
Papa Stefan II  (752-757), de frică  să nu ajungă un simplu episcop şi bogăţiile sale şi ale bisericii să  cadă în mâinile longobarzilor s-a prezentat cu acest document la curtea regelui franc Pipino,  cerînd ajutor să pună stăpânire pe teritoriile care „îi aparţineau”.
„Scena a fost dramatică. Stefan II s-a plecat în genunchi înaintea lui Pipin şi cu lacrimi în ochi i-a cerut „să apere cauza lui Petru şi a Republicii romane”. După spusa cronicarului Moissac, papa a venit îmbrăcat în sac, cu capul acoperit de cenuşă şi s-a aruncat la picioarele lui Pipin spunând că nu se ridică până când împăratul  nu restituie posesiile romane”[43]
După o anumită perioadă de frămîntări Pipin a eliberat  Roma şi a delegat pe Abatele Dionigi   să  doneze teritoriile  papei. În felul acesta a fost pusă temelia statului Vatican. Această  împărăţie  urma să aibă un rol crucial în istoria lumii.
La numai trei sute de ani, în 1075 papa Grigore VII emite edictul Dictatus Papae[44] prin care afirmă că drepturile şi prerogativele papalităţii sunt deasupra oricărei puteri temporale. De-a lungul secolelor cine îndrăznea să pună sub semnul îndolielii „Donaţia lui Constantin” era considerat eretic şi fără nici o milă era  trimis la rug.
Dante în Divina comendie,  spune: „O Constantine de cât rău ai fost în stare, nu convertirea ta, ci zesterea ce-a luat-o de la tine primul  papă”[45] Împăratul Otone III  în celebra diplomă „Aurea Roma” scrisă în ianuarie 1001, după ce spune că Roma este capitala lumii şi mama bisericilor, („Romam caput mundi profitemur, Romanam Ecclesiam matrem omnium ecclesiarum essa testamur”); denunţă  fără jenă ambiţa de putere a papilor spunând că „Donaţia lui Constantin” este un fals făcut de Curie.[46]
Falsul a fost făcut public în 1433 de cardinalul şi filosoful german Niccolò Cusano[47].  Puţin mai târziu Lorenzo Valla (1440) spune că actul donaţie  a dus la  „ creşterea puterii şi înbogăţirea    bisericii pe baza unor mijloace infame”.
Astăzi nimeni nu mai crede povestea lui Silvestru şi toţi istoricii şi teologii confirmă falsitatea ei
D. DECRETELE PSEUDO-ISIDORICE
Colecţia a fost făcute de un anumit  Isidoro Mercatore, dar a fost atribuită lui Isidor, episcopului de Sevilla. La  începutul secolului al şaptelea, el a decis să complecteze colecţia lui Dionisie cel Mic; a adăugat în ea canoanele câtorva sinoade naţionale sau provinciale, din Africa, Spania şi Francia, precum şi documentele câtorva papi. Pe lângă scrisorile lui Isidor din Sevilla, existau şi o serie de  Decretale , atribuite papilor din primele trei secole.
Au fost folosite pentru prima dată în  secolul IX- lea de papa  Nicola I (858-867) pentru a promova autoritatea sa pontificală. Din aceste decrete rezulta că papa are autoritatea asupra tuturor episcoplilor, că are putere deplină asupra Bisericii din Roma, că are dreptul să deschidă şi să închidă portile Paradisului. Ulterior  au fost folosite de mai mulţi papi din Evul Mediu.[48]
Sub atacul reformei Decretele au fost supuse analizei. S-a demonstrat că au fost fabricate  din vechi canoane, amestecate cu extrase din scrisorile papilor din sec al IV-lea şi al V-lea. În ele se găseau pasaje întregi din  scrierile lui Gregorie cel Mare şi Leon. Totul  amestecat într-o latină cu multe erori. Cel mai slab erudit îşi putea da seama că sunt o fabricaţie al sec. al VIII –lea. Fleury  spune  că e simpul de „dezvăluit  caracterul lor apocrif.” [49]
Pentru sute de ani aceste afirmaţii au fost ridicate la rang de dogmă. Consecinţe acceptarii lor a marcat istoria creştinismului; regele Francilor a dăruit papei oraşul Roma, astfel s-a pus temelia viitorului stat papal, s-au deschis anii de glorie a bisericii, papa a devenit suveranul absolut în întregul Ev Mediu,  şi s-a intronat definitiv scaunul  episcopului de Roma.  Toate aceste rezultate  au fost cladite pe legende, bine alcatuite de  oamenii bisericii Cine îndrăznea să conteste    era trimis la rug.
În ciuda convingerii cu care erau apărate aceste teorii, erau totuşi false. Astăzi nici un teolog nu se mai îndoieste de lucrul acesta. Din păcate legende noi iau locul celor vechi sau cele vechi sunt îmbrăcate în haine noi.
Nu cumva şi  venirea Apostolul Petru la Roma este o legendă ? Biserica catolica susţine fără umbră de îndoială ca Apostolul a fost la Roma,[50] a întemeiat biserica de aici, a fost episcolul ei pentru 25 de ani şi apoi a murit ca martir. Nu există nici un fel de dubiu în declaraţiile lor.  Oare acesta să fie adevărul? Vă invit să  analizăm împreună una din cele mai celebre legende, care a fost pusă  la baza studiului nostru.
CAPITOLUL IV. AŞA  A  ÎNCEPUT  O DOGMA.
    A. PETRU ŞI SIMON MAGUL
Simon Magul îl întâlnim pentru prima dată în cartea Fapetelor Apostolilor,[51] pe când Petru şi Ioan se aflau în  Samaria. Mişcat de efectul puterii Duhului Sfant, Simon a dat bani ucenicilor cerând în schimb această putere. Petru a intervenit imediat: „Banii tăi să piară împreună cu tine…văd că eşti plin de fiere amară şi în lanţurile fărădelegii.”[52] În jurul acestei întâmplări biblice s-a creat în primele secolo o mulţime de legende, cu un singur scop, să întăreasca autoritatea şi prezenţa lui Petru la Roma.
Pe la 150 sub influienţa lui Marcion, au apărut diferite curente gnostice care pun în opoziţie  pe Simon, Petru şi Pavel. În Omilie Clementine[53], scrise  aproximativ în această perioadă, se vorbeşte despre Petru care luptă cu Simon. Iustin Martirul[54] şi  Irineu[55] susţin că Simon Magul a venit la Roma în timpul împăratului Claudiu şi că a înfiinţat o mişcarie proprie. De asemenea, spun că avea un altar construit în onoarea sa pe Insula Tiberina. Aceste afirmaţie este falsă doarece altarul aparţinea divinităţii  sabine Semo Sanctus.
Povestea este reluată şi de Gerolamo  care se grăbeşe să aducă elemente concrete: data exactă a venirii, scopul, şi anul morţii lui Petru la Roma:
„ Petru a venit la Roma  în anul al doile-a al împăratului Claudiu ca să învingă pe Simon Magul, aici a ocupat cattedra sacerdotală pentru douăzeci şi cinci de ani, pînă în ultimul an al lui Nero”[56]
Istoricul Eusebiu nu face exceptie. După ce vorbeşte despre succesul lui Simon Magul în cetatea eternă, prezintă întervenţia providenţială a lui Dumnezeu care conduce „de mană” pe apostolul Pietru ca sa oprească erezia. Iată pasajul lui Eusebiu:
„În timpul regelui Claudiu divina Providenţă a condus de mână pe marele apostol Petru la Roma, cel care prin virtuţile sale îi depăşea pe topţi,…Ca un adevărat strateg a lui Dumnezeu el înarmat cu armele cereşti a portat din Orient în Occident preţioasa lumină… în felul acesta puterea lui Simon a fost stinsă”[57]
Versiunea cea mai pitorească a acestei legende este prezentată de apocrifa Faptele lui Petru.   În această lucrare se  spune că Simon Magul era aşa de  lacom, încât a furat bijuteriile unei doamne evreice, numită  Eubola. Ea a acuzat pe sclavi, dar Petru a descoperit adevăratul hoţ şi a recuperat dauna. Simon Magul plin de ruşine a fugit din Iudea la Roma.  Aici a reuşit să înşele pe  creştini, făcând multe minuni şi chiar vrăjitorii. Din fericire după 12 ani de la Înălţare, Petru primeşte o viziune în care Christos îi spune ce se întâmplă în biserica din Roma.
Petru pleacă de urgenţă la Roma şi caută pe Simon. Ajuns la casa unde locuia, întâlneşte   pe portar,  care îi spune că  Magul nu este acasă. Atunci Petru a poruncit câinelui să îi anunţe   venirea. Câinile îşi anunţă stăpânul şi la rîndul său îi „profetizează” lui Petru că „va trebui să ducă o luptă puternică cu vrăşmaşul lui Christos…” Apare şi Simon şi începe să facă  minuni.  Petru face şi el minuni, printre care învierea fiului unei văduve. Mulţimea a început să strige: „ Exista un singur Dumnezeu, Unul singur, Dumnezeul lui Petru.”
Supărat de prezenţa apostolilor Petru si Pavel, Simon Magul a intervenit  la împăratul Nero şi i-a acuzat de nesupunere. Cei  doi apostoli apar în faţa împăratului şi încearcă să îşi arate nevinovăţia. Ca să demonstreze existenţa lui Isus, Petru face apel la mărturia lui Pilat. În cele din urmă Simon  anunţă că va zbura. Nero porunceşte să se construiască un turn din lemn în Câmpul lui Marte. A doua zi se adună o mare mulţime. Simon urcă în vârful turnului, Pavel începe să se roage iar Petru face exorcismul. Simon se aruncă şi cade, zdrobindu-se.   Pavel şi Petru sunt arestaţi şi condamnaţi. [58]
Această  poveste a fost prezentată cu atâta convingere, de primi istorici, încă oamenii le-au crezut absolut adevărate. Din păcate, faptul că au fost  relatate de istorci de prestigiu, nu le asigură seriozitatea. În  epoca modernă, sunt  istorici care afirmă că totul este o poveste: Teologul catolic Duchesne , care s-a luptat până la sânge să apere docrina lui Petru, afirmă că acestea sunt „fabule iudaice”[59]; Grisar spune că „istoria acelui zbor ciudat este o poveste,”[60] iar   Semeria în cartea Dogma şi ierarhia în biserica primitivă dedică un capitol întreg acestei istorii şi afirmă că povestea este de necrezut. El intitulează acest capitol, în mod sugestiv: „Mai bine să te retragi decât să te zdrobeşti”[61]
Retragere!?  Nici vorbă,  deşi povestea este ridicolă ea conţine două elemente importante pentru Biserica romană: data şi pretextul pentru venirea lui Petru la Roma.  În ciuda faptului că este  legendă, este păstrată cu sfinţenie. Se ridică o întrebare: Cum este posibil să accepte legenda şi adevărul împreună? Ori totul este minciună, ori totul este adevăr.
CAPITOLUL V,  EPISCOP PENTRU DOUZECI ŞI CINCI  DE  ANI.
    AFIRMAŢII ÎN FAVOARE.
Istoricii Iustin Martirul, Irineu, Eusebiu de Cezarea afirmă că Petru a venit la Roma pe vremea împăratului Caludiu[62] şi  a ocupat scaunul sacerdotal pentru douăzeci şi cinci de ani. Gerolamo preia informaţia lui Eusebiiu şi dă data exactă:
„ După ce Petru a fost episcopul Bisericii din Antiohia şi după ce a predicat iudeilor din Pont, din Capodocia, Asia şi Bitinia, a venit în Roma în anul al II-a al împăratului Claudiu…, aici a ocupat catedra sacerdotală pentru douăzeci şi  cinci de ani, pînă în ultimul an al lui Nero.”[63]
Aceeaşi informaţie o găsim  în Apocrifa Faptele lui Pavel şi Petru şi în mod aparte în Catalogului liberian ( sec IV). Iată citatul:
„După înălţarea lui Christos, fericitul Petru a primit episcopatul. Pentru 25 de ani, 1 lună, 8 zile. A fost episcop pe timpul Cezarului Tiberiu, Caio, Claudiu şi Nero…” [64]
Din această listă de probe nu poate să lipsească afirmaţia lui Lactanţiu care spune că după înălţare ucenicii s-au împrăştiat pe tot pămantul  ca să predice Evanghelia…
„…au pus temeliile Bisericii în toate provinciile şi în fiecare oraş. Sub Nero a venit şi  Petru la Roma.”[65]
Şi bineînţeles o sursă foarte  importantă  este Annuario pontificio pe anul 1877, publicat de tipografia Vaticană:
„Sf. Petru din Betsaida în Galileia, Principele Apostolilor, ales de Isus la rang de Pontifice Suprem… A fost mai întâi în Antiohia, apoi la Roma, unde a suferit martiriul. Biserica a sărbătorit al XVIII centenar al zilei morţii pe 29 iunie 1877. El a condus catedra Romană pentru 25 de ani, 2 luni şi 7 zile”[66]
Teologi mai vechi sau mai moderni au susţinut aceste declaraţii: Neander în Istoria sa spune ca „este anormal să punem sub semnul îndoielii tradiţia conservată de milenii, că Petru a venit la Roma”[67]. Collu declară: „Este în afara oricărei discuţii faptul că  comunitatea crestina a fost întemeiată de cei doi mari Apostoli conform tradiţiei universale ale primei Biserici”[68]
B. CE SPUN SCRIPTURILE ?
    1. Tăcerea Noului Testament.
Toate cărţile canonice ale Noului Testament nu fac nici o referiere la venirea apostolului la Roma. Vicepresedintele Senatatului Italiei, Excelanta Sa Domenico C. Contestabile, scriind Directorului ziarului 30 Giorni afirmă că tăcerea din Faptele Apostolilor este un argument puternic[69]. Nu doar Faptele Apostolilor tac ci toate cărţile Noului Testament. Să analizăm pe scurt ce spun ele.
    Cartea Faptele Apostolilor.
Apostolul Petru apare în locuri diferite. Îl găsim la Cinzecime împreună cu ucenicii. Apoi ca lider în Ierusalim (Fapt.Ap. cap.1-5). Nu mult după aceea, misionar în Iudea, Galatia şi Samaria (Fapt.Ap 9; 31-32). Face minuni în Samaria, (Fapt.Ap  8;14),  în Lidia şi Iope (Fapt.Ap 9; 32-42). În această ultimă cetate se spune că „a rămas multe zile, la un tăbăcar numit Simon” (Fapt.Ap 9; 43). După aceea Petru a mers în Cezarea (Fapt.Ap cap.10), şi de acolo la Ierusalim. În anul 45 Irod îl arestează şi este eliberat de un înger. După ce a ieşit din închisoare, singurul lucru care îl ştim  este că „s-a dus în alt loc.”[70] Unde? Nu se spune. Biblia nu dă  nici un indiciu. Ceea ce ştim cu siguranţă este că nu a fost la Roma pentru 25 de ani aşa cum spune tradiţia.
Împăratul Caludiu a început domnia în anul 40, conform tradiţiei, Petru ar fi trebuit să fie   în capitală, dar în anul 49 împăratul dă un edict de expulzare a iudelor probabil datorită agitaţiei care era între iudei din cauza lui Chresto ( Cristo)[71]( Fapte 18;2).
Scurt timp după aceea, anul 49/50, Petru este prezent la Sinodului  din Ierusalim[72]. El  participă activ  şi după încheierea lucrarilor sinodale continuă să lucreze în area de influenţă iudaică. Din Epistola către Galateni aflăm că  a fost o  perioadă  în Antiohia.[73] El se afla în cetate  „înainte de venirea unora de la Iacov” (Gal. 2:12), când „mânca cu Neamurile”. După venirea celor din Iudea el a început „ să se prefacă”  mâncând numai cu evreii ( vers 13).
În salutul sinodalilor de la Ierusalim către neamuri nu se face nici o menţionare a comunităţii din Roma „Apostoli, presbiterii şi fraţii către fraţii dintre Neamuri care sunt în Antiohia, în Siria şi în Cilicia, plecăciune!” (Fapte 15;23).
Mai târziu Pavel ajunge prizonier la Roma. Nici unul din iudei nu auzise de Pavel  şi nu ştiau ce predică el (Fapte 28:21). Ca atare hotărăsc o zi în care „le-a vestit Împărăţia lui Dumnezeu”(Fapte 28:23). Abia atunci află iudeii de creştinism şi nu 25 de ani înainte cum spune legenda.
