Apocalipsa capitolul 10
1. Am văzut.Vezi cap. 1:1; 4:1. Capitolele 10:1 la 11:14 constituie o paranteză între cea de-a şasea şi a şaptea trâmbiţă. Această paranteză este similară celei din capitolul 7 care intervine între cea de-a şasea şi a şaptea pecete.
Un alt înger puternic. Acesta este deci un altul, diferit de îngerii prezentaţi mai devreme. Este evident diferit de îngerii care ţin cele patru vânturi (cap. 7:1), de cei care au cele şapte trâmbiţe (cap. 8:2), de îngerul de la altar (cap. 8:3), şi de cei de la râul Eufrat (cap. 9:14). Acest înger poate fi identificat cu Hristos (vezi Ellen G.White, Material suplimentar la cap. 10:1–11). Aici, ca Domn al istoriei, face proclamaţia din v. 6.
Se pogora din cer. Deşi punctul de maximă concentrare al viziunii este acum o fiinţă cerească, scena este încă pământul.
Învăluit. Gr. periballoµ, “a împrăştia”, “a înveli”, “a îmbrăca”. Îngerul este văzut invăluit într-un nor. Scripturile asociază adesea norii cu apariţia lui Hristos (vezi Dan. 7:13; Faptele Ap. 1:9; Apoc. 1:7; 14:14; cf. Ps. 104:3; 1 Tes. 4:17).
Curcubeul. Compară cu Apoc. 4:3; Eze. 1:26–28. Faţa îngerului, ce “era ca soarele” strălucind prin norul în care este învăluit, poate fi văzută ca motiv al apariţiei curcubeului. Compară cu Gen. 1:12,13.
Era ca soarele. Compară cu descrierea lui Hristos din cap. 1:16.
Picioarele. A compara picioarele cu nişte stâlpi pare nepotrivit, dar cuvântul “picioare” (podes) este folosit aici fără îndoială în sensul extremităţilor inferioare, cu referire la labele picioarelor ce sunt asemănate cu nişte stâlpi de foc ( cf. Cânt. 5:15; cf. Eze. 1:7).
Stâlpi de foc. Compară cu descrierea picioarelor lui Hristos din cap. 1:15.
2. În mână. Compară cu simbolismul din Eze. 2:9.
O cărticică. Gr. biblaridion, “un sul mic”. În Noul Testament biblaridion apare doar în acest capitol. În contrast cu cartea (biblion) din mâna lui Dumnezeu din cap. 5:1, această cărticică este semnificativ mai mică. Compară cu simbolismul din Eze. 2:9.
Deschisă. Textul grecesc implică ideea că această carte a fost deschisă şi este încă deschisă. În contrast, cartea anterioară era pecetluită cu şapte peceţi (cap. 5:1). Lui Daniel i s-a spus: “ţine ascunse aceste cuvinte, şi pecetluieşte cartea, până la vremea sfârşitului” (cap. 12:4). Acest îndemn se aplică cu deosebire acelor părţi din profeţiile lui Daniel care au legătură cu ultimele zile (vezi cap. 12:4) şi fără îndoială cu elementul temporal al celor 2300 de zile (cap. 8:14) relaţionat cu predicarea primei, celei de-a doua şi celei de-a treia solii îngereşti (Apoc. 14:6–12). Întrucât solia acestui înger are de-a face cu timpul, şi este de presupus că cu evenimentele timpului sfârşitului, atunci când cartea lui Daniel urmează să fie deschisă (Dan. 12:4), pare rezonabil să concluzionăm că această cărticică din mâna îngerului era cartea lui Daniel.
Odată cu prezentarea înaintea lui Ioan a acestei cărticele deschise, porţiunile pecetluite din profeţia lui Daniel sunt descoperite. Elementul temporal, indicând spre sfârşitul profeţiei celor 2300 de zile, este clarificat. Prin urmare capitolul de faţă se concentrează asupra timpului când proclamaţia din vs. 6,7 a fost făcută, adică în timpul anilor 1840-1844 (vezi v. 6; vezi Ellen G.White, Material suplimentar la cap. 10:1–11).
Pe mare … pe pământ. Marea şi pământul sunt folosite repetat pentru a desemna lumea ca întreg (vezi Exod. 20:4,11; Ps. 69:34). Faptul că îngerul stă atât pe mare cât şi pe pământ implică universalitatea proclamării soliei sale, şi de asemenea puterea şi autoritatea sa asupra
lumii.
3. Glas tare. Compară cu cap. 1:10; 5:2; 6:10; 7:2.
Cum răcneşte un leu. Sunt accentuate numai profunzimea şi răsunetul vocii îngerului. Ceea ce spune nu este menţionat.
Şapte tunete. Încă una din diferitele serii de câte şapte elemente ce caracterizează Apocalipsa. (vezi cap. 1:11).
