Apocalipsa capitolul 11
1. Mi s-a dat. Cursul ideii din cap cap. 10 continuă în cap. 11.
O trestie. Această trestie urma să fie folosită ca o trestie de măsurat. Compară cu simbolismul din Eze. 40:3, 6; Zah. 2:1, 2.
Scoală-te. Lui Ioan i se porunceşte să ia parte la acţiunea din viziune.
Măsoară. Pe baza simbolului din Zaharia cu privire la omul cu funia de măsurat ce a măsurat Ierusalimul ca o asigurare că cetatea va fi reconstruită (vezi Zah. 2:2), se poate sugera că măsurarea templului şi a închinătorilor de aici este de asemenea o făgăduinţă a restaurării şi protejării. Între cea de-a şasea şi cea de-a şaptea pecete este o prezentare adăugată ca între paranteze că, în ciuda terorilor care vor însoţi a doua venire a lui Hristos, Dumnezeu are un popor care va rămâne în picioare (vezi Apoc. 7; cf. cap. 6:17).
În mod asemănător paranteza de faţă, între cea de-a şasea şi cea de-a şaptea trâmbiţă poate fi văzută ca o intenţie de reasigurare că în mijlocul ororilor ce însoţesc sunatul trâmbiţelor, templul lui Dumnezeu – adică Planul de mântuire descris aici – şi adevăraţii Săi închinători sunt în siguranţă.
Restaurarea şi protejarea templului lui Dumnezeu ar părea că are şi o aplicaţie particulară în înţelegerea aprofundată a sensului slujirii lui Hristos în sanctuarul ceresc de la anul 1844 încoace.
Templul. Gr. naos (vezi cap. 3:12; 7:15; cf. cap. 11:19). După marea dezamăgire de la 22 octombrie 1844, atenţia credincioşilor adventişti a fost direcţionată asupra sanctuarului din ceruri şi a lucrării lui Hristos ca Mare Preot în acest sanctuar. Faptul că această referire nu este făcută cu privire la un templu literal poate fi dedus din realitatea că, la vremea când Ioan primea viziunile sale, templul zăcea în ruine.
Din pricina lepădării evreilor ca popor reprezentativ ales al lui Dumnezeu (vezi Mat. 21:43; vezi Vol. IV, p. 26–33), acel templu nu va mai fi niciodată refăcut ca un centru de închinare cu recunoaştere divină (vezi Eze. 40:1). Prin urmare “cei ce se închină în el” nu sunt evrei literali închinându-se în templul lor literal, ci cei care îşi îndreaptă închinarea spre templul din ceruri, acolo unde Hristos slujeşte în mijlocirea copiilor Săi (Evr. 8:1,2). Într-un sens special şi în contextul acestei profeţii măsurarea are loc într-o perioadă deosebită a istoriei bisericii.
Cei ce se închină. Adică adevăratul Israel spiritual, poporul lui Dumnezeu, în contrast cu “neamurile” (v. 2). Măsurarea închinătorilor sugerează o lucrare de judecată (vezi Ellen G.White, Material suplimentar la acest verset).
2. Curtea. În templul lui Irod, pe care Ioan îl cunoscuse bine, exista o curte interioară împărţită în Curtea femeilor, Curtea lui Israel şi Curtea preoţilor. Dincolo de acestea era o curte exterioară mare, Curtea neamurilor. O barieră – “zidul de la mijloc care-i despărţea” (Efes. 2:14) – diviza curtea exterioară de cele interioare, şi nici un om dintre neamuri nu avea voie să treacă dincolo de această barieră sub pedeapsa cu moartea (vezi Vol. V, p. 67). În lumina faptului că curtea menţionată aici este “dată Neamurilor”, s-ar părea că Ioan are în minte cu deosebire această curte mare exterioară. Curtea fusese privită ca reprezentând pământul în contrast cu “Templul lui Dumnezeu” în cer (v. 1).
Lasă. Ioan nu trebuie să măsoare pe nimeni altcineva decât pe închinătorii lui Dumnezeu, cei ce au dreptul să intre dincolo de bariera pe care doar israeliţii aveau dreptul să o treacă. Numai aceştia pot spera să fie apăraţi de judecăţile finale ce cad pe pământ.
