Anul Şobolanului

Anul Şobolanului
În  primele zile ale lui 2008, mas media se grăbea să salute augurii „Anului şobolanului” după zodiacul chinezesc[1], „un an grozav pentru capitalismul mondial…”, cu prognoze de prosperitate şi maximă creştere economică. Petshopurile au fost luate cu asalt. Când n-au mai fost rozătoare vii, oamenii s-au mulţumit cu şobolani-bibelouri, ca să le aducă opulenţă şi noroc!
La mai puţin timp de-o lună, Forumul Economic Mondial se strângea, îngrijorat, la Davos (23-27 ianuarie a.c.), ca să evalueze gravitatea crizei economice americane şi ameninţările de recesiune mondială. Anul 2008 intră în scenă bântuit de pronosticuri sumbre cum n-au mai fost.
Spune astroligia adevărul, sau minte? Pe ce temei îşi menţine ea creditul milenar?
Când personalităţi de prima mână, ca fostul preşedinte SUA, Ronal Reagan[2], sau prinţesa Diana[3] sunt ghidaţi îndeaproape de cititorii în stele, astrologia nu poate fi ignorată. Orice om responsabil trebuie să dea un verdict.
 
Orologiul misterios
Astrologia constituie controversa cea mai îndelungată din istoria a 2000 ani de creştinism. Cu rădăcini mai vechi decât creştinismul, astrologia era o formă de comunicare cu supranaturalul, un pod între zei şi muritori.
Babilonienii – părinţii astrologiei[4] – împărţeau anul în 12 diviziuni (căsuţe) de câte o lună, marcate cu un semn: berbec, taur, gemen, rac, leu, fecioară, balanţă, scorpion, săgetător, capricorn, vărsător şi peşti. După cucerirea Babilonului (331 î.Hr.), Alexandrul Macedon a importat zodiacul în cultura greacă. De aici l-au luat şi romanii.
Zodiacul babilonian este un fel de „hartă” a constelaţiilor cereşti pe care le străbate orbita soarelui în decursul unui an[5]. Fiecare zodie este dominată de o planetă: Marte, Venus, Mercur…[6]
Matematicianul şi astronomul Claudiu Ptolemeu (83 – 161 d.Hr.), după ce a examinat toate manuscrisele de astrologie (mesopotamiene, egiptene şi greceşti) a imensei biblioteci din Alexandria, a sintetizat arta citirii în stele în vestitul său Tetrabiblos [7] (140 d.Hr.) – carte de căpătâi a astrologiei moderne.
În timpul renaşterii, astrologii şi-au recăpătat popularitatea într-aşa măsură încât papa Sixtus al V-lea (1585) a trebuit s-o condamne „ex cathedra”, printr-o bulă. Fără efect, însă!
Secolul XX cunoaşte o îndrăzneaţă renaştere a astrologiei. În 1930 apare horoscopul de ziar, cu predicţii de ceasuri bune şi ceasuri rele pentru fiecare zi. Ele sună cam aşa: „Pentru Aquarius – romanţa este mai eficientă după ora 16”; sau „Azi, Gemenii şi Balanţa fac o partidă excelentă împreună.” Corecte sau nu, ele sunt foarte prolifice financiar!
 
Cauze  versus  corelaţii
Astrologii din vremea lui Ptolemeu credeau că există o relaţie cauzală între corpurile cereşti şi evenimentele umane. Ptolemeu comenta felul în care soarele şi alte corpuri cereşti „ajută sau se opun în anumite situaţii…” şi astfel determină variaţii în vremea de afară, în oameni, animale şi plante. Raţionamentul suna cam aşa: „Dacă luna generează mareea, atunci luna îl afectează şi pe om care este 70 % apă !” [8]
Odată însă cu explozia cunoaşterii ştiinţifice, cea mai mare parte din astrologi şi-au schimbat crezul: relaţia dintre planete şi om nu este una cauzală, ci corelaţională. Adică, astrologia ar fi ca o oglindă care descoperă felul în care alte puteri – oculte, nu astrale – trag sforile destinului.
Explicaţiile cele mai notorii sunt cele mistice, bazate pe argumentul analogiei. De exemplu: „Marte este o planetă roşie. Roşu înseamnnă sânge. Deci Marte prezice violenţă şi război…”  O veche scriere justifică analogiile magice astfel: „Macrocosmosul are animale de uscat şi acvatice. Tot aşa, omul are pe el animale de suprafaţă: purici, păduchi…, dar şi viermi intestinali. Macrocosmosul are râuri, izvoare, mări. Şi omul are intestine şi alte cavităţi… Deci, dacă macrocosmosul poartă 12 semne zodiacale, pe acestea le poartă şi omul…”[9]
 
