Adventiştii de ziua a şaptea şi Cina Domnului
Sfânta cină apare menţionată prima dată în Evangheliile sinoptice (Matei 26:17-30; Marcu 14:12-25; Luca 22:7-23). A fost instituită de Isus şi are în centru pe Isus. Este de neconceput să celebrezi sfânta cină, numită şi împărtăşania sau euharistia, independent de Isus.
Deşi prezintă conexitate cu Paştele, sfânta cină este văzută ca o instituţie nouă şi singulară în Noul Testament, o instituţie care de-a lungul secolelor, a devenit parte integrantă a creştinismului.
Este interesant faptul că sfânta cină nu este menţionată în Evanghelia după Ioan, cu toate că discursul lui Isus despre Pâinea vieţii în capitolul 6 pare să facă referire la acest sacrament.
Pe de altă parte, spălarea picioarelor –o altă ceremonie instituită de Hristos Însuşi, în timpul vieţii pe pământ- se găseşte numai în Evanghelia după Ioan, nu şi în sinoptice. Rapoartele Evangheliilor nu sunt contradictorii, ci complementare. Ambele ceremonii, sfânta cină şi spălarea picioarelor, fac parte din relatarea Patimilor în toate cele patru Evanghelii.
Interesant de observat că raportul lui Ioan cu privire la spălarea picioarelor menţionează în treacăt faptul că a avut loc cu ocazia unei mese la care au participat Isus şi ucenicii (Ioan 13:1-16). Este evident că spălarea picioarelor are loc în relaţie cu luarea mesei, atât ca rânduială a fiecărei zile, cât şi cu semnificaţia ceremonială pe care i-a acordat-o Isus.
Spălarea picioarelor în Vechiul Testament
Primele referinţe la spălarea picioarelor se află în Geneza (18:4; 19:2; 24:32; 43:24). Aici spălarea picioarelor precede participarea la masă (Gen. 18:4.5; 24:32.33; Jud. 19:21). Astfel, cel mai potrivit pentru creştini este să împlinească ambele ceremonii împreună, spălarea picioarelor precedând sfânta cină şi pregătind participanţii pentru aceasta.
Referinţele din Vechiul Testament arată că era un obicei al timpului şi un act de curtoazie şi ospitalitate să oferi oaspeţilor apă pentru a-şi spăla picioarele. Desigur, acest tip de spălare a picioarelor nu prezenta nici o conotaţie spirituală.
În cartea Exodului, preoţii trebuiau să îşi spele mâinile şi picioarele înainte de a sluji în sanctuar (Exod 30:19.21; 40:31). În acest cadru era prezentă ideea de puritate şi curăţie, permiţând preotului să slujească pentru popor în prezenţa lui Dumnezeu. Acest gen de puritate trece dincolo de simpla curăţenie fizică. Un Dumnezeu sfânt trebuia slujit de un popor curat.
Cu puţine excepţii, oamenii din perioada vechi-testamentară îşi spălau picioarele după ce primeau puţină apă (Gen. 18:4; 2 Sam. 11:8). Uneori, lucrul acesta era săvârşit de un slujitor. Conform 1 Sam. 25:41, soţia lui Nabal a fost dispusă să spele picioarele oamenilor lui David.
Deşi spălarea picioarelor nu era ceva neobişnuit şi îngloba ideea de curăţenie, Isus i-a acordat un nou înţeles şi a folosit o nouă abordare.
Spălarea picioarelor şi sfânta cină în Noul Testament
Spălarea picioarelor este din nou menţionată în 1 Timotei 5:10. Părerile sunt împărţite dacă paragraful se referă sau nu la ceremonia spălării picioarelor. În timp ce S. Horn susţine că „Pavel atestă faptul că spălarea picioarelor era practicată în Biserica primară (1 Tim. 5:10) ” (Siegfried H. Horn, Seventh-day AdventistBible DIctionary, Washington, D.C.: Review and Herald Pub. Assn., 1979, pag. 386), H. Kiesler pare s-o înţeleagă drept „un generos semn de ospitalitate”, aşa cum reiese şi din Luca 7:44 (Herbert Kiesler, „The Ordinances: Baptism, Foot Washing and Lord’s Supper”, în HAndbook of Seventh-day Adventist Theology, editată de Raoul Dederen, Hagerstown: Review and Herald Pub. Assn., 2000, pag 592). Accentul pus pe spălarea picioarelor „sfinţilor”, adică poporul lui Dumnezeu, face mult mai probabilă înţelegerea versetului din 1 Timotei 5:10 ca punctând participarea la ceremonia spălării picioarelor.