Dată Neamurilor. Aşa cum era în realitate curtea neamurilor în templul pământesc. Aici cei dintre “Neamuri” pot fi înţeleşi ca cei ce nu sunt închinători, care nu au mărturisit că aparţin Israelului lui Dumnezeu.
Vor călca în picioare. Pasajul de faţă este o paralelă cu descrierea din Dan. 7:7,23, care prezintă o călcare în picioare făcută de către fiara a patra (vezi Dan. 7:7,8,25). Întrucât acţiunile acestei fiare sunt îndreptate în special asupra “sfinţilor Celui Prea Înalt” (Dan. 7:25), nu este lipsit de logică a considera că “Sfânta cetate” reprezintă aici poporul lui Dumnezeu.
Sfânta cetate. Adică Ierusalimul (Dan. 9:24; cf. Luca 21:20). Faptul de a da curtea exterioară neamurilor implică asuprirea Cetăţii Sfinte. Pentru o semnificaţie simbolică a Ierusalimului vezi mai sus la “vor călca în picioare”.
Patruzeci şi două de luni. Această perioadă este clar identică cu “o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme” din Dan. 7:25 (vezi comentariile respective).
3. Doi martori ai mei. Au fost propuse o varietate de interpretări ale acestui simbol. Aluziile din versetele 5,6 au condus pe mulţi spre identificarea acestor martori cu Ilie şi Moise (vezi vs. 5,6), dar semificaţia acestor “doi martori” merge dincolo de aceasta. În v. 4 ei sunt identificaţi cu “doi măslini” şi “două sfeşnice”, simboluri preluate din Zah. 4:1–6,11–14. Acolo se spune despre ei că reprezintă “cei doi unşi, care stau înaintea Domnului întregului pământ” (v. 14).
Aşa cum ramurile de măslin sunt descrise ca furnizând ulei pentru sfeşnicele din sanctuar (v. 12), tot la fel din acestea sfinte dinaintea tronului lui Dumnezeu Duhul Sfânt este împărţit oamenilor (vezi Zah. 4:6,14; vezi COL 408; cf. TM 338). Întrucât cea mai deplină expresie a Duhului Sfânt către oameni este conţinută în Scripturile Vechiului şi Noului Testament, acestea pot fi considerate ca fiind cei doi martori (vezi GC 267; cf. Ioan 5:39). Cu privire la cuvântul lui Dumnezeu psalmistul declară: “Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele”; “descoperirea cuvintelor Tale dă lumină” (Ps. 119:105,130; cf. Prov.
6:23).
Să proorocească. În ciuda dominaţiei celui rău în timpul perioadei de 1260 de zile (vezi v. 2), Duhul lui Dumnezeu, cu deosebire manifestat în Scripturi, va fi cu toate acestea purtătorul mărturiei către acei oameni care-L vor primi.
Îmbrăcaţi în saci. A purta un sac era un semn obişnuit al durerii (2 Sam. 3:31) şi al penitenţei (Iona 3:6,8). Astfel Scripturile pot fi descrise ca fiind în durere într-o vreme când tradiţiile omeneşti sunt în ascendenţă (vezi Dan. 7:25).
O mie două sute şaizeci de zile. O perioadă identică cu “patruzeci şi două de luni” din v. 2 (vezi comentariile respective).
4. Doi măslini. Vezi v. 3.
Două sfeşnice. Vezi cap. 1:12, 11:3.
Stau înaintea Domnului. Vezi Zah. 4:14; Apoc. 11:3.
5. Le iese din gură. Forma singulară este folosită, fără îndoială, pentru a desemna colectiv “guri”. O astfel de folosire este obişnuită în greacă, ca de exemplu: “inimă” (Mat. 15:8; Marcu 6:52), “gură” (Mat. 15:8).
Foc. Aceasta aduce aminte de judecata lui Ilie asupra trimişilor lui Ahazia (2 Împ. 1:10,12). În ultimă instanţă, cei ce persistă în respingerea mărturiei Duhului Sfânt vor fi distruşi în iazul de foc (vezi Apoc. 20:15).