Puterea planetelor
Imaginaţia n-are dificultăţi să-şi închipuie fantasticul, nici să-l însufleţească. Dominat de simţământul necunoaşterii şi al neputinţei, omul şi-a construit un univers mitologic, în care şi-a refugiat enigmele – personificate în zei şi crampuşi. Cerul, cu miile sale de „ochi”, îi monitoriza fără încetare acţiunile. Tot ce se întâmpla, deci, îşi avea „steaua” – bună sau rea…
Luneta, telescopul şi mai recent sondele spaţiale au risipit orice mister: planetele sunt nişte mingi uriaşe de rocă, metal sau gheaţă. Supuse legilor fizicii, ele exercită şi răspund doar la două forţe semnificative: gravitaţia şi electromagnetismul.
Puterea gravitaţiei depinde de masă şi de distanţa dintre sursă şi obiect. Cu cât un corp este mai masiv şi cu cât este mai aproape, cu atât atrage mai puternic. Factorul care afectează decisiv gravitaţia este, totuşi, distanţa. Jupiter are de cca. 25.000 ori masa lunii, dar …este de 1.500 ori mai departe faţă de pământ, decât luna. De aceea, efectul gravitaţional al uriaşului Jupiter este infim în comparaţie cu gravitaţia lunii.
A doua forţă astrală este electromagnetismul. El depinde de sarcina electrică şi iarăşi de distanţă. Sarcina electrică se datorează particulelor încărcate negativ şi pozitiv. Câmpul electromagnetic al lui Jupiter este imens. Dar Jupiter este atât de departe, încât n-are nici un efect real asupra noastră. Cea mai mare sursă de electromagnetism pentru tera este soarele. Câmpul său magnetic ne afectează direct. Când există o explozie nucleară pe suprafaţa soarelui, fluvii de particule încărcate electromagnetic ne potopesc.
 
 Albă sau neagră?
Aceste constatări mă conduc la o serie dubii serioase.
Mai întâi, astrologii pretind că toate planetele au influenţă egală sau comparabilă, aşa încât vecina noastră Venus ne influenţează la fel de mult ca şi îndepărtatul Pluto!
Apoi luna, deşi domină gravitaţional, aproape că nici nu contează pentru horoscop. Iar soarele – dominanta electromagnetică – este cu aproape ignorat… Ce să mai spunem de milioanele de asteroizi cu diametrul mai mare de 100 metri care bântuie împrejurul pământului?

• Care „momentum”?

Astrologii subliniază importanţa poziţiei astrelor… exact la momentul naşterii. Dar naşterea este un proces, nu un fenomen instantaneu. Nimeni un se naşte la un “moment” dat. Mai mult, data oficială înscrisă în fişă este irevelantă. Care moment să-l înscrie? Când se rupe „apa”? Când  are loc prima dilatare? Când este tăiat ombilicul? Sau când pruncul ia prima gură de aer?
Mă întreb: de ce oare condiţiile „iniţiale” sunt mai importante în determinarea personalităţii cuiva decât toate condiţiile ulterioare? Şi de ce momentul naşterii (al arătării în afară) este cel mai semnificativ  şi nu  momentul „concepţiei”?

• Care corespondenţe?

Dacă apelăm la astrologia modernă, vom găsi în locul „influenţei fizice”, principiul „corespondenţei mistice”. Dar aici dăm de un alt bucluc: Ce faci când semnificaţiile se bat cap în cap? De ex: la europeni, pisica neagră este simbolul nenorocului. În schimb, la egipteni, era simbol al norocului. Pentru babilonieni, luna era masculină. Pentru greci, dimpotrivă, era feminină. Un pătrar de cer înseamnă ceva în Occident şi altceva în Orient…
Când astrologii vorbeau despre planete (Marte), ei se refereau de fapt la zeii (Marte) care au personificat planetele. Principiile hermeneuticii lor n-aveau nimic de-a face cu planetele, ci cu superstiţiile legate de zeii mitologici. Şi, pentru că mitologiile diferă, semnificaţiile au căpătat conotaţii contradictorii.
Cât priveşte simbolurile, sensul lor este diluat şi multiplu: Apa simbolizează ambră, sâni, cerneală, nesiguranţă… Luna simbolizează muzică, navigaţie… Neptun simbolizează perle, dovleci, poezie şi tridenţi… Ce să iei din toate acestea?