Cu privire la sfânta cină găsim informaţii adiţionale în afara Evangheliilor. În Fapte aflăm că „ei [primii creştini] stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni.” (Fapte 2:42)
Expresia „frângerea pâinii” indică luarea mesei, posibil şi a Cinei Domnului. Dar sfânta cină nu este avută în vedere de fiecare dată când întâlnim expresia (a se vedea, de exemplu, Luca 24:30.35 şi, probabil, Fapte 2:46), dar este foarte posibil ca în Fapte 2:42 să fie vorba de sfânta cină.
Versetul anterior vorbeşte despre primirea Cuvântului, botez şi adăugarea de suflete la trupul bisericii. Versetul 42 continuă cu activităţi religioase şi încheie cu rugăciune. Frângerea pâinii poate să se refere foarte bine, la Cina Domnului.
O dovadă şi mai clară se găseşte în 1 Corinteni 10 şi 11. În capitolul 10, Pavel abordează chestiunea idolatriei, ridicând întrebarea cum s-ar putea asocia părtăşia cu Hristos şi părtăşia cu duhurile rele? El susţine că participarea la sfânta cină şi participarea la ceremoniile păgâne sunt incompatibile.
În capitolul 11 tratează problema împărtăşirii abuzive cu Cina Domnului, în biserica din Corint, şi chiar repetă cuvintele rostite de Isus cu ocazia instituirii Cinei Domnului. La fel ca în Evanghelii, punctul focal îl reprezintă Domnul şi minunata Lui purtare de grijă.
Frumuseţea şi însemnătatea spălării picioarelor
Atât spălarea picioarelor, cât şi sfânta cină au fost înţelese şi practicate de creştini în mod diferit, de-a lungul secolelor. În unele cazuri, creştinii elidează una sau ambele ceremonii; în altele, aceştia celebrează sfânta cină zilnic, fundamentându-şi credinţa pe reiterarea efectivă a jertfei lui Hristos.
Creştinii pot susţine fie transsubstanţiunea, fie consubstanţiunea, fie caracterul simbolic al elementelor şi prezenţa specială a Domnului, fie natura sacramentală a sfintei cine, care pare să fie considerată ca operând automat, independent de atitudinea primitorului. În cazul unora, ceremoniile sunt prea sacre pentru a lua parte la ele. În cazul altora, apare ca dificilă menţinerea unui echilibru între ceea ce este obişnuit şi ceea ce este sfânt.
Care este semnificaţia teologică a ceremoniilor spălării picioarelor şi sfintei cine?
Începând cu spălarea picioarelor, trebuie subliniate următoarele elemente:
Dragostea Domnului (Ioan 13:1). Spălarea picioarelor subliniază dragostea Domnului. Paragraful în care ne este relatată instituirea acestei ceremonii de către Isus este circumscris de principiul iubirii.
In Ioan 13:1 este accentuată dragostea lui Isus pentru ucenicii Săi, chiar şi pentru Iuda Iscarioteanul care devenise duşmanul lui (Ioan 13:1-4.10.11). În pofida a ceea ce ştia că avea să se întâmple curând, Şi-a tratat vânzătorul la fel ca pe ceilalţi ucenici. Şi făcând astfel, Isus ne-a arătat cum să trăim. Iubirea, nu plătirea cu aceeaşi monedă, constituie principiul Împărăţiei.
Imediat după ce Iuda L-a părăsit pe Isus şi grupul ucenicilor, Isus (conform Evangheliei după Ioan) a enunţat noua Sa poruncă: „Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii, cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii.” (Ioan 13:34.35). Spălarea picioarelor este un act de dragoste jertfitoare.
Lucrarea Domnului şi umilinţa (Ioan 13:4.5). Referinţele vechi-testamentare la spălarea picioarelor nu raportează nici un caz în care un superior să fi spălat picioarele inferiorului său. Avraam nu a spălat picioarele Domnului, dar cel puţin a adus apa pentru ca picioarele Lui să fie spălate (Gen. 18:4). Dar Isus, Dumnezeul cel veşnic, s-a plecat să spele picioarele ucenicilor şi ale trădătorului Său.
Condescendenţa Sa nu s-a încheiat odată cu naşterea Sa umilă sau cu condiţiile dificile de viaţă, ca refugiat şi truditor. Cuvântul care era Dumnezeu şi prin care toate lucrurile au fost făcute (Ioan 1:1-3), Cel care putea spune că „înainte să se nască Avraam, Eu sunt” (Ioan 8:58), Cel care a declarat că „Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10:30) şi pe care Toma avea să Îl numească „Domnul meu şi Dumnezeul meu” (Ioan 20:28), a luat un ştergar, S-a încins cu el şi a spălat picioarele ucenicilor Săi.
