Al treisprezecelea apostol,,Cipru era unul din locurile în care au fugit credincioşii din Ierusalim din pricina prigonirii care a urmat dupã moartea lui Ştefan. Din Cipru veniserã unii la Antiohia şi „au propovãduit Evanghelia” (Fapte 11,20). Chiar Barnaba era „de neam din Cipru” (Fapte 4,36) şi acum, el împreunã cu Pavel şi însoţiţi şi de Ioan Marcu, o rudã a lui Barnaba, au vizitat aceastã insulã. Mama lui Marcu era o convertitã la religia creştinã şi casa ei din Ierusalim era un loc de adãpost pentru ucenici. Acolo, ei erau totdeauna siguri cã gãsesc o primire bunã si odihnã potrivitã. Cu ocazia unei vizite fãcute în casa mamei sale, Marcu le-a propus lui Pavel și lui Barnaba sã-i însoþeascã în cãlãtoria lor misionarã. El simþea binecuvântarea lui Dumnezeu în inima sa și dorea mult sã se consacre pe deplin lucrãrii slujirii Evangheliei.” F.A., E.G.White, cap 17
,,Marcu era gata sã-L urmeze pe Maestru pe calea sacrificiului de sine. Acum, împãrtãsind soarta lui Pavel întemnitatul, el a înteles mai bine decât oricând mai înainte cã este un câstig nespus de mare a-L câstiga pe Hristos si este o pierdere de nedescris a câstiga lumea, dar a pierde sufletul pentru a cãrui mântuire a fost vãrsat sângele lui Hristos. În fata încercãrilor si a împotrivirilor grele, Marcu a continuat sã rãmânã statornic, un întelept si iubit ajutor al apostolului.
Dima, statornic pentru o vreme, a pãrãsit dupã un timp lucrarea lui Hristos. Referindu-se la aceasta, Pavel a scris: „Dima, din dragoste pentru lumea de acum, m-a pãrãsit” (2 Tim. 4,10). Pentru un câstig lumesc, Dima a dat în schimb orice înaltã si nobilã consideratie. Ce schimb miop! Având numai bogãtia sau cinstea lumeascã, Dima era cu adevãrat sãrac, ori cu cât s-ar fi putut lãuda el cã i-ar apartine; în timp ce Marcu, alegând sã sufere de dragul lui Hristos, poseda bogãtiile vesnice, fiind socotit în ceruri ca mostenitor al lui Dumnezeu si un împreunã mostenitor cu Fiul.” F.A., cap. 43
Barnaba (,,fiul consolării, fiul milei”) era gata sã meargã cu Pavel, însã dorea sã-l ia cu ei si pe Marcu, care se hotãrâse din nou sã se consacre lucrãrii. Pavel însã n-a fost de acord cu aceasta. El „socotea cã nu este bine sã ia cu ei pe acela” care, în timpul primei lor cãlãtorii misionare, îi pãrãsise într-o vreme de nevoie. El nu era dispus sã scuze slãbiciunea lui Marcu de a fi pãrãsit lucrarea în schimbul sigurantei si odihnei cãminului. El a sustinut cã cineva cu atât de putinã statornicie nu era potrivit pentru o lucrare care cerea rãbdare, sacrificiu de sine, curaj, devotament, credintã, un spirit gata de sacrificiu si, dacã ar fi fost nevoie, chiar viata.
Atât de aprinsã a fost neîntelegerea, încât Pavel si Barnaba s-au despãrtit, ultimul rãmânând la pãrerile sale si luând cu sine pe Marcu. Astfel, „Barnaba a luat cu el pe Marcu si a plecat cu corabia la Cipru. Pavel si-a ales pe Sila, si a plecat, dupã ce a fost încredintat de frati în grija harului Domnului”. F. A., cap.20. Marcu s-a întors acasă la mama lui, la confort şi siguranţă, renunţând la vicisititudinile lucrării. Matei 10: 37 i s-ar fi potrivit de minune lui Marcu şi nouă astăzi.