Doar această simplă trecere în revistă a câtorva pasaje biblice ne duce la concluzia că este imposibil să afirmăm că Petru a stat la Roma  25 de ani, în timp ce el este în aceeaşi perioadă la Ierusalim, Galatia, Pont, Samaria şi Antiohia.
    Epistola către Galateni.
În Galateni 2, 1, 19 Pavel spune: „ După paisprezece ani m-am suit din nou la Ierusalim.. şi Iacov, Chifa şi Ioan mi-au dat mie şi lui Barnaba, mâna dreaptă de însoţire ca să mergem noi să propovăduim la neamuri, iar ei la cei tăiaţi imprejur”  La versetul 7 afirmaţia este şi mai clară: „…mi-a fost dată predicarea evangheliei la cei necircumcişi, în timp ce lui Petru i-a fost încredinţată  Evanghelia pentru cei tăiaţi împrejur.”(Gal. 2;7-8).  Potrivit acestui acord tacit între Pavel şi cei trei stâlpi ai bisericii din Ierusalim, Roma face parte din zona de lucru a lui Pavel.
    Epistola către Romani.
În anul 56/57, Apostolul Pavel, probabil pe când se afla în Corint, scrie romanilor şi deşi salută pe mulţi membri ai bisericii de acolo nu aminteşte nimic de Petru. Data la care scrie epistola este cu circa 7-8 ani înaintea persecuţiei lui Nero. Potrivit legendelor creştine el ar fi trebuit  să fie de 18 ani în cetate Vorbind despre credinţa romanilor, afirmă că „credinţa lor este cunoscută în toată lumea,”[74]. Este imposibil ca romanii să fie cunoscuţi în toată lumea şi nimeni să nu şti nimic de  Petru.
.
    II Timotei.
Epistola scrisă din Roma, după opinia teologilor în jurul anilor 61/62 pe când era în aşteptarea iminentă a morţii, la numai doi sau trei ani înainte de persecuţie a lui Nero. În această epistolă Pavel nu face nici o referire la Petru şi în plus spune: „Numai Luca este cu mine” 2 Tim 4:10; declaraţie care n-ar fi fost făcută dacă Apostolul Petru era şi el la Roma, după cum spune tradiţia.[75]
După ce Luca descrie cu de-amănuntul activitatea pastorală a lui Petru la Ierusalim, (în cartea Faptelor Apostolillor),  bruc el întrerupe orice informaţie. Dacă  aşa cum afirmă tradiţia ar fi transferat autoritatea episcopală de la Ieruslim la Roma şi nu numai atât să ducă primatul personal la episcopii acestei cetăţi, scripturile Noului Testament l-ar fi prezentat cu toate detaliile. Nu există nici o informaţie biblică şi nici   scriitor biblic nu mai pomeneşte de el. De ce lucrul acesta? Răspunde în mod simplu istoricul  Carlo Falconi:
„…întreruperea bruscă a relatărilor biblice şi coborârea în tăcerea absolută, neglijându-l aproape în mod voluntar, din punct de vedere al criticii ştiinţifice, aceasta nu poate avea decât un singur semnificat: acela că rolul său şi al misiuni sale, în mod oficial  era terminat”.[76]
C. CONTRADICŢII  ISTORICE
Aşa după cum am văzut în citatele anterioare însăşi tradiţia bisericească se află în contradicţie. Eusebiu şi alţi scriitori bisericeşti spun că Petru a venit pe vremea lui Claudiu, Lactanţiu pe vremea lui Nero, iar Catalogul liberian pe vremea lui Tiberiu Cezar. Anuarul pontifical şi  Catalogul liberian dau date diferite pentru moartea Apostolului.
Gerolamo în De viris illustribus,[77] spune că a murit la doi ani după  moartea lui Seneca.  Tacit în Anale spune că Seneca a fost omorât pe vremea consulilor Aulo Licinio Nerva Siliano şi Marco Vestinio AtticoVestino, în anul 65. Dacă adăugăm doi ani atunci „crucificarea” lui Petru cade în anul 67. Apare însă o problemă serioasă; Persecuţia împotriva creştinilor era deja încheiată. La sfârşitul  anului  66 Nero a plecat în Grecia sa sustină o serie de reprezentaţii artistice şi să participe la Jocurile Olimpice.  A petrecut mult timp în Grecia. Suetoniu spune că a primit multe coroane şi a stat pînă la sfârşitul anului 67[78]. După călătoria în Grecia, s-a intors în Italia şi s-a oprit la Napoli. A rămas   la Napole pînă a ajuns vestea ca a început revolta în Galia. La sfârşitul primaveri anului 68 a plecat la Roma, unde şi-a făcut o intrare fabuloasă.[79] La scurt timp, pe 19 iunie o revoltă populară l-a obligă să părăsească palatul regal şi în disperare Nero s-a sinucis.
Este evident că în toată această perioadă Nero n-a fost  la Roma să judece cazul lui Petru şi să condamen execuţia lui aşa cum spune Gerolamo. Doamna Guarducci spune  că „intervalul cuprins între  anul 66 şi  68, este exclus fără umbră de dubiu, întrucat Nero era ocupat cu călătoria  în Grecia.”[80]
O altă contradicţie  o avem de la  Eusebiu de Cezarea. El  dă o informaţie falsă:
Apostolul Petru, după ce a întemeiat biserica din Antiohia a fost trims la Roma unde a predicat Evanghelia pentru 25 de ani.”[81]
Declaraţia are două părţi. În prima afirmă că Petru a întemeiat Biserica din Antiohia, în a doua pe cea din Roma. Prima parte poate fi  uşor demonstrată ca fiind falsă:  Biserica din Antiohia nu a fost întemeiată de Petru ci de călători veniţi la Ierusalim. Primul dintre ei este „Nicolae, un prozelit din Antiohia” ( Fapte 6:5), au urmat apoi „credincioşii din Cipru şi Cirene” ( Fapte 11,19 -20), urmează primul misionar oficial,  Barnaba ( Fapte 11;22), care la rândul lui în aduce pe Saul (Fapte 11;25-26). În Fapte 13 sunt prezentaţii prooroci şi învăţători din Antiohia: „Barnaba, Simon, numit Niger, Luciu din Cirena, Manaen, care fusese crescut împreună cu cîrmuitorul Irod, şi Saul”. Petru nu apare decît mai târziu ( Gal. 2;11).
Dacă prima parte a unei declaraţii este falsă nu ştiu ce credibilitate poate avea restul. Oare nu este normal să punem la îndolială întreaga afirmaţie? Să nu uităm că Eusebiu a avut un rol important în transmiterea acestor legende.
Aceaşi eroare a făcut-o şi Gerolamo. Există şi  alte  opinii  contradictorii[82], care confirme că totul este o poveste. Unul din cei mai serioşi teologi catolici moderni, Luigi Duchesne, conştient de acestă problemă, spune că nu sunt nici un fel de probe cu privire la data venirii la Roma:
„Când Pavel a dobândit libertatea, Sfântul Petru a venit la Roma. Poate chiar înainte, dar acest lucru nu poate fi demonstrat… S-au făcut socoteli nefondate care să arate ca Petru a venit pe vremea lui Caludiu(42) sau chiar Caligola (39)… Să lăsăm misterul să acopere această pagină de început” [83]
Nu pot să nu menţionez pe marele teolog  Ernesto Buonaiuti care afirma că începuturile Bisericii romane se pierd în legende din cele mai surprinzătoare:
„Istoria constituirii bisericii romane şi a puterilor ei primare are fără îndoială  aspecte surprinzătoare  cu nuanţele  cele  mai  romanţesche din toată istoria creştinismului. În această perioadă, mai mult ca în oricarea alta, legenda a penetrat în datele originale devenid fundamentul şi justificarea acestor puteri… Părintele istorie bisericeşti, Eusebiu de Cezarea este între aceia care au contribuit cel mai mult la transmiterea unei  imaginii deformate despre originile creştine.”[84]
Tradiţia episcopatului de 25 de ani este o poveste. În epoca modernă nici un teolog serios nu mai acceptă această legendă. În ciuda acestui fapt este păstrată în cronologia oficială. Acceptarea realităţii poate deveni atât de incomodă încât Biserica catolică preferă să joace un joc dublu: pe de o parte să susţină tradiţia, ( în actele oficiale, în predici şi în cărţile distribuite maselor largi ), pe de alta să  tolereaze opinia  diferiţilor ei teologi care o contrazic.[85]
Daca Petru nu a fost primul misionar creştin la Roma rămâne întrebarea: Cine a întemeiat biserica  din  acest oraş? Răspunsul nu este uşor de dat. Atunci când Pavel ajunge în Italia  găseşte două grupe de creştini: una la Puzole ( Fapte 28;14) alta la Roma (Fapte 28;15, Rom 15,20). Aceaste biserici a fost înfiinţată probabil de primii misionari veniţi la Ierusalim cu ocazia CinzecimiiÎntre primii creştini romani sunt cei care se aflau la Ierusalim în ziua Cinzecimii. Unii dintre ei erau evrei care locuiau în Roma şi s-au convertit la creştinism. Între aceştia erau Aquila şi Priscila, misionari  veniţi din Roma pe vremea lui Claudiu. Împreună cu ei sunt şi altii. În  Noul Testament nu avem nici o referire la aceşti primi misionari. În literatura patristic, întâlnim doar poveşti contradictorii lipsite de autoritate istorică.  În prima scrisoare a lui Clement către Corinteni (97-98) ni se vorbeşte despre: „Biserica lui Dumnezeu pelegrină din Roma”[86] şi nu se face nici o menţionare la primului misionar şi nici la primului episcop4.  Cu siguranţă biserică a fost întemeiată de misionarii necunoscuţi, care au dus Cuvântul vieţii în cetatea Eternă.
CAPITOLUL VI.  LUCRURI, DATE  ŞI  SĂRBĂTORI  FABRICATE
        SĂRBĂTOARE LUI  PETRU ŞI PAVEL
III calendas Julias: Petri in Catacumbas et Pauli Pstense, Tusco et Basso Consulibus[87]- „ în a tre-a zi înainte de calendele lui iulie: sărbătoarea lui Petru în Catacombe şi Paul în Ostiense”[88]
Data pentru comemorarea lui Petru şi Pavel este 29 iulie. La început această sărbătoare se   ţinea în catacombe şi nu în Vatican. Martyrologium Hieronymianum din sec. V corecterază: III calendas Julias: Petri in Vaticano şi mută sărbătoare în Vatican. Pentru Pavel se comemora pe strada Ostia. De ce această dată şi nu oricare alta? Răspunde binecunoscuta profesoară Margherita Guarducci .
„Alegerea acestei date se baza pe rădăcini păgâne. Nu este Roma singurul caz de acest fel; nimic stranu în aceasta, când ne gândim că tradizia seculara, deosebit de bogată a Cetăţii Creştinismului a absorbit din când în când, nenumărate elemente (păgâne) transformându-le în spiritul noii credinţe. Aşadar 29 iulie pe dealul Quirinale, în sanctuarul păgân Romolo Quirino era sărbătorită întemeierea Romei, un eveniment memorabil pentru toţi cetăţenii Urbei. Cetăţenii păgâni considerau fondatori ai Romei pe Romulus şi Remus, iar creştinii pe Petru şi Pavel. Iată deci legătura care uni sărbătoarea creştină la cea păgână.”[89]
Pe la jumătatea sec. al V-lea , papa Leon cel Mare într-una din Predicile sale ( nr.82) invita pe creştini să facă diferenţa între cele două sărbători. Inutilă încercare deja tot conţinutul sărbătorii păgâne  intrase în creştinism.
  „CATEDRA LUI PETRU”
    1. Autenticitatea scaunului pontifical a lui Petru.
În jurul acestui subiect s-au învârtit multe episcopii. Pentru sute de ani biserica din Antiohia a avut pretenţia că posedă Scaunul pontifical al lui Petru. Acolo există o puternică tradiţie legată de lucrarea Apostolului în sânul comunităţii.[90] În Italia sunt trei oraşe care  fac referire la „Catedra lui Petru”. Primul este Roma, apoi Veneţia şi în cele din urma Napoli[91].
Venezia este un caz unic. Aici se află Biserica San Pietro. Ea a fost construită în sec. IX-lea. În bisercă se află  Tronul (Catedra) de marmoră pe care, potrivit  legendei, a stat Petru în Orient. Foarte interesant  este faptul că spătarul acestu tron este făcut dintr-o stea funerara musulmană, ornată cu motivi arabe şi texte din Coran.[92] Orice vizitator poate vedea acest lucru. Această clară evidenţă de amestec păgîn nu deranjează pe nimeni şi este pusă cu cinste în Biserică.
„Catedra” cea mai celebră se află în Vatican. Dacă în cazul mormântului lui Petru, despre care vom vorbi în capitolul următor, nu avem probe evidente, acum suntem în faţa unui element concret. O probă clară, palpabilă. Se ridică imediat întrebarea: Este aceasta Scaunul  pe care a stat Petru? Da sau Nu?
Răspunsul este simplu: Nu.  În anul 1867  Catedra a fost expusă vederii şi analizei. A fost văzută de diferiţi docenţi care au negat autenticitatea ei . Unul dintre aceştia Giambattista De Rossi  a publicat un studiu amănunţit despre catedra lui Petru, arătînd că este „iraţional să credem că pe acel scaun a stat Petru; sunt multe indicii care arată că aparţine Evului Mediu.” [93]
Istoricul şi teologul catolic O. Marucchi a intervenit spunând  că „Catedra care  este venerată în Vatican e dificil să-i reconstruim istoria, întrucât lipsesc documentele.”[94] Ca să salveze   situaţia el a popus ideea unei Catedre simbolice… Această nouă telogie (de altfel valabilă până astăzi) este discutabilă: Ori există proba că această Catedră, expusă şi arătată lumii întregi, este autentică, adică este cea pe care a stat Petru la Roma, ori nu este şi ca atare trebuie abandonată. Nu este cinstit să fie prezentată ca relicvă autentică pentru masele neştiiutoare şi ca una simbolică pentru docenţi. Nu merge cu jumătate de măsură. Adevărul trebuie spus clar.
    Cum vin fabricate relicvele.
Legat de Catedră este de menţionat un alt fapt grav. El a ieşit la ivală cu ocazia diferitelor examinări.  Unul dintre primii care descrie relicva este Francesco Maria Febeo.[95] El o face cu multe detalii, întrucît la data respectivă (anul 1666), Catedra nu era închisă în caseta actuală de bronz. Studiul a fost publicat cu multă vâlvă, chiar cu ocazia închiderii ei şi a fost dedicat papei Alexandru VII.[96] Aşa cum am menţionat, două sute de ani mai târziu, în 1867, istoricul Giambattista De Rossi  o revede şi  o descriere amanunţit.
Comparînd cele două descrieri descoperim cu uimire că există o diferenţă remarcabilă: Spătarul, privit din fată, este alctuit din trei coloane, Fabeo spune că lipseşte coloana din dreapta, în timp ce Giambattista spune că lipseşte coloana din stînga.[97] Acest element nu este lipsit de importanţă şi nu poate fi o greşeală de descriere. Coloanele sunt structurile principale ale Scaunului. Singura explicaţie logică este că în cei două sute de ani cît a fost închisă, Catedra a suferit „ajustări”.
3. O altă sărbătoare păgână.
Depositio martyrum conţine la data 22 februarie  următoarea notă: „VIII Calendas Martias: Natale Petri de Cathedra” – „ în ziua a opta înainte de calendele lui Martie: aniversarea Catedrei lui Petru”[98]
Aceeaş întrebare care am pus-o şi la sărbătoarea lui Petru si Pavel: De ce 22 februarie?  Ştim că pe  data de 22 februarie era sărbătoare păgână Caristia sau Cara Cognatio, în care romanii îşi comemorau morţii. Să fie această o simplă coincidenţa sau avem din nou dovada unei sărbători fabricate după model păgân. Răspunsul îl dă  celebrul istoric  Lietzmann. El îl citează pe Fedor Schneider, care a descoperit în anul 1920, că sărbătoarea morţilor se numea în limbaj popular Catedra, datorită meselor pe care aceştia le pregăteau pentru cei morţi.[99] De aici el a tras concluzia că sărbătoarea Catedrei lui Petru nu este altceva decât adaptarea culturii păgâne la religia creştină.