Alţi învăţători sunt slujiţi de discipolii lor. Dar acest Învăţător şi-a slujit ucenicii, pe fiecare dintre ei. Isus S-a smerit (Fil. 2:8). Evident nu este de ajuns să arătăm umilinţă, Domnul doreşte să ne plecăm şi să ne spălăm picioarele unul altuia. Aceasta poate părea contestabil, neconfortabil, chiar umilitor, dar Domnul vrea să o facem. Ceremonia spălării picioarelor este destinată „îndepărtării oricăror simţăminte de mândrie, egoism şi înălţare de sine.” (Kiesler, 594).
Spălarea picioarelor este un semn de slujire voluntară şi umilinţă.
Mijlocul prin care Domnul subliniază egalitatea noastră înaintea lui Dumnezeu şi părtăşia unul cu celălalt(Ioan 13:13-16). Deşi creştinismul nu elimină toate distincţiile sociale, înaintea lui Dumnezeu, orice deosebire de clasă, statut, rasă, sex şi vârstă nu mai au însemnătate. Stăpânul creştin se pleacă şi spală picioarele sclavului său, care, de fapt, îi este frate în Hristos. În acest sens, spălarea picioarelor este o critică la adresa nedreptăţii sociale. Încurajează părtăşia intimă între toţi membrii bisericii.
Mijlocul Domnului prin care credincioşii pot avea părtăşie deplină cu Isus (Ioan 13:8). Petru care vroia să Îl oprească pe Isus de la a-l spăla pe picioare, a trebuit să admită că o astfel de decizie ar fi însemnat separare de Isus. „Petru ar fi vrut mai degrabă să spele el picioarele lui Isus, iar nu Isus să-i spele lui picioarele; ar fi vrut să îşi dea el viaţa pentru Isus, iar nu Isus să Îşi dea viaţa pentru el.” (R.V.G. Tasker, Ioan, Tyndale New Testament Commentaries, ediţie revizuită, Grand Rapids: Wm B. Eerdmans Pub. Co., 1992, pag. 155). Dar noi înşine nu ne putem salva.
Prin spălarea picioarelor, unul altuia, recunoaştem că întotdeauna suntem dependenţi de Domnul nostru pentru mântuirea noastră. El ne-a slujit mai întâi şi noi avem parte împreună cu el. Astfel, noi ne slujim şi ne bucurăm de părtăşia unul pe celălalt.
Curăţarea lucrată de Domnul (Ioan 13:10). Spălarea picioarelor este asociată cu purificarea. Reiese clar din felul în care Isus le -a vorbit ucenicilor despre actul Său de spălare a picioarelor acestora, că o curăţare simbolică era urmărită, iar nu simpla îndepărtare a prafului adunat de pe drum. Finalul versetului 10 arată că Iuda nu era curat pentru că luase hotărârea de a-L vinde pe Isus.
Astfel, conceptul de curăţenie are de-a face cu puritatea morală şi întinarea morală. Chiar şi după ce am fost spălaţi complet, la începutul umblării noastre cu Domnul, rămâne necesară curăţirea prin actul spălării picioarelor.
Limbajul figurat din Ioan 13:10 pare să facă referire la botez în comparaţie cu spălarea picioarelor (a se vedea Kiesler, 593; Tasker, pag 158). Termenul louo (a îmbăia, a spăla) este folosit în Evrei 10:22 pentru a descrie botezul (în ambele cazuri, verbul apare la participiu). Membrii comunităţii creştine comit păcate şi după ce au fost botezaţi. Aceste păcate ulterioare botezului necesită iertare. Spălarea picioarelor indică faptul că Isus vrea să ne spele aceste păcate şi să ne cureţe (a se vedea 1 Ioan 1:79 unde curăţarea de păcate are loc prin sângele lui Isus, atunci când păcătoşii îşi mărturisesc fărădelegile). Avem nevoie de iertare şi iertarea aceasta ne este acordată.
Porunca Domnului (Ioan 13:14-16). Isus ne cheamă să Îi urmăm exemplul. El a spălat picioarele ucenicilor Săi. Noi spălăm picioarele tovarăşilor noştri de credinţă. După cum Isus ne-a dat un exemplu prin botez, iar noi Îl urmăm, după cum ne-a dat un exemplu cum să celebrăm sfânta cină, iar noi Îl urmăm, tot la fel Isus ne-a lăsat un exemplu prin spălarea picioarelor ucenicilor Săi, iar noi trebuie să Îl urmăm şi în aceasta. Noi, slujitorii, nu suntem mai mari decât Stăpânul, iar ucenicia implică imitarea Domnului şi Învăţătorului.