51. Un tânăr. [„Un anumit tânăr”, KJV]. Acest incident aparent neînsemnat nu pare să aibă vreo legătură deosebită cu evenimentele nopţii şi cu toate acestea inspiraţia trebuie să fi avut vreun motiv pentru includerea lui în naraţiune. S-a sugerat că autorul Evangheliei, Ioan Marcu (vezi Fapte 12,12), se referă aici criptic la propria sa legătură cu arestarea lui Isus. Acest „tânăr” nu se poate să fi fost unul dintre ucenici, deoarece ei Îl părăsiseră deja şi fugiseră (Marcu 14,50).Probabil că gloata furioasă şi zgomotoasă a trecut prin apropierea casei lui Marcu, trezindu-l din somn. Pe via dolorosa, De aceea iese el îmbrăcat sumar şi curios vrea să vadă ce se întâmplă cu Omul pe care poate îl mai văzuse de câteva ori când era mai mic. Soldaţii pun mâna pe el crezând că este un ucenic al lui Isus şi vor să-l aresteze.
1. Autorul. Mărturia unanimă şi consistentă a tradiţiei creştine arată la Ioan Marcu drept autor al Evangheliei care poartă numele lui. Numele Marcu este de la latinescul Marcus şi este supranumele scriitorului (Fapte 12,12.25). Primul lui nume era Ioan (vezi cap. 13,5.13). Numele mamei lui era Maria (cap. 12,12). Era văr cu Barnaba (Coloseni 4,10), care cândva fusese locuitor al insulei Cipru (Fapte 4,36). Casa lui Marcu din Ierusalim pare să fi fost casa în care era „odaia de sus” (vezi la Matei 26,18), unde cel puţin pentru un timp au locuit unii din apostoli după înviere şi înălţare (Ioan 20,19; Fapte 1,13) şi unde se adunau membrii bisericii primare din Ierusalim (Fapte 12,12).
Ioan Marcu este cel care l-a însoţit pe Pavel şi pe Barnaba în prima parte a cele dintâi călătorii misionare a lor (cap. 13,5.13). Într-o călătorie de mai târziu Marcu l-a însoţit pe Barnaba în insula Cipru (cap. 15,36-39). Mai târziu el pare să fi lucrat sub îndrumarea lui Petru şi a lui Pavel (1 Petru 5,13; Coloseni 4,10; 2 Timotei 4,11). Faptul că Evanghelia poartă numele unui om rămas atât de mult în umbră ca Marcu este o dovadă indirectă a autenticităţii ei şi a faptului că el este autorul. Dacă această carte ar fi fost o contrafacere, fără îndoială că i-ar fi fost ataşat numele unei persoane mai bine cunoscute care fusese asociată personal cu Isus, ca de pildă apostolul Petru.
Nu există nici un motiv temeinic pentru a pune la îndoială autenticitatea cărţii sau faptul că Marcu a fost autorul ei. Papias, episcop al cetăţii Hierapolis, cam la 10 mile depărtare de Colose şi Laodiceea din Asia Mică, este cel dintâi scriitor cunoscut care vorbeşte de Marcu numindu-l autor al acestei Evanghelii. În Interpretările sale, aşa cum este citat de Eusebiu ( Istoria Bisericească, iii.39; ed. Loeb, vol.1, p.297), spune:
„Şi Prezbiterul [cel mai probabil prezbiterul Ioan] obişnuia să spună aceasta: ‘Marcu a devenit interpretul lui Petru şi a scris exact tot ce îşi amintea, într-adevăr, nu în ordine, despre lucrurile spuse sau făcute de Domnul. Deoarece el nu-L auzise pe Domnul şi nici nu-L urmase, ci mai târziu, cum am spus, l-a urmat pe Petru, care obişnuia să dea învăţătură aşa cum cerea nevoia, dar fără să facă, ca să zicem aşa, un aranjament al cuvintelor Domnului, aşa că Marcu n-a făcut nimic greşit scriind astfel lucruri separate aşa cum şi le aducea aminte. Deoarece a dat atenţie unui lucru şi anume să nu lase afară nimic din ceea ce auzise şi să nu facă în ele afirmaţii false’ ”.