4. Eram gata să mă apuc să scriu. Ioan înţelege vocile celor şapte tunete şi este gata că noteze solia lor. Pasajul de faţă indică faptul că Ioan a înregistrat viziunile Apocalipsei aşa cum i-au fost arătate, şi nu la o dată ulterioară.
Pecetluieşte. Asemeni lui Daniel, cu mult mai înainte, Ioan trebuie să “pecetluiască” descoperirea ce i s-a făcut (vezi Dan. 12:4). Pavel, de asemenea, în viziune a auzit “cuvinte care nu se pot spune, şi pe care nu-i este îngăduit unui om să le rostească” (2 Cor. 12:4). Evident, soliile celor şapte tunete nu erau o descoperire pentru oamenii din vremea lui Ioan. Ele descopereau fără îndoială detalii ale soliilor ce urmau să fie proclamate “la vremea sfârşitului” (Dan. 12:4; cf. Apoc. 10:2). Astfel ele pot fi înţelese ca o descriere a evenimentelor care vor avea loc în legătură cu proclamarea primei şi celei de-a doua solii îngereşti (cap. 14:6–8; vezi Ellen G.White, Material suplimentar la cap.10:1–11).
5. Şi-a ridicat mâna dreaptă. Un gest caracteristic al rostirii unui jurământ, în vremurile antice ca şi în cele de astăzi (vezi Gen. 14:22,23; Deut. 32:40; Eze. 20:15; Dan. 12:7).
6. Este viu. Compară cu cap. 1:18; 4:9; 15:7.
Care a făcut. Compară cu Exod. 20:11; Ps. 146:6. Nici un alt jurământ mai solemn decât acesta nu putea fi făcut (vezi Evr. 6:13). Jurând pe Cel ce este Creatorul, îngerul, care este Hristos (vezi Apoc. 10:1), jură pe Sine Însuşi.
Nu va mai fi nici o zăbavă. Gr. chronos ouketi estai, “timp nu va mai fi”. Această declaraţie obscură a fost interpretată în diferite moduri. Mulţi comentatori au înţeles-o ca marcând sfârşitul timpului, aşa cum este el, şi începutul veşniciei. Alţii au luat cuvântul “timp” (greceşte chronos, în româneşte “zăbavă”) în sensul timpului care se scurge înainte de evenimentele finale ale istoriei, şi astfel au tradus “nu va mai fi nici o zăbavă”.
Adventiştii de ziua a şaptea au înţeles în general aceste cuvinte ca descriind în mod special solia proclamată între anii 1840–1844 de către William Miller şi alţii în legătură cu încheierea profeţiei celor 2300 de zile. Ei au înţeles “timpul” (chronos) ca fiind timp profetic, iar sfârşitul acestuia semnificând încheierea celei mai lungi profeţii temporale, aceea a celor 2300 de zile din Dan. 8:14. După aceasta nu va mai fi nici o altă solie referitoare la un timp definit. Nici o profeţie temporală nu se întinde dincolo de anul 1844.
7. Zilele. Unii comentatori au luat “zilele” de aici drept ani-zile profetici. Dacă acestea trebuie înţelese ca zile sau ca ani pare să nu facă vreo diferenţă, căci expresia în sine este generală, şi venind după declaraţia din v. 6 ele nu pot specifica o perioadă de timp măsurabilă (vezi v. 6).
Sensul pasajului este acela că la vremea celei de-a şaptea trâmbiţe taina lui Dumnezeu va fi împlinită. În planul lui Dumnezeu acest eveniment trebuia să urmeze proclamaţiei că “nu va mai fi nici o zăbavă” (v. 6). Compară cu declaraţia de sub cea de-a şaptea plagă: “S-a isprăvit”
(cap. 16:17).
Îngerul al şaptelea. Vezi cap. 11:15–19 pentru evenimente.
Va suna. Trâmbiţa a şaptea marchează un punct culminant în marea luptă dintre Hristos şi Satana aşa cum este descoperit de proclamarea vocilor din ceruri la acel moment (cap. 11:15).
Se va sfârşi. Vezi cap. 11:15.
Taina lui Dumnezeu. Pentru comentarii asupra cuvântului “taină” vezi Apoc. 1:20; cf. Rom. 11:25. Isus a folosit o expresie similară: “taina Împărăţiei lui Dumnezeu” (Mar. 4:11), iar Pavel vorbeşte despre “taina lui Dumnezeu” (Col. 2:2) şi “taina lui Hristos” (Col. 4:3). Taina lui Dumnezeu, cea pe care o descoperă copiilor Săi, este planul Său pentru ei – Planul de mântuire. Compară cu 1 Tim. 3:16; 6T 19.
Robilor Săi proorocilor. Declaraţia şi expunerea tainei lui Dumnezeu (vezi cele de mai sus la “taina lui Dumnezeu”) au fost întotdeauna sarcina robilor Săi proorocii în soliile lor către oameni (vezi Rom. 3:21).