Binecuvântarea Domnului (Ioan 13:17). În ultimul rând, Isus îi declară pe cei care fac spălarea picioarelor, binecuvântaţi şi fericiţi. Nu este un ritual gol. Poate că trebuie să-i redescoperim înţelesul şi implicaţiile adânci pentru a căpăta o mai mare binecuvântare prin îndeplinirea conştiincioasă a actului spălării picioarelor. În faţă noastră stă o binecuvântare.
Frumuseţea şi semnificaţia sfintei cine
Spălarea picioarelor cu ideea de curăţire pe care o prezintă a pregătit cadrul şi tonul pentru sfânta cină care îi urmează.
Salvare prin Hristos (Matei 26:17-19). Iniţial, sfânta cină a fost legată şi a evoluat din sărbătoarea Paştelui. Atât Paştele, cât şi Sfânta cină continuă să prezinte anumite elemente comune. Participanţii mănâncă. Beau paharul. Gândurile li se îndreaptă către Dumnezeu şi Dumnezeu intervine. El lucrează mântuirea prin Isus Hristos, Domnul nostru. S-a terminat cu robia. Libertatea este redată. Ne bucurăm de părtăşie cu Dumnezeu şi Îl putem sluji din inimă. Suntem mântuiţi prin Isus Hristos.
Mijloacele mântuirii: trupul şi sângele lui Hristos (Matei 26:26). În cadrul cinei domnului, pâinea reprezintă trupul lui Hristos, iar conţinutul paharului – sângele Lui. Viaţa lui Isus şi moartea Lui sunt singurele mijloace pentru mântuirea noastră. celebrând Cina Domnului, noi recunoaştem ca deşarte toate încercările noastre de a ne mântui. Depindem de ceea ce Isus a făcut pentru noi, nu de ceea ce noi am făcut, facem şi vom face.
În lumina crucii, toate strădaniile noastre de ameliorare şi îmbunătăţire personală şi toate ideile noastre curioase de folosire a puterilor sinelui pentru a ne atinge potenţialul maxim, sunt fără nici un folos.
Aducerea aminte de Hristos (Luca 22:19; 1 Corinteni 11:24). Sfânta cină este văzută ca amintitor al ispăşirii substitutive. Pentru că uităm aşa de uşor, pentru că ne putem obişnui cu darul minunat al mântuirii, pentru că suntem ameninţaţi de punerea încrederii în noi înşine, iar nu în Domnul, în mod constant trebuie să ne aducem aminte de ce a făcut Isus pentru noi. Sfânta cină este un serviciu divin comemorativ, nu unul funerar. Este o celebrare cu bucurie a dragostei lui Dumnezeu şi a jertfei lui Hristos care ne-a adus mântuire deplină.
Părtăşie cu Hristos şi unitate cu Hristos (1 Cor. 10:16.17). în 1 Corinteni 10, Pavel subliniază într-o mare măsură conceptul de koinonia. Termenul poate fi tradus prin „comuniune”, „strânsă relaţie reciprocă”, „părtăşie” sau „participare”, şi lista poate continua.
În cadrul Împărtăşirii, noi ne împărtăşim cu sângele lui Isus. „Cei care primesc paharul, cu adevărat Îl primesc pe Hristos. Ei sunt legaţi împreună în părtăşie cu Hristos… O astfel de primire este, bineînţeles, un proces spiritual, şi ca atare, are loc prin credinţă… declaraţia despre pâine trebuie înţeleasă în mod similar: pâinea frântă înseamnă împărtăşire cu trupul lui Hristos.” (Leon Morris, 1 Corinteni, Tyndale New Testament Commentaries, ediţie revizuită, Grand Rapids: Wm B. Eerdmans Pub. Co., 19993, pag. 143-144.)
Comuniunea cu Isus generează părtăşie cu cei ce care Îi aparţin Lui (posibil ca ideea de părtăşie să fie deja prezentă în Matei 26:27). Pentru că ne împărtăşim dintr-o pâine, devenim un trup. Sfânta cină contribuie la unitatea bisericii.
Noul Legământ în Hristos (Matei 26:28). Isus ne-a învăţat că paharul pe care îl luăm reprezintă sângele legământului. Un nou legământ fusese deja făgăduit de Dumnezeu prin Ieremia. Există elemente de continuitate şi discontinuitate între noul şi vechiul Legământ.