Concluzia vine de la sine… Date, învăţături şi elemente păgâne au fost introduse în inima creştinismului. Ele au devenit elemente de bază în teologia catolică şi nimeni astăzi nu le mai discută.  Să fie acestea singurele „invenţii teologice”? Ar fi prea simpu să fie doar atat. În capitolul următor vom descoperi ce se află în spatele pretinsului mormânt a lui Petru.
CAPITOL VII.  MORMÂNTUL LUI  PETRU
    RELICVE
Pentru a putea înţelege mai bine rolul şi locul Mormântului lui Petru este important să vedem ce rol au avut  relicve în bisericile creştine. După cum ştim  cultul lor s-a dezvoltat treptat în paralel cu adorarea icoanelor şi a crucii. Deşi  prima biserică a interzis prin hotărârea Sinodului de la Elvira[100] folosirea imaginilor, începând din sec IV şi al V-lea s-au introdus pentru „uz didactic”. Concomitent cu ele a fost introdus şi cultul martirilor. În „epoca plumburie” a papalităţii relicvele au devenit o cale principală de îmbogăţiere. Situaţia s-a schimbat mult în epoca modernă,  dar au rămas încă multe anomalii. Iată care este situaţia la data cînd Biserica romană făcea  săpături arheologice să scoată la iveala presupusul mormânt a lui Petru.[101]
1.Relicvele lui Ioan Botezătorul:
Tradiţia povesteşte că  oasele şi capul lui Ioan Botezătorul a fost arse de Iulian Apostatul, şi a aruncat cenuşa sa în vânt. În ciuda acestei relatări descoperim o multime de relicve.  Istoricul Ernesto Comba a făcut un inventar al oaselor lui Ioan Botezătorul:
„Există şase localităţi unde se păstrează cenuşa sa. Cele mai importante sunt Genova ( Biserica S. Lorenzo) şi  Roma  ( Biserica S. Giovanni Laterano). În  alte biserici se găsesc: trei umere, patru picioare, cinci braţe, cinzeci de degete- indicele cu care ar fi arătate pe Mielul lui Dumnezeu, treisprezece capete, inclusiv cel ars de Iulian la Sebaste. Multe din acestea sunt conservate în Italia, Spania, Franţa.”[102]
2.Maria, mama lui Isus:
„În trei biserici din Roma  se găsesc fire din păr, la Napoli şi în Spania. Pieptănul, inelul, vălul, bucăţi de haină în diferite biserici din Italia şi Franţa. Brâul la Prato, Italia. Mii de stropi de lapte conservat peste tot, în special la San Grandioso şi Patrizio la Napoli, Santa Maria del Popolo la Roma, Mugello în Toscana, în Capela dei Beati şi Santi Fiorentini şi asa mai departe..”[103]
3.Apostolul Andrei:
„Cinci corpuri complete ( Rusia, Amalfi, Tolosa, Armenia, Costantinopol) în plus doua capete, şapte braţe, un umăr, un genunchi. Şi ca o specialitate a acestui Sfant; din relicva sa provine un ulei balsamic[104]
4.Apostolul Ioan Evanghelistul:
Un corp întreg şi multe oase împrăştiate peste tot în Europa. Ernesto Comba face această listă în jurul anilor 1950 – deci în Epoca modernă, nu Evul mediu unde erau descoperite peste noapte mii de relicvele ale apostolilor şi unde se vindea cu tonele lemn din cruce şi cuie… Se vede că nimic nu s-a schimbat de-a lungul istoriei.
    RELICVELE APOSTOLULUI
Este de la sine înţeles că în  acest cadru nu putea să lipseasca relicvele  lui Petru. Dat find faptul că Biserica romana a pretins exclusivitatea, aceste relicve se aflau doar la Roma. Iată-le pe cele mai importante:
Închisoarea Mamertini, cu locul unde a pus capul, lanţul şi coloana.
Urma lui Petru conservată pe un bloc de marmoră albă în Biserica „Domine, quo vadis?” pe via Appia
Lanţurile cu care a fost legat Petru în Biserica San Petru  In Vinculis,
O gaură în care a fost înfiptă crucea pe care a murit în  Biserica San Pietro în Montorio
Catedra lui Petru
Statuia lui Petru în Vatican
Mormantul lui Petru în Vatican
Să analizăm pe scurt aceste relicve.
    1. Închisoarea Mamertini.
Închisoare poartă numele la doi paznici, Processo e Martiniano, care au fost uimiţi de miracolele pe care le făceau apostolii şi au cerut  să fie botezaţi. Întrucât nu avea apă pentru botez Petru a făcut semnul crucii şi a curs apă di munte, astfel au fost botezaţi. Minunea aceasta este menţionată în sec VIII, de Einsiedeln  care spune că a fost construit  un sanctuar în amintirea ei – fons Sancti Petri ubi est carcer eius. Cu o altă ocazie Apostolii au trebuit să părăseasca închisoare şi când urcau pe scară, s-au lovit cu capul de zid, lăsând  impronta care şi astăzi este arătată turiştilor.
Evident totul este o legendă. Numele închisorii şi povestea botezului nu au de a face nimic cu creştinii. Închisoare era rezervată demnitarilor acuzaţi de crimă de Les maesta, nu avea scară, prizonierii erau coborâţi cu frânghia, coloana şi lanţul sunt adaugate ulterior, izvorul de apă a existat dintotdeauna şi numele care l-a purtat a fost Tulliano de la Sergio Tullio şi nu Mamertini.[105]
    2. Urma lui Isus în capela  Qui vadis?
În via Appia ( Santa Maria delle Palme) a fost construită o capelă în care se comemoreze legenda care spunea  că  Petru, în timp ce fugea[106] de la Roma ,pe vremea persecuţiilor a văzut pe Isus cum venea spre oraş. Petru l-a întrebat: „ Unde mergi Doamne?” ( Domine, quo vadis?), iar Isus i-a răspuns: „La Roma ca să fiu crucificat din nou”[107] ( Venio Romam iterum crucifigi ) Potrivit aceleasi tradiţii Isus ar fi lăsat urma piciorului pe un bloc de marmoră. Urma a fost transferată în anul 1620 în Biserica San Sebastiano, unde se află şi astăzi.
Au fost unii prelaţi, precum  Bonaventura Mariani  sau Pier Francesco Foggini,[108] care au încercat să apere această poveste, dar totul a fost zadarnic. Caracterul legendar al întâmplării este evident. Archivio della R. Deputazione romana di storia patria,   afirmă categoric:
„Inutil să vorbim, noi nu ne ocupăm de astfel de legende.. . nu cunoaştem locul  „Quo vadis” şi nici  piatra cu „urmele Domnului”. Nu exista nici un document. [109]
Strudii recente confirmă că această piatră era urma unui pelerin depusă într-un sanctuar păgân, reprezentând  drumul pe care el l-a făcut până acolo. Ea era un semn al prezenţei zeilor egipteni pe teritorul roman. [110]
    3. Lanţurile lui Petru în S. Pietru în Vincoli.
Biserica se află în zona termelor romane ale lui Titto şi Traian. E a fost atestată pe vremea papei Sisto III (432-440), care a reconstruit-o în onoarea lui Petru şi Pavel. Odată cu reconstrucţia au fost prezentate şi „lanţurile de fier mai preţioase decât aurul”[111] cu care Petru a fost legat. De asemenea, se oferea pentru vânzare mici bucăţi din lanţul preţios.
Vînzarea a durat sute de ani şi în ciuda acestui fapt au rămas întacte. În plus se relatează un alt miracol: lanţurile lui Petru s-au sudat în mod miraculos cu cele ale lui Pavel. Nici un istoric  nu ia în consideraţie astfel de relatări.[112] Teologul catolic Marucchi,  scrie:
„Este cunoscut de toţi că nu toate locurile legate de venirea Apostolului în cetatea noastră  pot fi confirmate de critică  ca autentice, dar dintre toate acestea cea mai sigură  este mormântul din Vatican.”[113]
    4. Statuia lui Petru din San Pietru.
Orice vizitator care intră în Biserica San Pietro doreşte să vadă celebra statuie care îl reprezintă pe Apostol.Credincioşii devotaţi îngenunchiază înaintea ei şi sărută piciorul. Dacă priveşti cu atenţie se observă cum piciorul drept este consumat.
Statuia potrivit unei legende a fost făcută din ordinul papei Leon cel Mare (440-461) din materialul statuii păgâne a lui Giove.[114] În ultimii ani se spune în mod oficial că a fost construită  de sculptorul italian Arnolfo di Cambio ( 1240-1302).
    MORMÂNTUL LUI PETRU
1. Mormantul din Vatican
În jurul anilor 200 un prezbiter  roman, numit Gaio,  prins într-o  o discuţie   cu Proclo un adept al ereziei montaniste, argumentând în favoarea apostolicităţii bisericii din Roma spune:
„Eu pot să îţi arăt trofeele apostolilor. Dacă tu mergi în Vatican sau pe strada care te duce la Ostia, vei găsi trofeele  (tropaia) celor care au întemeiat această biserică”[115]
Deşi afirmaţia aparţine lui Gaio, ea ne-a fost transmisă de Eusebiu. Acest lucru este foarte important. Toate legendele pe care deja le-am amintit au avut ca sursă principală relatarea sa. Alţi scritorii bisericeşti în bună parte influienţaţi de opinia episcopului de Cezarea,  afirmă  că moarte şi îngroparea Apostolului s-a făcut pe colina Vaticanului. Gerolamo în lucrarea deja citată,[116] şi  Apocrifa Faptele lui Petru şi Pavel spun că a fost îngropat sub un terebint în Naumachia (circ) în Vatican[117], Liber Pontificalis spune că a fost înmormântat în palatul lui Nero[118], unde Anaclet ar fi ridicat un monument în cinstea fericitului Petru.[119]
În 1939 papa Pio XII  a decis să înceapă căutările mormântului lui Petru sub altarul Bisericii Sf. Petru din Vatican. Săpăturile au întâmpinat dificultăţi şi s-au lungit pentru mult timp. Pe 23 noiembrie 1950 papa  a anunţat oficial că a fot găsită biserica lui Constantin şi  mormântul primului dintre apostoli.  Publicare oficială a apărut un an după acea în 1951.
Săpăturile au confirmat  faptul că biserica a fost construită de împăratul Constantin.  El a desfăşurat o muncă vastă, deoarece în aceeaşi zonă se afla un cimitir păgân. Acest cimitir se găsea chiar în zona circului roman[120].  Cum era de aşteptat, arheologii, au găsit sub  biserică  cimitirul pe care a construit Constantin. În acest cimitir au găsit  un mic loc de inmormantare compus din două spatii  suprapuse. Ele erau sustinute de două coloane de marmură. Locul părea sa fi fost amenajat în sec II, întrucât sistemul de drenarea a apei conţinea patru cărămizi cu inscripţia lui Aurelli Caesaris et Faustinae Augustae(121-180). De jur imprejur erau multe alte morminte.
Mormantul principal era gol şi distrus aproape în totalitate. Era oare acesta mormantul lui Petru? Dacă da atunci unde se aflau oaselele lui? În încercara de a găsi un indiciu au descoperit că toate mormintele  înconjurătoare erau de origine păgână. Nimic creştin  doar  mausolee păgâne. Deziluzia a fost mare.
Lucrările au continuat între anii 1940- 1951 conduse de Antonio Ferrua, Engelbert Kirschbaum, Enrico Josi, Bruno Maria Apollonj Ghetti [121]. Ei s-au gândit la posibilitatea ca oasele Apostolului să se afle separat sub un anume „ zid roşu”, datorită culorii sale rosiatice, Acest zid se continua cu o mică porţiune supranumită şi „Zidul g”. Presupunand că cineva a luat oasele din mormant şi le-a ascuns acolo, au făcut săpături. Era o caseta goală şi  oase  nerelevante. Erau de la mai multe pesoane, între acestea se găseau chiar şi oase de animale.[122] De asemena, au descoperit şi o inscriptie:  „Petrus, Roga T Xs HT pro sanctis hominibus chrestianis ad corpus tuum sepultis”.[123]
În anul 1952 Profesoara Maria Guarducci,[124] docente de epigrafia antica greaca la Universitatea din Roma,  a fost însărcinată să continue lucrările  şi in mod special să descifreze scrierea. Aceasta  era mai degraba o invocaţione: Traducerea ei este încă astăzi foarte discutabilă:  „Petru, Roagă-te (T) Cristo (X o Ht) pentru sfinţii creştini morţi lângă tine” . Profesoara spune că T  ar fi simbolul crucii, iar Xs simbolul pentru Crisos.[125]
Continuand cercetarile profesoara a găsit pe acel zid o placă de marmoră  care acoperea o nişă. Pe ea era scris „PETROS  EN  I”. Ea a tradus astfel textul: „Petru (este) aici !”  Traducerea este din nou foarte aproximativă şi în plus arbitrară întrucât uneşte ultimile două litere. Iesuitul E. Kirschbaum, arheolog la Universitatea Gregoriană şi unul din directorii de săpături s-a opus la o astfel de interpretare.[126] Nici Carcopino nu a fost de acord. El a  tradus textul în mod diferit:   «Petr(os) End(ei) » adică  «Petru lipseşte »[127].
În ciuda insistenţei  doamna Guarducci nu au găsit nimic. Deodată, unul din oamenii cu care  lucrase Mons. Ludowig Kaas ( mort între timp)   şi-a adus aminte „din întâmplare” superiorul lui, cu   ani în urmă aveo o  casetă  şi că nu i-a dat importanţă,aşa ca a uitat de ea. În anul 1953 Guarduci intră în posesia casetei  şi descoperă că în ea se aflau oase umane. Acestea au fost supuse analizei şi s-a ajuns la concluzia că au aparţinut unui om de 60-70 ani, de structură robustă.[128] Împreună au găsit fragmente de marmoră bucăţi de vopse de pe zid, monezi şi fire de purpură. Istoricul  Redina spune că „erau şi oase de animale, fragmente de ţesut, pământ, purpură, şi monezi medievale.”[129] Fără nici o ezitare profesoara   a decis că oasele aparţin Apostolului Petru.
Această concluzie nu a fost împărtăşită de toţi participanţii la săpături. În ciuda acestui fapt papa Pio XII a anunţat în mesajul său de Crăciun că a fost descoperită Mormantul Princepelui Apostolilor. Ulterior papa Paolo VI pe 26 iunie 1968 anunţă că: „Au fost identificate relicvele lui Petru cu argumente care sunt convingătoare.”[130]
2. Au fost găsite cu adevărat oasele lui Petru ?
Arheologii şi directori de săpături  Antonio Ferrua, Engelbert Kirschbaum, [131] Enrico Josi [132], care au condus lucrarile  cu mulţi  ani înaintea doamnei Guarducci, au negat   validitatea descoperirii.   Antonio Ferrua[133] a luat iniţiativa şi  cu  ajutorul  mons. Giovanni Benelli, a trimis la   Secretariatul de Stat un memorial  de 11 pagine în  care susţinea că nu au fost găsite oasele Sf. Petru.  În memorial   arăta că el în persoană împreună cu Engelbert Kirschbaum  au săpat în aşa zisul „perete g”  în anul 1941 şi că caseta era goală, avea doar niste fragmente neimportante de oase, puţin plumb, două fire de argint şi o monedă. Săpăturile au durat din anul 1940 până în anul 1951 şi în tot acest timp nu au găsit nimic. În plus doamna Guarduccii nu a participat deloc la lucrări. Ea avenit doar în anul 1952.
A doua zi papa Paolo VI,  a trimis doamnei  Guarducci textul şi i-a cerut să prezinte propriile obiecţii. Ea a răspuns în 45 de pagine. „Obişnuita valangă de cuvite în lipsa faptelor precise” – aceasta a fost comentariul  domnului Ferrua în «Civiltà Cattolica».[134] În ciuda mărturiilor sale putenice, papa a trecut de partea doamnei Guarducci.  Supărat  de decizia pontificală  profesorul Ferrua  a spus că doamna Guarduci a construit un edificiu  ingenios dar fără baze ştiinţifice demonstrabile.[135] Profesorul Ferrua a continuat să îşi susţină părerea, până ce moarte i-a închis glasul , astfel una din cele mai importante voci s-a stins.