• Care zodiac?

Lucrurile continuă să se complice şi mai mult când descoperi o foarte diversificată ofertă astrologică. Care zodiac este mai bun: cel babilonian, maiaş, arab, pomicol, floral sau karmic…? După care să te iei: Cel babilonian avea 12 căsuţe, cel aztec avea 20, iar cel indian – 36 ! Zodiacul chinezesc nici măcar nu se referă la luni, ci la un ciclu de 12 ani buni şi nebuni…
 
Un mare Bluff !
Mai există un aspect capital, pe care foarte puţini îl cunosc. E vorba de „precesiunea” zodiilor, un fenomen care aruncă în aer chiar fundamentul astrologiei moderene. Pentru a-l înţelege, e nevoie de o succintă explicaţie
Se ştie că axa pământului are o înclinaţie de 23,27°  şi că el dansează conic în jurul axei sale ca un titirez. Aceasta face ca anul tropical (timpul cuprins între două echinocţii de primăvară) să fie mai scurt decât anul sideral (timpul în care soarele efectuează un cerc întreg faţă de o stea fixă dată), făcând ca „punctul de primavara” (echinocţiul) să se deplaseze în sens retrograd pe orbita imaginară a soarelui, cu 50,27 secunde geometrice pe an.
Deci, soarele nu aşteaptă să fie parcurse toate cele 360 ° pentru a da naştere următoarei primăveri. Din perspectiva unui observator pământesc, această deplasare retrogradă face ca constelaţiile să „tot rămână în urmă”, făcând ca în 72 ani, reculul să atingă 1 grad. În 2.000 ani, reculul ajunge la 30 °, ceea ce face ca zodia unei luni anumite să cadă înapoi cu exact o casă. Trebuie să treacă exact 25.920 ani pentru reculul să acopere un ciclu complet (de 360 °) iar zodia pe care o vezi acum să cadă iarăşi exact în aceeaşi perioadă a anului.
Surpriza este că imensa majoritate a astrologilor de azi folosesc exact acelaşi zodiac din timpul lui Ptolemeu (zodiacul tropical), cu toate că constelaţia zodiacală nu mai corespunde căsuţei din zodiac. Pe scurt, deşi zodiacul îţi spune că eşti născut „berbec”, tu trebuie să te cauţi în zodia „peştilor”. Mă îndoiesc că Ptolemeu  şi-ar fi putut închipui că oamenii vor folosi zodiacul său după 2.000 ani fără să-l ajusteze!
Devine explicabil de ce astrologii se contrazic unul pe altul aproape în fiecare punct. Dar faptul acesta ar fi trebui să trezească reţineri în dreptul lor.
 