Legea şi intenţiile fundamentale ale lui Dumnezeu sunt imutabile. Dar cum vechiul legământ doar preînchipuia noul legământ, mântuirea a devenit realitate sub noul legământ, nu prin jertfele de animale, ci prin jertfa lui Hristos. „La cina cea de taină, acest legământ nou a devenit realitate. Aşa cum ucenici s-au împărtăşit din pahar, tot aşa s-au împărtăşit din privilegiile şi puterea noului legământ, făcut posibil prin moartea lui Hristos. În timpurile biblice, deseori un legământ era pecetluit cu o masă împreună. Mâncând împreună, cele două părţi se angajau să îşi împlinească jurământul. Isus Şi-a dat sângele pentru ei, făcând posibil mântuirea lor; de asemenea S-a angajat să le pregătească un loc în Împărăţia lui Dumnezeu, în car avea să-i ducă în final… Ca parte a lor în această înţelegere, creştinii se împărtăşesc cu simbolurile jertfei Lui ca dovadă a acordului lor cu termenii legământului.” (Kiesler, pag. 598)
Conceptul legământului reliefează relaţia strânsă între părţile implicate. Noi ne bucurăm de o astfel de strânsă relaţie cu Dumnezeu. Iertare prin Hristos (Matei 26:28). Prin participarea la sfânta cină, ne aducem aminte că de păcatele noastre se ocupă Hristos. Unul dintre cele mai importante elemente ale noului legământ, accentuat în mod deosebit în Epistola către Evrei, este faptul că iertarea constituie o realitate pentru cei ce se pocăiesc şi cred.
Nu trebuie să trăim o viaţă timorată de simţământul de vină. Nu trebuie să fim îngroziţi de Dumnezeu sau a doua venire. Sfânta cină ne aduce aminte că suntem eliberaţi de păcat şi vină prin acceptarea darului răscumpărării şi iertării oferit de Hristos şi consacrarea vieţilor noastre Lui.
Anticiparea celei de-a doua veniri a lui Hristos (Matei 26:29; 1 Corinteni 11:26). Sfânta cină nu numai că ne îndreaptă înapoi spre viaţa şi moartea lui Isus, dar arată şi înainte spre a doua venire a lui Hristos.
Prin împărtăşirea cu simbolurile, ne aducem aminte că Isus a promis că va mânca şi va bea cu noi, iarăşi, în Împărăţia Tatălui Său. Prin împărtăşirea cu simbolurile, mărturisim că aşteptăm cu ardoare revenirea Lui.
Loialitate faţă de Hristos (1 Corinteni 10:21). Este o serioasă contradicţie să încerci să te închini lui Hristos, celebrând sfânta cină, în paralel cu închinarea la idoli antici sau contemporani. Sfânta cină reclamă din partea noastră exprimarea unei loialităţi totale faţă de Hristos ca Domn suprem al vieţilor noastre şi de fiecare dată când ne împărtăşim din simboluri, ne cheamă să ne reconsacrăm vieţile Singurului care ne este salvare şi nădejde.
Propovăduirea lui Hristos (1 Corinteni 11:26). Participarea la Împărtăşire este un act de propovăduire. Mărturisim că suntem urmaşi ai lui Hristos, pentru a ne putea bizui exclusiv pe meritele Lui. Suntem recunoscători cu toată fiinţa pentru viaţa, moartea şi lucrarea Lui pentru noi şi aşteptăm din toată inima şi cu toată încrederea revenirea Lui.
Ne păstrăm priorităţile în ordine din pricina a ceea ce El a făcut, face şi va mai face pentru noi.Vieţi vrednice de Hristos (1 Corinteni 11:27). În cele din urmă, sfânta cină are o dimensiune etică. În 1 Corinteni 11, Pavel dezbate împărtăşirea în mod abuziv, subliniind faptul că nu ne putem juca cu sfânta cină, ci trebuie s-o celebrăm în chip vrednic. Ce înseamnă aceasta? Contextul e spune că felul în care ne purtăm cu fraţii şi surorile este crucial.
Sfânta cină nu are doar o dimensiune verticală, adică relaţia noastră cu Dumnezeu, dar influenţează şi latura orizontală, adică relaţia noastră unul cu celălalt.
Concluzie
Spălarea picioarelor şi sfânta cină sunt bogate şi frumoase în înţeles. Prin ele, Domnul nostru doreşte să ne întâlnească, iar noi vrem să ne deschidem înaintea Lui pentru El. când ne întâlnim ca să împlinim ceremonia, îndepărtăm toată rutina şi orice ar putea să ne împiedice să ascultăm glasul şi istoria Lui. Acceptăm invitaţi Domnului la masa Lui cea minunată.
Ekkehardt Mueller
Sursa:http://literacristiana.azsbellu.ro