6. Putere. Gr. exousia, “autoritate”. Exousia apare de două ori în acest verset, şi în ambele ocazii este tradus cu “putere”.
Să închidă cerul. Ca şi în v. 5, aceasta pare o aluzie la Ilie, care a prezis că nu va fi ploaie în Israel “în anii aceştia … decât după cuvântul meu” (1 Împ. 17:1), sau, după cum spune Luca, “trei ani şi şase luni” (Luca 4:25; cf. Iac. 5:17).
Apele în sânge. Aluziile precedente cu privire la aceşti doi martori aduceau aminte de Ilie (vezi cele de mai sus la v. 5); aceasta apare ca indicând spre Moise şi prima plagă căzută asupra Egiptului (Exod. 7:19–21).
Orice fel de urgie. Aceşti doi martori au nu doar puterea de a aduce asupra duşmanilor lor aceeaşi plagă ce a căzut prima oară asupra Egiptului, ci autoritatea de a aduce orice fel de plagă.
7. Când îşi vor isprăvi. Adică la sfârşitul celor 1260 de zile (vezi Apoc. 11:3; vezi Dan. 7:25).
Fiara. Gr. to theµrion, “fiara sălbatică”. Până la acest moment Ioan nu a menţionat nici o “fiară” (theµrion). Totuşi expresia “fiara” (cu articol hotărât) pare să implice că cititorul va înţelege despre ce fiară este vorba. Două interpretări ale acestui simbol au fost exprimate.
Comentatorii care susţin că expresia “fiara” implică o identificare anterioară, negăsind nici o astfel de interpretare în Apocalipsa se îndreaptă spre cartea lui Daniel, unde fiara prin excelenţă este cea de-a patra fiară din Dan. 7. Mai mult decât atât, ei scot în evidenţă faptul că acea fiară iese din mare, iar cea din pasajul de faţă “se ridică din Adânc” [abussos] care în Vechiul Testament are o definire asociată cu marea (vezi Apoc. 9:1). Conform acestui punct de vedere puterea simbolizată de cea de-a patra fiară din Daniel, şi în mod special în faza ei finală, va fi puterea care va omorî pe cei doi martori.
Alţi comentatori identifică această fiară ca fiind o putere ce caută să distrugă Scripturile (simbolizate de cei doi martori) la sfârşitul perioadei de 1260 de zile, în anul 1798 (vezi Dan. 7:25). Întrucât ateismul era cu deosebire popular în Franţa la acea vreme, iar spiritul antireligios al vremii milita natural împotriva folosirii Scripturii şi a credinţei în ea, prima republică franceză a fost identificată cu fiara din pasajul de faţă. Adventiştii de ziua a şaptea au susţinut în general cel de-al doilea punct de vedere.
Adânc. Gr. abussos (vezi cap. 9:1; cf. cele de mai sus la “fiara”). În ceea ce priveşte Franţa, menţiunea că fiara se ridică din Adânc a fost înţeleasă ca indicând faptul că naţiunea nu are nici o temelie – era o putere ateistă. O nouă formă de manifestare a puterii satanice în sine (vezi GC 269).
Îi va omorî. Adică va încerca să distrugă Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru a vedea modul în care Franţa a făcut război religiei vezi v. 9.
8. Trupurile. Indicaţia textuală (vezi cap. 1:3) este împărţită între această redare şi cea de singular “trupul”. În orice caz, forma singulară poate fi folosită colectiv ca şi în cazul cuvântului “gură” din v. 5 (vezi comentariile respective).
Vor zăcea. A lăsa un trup mort neîngropat a fost întotdeauna considerat drept o insultă revoltătoare (cf. Ps. 79:2,3). Vezi Apoc. 11:9.
Cetăţii celei mari. Faptul că despre această cetate se spune că acolo “a fost răstignit şi Domnul lor“ ar părea că o identifică cu Ierusalimul, “sfânta cetate” din v. 2. În orice caz, mulţi comentatori au înţeles simbolic expresia “unde a fost răstignit şi Domnul lor“, aşa cum, fără îndoială, ar trebui înţeles şi numele Sodoma şi Egipt. Prin urmare ei identifică “cetatea cea mare” ca fiind Franţa, care, spre sfârşitul perioadei de 1260 de ani, manifesta caracteristicile simbolizate de aceste expresii. Vorbind la modul general, adventiştii de ziua a şaptea susţin ultimul
punct de vedere.