Nu de mică importanţă este şi modul cum s-au desfăşurat   săpăturile  arheologice în toţi aceşti ani: nu s-ar fi facut fotografii sau cel putin nu au fost facute publice,  accesul liber a fost îngrădit, după ce s-ar fi făcut modificari în sit, cum ar fi gruparea tuturor oaselor, unele peste altele, lucru care ar fi dus la îngreunarea identificării scheletelor. Au fost voci care l-au acuzat pe monseniorul Ludwig Kass, ca ar fi facut vizite pe ascuns în sit şi că ar fi efectuat modificari importante. Însăşi Margherita Guarducci într-o conferinţă ţinuta la Rimini afirmă că săpăturile făcute înainte de ea au fost făcute rău din diferite motive… nu s-a ţinut un jurnal al săpăturilor în aşa fel că nu se putea şti când s-a săpat într-un loc sau în altul. [136]
Este evident că  toate aceste săpături în loc să rezolve problema  relicvelor lui Petru n-a făcut altceva „decît să o complice şi mai mult”[137]şi să demonstreze că totul este o minciună foarte bine ticluită.
3. Alte probe.
Istoricul Tacit afirmă că mulţi martiri „…erau acoperiţi de piei de animale, devoraţi de câini, crucificaţi sau arşi de vii precum torţe să lumineze la lăsarea serii….” [138] după ce erau omorâţi cenuşa era aruncată în râul Tevere. Cu siguranţă în cazul condamnării la moarte, Petru nefiind cetăţean roman, ar fi suferit o astfel de moarte. Chiar şi dacă admitem că   a fost crucificat este imposibil ca el sa fi fost înmormantat în Vatican. La data aceea aici erau grădinile imperiale ale lui Nero şi nimeni nu ar fi putu oficia o inmormântare. Într-o vreme cînd creştinii erau vînaţi ca păsările cum ne-am putea imagina ca cineva să inmormânteze un condamnat în grădina împăratului?! Imposibil. Teologul protestant Oscar Cullmann  afirmă că  sunt argumente  serioase împotriva înhumării în acest loc.
„Sunt argumente zdrobitoare care demonstrează că Petru nu a aputut să fie înhumat în gradinile lui Nero. Chiar în zilele în care erau persecutaţi cum s-ar fi putut oficia chiar aici o inmormantare?”[139]
Întrebarea nu se opreşte aici, ştim că n-a existat un cult al martirilor sau al morţilor pînă la sfârşitul sec. II. El a apărut doar după moartea episcopului Policarp al Simirnei, în Orient, iar în Occident şi mai târziu.
„La Roma în timpul primelor două secole nu a existat nici un intres pentru mormintele martirilor… chiar şi episcopi romani nu au morminte; cele mai vechi sînt în catacombelel lui Calist şi datează din sec III.”[140]
În mod logic se întreabă Cullmann – „Cum am putea explica lipsa mormântului lui Ignaţiu de Antiohia… a episcopului martir Telesfor, a lui Iustinian, care au fost martirizaţi la Roma şi care  erau respectaţi în mod aparte?”[141] Este evident că primii creştini nu aveau nici un interes pentru cultul morţilor.[142]
Istoricul valdenz Giorgio Turn  afirmă că din toată povestea lui Petru  „ 60%, este fals iar restul doar ipoteze. Cu nici un caz nu a fost episcopul bisericii din Roma… Mormântul său n-a fost găsit niciodată, tot ce a fost prezentat e un cimitir păgân în Vatican şi cateva scrieri grafice dificil de interpretat.”[143]
4. Care este adevăratul mormânt?
a.Mormantul din cripta Sf. Sebastian
Din nefericire pentru teologii catolici  există încă  alte doua locuri care au pretenţia că găzduiesc oasele lui Petru. Primul din acestea este cripta Sf. Sebastian din catacombele romane. Prima mărturie în favoare înmormântării apostolilor în acest loc se află în documentul oficial Deposito martyrum în Catalogul Liberian, editat în 354. Biserica catolică recunoaşte autenticitatea acestui catalog. Documentul nu furnizază nici un fel de  comemorare pentru Apostolul Petru în Vatican.[144]
În anul 1917 au  început săpăturile la catacomba şi cripta Sf. Stefan. Cu ocazia săpăturilor au   găsită o inscripţie din sec XIII  care  a venit ca o lovitură de trăsnet peste teologia oficială a bisericii:
„Oricine ai fi tu care cauţi numele lui Petru şi Pavel, trebuie să ştii că aici au fost îmormantaţi de la început sfinţii. Orientul a trimis la noi ucenicii şi o mărturisim deschis; prin meritul sângelui au urmat pe Hristos printre stele ajungând în Împărăţia celor sfinţi. Roma a meritat să-i socotească cetaţeni ei.Damaso laudă aceste lucrui…”[145]
La scurt timp a venit o altă descoperire şi mai uluitoare. În cursul săpăturilor efectuate s-au dat peste o mulţime de texte scrise în latină şi greacă care invocau pe cei doi apostoli. Între acestea este unul aparte: „Pietro er Paulo Tomius Coelius refrigerium feci”[146] – „Eu Tomius Coelius am adus un praznic în cinstea lui Petru şi Pavel”. Se ştie că începînd din sec.III înfluenţe păgîne au introdus în creştinism un  ritual numit rifrigerium- pomană mîncată  pe mormantul mortului. Textul tocmai vorbeste despre acest ritual- Coelius refrigerium feci. Această mărturie dă indicii că în sec- III -lea, deja s-au strecurat influenţe păgne în creştinism,  totodată ei  credeau că mormintele lui Petru şi Pavel sunt în catacombe.
Ca să justifice această obiecţiune teologi catolci, precum Marucchi[147] au afirmat  că oasele apostolului au fost mutate, pentru o vreme, în catacombe apoi au fost aduse din nou în Vatican. E
Această explicatia în cel mai bun caz poate fi numită „gimanstică teologică”. Este greu de crezut. Daca nu era posibilă   înmormântarea în gradina împăratului, cum era oare posibilă   deshumarea şi transferul oaselor exact în perioada persecuţiilor lui Valerian? Creştinii erau din nou  ţinta persecuţiilor. Deshumare se putea face doar cu permisiunea Collegiului dei Pontifici păgâni altfel era un delict pasibil de condamnare la moarte. Cine şi-ar fi riscat viata pentru acest lucru? Care creştin era dispus să apeleze la Collegio dei Pontifici?E nevoie de argumente mult mai serioase să poţi face o astfel de afirmaţie.
b.Mormantul din Domul din Flevit.
Pe 23 decembrie 1950, Papa Pius al XII-lea anunţa lumii întregi descoperirea la Roma a mormântului Sf. Petru. Apoximativ în aceiaşi perioadă  doi preoti romano-catolici, P.B. Bagatti şi J.T. Milik,  făceau săpături la Domul din Flevit lângă Ierusalim, în manastire ridicată pe locul unde se spune că Isus a deplâns soarta Orasului Sfânt. Această biserică  avea o istorie interesantă.
În jurul anilor 1800, un grup de franciscani au cumpărat un  teren pe care au construit un conveniu foarte simplu. Legile turce interziceau afişare vre-unui semn creştin. În 1951 surorile benedettine au decis să vândă o bucată din pământul lor. Proprietarul a început construcţia dar spre mirarea sa a descoperit o serie de obiecte foarte vechi ( vase şi monede romane, irodiane şi bizantine) şi morminte. Au fost dechise săpăturile arheologice  care au purtat la lumină un întreg complex moruar. Casetele de lemn şi piatră erau ornate cu semnul Tav, pe care unii l-au descifrat ca fiind un semna al crucii. În al doi-lea mormant s-a găsit un osuar pe care  se afla monograma greaca chi ro ( XP) – Monograma pentru Isus Cristos.
Descoperirile lor au fost publicate opt ani mai târziu în volumul  ”Gli Scavi del Dominus Flevit” – „Săpăturile de la Dominus Flevit”. Studiul, şi săpăturile efectuate, contraziceau  categoric anunţul făcut de Papa, prin dezvăluirea faptului că printre mormintele din epoca timpurie a creştinismului descoperite şi cercetate de arheologi la “Dominus Flevit” se afla şi mormântul Apostolului Petru. Dovada o constituia inscriptia “Simon Bar Jona”- “Simon Fiul lui Iona”- găsită pe un fragment de osuar, alaturi de osuarele înscripţionate ale Mariei, Martei şi al lui Lazăr. [148]
Situaţia foarte delicată şi de-a dreptul penibilă în care s-a aflat Biserica catolică a impus o acţiune rapidă. În mod miraculos urmele mormântului cu numele Sion Bar Jona au dispărut ( nu însă şi fotografiile pe care arheologii au reuşit să le păstreze). Lucrarea şi cartea au fost trecute la index şi nu i s-a acordat nici un fel de atenţie. În anii următori F. Paul Peterson, un catolic american a decis să aprofundeze şi să ceară lămuriri. Afară de puţinele persoane implicate direct în săpăturile arheologice, n-a fost nimeni dispus să îl ajute.  Totul dispăruse fără urmă.[149]
CAPITOLUL VIII „BISERICA CARE  ESTE ÎN BABILON VĂ SALUTĂ”
        TEXTUL LUI PETRU
În acest capitol şi  în următorul vom analiza argumentele pe care Biserica catolică le aduce în favoare venirii lui Petru la Roma. Primul din aceste argumente, şi cel mai important se găseşte în  prima epistolă a lui Petru :
„Biserica aleasă cu voi, care este în Babilon, vă trimete sănătate. Tot aşa şi Marcu, fiul meu.” 1 Peter 5:13
.
Înterpretarea acestui pasaj nu este uşoară. Adjectivul suneklekte – cea aleasă[150] este la feminin. Vulgata traduce textul în mod diferit fără să folosească cuvântul Biserică : „ Cea care este aleasă din Babilon vă salută…”[151] Bazaţi pe acest aspect unii teologi afirmă că nu se vorbeşte despre biserică ci despre soţia lui Petru.[152] Înterpretare este discutabilă.
    ROMA –BABILON
Cuvîntul Babilon, constituie elementul cheie pentru teologi catolici, şi este înterpretat ca find o referire la Roma păgână. Aceast argument este susţinut de faptul că Roma a dobândit acest nume în urma persecuţiilor împotriva creştinilor.[153] Diferiţi scriitori au folosit  acest paralelism, chiar şi teologi protestanti precum Cullmann a acceptat acest argument ajungând la concluzia că Petru  a venit pentru ultima perioadă a vieţii sale la Roma.
Această înterpretare este susţinută şi de S.D.A. Bible Comentary :
„… tradiţia arată că şi-a sfârşit lucrarea printr-o moarte violentă la Roma. Este cunoscut că ărimii crestini foloseau adesea numele Babilon pentru a desemna Roma”[154]
Cu siguranţă acest citat este important dar există  un element cheie care nu ne poate scăpa. El a fost sesizat de mulţi istorici:  „Înlocuirea numelui Romei cu Babilon a avut loc doar după marile persecuţii ale lui Nero.”[155] Tradiţia spune că Petru a fost unul din primii martiri ai acestei persecuţii – anul 64. Deci dacă la data morţii sale  nu exista aceast paralelism  cum ar fi putut Petru să îl folosească? Ba chiar înainte de persecuţie,[156]când scrie epistola sa?! Este o întrebare simpă la care nu există răspuns.
C. BABILONUL – DIASPORA
Interpretarea metaforică folosită în biserica catolică are un corespondent în teologia protestantă. Karl Heussi[157] şi alţi autori  germani şi italieni[158] văd în textul din 1 Pet. 3;15 o reluare a ideii din 1 Petru 1;1, – „Petru, apostol al lui Isus Hristos, către aleşii cari trăiesc ca străini, împrăştiaţi prin Pont, Galatia, Capadocia, Asia şi Bitinia”. Expresia „străini şi împrăştiaţi” sugerează ideea înstrăinării, a depărtării de casă.  În acest sens „Babilonul” este sinonim cu „Diaspora”- locul unde biserica este împrăştiată. Dacă acceptăm această idee atunci probabil Petru scrie din diaspora, pentru bisericile împrăştiate  în Imperiul roman.
D. BABILONUL DIN EGIPT
Pe  canalul care lega Nilul cu Marea Rosie, astăzi în suburbiile orasului Cairo se afla la acea epocă o mică aşezare  care purta numele de Babilon. Strabon şi Falviu[159][160] Ei consideră pe Marcu ca fiind primul episcop din Alexandria. Această tradiţie este întărită de faptul că alte două scrieri apocrife (de mare importanţă pentru teologii catolci), Evanghelia lui Petru şi Apocalipsa lui Petru sunt de proveninţă egipteană. În sec. V aici era o mică biserică, cu un episcop şi câţiva credincioşi pomenesc despre ea. Acest orăşel era o garnizoană militară şi avea şi o mică comunitate iudaică. O tradiţie coptă indică acest oraş ca fiind locul de unde Petru ar fi scris Epistola.
D. BABILONUL  DIN MESOPOTAMIA
În anii 40-60 d.cr. Babilonul din Mesopotamia era destul de slab din punct de vedere economic şi politic. Diodoro  Siculo scrie în secolul I despre cetatea Babilon care era „locuit doar în mică parte, iar cea mai mare era cultivat.”[161] Istoricul Iosif Flaviu şi Filon[162] spune că era  distrus de multă vreme, dar în ţinuturile sale  locuiau „o mare parte de iudei care au rămas în ţară” – Ant. jud. XI 5, 2. Taxele şi impozitele care veneau din Babilon erau destul de însemnate. Mii de iudei trebuiau să lucreze în minele de  argint din  Parti, şi să însoţească caravanele care îl  transportau. – Ant. jud. XVIII 9, 1. Simpatizanţi iudei care veneau de pe Eufrat  duceau darurile lor în Palestina.[163]
„Cea mai mare comunitate ebraică în afara Ierusalimului nu se afla în Occident ci în Orient, la Babilon”[164]
Babilon nu era neapărat cetatea, care aşa cum spun istoricii era deja distrusă ci întreaga regiune de pe Eufrat. „Era numele obişnuit pentru a indica patria iudeilor care locuiau la Est de Eufrat.”[165] Se stie că exista o scoală talmudică   puternică în regiunea babiloniană. Chiar  purta numele de „Babilon”. În Enciclopedia Iudaică  există referirea la „marea academie (a iudaismului) din Babilon”[166] De aici provine aşa numitul Talmud Babilonian. Hillel şi mai târziu Rabi Hiyyia şi fii săi au plecat din Babilon „când legea a fost uitată”[167]
Aceste argumente ne permit să gândim că apostolii nu au pierdut ocazia să evanghelizeze şi această zonă.[168] Probabil că deja în primul secol earu mici comunităţi creştine. Un manuscris siriac din sec. III – Didascalia Apostolurum, ne dă informaţii despre un misionar creştin din sec. I, pe nume Addai, evanghelist în Edessa şi ucenicul său Aggeo în Persia.[169]Este foarte probabil că în una din aceste călătorii misionare să fi fost însuşi Apostolul Petru şi de aici să fi scris Epistola. Tăcerea bruscă din Faptele Apostolilor este justificată de izolarea în aceste teritorii îndepărtate.
.
CAPITOLUL IX.  MARTORII
„Cu  o săptămînă în urmă ( pe data de 20 august ) Spania a înregistrat cea mai gravă catastrofă aeriană din ultimii 25 de ani, când un avion al companiei spaniole Spanair a luat foc şi a ieşit de pe pistă, în timpul decolării de pe aeroportul de la Madrid, provocând moartea a 153 de persoane şi rănirea a 19, transmite AFP, citată de NewsIn.” [170]
Această ştire a făcut ocolul lumii în câteva minute. În aceiaşi zi toate televiziunile din lume şi sute de mii de sit-uri, preluau ştirea şi o comentau. Toată lumea discuta despre eveniment şi cerea informaţii. Şapte zile mai târziu nici o agenţie de ştiri nu mai amintea nimic şi totul deja părea uitat.
Acest exemplu ne ajută să înţelegem  ce se întâmplă cu informaţia. La data producerii evenimentului, în mod normal, trebuie să avem numărul cel mai mare de martori. Ziarele, televiziunea, cărţile, abundă în ştirii, care se întrec să prezinte cele mai mici detalii. Cei care reuşesc să prezinte cât mai multe amănunte au şansa să fie cei mai credibili. Pe măsură ce trece timpul situaţia se schimbă; scad martorii, informaţia se micşorează şi evenimentul trece în umbră.