Afirmaţia acestea este în armonie cu referirea lui Petru la Marcu numindu-l „fiul meu” (1 Petru 5,13)
Relatarea lui Papias este luată în general ca implicând faptul că Marcu a servit ca traducător pentru apostolul Petru când se adresa unor ascultători în a căror limbă nu era versat, pe cât se pare în călătorii în alte ţări unde nu era vorbită aramaica, limba maternă a lui Petru. Totuşi, vezi AA 40. Probabil Marcu a tradus relatarea lui Petru a Evangheliei atât de des încât a ajuns să o cunoască bine şi astfel a fost pregătit să scrie naraţiunea Evangheliei sub inspiraţia Duhului Sfânt. Cei mai mulţi învăţaţi sunt de acord că raportul lui Marcu este cea mai timpurie din cele patru Evanghelii.
Părinţii bisericeşti nu sunt de acord asupra faptului dacă Marcu a scris înainte sau după moartea lui Petru (c. anii 64-65 d.Hr.). Irineu din Lion (c. anul 185, d.Hr.) declară că Evanghelia lui Marcu a fost scrisă după ce a murit Petru (Contra Ereziilor iii. 1,1). Clement din Alexandria (c. anul 190, d. Hr.) pe de altă parte plasează scrierea lui Marcu pe timpul vieţii lui Petru (Eusebiu, op.cit., vi.14.5-7; ed. Loeb, vol.2, p.47.49). Ultimul punct de vedere pare să fie mai în acord cu informaţia disponibilă. Dar oricare ar fi fost cazul, scrierea acestei Evanghelii trebuie să fie plasată, fără îndoială, între anii 55 şi 70 d.Hr.
Isus Hristos a avut 12 apostoli, chiar dacă la un moment dat a rămas cu 11 din cauza dezertării lui Iuda, puţin mai târziu Matia ocupându-i locul (Fapte 1: 26). Am putea spune că El a avut 13 apostoli, dat fiind faptul că alături de cei 12 au lucrat la propăşirea cauzei evangheliei mulţi alţii precum: Pavel, Barnaba, Luca, Timotei, Marcu, Sila, Aristarh, Dima etc. Despre unul dintre ei aş dori să vă scriu, care a avut un itinerariu misioar interesant.
Numele Marcu provine de la latinescul Marcus şi este supranumele scriitorului (Fapte 12,12.25). Primul lui nume era Ioan (Fapte 13,5.13). Numele mamei lui era Maria (Fapte 12,12). Era văr cu Barnaba (Coloseni 4,10), care cândva fusese locuitor al insulei Cipru (Fapte 4,36). Casa lui Marcu din Ierusalim pare să fi fost casa în care era „odaia de sus” (vezi la Matei 26,18), unde cel puţin pentru un timp au locuit unii din apostoli după înviere şi înălţare (Ioan 20,19; Fapte 1,13) şi unde se adunau membrii bisericii primare din Ierusalim (Fapte 12,12). Ioan Marcu este cel care l-a însoţit pe Pavel şi pe Barnaba în prima parte a cele dintâi călătorii misionare a lor (Fapte 13,5.13). Într-o călătorie de mai târziu Marcu l-a însoţit pe Barnaba în insula Cipru (Fapte 15,36-39). Mai târziu el pare să fi lucrat sub îndrumarea lui Petru şi a lui Pavel (1 Petru 5,13; Coloseni 4,10; 2 Timotei 4,11).
O apreciez pe mama lui Marcu, Maria, pentru educaţia frumoasă pe care i-a oferit-o, deşi implicit se pare că a fost prea blândă cu el şi poate că l-a ocrotit mai mult decât trebuie. De aceea Marcu îl părăseşte pe Pavel în prima călătoria misionară.
Îl apreciez pe vărul Barnaba (,,fiul milei/consolării”) pentru înţelepciunea şi răbdarea/iubirea pe care a avut-o cu acest văr mai tânăr şi pentru tactul cu care l-a abordat, câştigându-l pentru lucrare, formându-l ca un mare misionar şi evanghelist. Îl apreciez pe Pavel care deşi a fost iniţial mai intransingent cu el, îşi recunoaşte cumva asprimea deciziei pe care a luat-o în prima călătorie misionară faţă de tânărul Marcu, devenindu-i ulterior de mare ajutor: ,,Numai Luca este cu mine. Ia pe Marcu, şi adu-l cu tine; căci el îmi este de folos pentru slujbă.”