Înţeles duhovnicesc. Gr. pneumatikoµs, adică nu literal, ci printr-o mod de exprimare spiritual (cf. Isa. 1:10).
Sodoma. Sodoma este simbolul degradării morale (Eze. 16:46–55). Aceasta era situaţia Franţei în timpul Revoluţiei franceze.
Egipt. Această ţară a fost cunoscută pentru refuzul acceptării existenţei adevăratului Dumnezeu şi pentru sfidarea poruncilor lui Dumnezeu. Faraonul a spus: “Cine este Domnul ca să ascult de glasul Lui …? Eu nu cunosc pe Domnul” (Exod. 5:2). Aceste atitudini erau caracteristice conducătorilor revoluţiei din Franţa.
Răstignit. Adică în persoana urmaşilor Săi, mulţi dintre ei pierind în persecuţiile din Franţa.
9. Oameni din orice norod. Alte naţiuni. Acestea vor vedea războiul dus de Franţa împotriva Bibliei.
Trei zile şi jumătate. În armonie cu principiul interpretării profetice, conform căruia o zi reprezintă un an, “trei zile şi jumătate” ar fi echivalent cu trei ani şi jumătate. Adventiştii de ziua a şaptea, care în general înţeleg fiara din v. 7 ca reprezentând prima republică franceză (1792-1804), în special în termenii înclinaţiei ei antireligioase, găsesc această profeţie împlinită în timpul scurtei perioade din istoria Revoluţiei franceze când ateismul se afla în culmea ascensiunii sale. Această perioadă poate fi trasată de la 10 noiembrie 1793, când un decret emis la Paris marca abolirea religiei, până la 17 iunie 1797, când se susţine că guvernul francez a înlăturat restricţiile împotriva practicării religiei.
Asemeni altor părţi din Apocalipsa, chestiunea celor “trei zile şi jumătate” a fost o ocazie pentru apariţia unor diferenţe considerabile în punctele de vedere ale comentatorilor. Acest lucru este adevărat nu doar din pricina unor anumite probleme ale simbolismului în sine, dar şi a dificultăţii de a fixa anumite date precise în istoria agitatei perioade a Revoluţiei franceze. Din fericire, în orice caz, locaţia exactă a acestei perioade nu este vitală pentru o înţelegere globală a marilor perioade profetice din Biblie sau pentru o înţelegere a temei centrale a profeţiei din care face parte.
10. Locuitorii de pe pământ. Vezi cap. 3:10.
Se vor bucura. Gr. euphrainoµ, “a se bucura”, “a face vesel”. Euphrainoµ este tradus “veseleşte-te” în Luca 12:19. Acum fiind eliberaţi de chin, adică de mărturia celor doi martori care aducea condamnare (convingere), cei răi îşi liniştesc conştiinţele complăcându-se în veselie.
Trimite daruri. Un semn al bucuriei (vezi Est. 9:22).
Chinuiseră. Prin puterea de condamnare (convingere) a proorociei (vezi v. 3). Sunt puţine chinuri mai mari decât cel al unei conştiinţe vinovate. Atunci când adevărul şi neprihănirea sunt prezentate constant înaintea păcătosului încăpăţânat, adesea devin intolerabile acestuia.
11. După cele trei zile şi jumătate. Adică la sfârşitul perioadei în care trupurile martorilor au zăcut neîngropate şi expuse privirii publice (vezi v. 9).
Duhul de viaţă. Adică un duh care este viaţă. Expresia greacă folosită aici apare în textul Septuagintei pentru a traduce ebraicul ruach chayyim, “suflare de viaţă” (Gen. 6:17; Gen. 7:15). Evreii puneau practic egal intre suflare şi viaţă. Ca atare, a spune că suflarea de viaţă a intrat în om însemna a spune că a primit viaţă (vezi Gen. 2:7).
De la Dumnezeu. Dumnezeu, Dătătorul oricărei vieţi, înviază pe martorii Săi credincioşi.