Acest mecanism  este valabil în orice loc de pe faţa pământului şi în orice epocă.  El se aplică în egală măsură şi la informaţia „spirituală”. Cel mai bun exemplu sunt faptele Mântuitorului. La data lucrarii Sale mesianice erau foarte mulţi martori. Nu mai puţin de patru evanghelisti scriu mărturiile lor – Evangheliile. Apostolul Ioan nu ezită să afirme că Isus a făcut „ multe alte lucruri…., cari, dacă s’ar fi scris cu deamăruntul, cred că nici chiar în lumea aceasta n’ar fi putut încăpea cărţile cari s’ar fi scris. John 21:25. Sunt mii de martori care au văzut şi au auzit ceea ce s-a întămplat. Cu trecerea timpului, martorii au murit şi singurele informaţii care ne-au rămas sunt cele scrise la data respectivă. Ulterior nu a fost adăugat nimic.
Care este situaţia cu privire la informaţiile despre venirea lui Petru la Roma? Respectă ele principiul pe care l-am enunţat? În mod normal la data venirii la Roma ar trebui să existe numărul cel mai mare de martori şi informaţia cea mai răspîndită. Care este situaţia?
A. CINE SUNT MARTORII?
La dat producerii evenimentului – nici un martor, nici un autor, nici o scriere. Ioan Apostolul care  era în viaţă tace.
După o generaţie (circa 40 de ani) la sfârşitul sec I – un autor: Clement Romanul (în jurul anului 90-100), pomeneşte numele Apostolilor Petru şi Pavel, dar nu spune nimic de lucrarea lor în Roma.
Secolul II – trei autori: Ignazio din Antiohia (în jurul anului 110), Dionisie din Corint (în jurul anului 170 ) şi  Irineu ( 180-190).  Citatul lui Ignaţiu este nerelevant şi la fel ca Clement nu afirmă nimic în legătură cu venirea Apostolului. Dionisie face o greşeală gravă de hermeneutică şi dă o informaţie falsă. Irineu este singurul care spune răspicat că Petru a întemeiat biserica din Roma şi  are întâietate.
În următorii 200 de ani avem mai mulţi autori: apocrifa Apocalipsa lui Petru, Tertulian, Clement, Origen…  Din aceştia  Clement este citat de Eusebiu, o sută de ani mai târziu- deci nu avem mărturia lui.
Trec alte două generaţii – sec. IV, apare Eusebiu de Cesarea. Începând cu această epocă numărul celor care vorbesc în favoare se înmulţesc formând tradiţia milenară pe care o cunoaştem.
Ordinea este simplă. 0, 1, 3, 5, … şi aşa mai departe, crescând în măsură direct proporţională cu trecerea timpului.  Cu cât epoca era mai departe de perioada apostolică cu atât numărul de persoane care susţineau venirea lui Petru şi primatul bisericii romane34 a devenit mai mare.
Aici avem dovada clară de deviere informaţională. Contrar principiului pe care l-am amintit, numărul cel mai mare de martori trebuie să fie la producerea evenimentului – în prima perioadă lipsite orice informaţie. După 50 ani – au apărut câteva referiri ambigui, (Clement, Ignaţiu şi Dionisie). După alti 50 de ani s-a ridicat o voce catolică, clară, în favoarea papalităţii – Irineu,[171] (unul din primii apărători oficiali al catolicismul – Adversus haereses- El a conturat doctrina episcolului de Roma ). În următorii 50 ani au apărut alte  vocile, şi aşa mai departe, ajungând la Eusebiu şi apoi la toată tradiţia. Ordinea inversată este clară. Doar acest lucru este suficient să  arate că  informaţiile au fost fabricate de-a lungul timpului.
Este de mare importanţă să amintim că în aceeaşi perioadă ( 60-200) au fost circa  20 de autori creştini[172] care nu au pomenit  nimic de lucarea lui Petru în Roma,  chiar unii l-au prezint ca  episcop în Antiohia. Între aceştia nu pot să nu remarc pe Ipolit (70-175) prezbiterul din Roma. El s-a lupta din răsputeri împotriva inovaţiilor adusă de papa Zefrini şi Calist. În cele din urmă văzând tendinţa de supremaţie a episcopului roman s-a separat biserica catolică şi a creat o grupă aparte.[173]
Primele trei mărturii, ale lui Clement Romanul, Ignaţio din Antiohia şi Dionigie din Corint, sunt considerare de istorici „mărturii esenţiale” în doctrina petrină. Aşadar vă invit să le analizăm împreună.
CAPITOLU X. SCRISOAREA LUI CLEMENT  ROMANUL CĂTRE CORINTENI
Sub numele lui Clement episcop la Roma ne-au rămas mai multe lucrări: Epistole către coriteni I şi II, Epistole către fecioare, Decretaele, Clementinele. Din toate aceste lucrări singura considerată autentică este  Prima Epistolă catre corinteni, toate celelate sunt apocrife.[174] Această mare disproporţie lasă un semn serios de întrebare: Este oare  autentică sau este şi ea o operă târzie pusă în seama prezbiterului roman? Greu de răspuns.
Scrisoare se adresează corintenilor binecunoscuţi  pentru spiritul lor certăreţ. Ei au făcut o „răscoală necurată şi nelegiută, străină şi nemaiauzită între aleşii lui Dumnezeu” (cap I, 1). S-au ridicat împotriva conducătorilor şi s-a produs mare supărare şi „foarte mare ruşine”. Prezbiterul Clement scrie o scrisoare în care îi mustră pentru spiritul lor bătăios:
„E ruşinos, iubiţilor, foarte mare ruşine şi nevrednic de vieţuire în Hristos, să se audă că prea tarea şi vechea Biserică a Corintenilor s-a răsculat împotriva conducătorilor…şi  vestea asta a juns nu numai la noi ci şi la aceeia care au altă credinţă decât noi, încât din pricina nebuniei voastre se aduce hulă numelui lui Dumnezeu.”[175]
Totodată el le cere să se împace şi să îndure necazurile. Prezbiterul Clement face apel la exemplele bărbaţilor din vechime care au suferit prigoană şi suferinţa fără să se răzbune:  Abel, Iacov, Iosif, Moise, Aron,  David.  De la aceste exemple din Vechiul Testament el trece la exemplele apostolilor:
„Dar să punem capăt exemplelor vechi şi să venim la atleţii credinţei, care sunt aproape de noi. Să luăm pilda de vitejie din generaţia noastră. Din invidie şi pizmă au fost prigoniţi cei  mai mari şi mai drepţi stâlpi ai bisericii, luptând pînă la moarte. Să punem înaintea ochilor noştri pe bunii apostoli. Pe Petru, care, din pricina invidiei nedrepte n-a suferit una, nici două, ci mai multe munci[176] şi îndurând aşa mucenicie,[177] a plecat la locul de slavă cuvenit lui. Din pricina invidiei şi a duşmăniei, Pavel a primit premiul răbdării, purtând de şapte ori lanţuri, izgonit, lovit cu pietre, fiind propovăduitor atât în răsărit cât şi în apus, a primit slava strălucită a credinţei lui…Acestor bărbaţi care au vieţuit cu cuvioşie, li se adaugă o mare mulţime de oameni care au suferit din pricina invidiei multe munci şi chinuri, au fost printre noi minunată pildă”[178]
Expresia „printre noi” este socotită ca un argument al faptului că Apostolul a fost printre Romani şi aici a suferit moartea de martir.
Două lucruri sunt evidente:
1.  Expresia „îndurând mucenicie” din traducerea preotului D. Fecioru, nu există în limba greacă – Cuvântul grec folosit acolo este marturesas. Traducerea în italiană : Avendo reso testimonianză – a dat mărturie.
Folosirea expresiei nu presupune în mod direct moarte de martir. Ilustru cercetător Harnak spune „marturesas nu presupune obligatoriu moarte de martir… şi aici nu avem un argument  clar că Petru a venit la Roma să sufere moarte de martir.”[179] Deşi Harnak crede că Petru a venit la Roma în ultima parte a vieţii sale, el nu acceptă acest argument.
2. În descrierea vieţii celor doi apostoli, Clement nu dă nici o informţie despre Petru, în schimb despre Petru dă multe detali: „ a suferit lanţul de şapte ori, izgonit, lovit cu pietre, propovăduitor în răsărit şi apus…” Această diferenţă  poate sugera că prezbiteul nu prea era la curent cu viaţa lui Petru.[180]
3. Bărbaţii la care face referire Clement nu sunt doar apostolii ci întreaga pleiadă de martori. Clement dă trei serii de exemple: bărbaţii din Vechiul Testament – cap. IV; apoi apostolii Petru şi Pavel – cap. V; apoi spune „Acestor bărbaţi care au trăit cu credincioşie li se adaugă o altă multime care au suferit” – Cap.VI.  În final vine declaraţia: aceştia au fost „între noi minunată pildă.” Deci expresia nu se referă doar la Petru şi Pavel ci la toate categoriile de oameni care au suferit de la Abel pînă la ultimii martiri şi au fost o pildă între noi. Aceasta nu vrea să însemene că Abel a murit răstignit la Roma…
4. Cea mai importantă remarcă. La începutul epistolei (în capitolele I -III ), foloseste persoana a II-a plural- „voi”: A ajuns să fie „hulit numele vostru”( I,1); cine n-a „admirat evlavia voastră”( I,2); „vă smereaţi cu toţii” (II,1); „tot belşugul vi s-a dat vouă” ( III,1).
De la capitolul  III  pînă la sfârşitul cărţii ( capitolul LXV), foloseste doar persoana a I-a plural – „noi”: „Atleţii care sunt aproape de noi” (V,1);  „ce-a făcut Hristos pentru noi” (VII,5); „să ne supunem măreţiei  Lui” ( IX,1); „să ne smerim, să ne supunem lui Dumenzeu, să ne lipim s.a.m.d….” ( XIII-XV, 1,1,1). Peste tot doar persoana I-a plural – „noi”. Aceasta sugerează că prezbiterul stă  pe aceeaşi bancă cu corintenii şi cer milă de la Dumnezeu[181].
Este evident că expresia folosită de catolici: „bărbaţii care au fost printre noi minunată pildă”, nu se referă la romani ci la  romani şi corinteni împreună.
După un studiu serios al scrisorii lui Clement, unul din cei mai ilustri profesori italieni E. Buonaiuti, catolic, declară:
„Nu se poate spune nici pe temeiul faptelor nici al terminologiei că această scrisoare poate să fie socotită un argument valabil pentru venirea lui la Roma.”[182]
CAPITOLUL XI. IGNATIU DIN ANTIOHIA CĂTRE ROMANI[183]
„Scriu tuturor bisericilor şi le poruncesc tuturora că eu de bunăvoie mor pentru Dumnezeu, dacă voi nu mă împiedecaţi…Face-ţi rugăciuni lui Dumnezeu pentru mine, ca să fiu găsit printre aceste unelte jerfa lui Dumnezeu. Nu vă poruncesc ca Petru şi Pavel. Aceia erau apostoli, eu osîndit, aceia liberi, iar eu până acum rob. Dar dacă sufăr, voi fi dezrobit al lui Hristos”[184]
Ignaţiu era episcop în Antiohia. Este arestat din ordinul împăratului Traian şi  dus la  Roma ca să fie martirizat. Era însoţit, aşa cum spune el de zece „leoparzi”[185] – zece soldaţi romani. Pe acest drum el se opreşte în Smirna,[186] şi  aici scrie o serie de scrisori către diferite biserici. Cea  pe care am menţionat-o a este adresată romanilor.   În ea se face referire la faptul că eu „nu vă poruncesc ca Petru şi Pavel…” Deci, spune Duchesne, „daca ar fi ştiut că Petru nu se află la Roma nu l-ar fi menţionat în scrisoare. Ar fi spus probabil nu vă poruncesc ca Luca şi Pavel sau Aquila şi Priscila…”[187] Acestea lasă să se  înţelegă că Petru şi Pavel era între romani. Cel puţin aşa spun teologii catolici.
Problema cea mai mare este că majoritatea Scrisorile lui Ignaţiu sunt considerate apocrife, mai precis opera unui episcop arian din sec IV-V. În plus, după opinia criticilor şi  cele Şapte scrisori socotite autentice au multe interpolări. Trumel (Delafosse) contestă cele Şapte scrisori spunând că sunt opera unui episcop din Siria.[188]Teologul Carlo Papini a făcut un studiu complet arătînd că  proveninţa acestor  Scrisori este încă foarte discutabilă.[189] Şi şcoala germană a lui Karl Heussi, Adolf Bauer şi alţiile  neagă autenticitatea. Argumentele lor se bazează pe faptul că scrisorile tratează subiecte de ordin gnostic care au apărut abia la sfârşitul sec II în biserică.
Lăsând la o parte aceste chestiuni să analizăm pe scurt „citatul lui Ignaţiu.”
El nu spune în mod clar că Petru se află la Roma.
În cap IV aliniat 1. spune: „eu poruncesc tuturor bisericilor…” deci nu  doar Petru şi Pavel dau porunci, ci şi Ignaţiu… Este de la sine înţeles că Ignaţiu nu ajunsese încă la Roma să poruncească – nici măcar în celelate biserici. Poruncile sale erau prin viu grai sau prin intermediul scrisorilor.[190] În aceeaşi manieră a poruncit şi Pavel romanilor scriind Epistola sa. Nu era necesară prezenţa fizică. Petru putea porunci chiar de la Ierusalim, având în spate autoritatea Conciliului, care s-a adresat în chip special neamurilor.
Paralelismul cu Petru şi Pavel este total nepotrivit. La aliniatul 3 spune două lucruri inexacte:
Ei erau apostoli – eu un osandit
Ei liberi – eu pană acum rob
Este exact arumentul care dovedeşte că Ignaţiu habar nu are de istoria celor doi apostoli. Dacă este să dăm crezare tradiţiei atunci cei doi apostoli deja erau morţi de mai bine de 50 de ani. Cum putea prezbiterul Ignaţiu să-i folosească în comparaţie cu el spunînd că ei sunt liberi şi el rob…? Evident el  foloseşte  numele lor doar pentru faptul că erau cunoscuţi între creştini şi nu pentru a starea lor fizică.
Oscar Cullman lămureşte  sensul acestei fraze. El vrea să spună „eu nu vă poruncesc ca şi cum as face-o dacă aş fi Petru sau Pavel”[191]. Porunca apostolilor este literă de Scriptură, cuvântul său este strigătul unui muribund.
CAPITOLUL XI. DIONISIE AL CORINTULUI
Episcopul Dionisie ( în jurul anilor 170) este primul care vorbeşte clar despre lucrarea lui Petru în Roma. El scrie o epistolă romanilor din care se păstrează câteva fragmente conservate de Eusebiu de Cesarea. Iarăşi Eusebiu…
În fragmentele păstrate laudă pe romani pentru generozitatea lor, apoi informează că la Corint se citeşte mereu scrisoarea lui Clement romanul. Nu se face referire la Epistolele apostolului Pavel şi la nici o altă carte canonică. După această introducere continuă:
„ …aţi  pus împreună  lucrarea  de însămânţare făcută de Petru şi Pavel la Romani şi la Corinteni. Pentru că amândoi au plantat în biserica noastră din Corint, ne-au şi intruit în aceeaşi măsură…”[192]
Iată aici dovadă că Petru şi Pavel au fost împreună la Roma şi  au însămânţat  Cuvântul Scripturii. În relitate cuvintele lui Dionisie au o eroare foarte gravă care le descalifică imediat: Petru nu a lucrat niciodată în Corint împreună cu Pavel. Nu avem argumente că a vizitat Corintul şi  chiar dacă l-a vizitat Corintul, nu există nici o precizare că ar fi făcut-o împreună cu Pavel.
Declaraţia că Petru şi Pavel au lucrat împreună nu are nici un suport biblic. Nicăieri în Scriptură nu sunt prezentaţi că au lucrat împreună – în Galateni apare o disensiune evidentă. Unul lucrează pentru iudei, altul pentru neamuri. Deci citatul episcopului Dionisie este lipsit de orice valoare istorică.[193]
CAPITOLUL XII. A FOST VREODATĂ PETRU LA ROMA ?
È possibile tracciare una linea ininterrotta di successori da Pietro ai papi di oggi?
Il gesuita e teologo John McKenzie scrisse: “Non ci sono testimonianze storiche dell’intera catena di successione dell’autorità ecclesiastica”. — The Roman Catholic Church, New York, 1969, p. 4.
L’Enciclopedia Cattolica ammette: “Per quanta acribia [accuratezza] si metta nello sceverare le fonti, la lista dei p. [papi] rimane incerta in più di un caso sino all’elezione di Martino V (1417)”. — Città del Vaticano, 1948-1954, Vol. IX, col. 764.