8. Glasul. Fără îndoială este aceeaşi voce care i-a interzis lui Ioan să scrie cele ce fuseseră declarate de către cele şapte tunete (v. 4), aşa cum este arătat de repetiţia expresiei “din cer” şi a adverbului “din nou”.
Du-te şi ia. Ioan este chemat să ia parte la acţiunea din viziune.
Cărticica. Vezi v. 2.
Deschisă. Vezi v. 2.
Din mâna. Vezi v. 2.
Pe mare şi pe pământ. Vezi v. 2.
9. I-am cerut. Ioan este pus în situaţia de a-şi exprima dorinţa de a avea cărticica. El joacă rolul celor care au proclamat solia adventă a anilor 1840–1844. Deşi greşiţi în aşteptarea revenirii lui Hristos în anul 1844 ei au fost, fără îndoială, conduşi de Dumnezeu şi au găsit solia apropiatei reveniri drept scumpă sufletelor lor. Calcularea elementului temporal al profeţiei din Dan. 8:14 a fost corectă (vezi comentariile respective), dar au greşit în ceea ce privea natura evenimentului ce urma să aibă loc la sfârşitul celor 2300 de zile.
Mănânc-o. Compară cu simbolismul din Eze. 3:1 ( cf. Ier. 15:16). Gestul de a mânca cărticica poate fi văzut ca o figură de stil pentru înţelegerea deplină a soliei conţinută în micul sul. Experienţa lui Ioan din Apoc. 10:10 este o descriere adecvată pentru cea a credincioşilor adventului pe măsură ce înţelegeau tot mai mult sensul celei de-a treia solii îngereşti (cap. 14:6–12) în legătură cu adevărata împlinire a profeţiei celor 2300 de zile.
Îţi va amărî pântecele. Vezi v. 10. Ordinea elementelor din vs. 9,10 este o formă familiară a paralelismului ebraic (vezi cap. 1:2; 9:17). “Îţi va amărî pântecele …” “În gura ta va fi dulce ca mierea …” “În gura mea a fost dulce ca mierea …” “Mi s-a umplut pântecele de amărăciune”. În gura ta va fi dulce ca mierea. Vezi v. 10.
10. Dulce ca mierea. Compară cu Eze. 3:3. Ca şi în experienţa lui Ezechiel, soliile lui Dumnezeu pentru robii săi au fost adesea un amestec de dulceaţă şi amărăciune, căci prin ele profeţii lui Dumnezeu au experimentat deopotrivă extazul viziunii divine şi amărăciunea ducerii soliilor de mustrare către oameni.
Într-un sens particular experienţa pe care a avut-o Ioan în viziune poate fi văzută ca tipică pentru cea a credincioşilor adventului de la anii 1840–1844. Atunci când aceşti credincioşi au auzit pentru prima oară solia iminentei reveniri a lui Hristos, pentru ei a fost “dulce ca mierea”. Dar când Hristos nu a venit aşa cum L-au aşteptat, experienţa lor a fost cu adevărat amară. Compară cu v. 9.
S-a umplut pântecele de amărăciune. Vezi cele de mai sus la “dulce ca mierea”.
11. Mi-au zis. Hristos, “îngerul” din vs. 1,9 (în engleză este la singular “mi-a zis”).
Trebuie să prooroceşti din nou. Compară cu Eze. 3:1,4. Deşi mâncarea acelei cărticele de către Ioan s-a sfârşit cu amărăciune, cuvintele reasiguratoare ale lui Hristos către profet sunt acelea că va trebui acum să proorocească din nou. Cuvântul tradus prin “trebuie” este pus într-o poziţie accentuată în greacă. Ioan, ca reprezentant al credincioşilor adventului după dezamăgire, este pus sub puternica însărcinare de a duce o solie suplimentară. O mare lucrare rămâne de făcut. Ei trebuie să meargă mai departe şi să proclame solia celui de-al treilea înger din Apoc. 14:9–12.
Cu privire. Sau “despre“, (în engleză “înaintea”). Ambele sensuri se potrivesc contextului. Soliile vor fi atât “înaintea” cât şi “cu privire la multe noroade”.
Multe noroade. Pe măsură ce o înţelegere deplină a celei de-a treia solii îngereşti a fost asimilată de către credincioşii adventului, ei au ajuns să-şi dea seama că era o solie pentru lume, care trebuie proclamată “cu privire la multe noroade, neamuri, limbi şi împăraţi”. Această convingere a dus la apariţia unuia dintre cele mai larg răspândite programe de evanghelizare mondială pe care le-a văzut istoria creştină, căci adventiştii de ziua a şaptea au pornit să proclame către “noroade, neamuri, limbi şi împăraţi” (cap. 14:6) solia încredinţată lor.
COMENTARII ALE Ellenei White LA CAPITOLUL 10
Versete Referinţe în Spiritul Profetic
11 5T 454; 9T 123
Traducere Christian Salcianu