Îl apreciez pe Petru, apostolul bătrân şi experimentat care face din Marcu ,,fiul lui”, povestindu-i tânărului viaţa Domnului Isus, în urma căruia este scrisă o evanghelie. Mi-l imaginez pe bătrânul Petru cum îl sfătuieşte pe tânărul misionar tuindu-l să nu se lase biruit de lume şi de poftele ei. Aud pe rmanent rugăciuni de mijlocire ale mamelor pentru fiii lor: ,,Doamne, scapă-i din lumea aceasta”, rugăciuni înălţate poate de 20-30 de ani. Cu toate acestea, în multe dintre cazuri pare că puterea lui Dumnezeu nu mişcă pe nimeni. Educaţia prea lejeră, nerestrictivă din trecut îşi urmează cursul firesc în repercusiunile pe care le vedem cu toţii. Cu siguranţă de multe ori lângă o mamă prea iubitoare a stat un tată îngăduitor: ce formulă distrugătore! De obicei mamele când nu mai fac faţă situaţiei, merg şi reclamă comportamentul inadmisibil al copilului tatălui, aşteptând de la acesta autoritatea care ei la un moment dat îi lipseşte: ,,Te spun lui taicătu, dacă nu te potoleşti!” ,,Tata e prea bun, pot chiar să-l iau peste picior…”, gândesc de multe ori copiii în sinea lor.
Îmi imaginez scena când Marcu dezertează din misiune din cauza vicisititudinilor ei şi se îndreaptă din Cipru spre casă (Ierusalim) ,,Nicăieri nu-i mai bine ca acasă”, îşi zicea el. Doar îl aştepta o mamă super iubitoare cu braţele deschise, cu tot confortul căminului. Prezenţa tatălui în descrierea evangheliei este destul de ştearsă, aproape inexistentă. Găsim acolo un om care ducea un alcior cu apă acesta fiind semnul după care să se ghideze ucenicii….apoi se vorbeşte lapidar despre stăpânul casei care avea să îi conducă pe ucenici în odaia deja pregătită. Biblia aminteşte totuşi numele mamei lui Marcu…Maria, amănunt care în cultura iudaică însemna foarte mult, fiecare nume având o semnificaţie precisă.
– Ce mă bucur puiul mamei că ai ajuns cu bine acasă. Lasă că mama o să aibă grijă de tine şi o să fim fericiţi. Nu-i aşa că Saul este prea exigent?
– Da mamă, dacă aş fi ştiut ce mă aşteaptă nu m-aş fi dus. Una este misionarismul povestit în experienţe la adunare şi cu totul altceva este să fii pielea unui misionar, mai ales când ai ca maestru şi pe Pavel!
Se pare că sustragerea de la brutalismul misionarismului nu a produs nici pe departe rezultatele scontate. În loc ca dragostea şi protecţia căminului şi a mamei să-l apropie şi mai mult pe Marcu de Dumnrezeu, se pare că a produs reversul, apropiindu-l de lume (Dima fiind şi el un exemplu cât de poate de elocvent în cazul acesta). Dacă ar fi să putem aranja noi drumul creştinismului şi al mântuirii noastre, nu cred că am ajunge niciodată să păşim pe porţi de Paradis. Am cea mai mare certitudine că l-am presăra numai cu flori şi multă, multă comoditate spirituală.
Că doar asta înseamnă pentru cei mai mulţi formula ideală a fericirii! Cei mai mulţi tineri astăzi sunt cu un picior în biserică iar cu celălalt în lume. Educaţia de care au beneficiat din partea familiei şi a bisericii îi mai ţin totuşi legaţi de Dumnezeu. Fiecare pastor, instructor de tineret şi fiecare Barnaba ar trebui să vadă şi să accentueze partea buna a fiecărui tânăr care încă se mai luptă să rămână în biserică. Marcu se poate pierde în lume la fel de uşor ca Dima, prietenul lui de aceeaşi vârstă. Poate vă trece în minte că în perioada aceea nu erau atracţii irezistibile ale lumii aşa cum sunt astăzi când suntem atât de aproape de Canaan. Ce fel de lume guverna primul secol? O lume a Cerului sau nu este deloc impropriu spus dacă am numi-o a Iadului? Lumea şi poftele ei vor trece, dar cine face voia lui Dumnezeu va rămâne în veac….apostolul Ioan.
Nițulescu Daniel