[1] După introducerea de rigoare Excelenţa Sa Domenico C. Contestabile, îşi exprimă dubiul cu privire la venirea lui Petru, dată de la sine înteleasă în cartea  O Roma felix, „…deşi această venire nu  pare probată” – fragment din scrisoare în  Lorenzo Bianchi, „Pietro a Roma”, 30 Giorni, anno XVIII, febbraio 2000, p. 88-91.
[2] P.Giovanni Maria Cornoldim, S.Pietro a Roma, tre conferenze del P.Giovanni Maria Cornoldim, della Compagnia di Gesu, sopra la venuta de l’episcopato di S.Pietro in Roma, tenute nella chiesa di Gesu, nelle prime tre domeniche di quaresima del 1872, Roma, Ed. Romana, p.7
[3] „Cercetaţi Scripturile findcă în ele socotiţi că aveţi viată veşnică”! Ioan 5;39
[4] Margerita Guarducci, Federico Zeri, Il luogo del Primato, Revista Tracce, 2000.
[5] In cadrul vizitei pe care papa Benedeto XVI a făcut-o în SUA, ( aprilie 2008) Preşedinte Americii, Bush a declarat că vede pe „Dumnezeu prin ochii papei” La stampa, 16 aprilie 2008.
[6] Giampaolo Barra, I primati della chiesa di Roma- dintr-o emisione la Radio Maria (serata sacerdotale) publicată în Il Timone – n. 6 Martie/Aprile 2000
[7] Margherita Guarducci, II primato della Chiesa di Roma Rusconi, Milano 1991,p.54; Gianpaolo Barra, Il Primato di Pietro nella storia della Chiesa, Mimep-Docete, Pessano (MI) 1995
[8]Dicţionarul explicativ al limbii române, Univers Enciclopedic, Ed II. Bucureşti,1998, p.853.
[9] „Dintre toate relele care s-au abătut asupra  Italiei, în ultimul timp, cel mai mare a fost invazia protestanţilor…” Aşa începe Giovanni Perrone  cartea  San Pietro in Roma, La verita storica del viaggio di San pietro a Roma, Tipografia Pontificia, Torino, 1864, p.7.
[10] Enchiridon p. 96-100, în Giovanni Gonnet, „Gli Erori Valdensium”, Le confesioni di fede valdesi prima della Riforma, Claudiana, Torino, 1967, pp 82.84.
[11] Moneta de Cremona,  Adversus Catharos et Valdenses, Liber V, cap.II, part. I ed. Ricchini, Roma,1743, pp. 410-411.
[12] Probabil că valdenzii făceau referire la săpaturile pe care tradiţia le pune în seama lui Constantin cel Mare cu ocazia construirii Bisercii din Vatican, înainte de 337 – anul morţii sale.
[13]Amedeo Molnar, Storia dei valdesi, Claudiana, Torino, vol.2, 1974, p. 156.
[14] Marsilio din Padova,  Defensor pacis, Ed. Basilea,1522,pp. 20, 208 cit. Da. F.SALVONI, Da Pietro al papato, Genova, Ed. Lanterna,1970, p.173;  O. Marrucchi,  Pietro e Paolo a Roma, 4° ediz. Torino 1934.
[15] Raznaldi, Annali, Tom 14,  în Giovanni Perrone, San Pietro in Roma, La verita storica del viaggio di San Pietro a Roma, Tipografia Pontificia, Torino, 1864, p.23.
[16] Anonim, Impossibilita storica del viaggio di s. Pietro a Roma, dimostrata sostituienda alla falsa tradizione la vera, Torino, 1861.
[17] Titlul complet. Tractatus commerciorum et usurarum, redituumque pecunia constitutorum et monetarum, Parigi 1546. Operă înserită în culegerea de acte juridice din Lion: Tractatus ex variis iuris interpretibus di Lione del 1548-1549; în  studiul lui Rodolfo Savelli, Diritto romano e teologia riformata: Du Moulin di fronte al problema dell’interesse del denaro, din  Materiali per una storia della cultura giuridica”, XXIII (1993), pp. 291-324.
[18] R. SAVELLI, Da Venezia a Napoli: diffusione e censura delle opere di du Moulin nel Cinquecento italiano, în Censura ecclesiastica e cultura politica in Italia tra Cinquecento e Seicento, a c. di C. Stango, Firenze, Olschki 2001, pp. 101-154.
[19] Giovanni Perrone, op. cit. pag.22
[20] Giovanni Gonnet, Enchiridon FontiumValdensium, vol.II Torino, Claudiana,1998, p.133
[21] Acestea sunt punctele nr I, IX şi XX din Confesiunea lor, în Giovanni Gonnet,Enchiridon FontiumValdensium, vol.II Torino, Claudiana,1998, pp.88-90.
[22] Ulrico Veleno, Quod Petrus Apostolus nunquam Romae fuerit, se găseşte în culegerea lui Melichiorre Goldasto, Monarchiae S. Romani Imperii, Tom III, pp. 1-16 şi în Francesco Guiccardini, De origine potestatis secularis in romana ecclesia, Francoforte, Nicola Hoffmann editore, 1613.
[23] Martin Luther,  Wider das Papsttum zu Rom von Teufel gestiftet, 1545 Weimarer Ausgabe, p. 54,  în  Carlo Papini, Pietro a Roma?, Claudiana, Torino, 2006, p129
[24] Confessione di fede reformata di Westminister,  La chiesa, Tom IV, 495,496
[25] G.Spini, L Evangelo e il berretto frigio. Storia della Chiesa Cristiana Libera in Italia (1870-1904), Torino, Claudiana, 1971, pp. 68-69, în  G. Miegge, Carlo Papini, Pietro a Roma? Valore storico de una tradizione locale, Ed. Caludiana, Torre Pellice, 2006, p.65.
[26] Eduard Zeller a  scriso o monografie celebră ân care neagă autoritatea primatului papal. Zur Petrusfrage, ein Schreiben an den Herausgeber, 1876.
[27] Karl Heussi ( War Petrus in Rom , 1936) a contrazis pe H. Lietzmann ( Petrus und Paulus in Rom – Arbeiten zur Kirchengeschichte I , 2° ediz. Berlin 1927); O. Marrucchi, Pietro e Paolo a  Roma, 4° ediz. Torino 1934; G. Miegge, Carlo Papini, Pietro a Roma? Valore storico de una tradizione locale, Ed. Caludiana, Torre Pellice, 2006, p.65; Karl Heussi , Die römische Petrustradition in kritischer Sicht , Tübingen 1955;   D. Robinson , Where and when did Peter die? în «Journ. Bibl. Liter.» 64 (1945), pp. 255-267
[28]Pr. Claudiu Dumnea, Istoria unui canon sau cum au devenit romanii ortodoxi, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti , Buzau, 1998, p. 24.
[29] Trumel, Histoire du dogme de la Papaute des origines a la fin du IV e siecle, Parigi, 1908, p.256
[30] I.Von  Doellinger , Il Papato, „ Frodi e falsificazioni per mutare la costituzione della chiesa” part IV, pp. 58-76.
[31] In ordine di citazione: H. Delehaye, Commentarius perpetuus in Martyrologium Hieronymianum ad rec. H. Quentin, in Acta SS. Novembris, II, pars posterior, Bruxelles 1931, pp. 16-7 (31 gennaio); H. Quentin, Les Martyrologes historiques du Moyen-âge, Parigi 1908, pp. 56, 451, 469, 471, 626; H. Delehaye et socii, Martyrologium Romanum ad formam editionis typicae, scholiis historicis instructum, in Propylaeum ad Acta SS. Decembris, Bruxelles 1940, p. 610; BHL II, pp. 1119-20, nn. 7725-43.
[32] vezi Donatio Constantini
[33] Marilena Amerise, Il battesimo di Costantino il Grande, Storia di una scomoda eredita, Ed. Franz Steiner Verlag, 1995, p.8.
[34] Marilena Amerise, Il battesimo di Costantino il Grande, Storia di una scomoda eredita, Ed. Franz Steiner Verlag, 1995, p.9.
[35] Liber Ponntificalis, Ediţie critică de Louis Duchesne, Paris, 1886.
[36] Silvester, natione Romanus, ex patre Rufino, sedit ann. XXIII m. X d. XI. Fuit autem temporibus Constantini et Volusiani…Hic exilio fuit in monte Soracten et postmodum rediens cum gloria baptizavit Constantinum Augustum, quem curavit Dominus a lepra, cuius persecutionem primo fugiens exilio fuisse cognoscitu. Liber Pontificalis I, Silvester, p. 170, în  Louis  Duchesne, Liber Pontificalis I, cit., pp. CXXXVII-CXL.; şi în Giovanni Diacono, Vite dei vescovo di Napoli, în L. A. Muratori, Rerum Italicarum Scriptores I 2, Milano 1724, p. 293.
[37] „Pe Constantin, prin victoria crucii, Silvestru l-a botezat pentru gloria crucii” – traducere.
[38] Declaraţia aparţine lui Ieronim în  Marilena Amerise, Il battesimo di Costantino il Grande, Storia di una scomoda eredita, Ed. Franz Steiner Verlag, 1995, p.39. Majoritatea istoricilor  confirmă botezul arian al lui Constantin.
[39] Burchkardt, 1957,363, în Marilena Amerise, Il battesimo di Costantino il Grande, Storia di una scomoda eredita,Ed. Franz Steiner Verlag, 1995, p.14.
[40] K. Bihlmeyer – H. Tuechle, Storia della Chiesa, o. c., II, 58-59. L. Valla , De falso credita et mentita Constantini donatione declamatio , 1440; ed. Schwahn, 1928.
[41] Pro salute innocentium mori quam per interitum eorum vitam recuperare crudelem
[42] A. Gaudenzi, Il Costituto di Costantino, în «Bollettino dell’Istituto Storico Italiano» 39 (1919), pp. 87-112, e da R. Cessi, Il Costituto di Costantino, în «Atti del R. Istituto Veneto di Scienze, Lettere ed Arti», 68 (1928-29 II), pp. 972-1007;  Il Costituto di Costantino, fonti ed età di composizione , în «Annali della R. Università di Trieste», I (1929); Le couronnement imperial de l’an 800 et la Donatio Constantini , în «Bullet. de Littérature Ecclesiastique» 1958, pp. 193-211. Fliche e Martin , Storia della Chiesa , Torino 1948, vol. VI, pp. 374-378. Il Costituto di Costantino, în «Rivista Storica Italiana», 48 (1931), pp. 155-176; G.P. Kirsch , La Donatio di Costantino , în «La Scuola Cattolica» 1913, II, pp. 198-213.    H. Ullmann , The Growth of Papal Government in the Middle Age , London 1955, pp.74-78.
[43] F. Marcora, Storia dei Papi, vol. I Milano s. d., p. 391 Duchesne, I primi tempi dello Stato Pontificio , traduzione di Salvatorelli, Torino 1947;  L. Pareti , Storia di Roma , vol. VI, Torino, UTET, 1962
[44] Dicatus Papae: „1. Biserica Romană a fost întemeiată de Hristos; 2. Numai pontiful roman are dreptul să fie numit episcop universal; 3. Doar el poate depune pe episcopi; 4. În Concilii  conduce doar delegatul său  şi poate pronunţa sentinţe împotriva oricui; 5. Doar papa poate depune pe cei absenţi; 6.Nu este permis să existe raporturi cu cei excomunicati, nici măcar de locuit în casa lor; 7. Numai papa poate emana noi legi, stabilire dioceze, abaţii etc…;8. Doar papa poate folosi semne imperiale; 9.Papa este unicul cărui principii trebuie să îi sărute picioarele; 10. Doar numele său trebuie pronunţat în toate bisericile; 11. Numele său e unic în lume;12. Doar el paote depune pe împăraţi; 13. În caz de nevoie poatetransfera episcopi; 14.Poate ordina un eclesiastico pentru fiecare biserică; 16. Cine este ordinat de el poate sluji in altă biserică…; 17. Nici un siond nu paote fi numit general fără ordinul său;18. Sentinţa sa nu poate să fie anulată de nimeni, dar el poate anula toate celelate sentinţe; 19. El nu poate fi judecat de nimeni; 20. Nimeni nu poate condamna o decizie a Scaunului pontifical; 21.Cauzele mari ale biserici trebuie trimise la tribunal; 22. Biserica romană nu a greşit niciodată şi cum arată Sfintele Scripturi, nu va putea greşi; 23. Pontiful roman, dacă e ordinat canonicamente, devine fără dubii sfînt prin meritele lui Petru, după mărturia lui S.Ennodio, episcop de Pavia, în de acord cu numerosi părinţi după cum se vede din decretul fericitului papa Simmaco; 24. Cu autorizatia lui este legal ca supuşii sai să acuze pe superiori lor;  25. El poate depune pe episcopi chiar si fără Conciliu;26. Cine nu estee de acord cu biserica romană nu poate fi considerat catolic; 27. Papa poate deslega pe supuşi de jurământul făcut faţă de suverani.”   H.X. Arquilliere , La signification Théologique du pontificat de Gregoire VII , în «Revue de l’Université d’Ottawa» 1950, p. 140-161;  S. Gregoire VII , Paris 1934; C. Marcora , Storia dei Papi , vol. II, Milano 1962, pp. 286-322;   P.E. Santangelo , Gregorio VII e il suo secolo , Milano 1945;    E.M. Peltz, Das Originalregister Gregorius VII, Vienna 1911, pp. 265-286.  [44] Gregorovius , La Storia della città di Roma nel Medioevo , Roma 1900, vol I, p. 546, Storia della Chiesa dalle origini ai nostri giorni, in XXIV vol. I, vol.  VIII, Augustin Fliche, La riforma gregoriana e la riconquista cristiana (1057-1123), pp. 112,113, S.A.I.E., Torino 1972.
[45] Ahi, Costantin di quanto mal fu matre, non la tua conversion, ma quella dote, che da te prese il primo ricco patre. Dante Aligheri, Divina comedie, Infernul, XIX, vv.115-116.
[46] Storia dei Papi e del papato, Cap. XX pp.538-539. Omodeo, Saggi sul Cristianesimo antico, Edizioni Scientifiche Italiane, Napoli 1958, pp. 469,470.
[47] Declaraţie prezentata la Conciliul din Basilea,1433, în  De concordantia catholica,
[48]Iezuitul  Francesco Torres ( Turrianus) a făcut posibilul şi imposibilul să apere decretele pseudo- Isodorice. În zelul său afirmă că au fost părinti care au zis că Petru a fost episcop la Roma pentru 25 de ani: „Etiamsi errassent Patres, qui dixerunt Romae sedisse 25 annis Apostolum Petrum”, în Francesco di Silvestri-Falconeri, L’Apostolo san Pietro e mai stato in Roma? Ed. La speranza, Roma, 1925, p. 22.
[49] Ricu Fleury Falselor Decretale: „Cuprinsul acestor scrisori”, zice el (Istor. Biser., Cart. XLIV, § 22),.
[50] „ Venirea lui Petru la Roma ca să înfiinteze catedra de  conducător general al Bisericii, este considerată un fapt indiscutabil, confirmat de măturia biblică şi istorică a primului secol, Conciliu Vatican De perpetuiate primatus beati Petri in Romanis Pontificibus, sess. IV, cap 2,
[51] Fapte 8,18-24
[52] Fapt. Ap. 8; 20,23
[53] În aceată legendă Simon Mago este identificat cu Pavel .Conflictul dintre cei doi se încheie cu victoria lui Petru care începe să predice învăţăturile secrete ale iudeo-gnosticilor. Omelei Clementine în G. Mierge, Pietro a Roma, Claudiana,  1974, p.1
[54] Iustin Martirul, Apologia, c. 26
[55] Irineu, Contra haereses, Tom I, cap.23, 1-4
[56] Gerolamo, De viris illustribus, I , în G. Mierge, Pietro a Roma, Claudiana,  1974, p.12
[57] Eusebiu, Storia Eclesiastica, II,14, 6
[58]Lucrare apococrifă datată în jurul anilor 200 d.c. Asia Minoră. Păstrat în manuscrisul  copt şi manuscrisul latin (  Manuscrisul  din Vercelli – lângă  Torino) . Acest document  vorbeste şi despre fica lui Petru, numită Petronela ( relatare în Faptele lui Nereo şi Achileo), care era paralizată. Mulţi oameni văzând minunile pe care le făcea Apostolul, l-au rugat s-o vindece. Petru le-a explicat că  copila era paralizată datorită faptului că un anumit Tolomeu s-a îndrăgostit de ea.  Este vindecată pentru o perioadă, în care Tolemeu  încearcă să o răpească. Are o viziune şi îşi mărturiseşte păcatul… Episodul era cunoscut şi lui Augustin, în formă diferită. Numele fetei, de origine latină este o confirmare clara a legendei. Augustin, Contra Adimantum 17, 5 CSEL 25, p. 170. James, l. c., 300-302  în Fausto Salvoni,, Da Pietro al Papato, p. 81. Girolamo spunea că  Petru a avut mai mulţi copii. Girolamo, Adversus  Jovinianum 1, 126 PL 23, 257.