Proba focului
În decembrie 1994, Dr. Geoffrey Dean[10] a iniţiat un test dublu orb la care a invitat 50 astrologi de toate categoriile. Le-a pus la dispoziţie astrograma (data, timpul şi locul naşterii) a şapte subiecţi anonimi, precum şi alte informaţii cerute de astrologi. Aceştia urmau să stabilească cui aparţine fiecare astrogramă. Ca încurajare, Dean a oferit 2.500 dolari recompensă celui care le împerechează corect pe toate cele şapte. Când au returnat rezultatele, jumătate dintre astrologi au prezis că au identificat perfect pe toţi cei şapte subiecţi.
Rezultatul însă a fost dezastruos: un singur astrolog a realizat trei corelări corecte din şapte. 22 n-au reuşit nici măcar o singură corelare. Astrologii de marcă nu s-au descurcat mai bine ca începătorii, iar corelările lor erau divergente şi contradictorii. „Ehee, astrologia nu merge decât pe viu!” – a fost apologia lor.
Experimentul lui Geoffrey Dean repeta o lungă serie de teste de acurateţe. Cu 10 ani în urmă, jurnalul The Indian Skeptic[11] publica un caz răsunător. O societate a trimis la cinci din cei mai celebri astrologi americani datele unui tânăr solicitant pentru un post de lucrător cu adolescenţii. În realitate, astrograma îi aparţinea cumplitului John Gacy, criminal în serie, condamnat la moarte pentru uciderea sadică a 33 fete şi băieţi. John Gacy a fost ales tocmai pentru că era un caz tipic de sadism.
Cei cinci astrologi de renume continental i-au dat calificativul „excelent” pentru lucrarea cu tineretul. John Sandbach, autor a şase volume de astrologie, l-a caracterizat ca „lipsit de agresiune”. Altul l-a descris ca „născut ca să slujească oamenii… În trecut ţi-ai folosit energiile foarte bine, aşa încât vei avea o contribuţie foarte, foarte pozitivă.” Iar Beverly Farrel, autoare şi conferenţiar recunoscut în metafizică şi astrologie, cu 30 ani de experienţă în paranormal, l-a încurajat să accepte slujba, pentru că „prezenţa ta va fi de o natură benefică pentru tineri… Tu poţi fi un bun model…”
Un caz larg mediatizat a fost cel legat de astrologul Joyce Jillson, cea care prezenta horoscopul la emisiunea TV „Good Morning, America”. În 1988, la cererea prezentatorului John Stossel de la ABC News , ea a „citit” în detaliu astrograma unei persoane necunoscute. Între timp, Stossel a solicitat astrograma a 20 studenţi. La urmă, el a multiplicat şi dat studenţilor aceeaşi caracterizare primită de la Joyce Jillson care, printre alte superlative, zicea: „Eşti enorm de inteligent, cu harismă sexuală, cu şarm şi cu un sens moral al proprietăţii… Vei cunoaşte celebritatea!” (Joyce îşi închipuia probabil că astrograma îi aparţinea lui Stossel).  Reacţia studenţilor a fost dincolo de aşteptări: „Sunt uluit!” „Este exact aşa…” „Mi-a spus lucruri pe care nimeni nu le ştie…”
Ca la urmă să aibă loc dezvăluirea: Astrograma aparţinea criminalului în serie Edward Kemper III, care şi-a început funesta carieră la 15 ani.
 
„E pur si muove”
Oricât de bizară, astrologia totuşi „funcţionează”. Ba chiar exercită o atracţie crescută. De ce o caută lumea? Ca să se distreze, sau să se descoperire pe sine? Conştienţi sau nu, o forţă mai profundă îi soarbe spre horoscop. E nesiguranţa, teama de necunoscut, nevoia de călăuzire, frica de a lua decizii greşite şi, mai ales, căutarea unui sens al vieţii. În lipsa unui controlul asupra necunoscutului, stresul escaladează cote fierbinţi. Iar când controlul real nu e posibil, atunci iluzia îl suplineşte cu succes!
În 1948, psihologul american Bertram Forer şi-a câştigat faima printr-un studiu psihologic. El a dat un test de personalitate studenţilor. Apoi, le-a returnat câte o caracterizare – una şi aceeaşi la toţi, întocmită mai dinainte de profesor – fără legătură cu răspunsurile studenţilor. În ea scria:
„ Tu simţi o nevoie după oameni care să te iubească şi să te admire; totuşi eşti critic faţă de tine însuţi. În timp ce ai unele slăbiciuni de personalitate, eşti în genereal capabil să le compensezi. Ai o capacitate nefolosită considerabilă pe care n-ai pus-o la lucru în avantajul tău. Disciplinat şi cu control de sine în afară, tinzi să fii nestăpânit şi nesigur în lăuntru. Uneori, ai dubii serioase dacă ai luat decizia corectă sau dacă ai făcut ceea ce trebuia. Tu ai nevoie de schimbare şi varietate şi devii nemulţumit atunci când eşti încorsetat de retricţii şi limitări. Te evaluezi ca gânditor independent şi nu accepţi afirmaţiile altora fără dovezi satisfăcătoare. Dar consideri că este neînţelept să fii prea franc în dezvăluirea gândurilor tale altora. Uneori, eşti extrovertit, afabil şi sociabil, în timp ce alte ori eşti introvertit, timid şi rezervat. Unele din aspiraţiile tale tind să fie mai degrabă nerealiste…”   
Apoi, Forer a cerut studenţilor săi să-şi evalueze „caracterizarea personală”, pe o scară de la 0 (nu-mi corespunde deloc) la 5 (corespunzător 100%). Surpriza a fost că toţi studenţii au evaluat caracterizarea între 4 şi 5. De-a lungul anilor, „testul Forer” a tot fost repetat, plasându-se consecvent la peste 85%, ca „foarte corespunzător”.
Aceasta este formula magică a astrologiei! Generalităţi complexe spuse în limbaj academic, cu uşoare contradicţii, dar optimiste. Nu contează ce spui clienţilor. Ei înşişi vor găsi o cale de a tălmăci în bine orice. Ei ţin cu orice chip să reuşeşti în predicţia ta şi te vor ajuta cu tot ce le stă în putere.
 