S-au ridicat în picioare. Compară cu 2 Împ. 13:21; Eze. 37:10.
O mare frică a apucat. O conştiinţă vinovată, care i-a chinuit pe cei răi în timpul proorociei celor doi martori (vezi v. 10), se afirmă încă o dată. Cei care s-au bucurat de moartea martorilor stau acum înspăimântaţi privind miracolul învierii acestor martori.
12. Din cer un glas. Vorbitorul nu este identificat, dar probabil că este Dumnezeu.
Suiţi-vă aici. Aceşti doi martori nu sunt doar înviaţi de Dumnezeu, li se spune chiar să intre în cer. Astfel, în timp ce “vrăjmaşii lor” îi văd, ei sunt refăcuţi complet după toate terorile suferite, iar adevărul proorociei pe care au proclamat-o cu succes este demonstrat tuturor. Vocea lui Dumnezeu le-a spus bun venit în ceruri, chiar înaintea ochilor celor ce căutau să îi distrugă.
Această înălţare a martorilor a fost înţeleasă ca simbolizând remarcabila popularitate de care s-au bucurat Scripturile încă de la începutul secolului al XIX-lea. Curând după Revoluţia franceză au fost înfiinţate diferite Societăţi biblice naţionale. De remarcat cu deosebire între acestea erau Societatea biblică pentru Britania şi străinătate, fondată în 1804, şi Societatea biblică americană organizată în 1816. Aceste societăţi, alături de altele, au răspândit părţi din Scriptură în mai mult de 1.500 de limbi. Astfel, în ultimul secol şi jumătate, Biblia, în loc de a fi aruncată în desuetudine ca şi călăuză spirituală, a ajuns să se bucure de cea mai largă circulaţie a sa.
S-au suit într-un nor. Atunci când Isus Şi-a părăsit ucenicii, “un nor L-a ascuns din ochii lor” (Faptele Ap. 1:9). Asemeni Lui, cei doi martori sunt purtaţi la ceruri într-un nor. Simbolul descrie foarte potrivit ascensiunea Scripturilor în perioada următoare zdrobirii de care au avut parte în Franţa (vezi Apoc. 11:9; cf. Dan. 4:22).
Vrăjmaşii lor i-au văzut. Vezi cele de mai sus la “suiţi-vă aici”.
13. Un mare cutremur de pământ. Simbolul cutremurului este folosit repetat în Scriptură pentru a descrie tulburarea şi răsturnarea lumii imediat înainte de cea de-a doua venire (vezi Mar. 13:8; Apoc. 16:18). Aplicând profeţia la Franţa, comentatorii văd în acest cutremur o imagine a răsturnării care a cutremurat naţiunea spre sfârşitul secolului al XVIII-lea.
A zecea parte. Acesta nu este cutremurul final, căci numai o parte din cetate (vezi vs. 2,8) se prăbuşeşte la acest moment (cf. cap. 16:18). Acest cutremur semnifică o judecată temporară care sperie aducându-i în umilinţă pe unii dintre cei ce au lăudat moartea martorilor. Unii aplică expresia “a zecea parte din cetate” întregii naţiuni franceze pe baza faptului că regatul Franţei a fost unul dintre cei “zece impăraţi” care urmau să apară din prăbuşirea Imperiului Roman (Dan. 7:24). Alţii identifică cetatea cu Roma papală, Franţa fiind una din cele zece diviziuni ale sale.
Şapte mii. Comparativ se înţelege un număr mic de persoane, dar de ajuns pentru a aduce pe supravieţuitori la recunoaşterea autorităţii lui Dumnezeu, pe ai Cărui martori i-au dispreţuit.
De oameni. Gr. onomata anthroµpoµn, literal, “nume de oameni”. Unii iau cuvântul onomata, “nume”, aici în sensul de “persoane” (vezi Faptele Ap. 3:16). Alţii aplică onomata la titluri, slujbe, ordine ce au fost suprimate în timpul Revoluţiei franceze.
Dumnezeului cerului. Acest titlu apare frecvent în Daniel (vezi Dan. 2:18,19,37,44, cf. Ezra 5:11,12; 6:9; 7:12).