[59] Duchesne, Histoire ancienne de l Eglise (1906-1910) cap. I,p.130.
[60] Grisar, Roma alla fine del mondo antico, vol I., p.200
[61] Semeria, Dogma, gerarchia e culto nella chiesa primitiva, pp. 167-185, în G. Miergge, Pietro a Roma, Ed. Claudiana, Torino, 2006, p.14.
[62] Apostolu Petro, după ce a întemeiat biserica din Antiohia a fost trims la Roma unde a predicat Evanghelia pentru 25 de ani – Corpus Berolinensis VII/I, p. 179.
[63] Romam pergit ibique vigintiquinque annos cathedram sacerdotalem tenuit usque ad ultimum annum Neronis, i. e. quartumdecimum – Gerolamo, De viris illustribus, I ,12, PL 23, 607,  în S. Garofalo , La prima venuta si S, Pietro a Roma nel 42 , Roma 1942; G. Mierge, Pietro a Roma, Claudiana,  1974, p.12 şi în Giovanni Perrone, San Pietro in Roma, La verita storica del viaggio di San Pietro a Roma, Tipografia Pontificia, Torino, 1864, p.49 .
[64] Furio Dionisio Filocalo, Catalogo liberiano, (352-363 se găseşte în  Calendario filocalino alături de Depositio episcoporum ( o listă de 12 episcopi de la  Petru la Liberiu), şi Depositio  martyrum ( o listă de martiri), în G. Mierge, Pietro a Roma, Ed. Claudiana,  Torre Pellice, 2006, pp.19,39,40.
[65] Lactanţiu, De mortibus persecutorum, c.2
[66] Annuario pontificio, publiczione ufficiale, în  Francesco di Silvestri-Falconeri, L’Apostolo san Pietro e mai stato in Roma? Ed. La speranza, Roma, 1925, p. 21.
[67] Neander, Storia universale della religione e Chiesa cristiana, tom. 1 parte 1, pag. 317.
[68] În original „non potrebbe mai mettersi in dubbio con argomenti storici ma solo con suggestioni di un cieco zelo” Collu, Enciclopedia universale delle scienze ed arti, de  Eusch şi  Gruber, part XVIII, pag. 47.
[69]„ ..negli Atti degli Apostoli (quelli autentici, non quelli apocrifi di Marcello) non si parla della venuta di Pietro a Roma? Pure essi descrivono con sufficiente dettaglio i primi anni del cristianesimo: mi sembra questo un argumentum ex silentio forte”-  „În Faptele Apostolilor ( nu apocrifa lui Marcello) nu se vorbeşte de venirea lui Petru la Roma? Deşi descrie cu suficiente detalii primii ani ai creştinismului: mi se pare acesta un argument al tăcerii puternic”. Lorenzo Bianchi, „Pietro a Roma”,  în  30 Giorni, anno XVIII, febbraio 2000, p. 88-91.
[70] Fapte Apostolilor 12,17
[71] Judaeos impulsore Chresto assidue tumultuantes Roma expulsit – Confrom lui  Svetonio, Divus Claudius 25 (At 18, 2) în W. Seston, L’empereur Claude et les Chrétiens , în «Rev. d’Hist. et de Philosoph. Relig.», 1 (1931), pp. 275-304; A. Momigliano , L’opera dell’imperatore Claudio , Firenze, 1932.
[72] Sinodul de la Ierusalim anul 49/50. Fapte 15; Galateni 2; 1-10
[73] Apostolul Pavel îl înfruntă foarte dur pentru fariseismul care Petru l-a dat pe faţă. „I-am stat împotrivă pe faţă findcă era de osândit” Gal. 2;11-14
[74] Romani 1:8 – „credinţa voastră vestită (katagge,lletai) în toată lumea”.
[75] Diferiţi scriitori bisericeşti dau ca dată  a mortii lui Petru anul 64, alţii 65 şi tradiţia anul 67. În oricare din aceste cazuri el ar fi trebuit să fie la Roma. Gerolamo De viris illustribus, I ,12 şi în Apocrifa  Atti di Pietro, ed. Lipsius, pp. 172. Margherita Guarducci, La data del martirio di Pietro, în „30 Giorni”, anul XIV, marzo 1996, p. 79-82. Margherita Guarducci,  La data del martirio di san Pietro, în «La parola del passato: Rivista di studi antichi», n. 267, Napoli 1968.
[76] Carlo Falconi, Storia dei Papi, Compagnia Edizioni Internazionali, Roma-Milano, vol. I, 1967, p.50.
[77]De viris illustribus, I ,12  în G. Mierge, Pietro a Roma, Claudiana,  1974, p.12 şi în Giovanni Perrone, San Pietro in Roma, La verita storica del viaggio di San Pietro a Roma, Tipografia Pontificia, Torino, 1864, p.49
[78] Dio lib. 63, Suetonius in Nerone cap.22 şi Josephus libro 3 de Bello Judaic în Lodovico Antonio Muratori, Annali d’Italia dal principio dell’era volgare sino all’ anno MDCCXLIX, Dalla Societa Tipografica de Classici Italiani Contrada del Cappuccio, Dlla anno I al anno 117,  vol. I,  Milano, 1818, pp. 333 -456
[79] „Suetonio descrie ca era îmbracăt în purpură cu o manta acoperită de stele de aur, pe cap o coroana câştigată la Jocurile olimpice, în mână ţinea o altă coroana câştigată la jocurile pitice: Alte coroane erau purtate în faţa lui cu inscripţia unde şi cum au fost câştigate. O mulţime de oameni îl inconjura strigând laude.  De-a lungul drumului erau aruncate flori, ornamenti şi confeti”. Suetonius , Nerone cap.22 Idem 68; Dio lib. 63,
[80] Margherita Guarducci, La data del martirio di Pietro, în „30 Giorni”, anul XIV, marzo 1996, p. 79-82.
[81] Corpus Berolinensis VII/I, p. 179.
[82] „A fost  crucificat princilepe Apostolilor Sf. Petru,  în Anul 65  al lui Nero pe dat de 29 iunie ” , Lodovico Antonio Muratori, op. cit. p. 333. Istoricul şi teologul catolic modern, Marucchi confirmă această contradicţie. După ce  spune că „nu se poate stabili cu siguranţă nici data sosirii nici perioada şederii lui Petru la Roma”,   afirmă: „Petru a întemeiat biserica romană şi a avut un episcopat lung… tradiţia de 25 de ani este încă respectată deoarece este prezentată de Eusebio părintele istoriei” Marucchi, Roma Sotterranea Cristiana, Ed. Libreria Spithoever,  Roma, 1909, p. 3,5 ; Marucchi,  Le Catacombe ed il Protestantesimo, Ed. E. F.Pustet, Roma, 1911, pp. 38-108.
[83] Luigi  Duchesne, Histoire ancienne de l’Eglise, Ed.  Fontemoinge C. , tom I, Paris, 1911, pp 55-61.
[84] Eresto Buonaiuti, Storia del Cristianesimo, Newton & Compton Editori, Roma, 2003, p.92.
[85] Vezi studiile de Marucchi, Wilpert, Duchesne.
[86] Clemente Romano, Lettera ai Corinti, , a cura di Igino Giordani, Istituto Missionario Pia Società S. Paolo, Roma 1944, p. 111.
[87] Fragment din Depositio martyrum, inclusă în Cronograful din 354, pentru  Depositio martyrum e H.Quentin – H. Delehaye, Martyrologium Hieronymianum, Bruxellis 1931, p.343
[88] Data cea mai veche este anul 258. Înainte de această dată nu exista nici o comemorare. Tusco et Basso coss. Cfr. Monumenta Germaniae Historica, Auct. ant., IX, p.71 pentru Depositio martyrum e H.Quentin – H. Delehaye, Martyrologium Hieronymianum, Bruxellis 1931, p.343.
[89] Margherita Guarducci, La fondazione di Roma, Revista Tracce, Litterae Communionis, anno XXIII, luglio/agosto 1996, p. 68-69.
[90] Uni istorici precum Angelo Rocca, Francesco Turrigio,  spun că Catedra romană a fost adusă din Antiohia – Asservatur in hac Basilica Petri sedes ex Antiochia translataDe identitae in qua Sanctus Petrus Romae, primum sedit, Roma, 1666, pag. 71;  Di Giovanni Battista de Rossi, Bulletino di arheologia cristiana, Tipografia Salviucci, Roma, 1867, p. 89. în  Febeo Maria Francesco,
[91] Di Giovanni Scherillo, Della venuta di San Pietro apostolo nella citta di Napoli, Stabilimento Tipografia di  A. Festa, Napoli, 1859, p.454.
[92] Ghidul de Turism pentru Venzia – Venezia,Touring Club Italiano, 2002, p. 182
[93] Giambattista De Rossi a reuşit în anul 1867 să învingă dificultăţile şi să examineze catedra. Descrierea sa este foarte amănunţită  cu detalii despre structura, ornamentele şi forma ei. Stilul este bizantin cu incrustaturi de aur.. Giambattista De Rossi , Buletino d’Archeologia Cristiana, pp 36-37, Adolf Venturi, spune că are un tablou făcut de Carlo cel Mare sau un succesor de al său. Adolf Venturi, Storia dell’Arte Italiana, Milano, 1901.
[94] O.Marucchi, Le Memorie degli apostoli Pietro e Paolo in Roma, 2 ed. pp. 108-108.
[95] Febeo Maria Francesco, De identitae in qua Sanctus Petrus Romae, primum sedit, Roma, 1666.
[96] Închiderea ei s-a făcut prin ordinul papei Alexandru VII cu mare fast. Istoricul Falconeri de Silvestri   avea o rudă , Ottavvio Falconeri, care a scris o odă pentru papa cu acea ocazie. Conf.  Francesco de Silvestri Falconeri, op . cit. p. 119, n.s.
[97]Francesco di Silvestri Falconeri, L’Apostolo san Pietro e mai stato a Roma, La Speranza, Roma, 1925, p.119. Febeo Maria Francesco, De identitae in qua Sanctus Petrus Romae, primum sedit, Roma, 1666, pag. 71;  Di Giovanni Battista de Rossi, Bulletino di arheologia cristiana, Tipografia Salviucci, Roma, 1867, p. 89.
[98] Depositio martyrum în G. Miegge op.cit. p. 41.
[99] Fedor Schneider, Uber Kalendae Januariae und Martiae im Mittelalter, 1920,  p. 386, citat de Hans Lietzmann,  Petrus und Paulus in Rom, liturgische und archaologische studien Bonn, Ed 2, 1915,  pp.19-21.
[100] Conciliu de la Elvira, 306, decreta: „Să nu se vază icoane pe murii bisericilor”- Eusebiu Popovici, Istoria Bisericiească Universală, Mănăstirea Cernica, vol.II, 1926, p. 222. Conciliu de la Hierea, 754 a condamnat cultul icoanelor, „fabricarea, posesia, şi venerarea lor”- Stelian Brezeanu, O istorie a Imperiului Bizantin, Bucureşti, 1981, p.63. Istoricul Mircea Eliade afirmă: „urmărind interzicerea din Decalog creştinii din primele două secole nu şi-au făurit imagini”- M.Eliade, Istoria Credinţelor şi ideilor religioase, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,1991, p.62.Andre Grabar, Iconoclasmul bizantin, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1991, p.339.
[101] Statistica face referire la anii 1938-1950
[102] Ernesto Comba, Cristianesimo e cattolicesimo romano, Claudiana, Torino, 1951, p. 345  Odată cu deschiderea noilor căi de comunicare o parte din aceste relicve au fost trecute în umbră.
[103] Ernesto Comba, Cristianesimo e cattolicesimo romano, Claudiana, Torino, 1951, p. 345.
[104] Ernesto Comba, Cristianesimo e cattolicesimo romano, Claudiana, Torino, 1951, p. 346.
[105] Francesco Cancellieri , Notizie del carcere Tulliano detto poi Mamertino , Giovanni Ferretti, Roma; A Ferrua, Sulle orme di Pietro , în «Civ. Cattolica» 1943, 3, p. 43; P. Franchi de’ Cavalieri , Della Custodia Mamertini , în «Note Agiografiche», fasc. 9, 1953, pp. 5-52.
[106] Există o altă Biserică- Ss. Nereo şi Achilleo, care în sec V-lea se mândrea că are o faşă cu care s-a legat Petru la picior în timp ce fugea din închisoarea Mamertini.Claudio Redina, I papi, stori e segreti, Newton & Compton editori, Roma, 1996, p.17.
[107] Origene , citând din  «Atti di Paolo » ( In Johannem 20, 12 PG 14, 600);  Ambrogio, Contra Auxentium, 13 PL 16, 1053;  M Guarducci, Le imponte del Quo Vadis e monumenti affini, figurati ed epigrafici (Rendiconti Pont. Accad. Rom. di Archeol. XIX, 1942-1943, 305 -344); Itinerario ovvero descrizione dei monumenti della Via Appia, Tipografia de Fratgelli Pallotta, Roma, 1835, p.41.
[108] Pier Francesco Foggini, De Rom. D. Petri itinere, p.104; B. Mariani, Il «Quo vadis» e S. Pietro , în «L’Osservatore Romano» 4 luglio 1963, p. 7.
[109] Archivio della R. Deputazione romana  di storia patria, Di Deputazione romana di storia patria,  1937,  p. 28, 88. Carlo Cecchelli,
[110] S-a confirmat faptul că zeii egipteni au fost aduşi la Roma, şi se aduceau astfel de ofrande.  Michel Malaise, Les Conditions de penetration et de diffusion des cultes egiptiens en Italie, p. 106.
[111] inclusas olim servant haec tecta catenas vincla sacrata Petri Ferrum pretiosius aure – în G.B. De Rossi , Inscr. Christi 1, p. 110, n. 66; p. 134 nn. 1 şi 2.
[112] H. Grisar, Dell’insigne tradizione romana intorno alle catene di S. Pietro nella Basilica Eudossiana , în «Civiltà Cattolica» 1893, III, pp. 205-221; J.P. Hirsch , Die römischen Titelkirchen in Altertum , Paderborn, 1918, pp. 45-52.
[113] Marucchi, Roma sotteranea cristiana, Ed, 1909, p. 10.
[114] Claudio Redina, I papi, stori e segreti, Newton & Compton editori, Roma, 1996, p.22.
[115] Eusebiu de Cesarea, Historia Ecclesiastica, II, 25. Se ridico o întrebare logică: Ce sunt aceste „trofee”? Monumente? Morminte?Inscripţii comemorative? Biserici? Nimeni nu ştie. Contextul dezbaterii exclude posibilitatea să fie  relicve – este  împortiva tradiţiei care arată că apostolii au fost înmormântaţi separat.
[116] Sepultus est Romae in Vaticano juxta viam triumphalem, Girolamo , De viris illustribus 1, PL 23, 639
[117] thekan autò upò ton terébinton plesìon toû naumachìou eìs tòpon kaloùmenon Batikanòn , în Acta Petri et Pauli 84, ed. Lipsius, p. 216; cfr p. 172 ; Martyrium Petri della Pseudo-Lino: «ad locum qui vocatur Naumachiae, iuxta obeliscum Neronis, in montem» în Lipsius, Acta Apostolorum Apocrypha, Lipsia 1891, vol. I, pp. 11
[118] … ubi cricifixus est, juxta palatium Neronianum in Vaticanum, juxta territorium Triumphalem, via Aurelia, III kal juli, în Liber Pontificalis,  Duchesne, p. 120.
[119] Idem 91,  pp. 55.
[120] Tacito , Anale, 14, 4 ; Historia Augusti, Heliogabulus 23 ; Plinio , Historia Naturale, 36, 11, 74  în M. Guarducci , Documenti del secolo I nella necropoli Vaticana , Rendiconti della Pontificia Accademia di Archeologia, Roma 1957.