Ştiinţă sau boală curată?
„De ce o acuzaţi? Astrologia nu face rău nimănui! Contează mai puţin cât e de adevărat, atâta timp cât ceea ce ni se spune „face bine”! Oare nu pe asta se bazează şi efectul „placebo”? Câte multe alte nimicuri nu sunt acceptate, doar pentru că produc bucurie şi colorează viaţa monotonă?
Aparent rezonabil, raţionamentul este vicios în toate detaliile. Chiar şi cel mai neînsemnat fan al horoscopului s-ar simţi jignit să pui astrologia alături de Chewing Gum. Pe de o parte, pentru că preţul unei „şedinţe” depăşeşte de zeci de ori o pungă de floricele. Industria astrologiei este una din cele mai rentabile, după pornografie şi droguri.
Un mare rău este că astrologia se strecoară în domeniile cele mai intime ale fiinţei umane: filosofia de viaţă, liberul arbitru, credinţa, speranţa… Când ajungi să crezi că „De ce ţi-e scris pe frunte, de-aia nu scapi”; că „Aşa a fost să fie”; că „N-ai ce-i face, asta ţi-e soarta”, „E ceasul rău…”, atunci te trezeşti redus la statutul de victimă manipulată. Adio, discernământ şi libertate de alegere! Nu-ţi rămâne decât să acţionezi ca un „şobolan”, pus să sondeze galeriile unui labirint spre o ieşire dată.
Odată prins, devii dependent de prezicătorul tău ca sărmana prinţesă Diana. Până şi păgânii luminaţi i-au identificat nocivitatea. La sfârşitul sec. I î.Hr., împăratul Augustus a interzis astrologia în Roma, pentru că punea în primejdie buna judecată şi conduita guvernanţilor. „Astrologia nu-i o ştiinţă. E o boală!” – scria filosoful evreu Maimonide[12].
„Când cineva încetează să mai creadă în Dumnezeu, el ajunge nu să nu mai creadă nimic, ci să creadă orice!” (G. K. Chesterton)
Sunt uneori situaţii ciudate care te ajută să crezi că predicţia horoscopului, totuşi, se împlineşte în detaliu. Şi tocmai aici se ascunde cel mai mare rău al astrologiei: că-ţi deturnează încrederea de la Acela care are stăpânire peste vremuri şi împrejurări, Singurul care poate netezi urcuşul vieţii. Un geniu rău este interesat să-ţi captureze adeziunea pentru o „fata morgana”, spre un alter deus, gelos pe dreptul tău la viaţă şi veşnicie. Asaltul esoteric devine tot mai agresiv.
Periplul prin noaptea astrologiei, la urma urmei, şi-a împlinit scopul: ne-a pus în faţa unei alegeri: Să cred făgăduinţa zecilor de mii de astrologi licenţiaţi? Sau Cuvântul Unuia care a zis:
„Nu te teme de nimic, căci Eu te izbăvesc, te chem pe nume: eşti al Meu. Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine; şi râurile nu te vor îneca; dacă vei merge prin foc, nu te va arde. Căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, Mântuitorul tău! Pentru că ai preţ în ochii Mei şi te iubesc, dau oameni pentru tine, şi popoare pentru viaţa ta… Căci Eu ştiu gândurile, pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde.”[13]
Lucian Cristescu