14. A doua nenorocire. Adică judecăţile de sub cea de-a şasea trâmbiţă, care s-a sfârşit în 1840 (vezi cap. 8:13; cf. cap. 9:12; vezi Note adiţionale la capitolul 9).
A treia nenorocire. Adică evenimentele descrise sub cea de-a şaptea trâmbiţă (vs. 15–19).
15. Îngerul al şaptelea. Acesta marchează începutul celui de-al treilea vai (vezi v. 14) şi sfârşitul parantezei între cea de-a şasea şi cea de-a şaptea trâmbiţă (cap. 10:1 la 11:14; vezi cap. 11:1). Adventiştii de ziua a şaptea datează începutul acestuia la 1844 (vezi v. 19).
Glasuri puternice. Acestea erau probabil cele ale oştirilor din cer (cf. cap. 5:11,12). În mod asemănător, la cea de-a şaptea plagă, un glas puternic este auzit din templul din ceruri (cap. 16:17).
Împărăţia. Hristos primeşte împărăţia cu puţin timp înainte de întoarcerea Sa pe pământ (vezi Dan. 7:14). La momentul venirii sale toată opoziţia pământeană este zdrobită (vezi Apoc. 17:14).
Hristosului Său. Adică a Unsului Său (vezi Ps. 2:2). Oştirile cerului, care ele însele nu au primit mântuire prin Hristos, se referă la El ca fiind “Hristosul Său [al lui Dumnezeu]” probabil pentru că titlul “Hristos” se referă cu particularitate la cea de-a doua persoană a Dumnezeirii în funcţia Sa de Cel Uns pentru lucrarea de răscumpărare.
El va împărăţi în vecii vecilor. Vezi Dan. 2:44; 7:14, 27; Luca 1:33.
16. Cei douăzeci şi patru de bătrâni. Vezi cap. 4.
S-au aruncat cu feţele la pământ. Compară cu cap. 4:10.
17. Doamne, Dumnezeule, Atotputernice. Vezi cap. 1:8. Un titlu potrivit cu particularitate pentru Dumnezeu ca biruitor.
Care eşti. Vezi cap. 1:4.
Care erai. Vezi cap. 1:4.
Şi care vii. Indicaţia textuală (cap. 1:3) atestă omisiunea acestor cuvinte. Ele sunt probabil omise din formula completă a capitolului 1:4 pentru că aici lauda bătrânilor se concentrează asupra poziţiei lui Dumnezeu din trecut şi din prezent mai degrabă decât cea din viitor.
Ai pus mâna … să împărăţeşti. Domnia biruitoare începe cu afirmarea omnipotenţei lui Dumnezeu. Dumnezeu a fost întotdeauna Atotputernic, iar domnia păcatului a fost îngăduită doar prin permisiunea Sa, pentru ca adevărata natură a răului să fie descoperită fiinţelor create. Când acest scop a fost împlinit atunci El a luat “puterea cea mare” şi a început încă o dată să domnească în supremaţie. Vezi 1 Cor. 15:24–28.
18. Neamurile se mâniaseră. Compară cu Ps. 2:1. Aceasta va fi starea naţiunilor înainte de venirea lui Hristos. Ele se vor uni pentru ca împreună să se opună lucrării şi poporului lui Hristos (vezi Apoc. 13:12; 14:8).
Mânia. Mânia lui Dumnezeu este adunată în cele şapte plăgi de pe urmă (cap. 15:1). Lucrarea opoziţiei împotriva lui Hristos este adusă la un sfârşit de aceste plăgi.
Vremea. Gr. kairos, un timp special cu un scop precis (vezi cap. 1:3). Aceasta este o vreme a judecăţii, atât pentru răsplată cât şi pentru distrugere.
Să judeci. Menţiunea deopotrivă a răsplătirii şi a distrugerii indică faptul că Ioan vorbeşte despre judecata finală, care are loc după mileniu (cap. 20:12–15).
Să răsplăteşti. Vezi Mat. 5:12; 6:1; 1 Cor. 3:8; Apoc. 22:12. Din moment ce evenimentele enumerate sunt succesive (vezi EW 36), răsplata de care se vorbeşte aici este cea a moştenirii noului pământ la sfârşitul mileniului.