[121] B.M. Apollonj Ghetti, A. Ferrua, E. Josi, E. Kirschbaum: Esplorazioni Sotto La Confessione Di San Pietro In Vaticano Eseguite Negli Anni 1940-1949 due voll., Tipografia Poliglotta Vaticana, Città del Vaticano, 1951
[122] F.Salvoni, Da Pietro al Papato, citat, p.204
[123] M. Guarducci , Cristo e s. Pietro in un documento precostantiniano della Necropoli Vaticana , Roma 1953, pp. 14 -22.
[124] Profesoara Maria Guarducci a fost vocea cea mai insistentă în „ descoperirea” mormantului lui Petru. Iată o serie de lurări publicate de ea pe această temă: di M. Guarducci, Pietro ritrovato. Il martirio, la tomba, le reliquie, Verona, Mondadori, 1969; Pietro in Vaticano, Roma, Libreria dello Stato, 1983; La tomba di San Pietro. Una straordinaria vicenda, Milano, Rusconi, 1989; Le chiavi sulla Pietra. Studi, ricordi e documenti inediti intorno alla tomba di Pietro in Vaticano, Casale Monferrato (AL), Piemme, 1995.
[125] Se stie că simbolul pentru Hristos era XP  şi nu  X sau Xs – traducerea este evident forţată.
[126] E.Kirschbaum, Die Graber der Apostelfursten, Francoforte,1974 cit. de C. Papini, Pietro a Roma?, Claudiana, Torino,2006 p.144; H. Fuhrmann, Storia dei Papi, Roma-Bari, Laterza,1992, p.24.
[127] Carcopino, De Pythagore aux Apôtres , p. 284 citat de F.Salvoni, în op cit, p. 205.
[128] Docenţii care au făcut analizele au fost:  Venerando Correnti (antropolog Università di Palermo), Luigi Gardini (paleontolog, Università di Roma), Carlo Lauro (petrograf, Università di Roma), dott. G. Carlo Negretti (asistent paleontolog ), M. Luisa Stein (chimist, Università di Perugia), Paolo Malatesta (chimist, Università di Roma);  M. Guarducci , Le reliquie di Pietro sotto la confessione della Basilica Vaticana , Poliglotta Vaticana, 1965.
[129] Caudio Rendina, I papi, storia e segreti, Newton & Compton editori,  Roma, 1996,p .20
[130] B.Corsani, La tomba di Pietro, Torino, Claudiana, 1971, p.1. în C. Papini, Pietro a Roma?, Claudiana, Torino,2006 p.142.
[131] E.Dassamann, Ist Petrus wirklich darin? , p. 224 în  C. Papini, Pietro a Roma?, Claudiana, Torino, 2006 p.144; Engelbert Kirschbaum a fost foarte interesat să descopere oasele lui Petru. În cartea Esplorazioni… spune că a gasit un grup de oase aşezate în manunchi. Ele au fost duse la  Institutului de Antropologie din Palermo, Directorul Venerando Correnti a fost însărcinat  să identifice diferitele grupe de oase. El a  spus că resturile aparţin la trei persoane di care una cu siguranţă este o femeie în jur de 70 de ani.  Deci era imposibil de identificat oasele Apostolului.     .
[132] B.M. Apollonj Ghetti, A. Ferrua, E. Josi, E. Kirschbaum: Esplorazioni Sotto La Confessione Di San Pietro In Vaticano Eseguite Negli Anni 1940-1949 due voll., Tipografia Poliglotta Vaticana, Città del Vaticano, 1951
[133] A. Ferrua,  a fost profesor la Archeologia Cristiana all’Università Gregoriana. În anul 1942 a fost numit colaborator la  Pontificia Accademia Romana di Archeologia, della Società Romana di Storia Patria, del Deutsches Archäologische Institut; în anul ,  1959 Statul italian i-a oferit medalia de aur pentru merite de scoală, cultură şi arte. Iată câteva din lucrări sale principalele: A. FERRUA, Nelle grotte di S. Pietro, în Civ. Catt. 1941 II 373-378; pp.457-463; Nuove scoperte sotto S. Pietro, ivi, 1942 IV pp.73-86; 228-241; Sulle orme di S. Pietro, ivi, 1943 III pp.36-45; La storia del sepolcro di S. Pietro, ivi, 1952 I pp.15-29; À la recherche du tombeau de saint Pierre, în Études, t. 272 (1952) pp.35-47; La criptografia mistica ed i graffiti vaticani, în Rivista di archeologia cristiana 35 (1959)pp, 231-247; Memorie dei ss. Pietro e Paolo nell’epigrafia, în Saecularia Petri et Pauli, Città del Vaticano, Tip. Pol. Vaticana,1969, pp.129-148; Pietro in Vaticano, în Civ. Catt. 1984 I pp.573-581; La tomba di S. Pietro, ivi, 1990 I pp.460-467.
[134] Orazio PETROSILLO, Quelle ossa? Per l’archeologo gesuita non sono state ritrovate , La disputa tra Margherita Guarducci e padre Antonio Ferrua în  Il Messaggero, 2.1.2001.
[135] Idem 105.
[136] Conferinte la Rimini prezentate de Margherita Guarducci, Moderatore Giancarlo Cesana, Pietro a Roma in Vaticano Il cammino di un popolo: i primi cristiani, venerdì 26 ag. 1994, ore 17.
[137]Carlo Falconi, Storia dei Papi, Compagnia Edizioni Internazionali, Roma-Milano, vol. I, 1967, p.58
[138]Tacito, Annales, Libro XV,44
[139] Oscar Cullmann, St. Pierre, p.133 în Carlo Papini, Pietro a Roma?, Claudiana, Torino,2006 pp. 139-148
[140] Idem 109
[141] Idem  109
[142] Un alt agrument serios este în Apocrifa Fapele lui Petru, se povesteşte că Petru a apărut în somn unui anumit Marcello- un om bogat din Roma- şi l-a certat findcă a strâns oasele ţi  le-a pus în mormînt.”Nu ai auzit tu vocea Domnului care spune lăsaţi morţii să îngroape morţii…”De ce tu care esti viu ai avut grijă de un mort ca şi cum tu ai fi mort?” Faptele lui Petru, citat de L.Moraldi, Gli Apocrifi, Lettere e Apocalissi, Casale Monferatto, Piemonte,1994, pp.103-104
[143] Giorgio Tourn, Pietro a Roma L’apostolo Pietro a Roma: storia o leggenda? Studiu despre Petru la Roma – fară pagină.
[144] Abia după o sută de ani în Catalogul Martyrologium Hieronymianum ( 431), se vorbeste despre comemorarea în Vatican. Carlo Papini, Pietro a Roma?, Claudiana, Torino, 2006 p.145
[145] „Hic habitasse prius sanctos cognoscere debes, nomina quisque Petri pariter Paulique requiris.…”G. Mierge, Pietro a Roma,Claudiana, 2006, p.47.
[146] Datare inscriptiei este din anul 258. Petro und Paulus in Rom, Berlin e Lipsia, 1927, pp.122-125.
[147] Francesco di Sivestri Falconeri, L’Apostolo  San Pietro e mai stato in Roma? Ed. La Speranza, Roma,1925, pp. 94 -110
[148] P.B. Bagatti si J.T. Milik, Gli Scavi del „Dominus Flevit”, Pubblicazioni dello Studio Biblicum, Franciscanum, Nr. 13, Tipografia dei Printing Press. Francescani, Gerusalemme, 1958.
[149] Potrivit lui Smalz Petru a fi murit la Ierusalim în anul 44. C. Smalz , Did Peter Die in Jerusalem? , ivi 71 (1952), pp. 211-216; Cfr Katzenmager , Die Schicksale des Petrus con seinem Aufenthalt in Korinth bis seinem Martyrtod , in «Intern. Kichl. Zeitschr.» 34 (1944), pp. 145-15; Dumitru Manolache, Unde se afla mormantul Apostolului Petru: la Roma sau la Ierusalim? Gardianul 09/02/2008
[150] VAspa,zetai u`ma/j h` evn Babulw/ni suneklekth. kai. Ma/rkoj o` ui`o,j mou Robert Etienne’s New Testament, (Stephanus), 1550, 1 Peter 5:13. Cornilescu traduce cu  eklesia – Biserica, cuvînt care nu există în text.
[151] salutat vos quae est in Babylone cumelecta et Marcus filius meus – Peter 5:13 Vulgata
[152] J.K. Applegate, The Coelect Woman of 1 Peter, New Testament  Studies, 32, 1992, pp. 588-604.
[153] Asemănarea Babilon-Roma este frecvent în literatura apocaliptcă. Oracoli della Sibilla: « Essi bruceranno il mare profondo, la stessa Babilonia e la contrada dell’Italia » (5,159);  Descoperirea lui Baruc 1, 2; Esdra 3, 1 s, 28,31). Scriitori antici au folosit această  asemănare: Tertulliano, Adversus Judaeos 9; Adversus  Marcionem 3, 13;  Cfr H. Fuchs , Der geistige Winderstand gegen Rom , 1938, pp. 74ss; B. Altaner , Babylon , in «Reallaxicon für Antike Christentum». coll. 1131 ss.. De notat că în două  Fragmente Manuscrise  nr. 1518 şi 2138, sunt înlocuite cuvântul  Roma cu cuvântul Babilon (Ap 14, 8; 16, 19; 17, 5; 18, 2).
[154] S.D.A. Bible Comentary,  Review and Herald, Hagerstown, Vol. VII, 1980, p. 589
[155] Francesco di Silvestri Falconeri, L Apostolo san Pietro e mai stato a Roma?, Ed. La Speranta, Roma, 1925, p.30.
[156] Datarea Epistolei lui Petru în SDA Bible Comentary, pp.547-548
[157] Karl Heussi , Die römische Petrustradition in kritischer Sicht , Tübingen 1955, pp. 37-38.
[158] B.Prete, L’espressione „He Babuloni sxneklekte” di 1 Pietro 5, „Vetera Christianorum”, Bari, 1984, p 352; J.N.D. Kelly, A Commentary on the Epistle of Peter and Jude, BNTC, Londra, Blank/N.York, Harper&Row, 1969, p. 219.
[159]Strabone 17, 30 ; Flavio Giuseppe Ant. Giud. 11,15,1 în Guathier , Dictionnaire de noms géographiques IX , pp. 303-204; A.H, Gardiner , Ancient Egyptian Onomastica , pp. 131-144.
[160] G.Mierge, op.cit,p 23.
[161] Diodoro  Siculo, Bibliotheca Historica, lib.II, 9, 9.; Strabone, Geographia XVI,1,5; Pliniu cel Bătrân, Historia naturalis VI, pp.121-122.
[162] Iosif Flaviu , Antiquitates judaicae. XV, 2, 2 ; Filone , Legatio ad Caium 182
[163] Iosif Flaviu Antiquitates judaicae, III, 15, 3.
[164] S.H. Moffett, A History of Christianity in Asia, Harper, San Francesco, Vol. I, 1991, p. 51.
[165] A.Schlatter, Petrus und Paulus nach dem ersten Petrusbrief, Stuttgart, 1937, p. 176.
[166] L’Encyclopaedia Judaica , Gerusalemme, 1971, Vol. 15, col. 755.
[167] Moore, Judaism in the First Centuries of the Christian Era , vol. I, Cambridge 1927, p. 6.
[168] Erasmus a sustinut ideea activităţii misionare a lui Petru în Mesopotamia, în  G.Mierge,op.cit. p 23, nota 51.
[169] S.H. Moffett, A History of Christianity in Asia, Harper, San Francesco, Vol. I, 1991, nota 27, p. 33.
[170] Cotidianul, 20 august 2008.
[171] Începând cu Irineu apare o dezvoltare evidentă a suveranităţii Romei: „Cu această biserică pentru marea ei putere, trebuie să se unească orice biserică… pentru că ea păstrează tradiţia care provine de la Apostoli.” Irineu, Adversus haereses, cap.III, 3,2, în H. Schatz, Il primato del papa, Brescia, 1996, p. 241. De asemena, el este primul care afirmă că au întemeiat biserica din Roma. O astfel de eroare nu poate fi trecută cu vederea la un teolog. Ori nu cunoştea Scripturile ori avea intenţia să susţină cu orice preţ biserica din Roma.
[172] Policarp al Smirnei ( 60-156), Papias ( scrie în jurul anilor 125-130), Barnaba Pseudo ( 90-140), Herma, Fronto din Cirta, Lucian din Samosata ( 167), Celsus filosoful (178), Quadratus (123-124), Aristide filosoful din Atena ( 139), Ariston din Pella, Iustin Martirul ( sec II), Miltiade, Apolinarie episcopul din Hierapolis  (sec II), Meliton din Sardes, Tatian convertit la Roma (120-173), Teofil al Antiohiei „ al VI-lea epsicop după Sf. Petru”, Atenagora Atenianul, Minuciu Felix, avocat roman (222-225), Hegesip (180-192), Ipolit (70-175) era preot la Roma.
[173] Cursul de Patrologie, BOR, Apologeţii latini.
[174] Clement Romanul, Epistola către Coriteni, XLVII, 6,7, în Scrierile Părinţilor Apostolici, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Trad. Pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1979, pp. 40-41, nota introductivă.
[175] Clement Romanul, Epistola către Coriteni, XLVII, 6,7, în Scrierile Părinţilor Apostolici, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Trad. Pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1979, p.70.
[176] În italiană : afflizioni – persecuţii.
[177] În greacă ( marturesas), italiană : Avendo reso testimonianză, – a dat mărturie.
[178] Clement Romanul, Epistola către Coriteni, V, 1-6, VI, 1, în Scrierile Părinţilor Apostolici, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Trad. Pr. D. Fecioru , Bucureşti, 1979, pp.48-49.
[179] Harnak , Einfuhrung in die alte Kirchengeschichte, 1929, p.107, în Carlo Papini, op. cit. p. 101.
[180] Un alt element  sugerat de criticii textului lui Clement:  Cum este bine ştiut Pavel a murit ca cetăţean roman, în urma procesului intentat de iudei. Deşi data nu este cunoscută istoricii cred ca a avut loc în anii 61-62 (Glinka J., Paolo di Tarso, Brescia, 1998, pp.400-404).  Este ciudat ca Clement să vorbească de moarta lui Petru care potrivit tradiţiei a venit în anul 64 şi apoi de cea a lui Pavel care a fost prima. Este o nepotrivire.
[181] „nu sfătuindu-vă pe voi, ci amintinu-ni-le şi nouă, că suntem în acelaşi loc de luptă…”Cap. VII,1, Clement Romanul, Epistola către Coriteni, XLVII, 6,7, în Scrierile Părinţilor Apostolici, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Trad. Pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1979, p.49
[182] Ernesto Buonaiuti, Storia del Cristianesimo, Newton & Compton Editori, Roma, 2003, p. 94.
[183] Supranumit şi Ignatie Teoforul.
[184] Ignatie către Romani, Cap. VI, 1,3,  în Scrierile Părinţilor Apostolici, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Trad. Pr. D. Fecioru , Bucureşti, 1979, p. 175.
[185] „Din Siria până la Roma mă lupt cu fiarele pe uscat şi pe mare, noape şi ziua, înlănţuit de zece leoparzi, adică de o grupă de ostaşi” Ignatie către Romani, Cap. V,1
[186] Ignatie către Romani, Cap. X, 1  scrisă în „ziua a IX-a înainte de calendele lui septembrie”
[187] Francesco di Silvestri Falconeri, op. cit,. p. 46.
[188] Scrisorile lui Ignaţiu din Antiohia, în Manuscrisul Colbertin din Biblioteca Naţională Paris sec.X şi Mediceo-Laurenziano din Firenze din sec. Xi-XVII. Situaţia celor Şapte scrisori: H. Delafosse, Joseph Trumel, Nouvel examen des letrres d’ignace d’Antioche, „Revuie d’histoire et de lit. Religieuses” 1922, Parigi, pp.333-334.
[189] Carlo Papini, Pietro a Roma, Caludiana,Torino,2006,pp107-109.
[190] Prin Scrisoare el „porunceşte efesenilor”  Ignaţiu Scrisoare către Efeseni, III, 1
[191] Oscar Cullmann,  Saint Pierre, cit. p.97
[192] Eusebiu de Cesarea, Historia Ecclesiastica, II, 25, 8.
[193] În realitatea puţini teologi catolici îl mai folosesc. Din argument favorabil se transformă în argument contra.
Sursa: http://www.adventist.it/roma