Admiratie
Sentimente deosebite umplu sufletul celui ce își ia ochii de la tot ce îl înconjoară și privește spre cer. O noapte senină de vară este probabil cea mai favorabilă pentru această ieșire din obișnuit. Încântare, curiozitate, atracție, respect , eventual disperare sau revoltă – sunt unele din aceste sentimente. Poeți, filozofi, artiști și nu ultimii, oameni de știință, fac din ele materie primă pentru munca lor. Paragrafele care urmează se referă la admirația care umple inima privitorului obișnuit când compară micimea sa cu măreția cerului.
Acesta este începutul religiei. Dezvoltarea care urmează poate fi corectă sau greșită. În forma corectă, asistat de influențe binefăcătoare, bine numite cerești, omul recunoaște pe Creatorul Atotputernic. În funcționarea legilor cosmosului uriaș el vede înțelepciune infinită. Pe direcție greșită, contemplarea cerului poate rămânea la nivelul operei desfășurate. Piesele lucrării sunt observate, respectate și devin obiectul final al preocupării.
Creștinii au numit acest stadiu păgânism și inchinarea corpurilor cerești – idolatrie. Filozofii din antichitate și-au dat seama de naivitatea și de inutilitatea acestor forme religioase ale maselor ignorante. După ieșirea din Evul socotit întunecat, s-a petrecut ceva curios. Mulți oamenii învățați și educați au rămas tot la nivelul examinării și explorării cerului. Dar, atât pentru păgânii din antichitate, cât și pentru necredincioșii din timpul nostru, comparația între imensitatea cerului și micimea omului a rămas copleșitor în favoarea cerului.
Contemplarea, privirea atentă cerului, apare aproape instinctiv în viață. Din copilărie oamenii inspectează lumea în care au deschis ochii și încearcă să o înțeleagă. Ei își caută locul în această lume. Dacă au favoarea să fie călăuziți, tinerii caută să-și facă o pregătire pentru o poziție mai bună. În acelați timp, ei caută să plaseze și pe ceilalți la locul lor. Procese de conștiință au loc, când văd că unii oameni nu sunt pe locul care li s-ar cuveni. Spectacolul maiestos al cerului îi trimite cu gândul la o autoritate supremă și la o justiție care trebuie să-și spună cuvântul într-o zi. Observarea cerului poate fi făcută cu scopuri diferite. Dintre toate, unul se detașează clar în încurajările Cuvântului lui Dumnezeu. Cităm două din ele:
“Ridicați-vă ochii în sus și priviți! Cine a făcut aceste lucruri? Cine a făcut să meargă după număr, în șir, oștirea lor? Așa de mare e tăria și puterea Lui, că una nu lipsește.
Pentru ce zici tu, Iacove, pentru ce zici tu, Israele: “Soarta mea este ascunsă dinaintea Domnului și dreptul meu este trecut cu vederea înaintea Dumnezeului meu ?” (Isaia 40,26.27).
“Când privesc cerutile, lucrarea mâinilor Tale – luna și stelele pe care le-ai făcut – îmi zic: “Ce este omul, ca să Te gândești la el și fiul omului ca să-l bagi în seamă?” (Psalmul 8,3.4).
Ocazii specifice pot fi găsite în Biblie pe această temă. Noe după potop, Avraam într-un moment de frământare, poporul evreu la Muntele Sinai sunt unele din acestea. Domnul Hristos se adresează Tatălui din cer și trimite la El și pe alții. Toate aceste referiri conțin nu doar ideea de bază că Dumnezeu este acolo sus, la cârma universului. Mai mult, El poartă de grijă oamenilor, viața și soarta lor sunt pe inima Lui.
Suntem asigurați că ne iubește. O credem și suntem recunoscători. Motivul admirației extraordinare reiese din compararea oricât de scurtă dintre cine este El și cine suntem noi. Suntem peste șase miliarde. Dacă toți, cu planeta pe care ne aflăm, suntem o mărime infimă în univers, cât sunt eu? Dacă aș vorbi de un fir de praf încă ar fi o exagerare.
Apar în minte niște întrebări. Prima este de ce se interesează Dumnezeu de niște ființe minuscule din universul Lui? Cel veșnic de niște ființe atât de perisabile?
Un răspuns avem în aceea că că El ne-a făcut după chipul Lui (Geneza 1,26.27). Nu mai purtăm mult din asemănarea cu Creatorul, dar El nu ne-a uitat și nu ne tratează ca pe niște rude sărace.
Știm puțin despre ce înseamnă chipul lui Dumnezeu. Desigur nu e vorba de asemănarea fizică. Conștiința de sine, voința liberă, capacitate de a gândi sunt unele din aceste caracteristici.
Cum poate Dumnezeu să se ocupe de atâtea miliarde în același timp? Domnul Hristos ne asigură că niciun fir de păr nu cade din capul nostru fără știrea Tatălui din cer. Cum poate Dumnezeu asculta un miliard de rugăciuni în același timp? Un savant creștin, doctor în fizică, încerca recent o explicație interesantă. Pornind de la cele trei dimensiuni cu care suntem noi obișnuiți – lungimea, lățimea și înălțimea, el spunea că Dumnezeu are la dispoziție mai multe dimensiuni. Dintre toate, el prezenta o posibilă dimensiune suplimentară a timpului, paralelă cu a noastră, dar inegală. Ipoteza lui dă de gândit.
Cu siguranță însă, răspunsul privește mărimea lui Dumnezeu. El stă deasupra universului Său. Omul poate să înțeleagă doar ceva din ce se întâmplă în univers. Noi, ca ființe create, nu-L putem cuprinde pe Creatorul nostru. Suntem siliți să spunem cuvinte mai puține despre noi înșine.
Lucrările mari ale lui Dumnezeu spun cât de mare este El. Limitele noastre ne fac să vedem cât suntem noi de mici față de El. Compararea celor două ne umple de o admirație egală cu închinarea. Un Dumnezeu atât de mare atent la rugăciunea stângace a oricărui fiu al omului. Grija Lui pentru oameni Îl face și mai mare.
Titus Cazan
Sursa www.tituscazan.com
Din aceeasi categorie