Prooroci. Slujitorii speciali ai lui Dumnezeu, care vorbesc pentru El. Oamenii din această clasă au purtat grele responsabilităţi şi adesea au suferit cel mai crunt pentru Domnul lor.
Sfinţi. Membrii corpului lui Hristos sunt caracterizaţi prin puritatea vieţilor lor.
Cei ce se tem. Gr. hoi phoboumenoi, o expresie folosită în Faptele Apostolilor pentru cei care, deşi nu erau pe deplin prozeliţi ai Israelului, cu toate acestea slujeau adevăratului Dumnezeu (vezi Faptele Ap. 10:2). Dacă acelaşi sens general este intenţionat şi aici, această a treia clasă care îşi primeşte răsplata în judecată poate fi înţeleasă ca fiind formată din cei care nu L-au cunoscut pe deplin pe Hristos şi calea Sa, dar care au trăit în deplinătatea luminii care a ajuns până la ei. Pentru că ei s-au temut de Numele lui Dumnezeu, aşa cum le-a fost descoperit, şi ei primesc o răsplată (vezi DA 638). Pe de altă parte, expresia hoi phoboumenoi poate fi simplu în apoziţie cu cuvântul tradus “sfinţi”. Atunci pasajul ar fi redat “sfinţi, chiar aceia ce se tem de Numele Tău”.
Mici şi mari. Statutul lumesc este lipsit de orice importanţă în judecata finală.
Să prăpădeşti pe cei ce prăpădesc. Soarta celor răi, care au distrus pământul – fizic, dar şi spiritual – este izbitor de bine desemnată. Ei înşişi sunt distruşi.
19. Templul. Înaintea lui Ioan se deschide o viziune a templului lui Dumnezeu din ceruri, cu “chivotul legământului Său” fiind centrul viziunii. În sanctuarul tipic, care era făcut “după chipul adevăratului locaş de închinare” (Evr. 9:24) din cer, chivotul era aşezat în Sfânta Sfintelor, care era centrul slujirii din Ziua Ispăşirii – o zi tipică a judecăţii. În strânsă legătură cu începutul trâmbiţei a şaptea Ioan vede templul în cer şi în mod cu totul special “chivotul legământului Său”. Acest lucru indică faptul că a doua şi ultima parte a slujirii lui Hristos din cer, ca răspuns la
Ziua Ispăşirii tipică, s-a deschis. Alte texte din Scriptură descriu această fază finală a lucrării lui Hristos ca începând în anul 1844 (vezi Dan. 8:14). Ca atare adventiştii de ziua a şaptea plasează începutul celei de-a şaptea trâmbiţe în acel an.
Chivotul legământului Său. Chivotul din sanctuarul tipic era depozitarul celor Zece Porunci, legea morală de neschimbat a lui Dumnezeu pentru toţi oamenii din toate timpurile. Nici un credincios în Dumnezeu din perioadele ebraice nu se putea gândi la chivot fără a deveni imediat conştient de cele Zece Porunci. Viziunea lui Ioan despre chivot apără elocvent ideea că în ultimele zile ale pământului marea lege morală a lui Dumnezeu va fi în centrul gândirii şi al vieţii celor ce vor căuta să Îi servească lui Dumnezeu în duh şi în adevăr (vezi cap. 12:17; 14:12; cf. GC 433).
Fulgere, glasuri, tunete. La fel ca sub plaga a şaptea (cap. 16:18).
Un cutremur. La fel ca sub plaga a şaptea (cap. 16:18,19, cf. cap. 11:13).
Grindină mare. La fel ca sub plaga a şaptea (cap. 16:21).
COMENTARII ALE Ellenei White LA CAPITOLUL 11
Versete Referinţe în Spiritul Profetic
1 TM 17; 7T 219
2–11 GC 266
3, 4 GC 267, 269
5,7 GC 268
7 GC 273, 287
8 GC 269
10 GC 274
11, 12 GC 287
15 GC 301
18 EW 36; 6T 14
19 CW 30; EW 32, 42, 252; GC 415, 433; PP 356; SR 377, 379; IT 76;
2T 693; 6T 368
Traducere Christian Salcianu
