Apocalipsa capitolul 12
1. În cer s-a arătat. Capitolul 12 începe o nouă linie profetică, care continuă până la sfârşitul cărţii. Această secţiune a profeţiei prezintă biserica lui Dumnezeu în conflict cu puterile celui rău şi biruinţa finală a bisericii asupra lor. Aici “cerul” înseamnă, fără îndoială, bolta cerească, şi nu locul unde locuieşte Dumnezeu. Pentru natura viziunilor simbolice vezi Eze. 1:10.
Semn. Gr. seµmeion, “un semn”, “un simbol” de la seµmaino, “a da un semn”, “a semnifica”, “a indica” (vezi cap. 1:1). Cuvântul este tradus adesea prin “miracol” (Luca 23:8) unde o minune este descrisă din punctul de vedere al unui semn al autorităţii (vezi Vol. V, p. 209). În Apoc. 12:1 seµmeion înseamnă un semn prevestitor al evenimentelor viitoare.
Femeie. În simbolistica Vechiului Testament adevărata biserică este când şi când reprezentată de o femeie (Isa. 54:5,6; Ier. 6:2). Atunci când biserica apostazia era comparată cu o femeie coruptă (Ier. 3:20; Eze. 23:2–4). Acelaşi simbol apare şi în Noul Testament (2 Cor. 11:2; Efes. 5:25–32; Apoc. 17:1–3).
În Apoc. 12 femeia reprezintă adevărata biserică. Din moment ce ea este prezentată ca fiind gata de a da naştere lui Hristos (vezi vs. 2,4,5) şi mai târziu ca fiind persecutată, după înălţarea lui Hristos (vs. 5,13–17), ea reprezintă biserica atât a Vechiului Testament cât şi a Noului Testament. Compară cu Faptele Ap. 7:38.
Învăluită în soare. Această imagine poate fi privită ca reprezentând slava lui Dumnezeu, în special aşa cum este descoperită de Evanghelie. Prin contrast, femeia reprezentând biserica neadevărată este descrisă ca fiind îmbrăcată cu podoabe ţipătoare şi având un potir plin de spurcăciuni (cap. 17:4).
Luna. Acest simbol este înţeles de mulţi comentatori ca reprezentând sistemul elementelor tipice şi al umbrelor din timpul Vechiului Testament, care au fost eclipsate de o descoperire superioară ce a venit prin Hristos. Legea ceremonială, fiind împlinită în viaţa şi moartea lui Hristos, ar putea fi potrivit reprezentată de lună, care luminează cu o lumină împrumutată de la soare.
Cunună. Gr. stephanos, o cunună a celui biruitor (vezi Mat. 27:29; Apoc. 2:10), nu diadeµma, o coroană împărătească (vezi cap. 12:3).
Douăsprezece stele. În general comentatorii au aplicat acest simbol fie celor 12 patriarhi, fie celor 12 apostoli, fie ambelor grupuri. Din moment ce sublinierea principală în capitolul 12 este asupra bisericii Noului Testament, sublinierea este fără îndoială făcută cu privire la cei 12 apostoli. În acelaşi timp, imaginea celor 12 triburi este purtată în biserica Noului Testament (vezi Apoc. 7:4).
2. Era însărcinată. Biserica este prezentată la vremea când Mesia era aproape de a fi născut. Unii văd o referire la Isa. 7:14. Pentru simbolul unei femei în travaliu vezi Isa. 26:17; 66:7,8.
3. Semn. Gr. seµmeion (vezi v. 1).
Balaur roşu. În v. 9 puterea astfel reprezentată este identificată cu “şarpele cel vechi, numit diavolul şi Satana”. Aici simbolul îl reprezintă pe Satana ca lucrând prin Roma păgână, puterea ce conducea lumea la vremea naşterii lui Isus (vezi v. 4; cf. GC 438). Balaurul este descris ca fiind “roşu”, probabil din pricina faptului că în toate legăturile sale cu biserica lui Dumnezeu el a apărut în rolul persecutorului şi distrugătorului. A fost scopul său premeditat acela de a distruge pe copii Celui Prea Înalt.
Şapte capete. Şapte capete apar şi la fiara pe care Ioan o vede ridicându-se din mare (Apoc. 13:1), şi la fiara de culoare stacojie (cap. 17:3). Capetele din cap. 17:9,10 sunt identificate cu “şapte munţi” şi
“Sapte împăraţi”. Pare rezonabil să concluzionăm că cele şapte capete ale balaurului reprezintă puteri politice care s-au luptat pentru cauza balaurului, şi prin care balaurul şi-a exercitat puterea sa persecutoare. Unii susţin că numărul “şapte” este aici folosit ca o cifră rotundă desemnând totalitatea, nefiind astfel necesar că găsim precis şapte naţiuni prin care Satana a operat. Compară cu cap. 17:9,10.
Pentru o descriere a şarpelui cu şapte capete în mitologia antică vezi Isa. 27:1. Şi Talmudul menţionează un balaur cu şapte capete (K\iddushin 29b, Soncino ed., p. 141).
Zece coarne. Fiara din capitolul 13 şi cea din capitolul 17 au fiecare tot câte zece coarne. Unii susţin că cele zece coarne ale balaurului sunt identice cu cele ale celor două fiare, iar ultima ca fiind identică cu cele zece coarne ale celei de-a patra fiare din Daniel (vezi Dan. 7:7). Alţii văd în cele zece coarne ale balaurului o descriere mai mult generală a puterilor politice minore prin care Satana a operat, în contrast cu cele şapte capete, care pot fi văzute ca reprezentând puteri politice majore (vezi mai sus la “şapte capete”). Ei sugerează că numărul “zece” poate fi o cifră rotundă, aşa cum apare deseori în Scriptură (vezi Luca 15:8). Compară cu Apoc. 17:9,10.
Cununi. Gr. diadeµmata, singular diadeµma, literal, “ceva legat împrejur” de la diadeoµ, “a lega împrejur”. Cuvântul era folosit pentru a exprima simbolul împărătesc purtat de regii persani, o panglică albastră împodobită cu alb, purtată pe turban. De aici cuvântul a căpătat sensul de simbol împărătesc. Diadeµmata apare numai aici şi în cap. 13:1 şi 19:12. Diadeµma este diferită de stephanos, tradus de asemena ca “cunună” în Noul Testament (Mat. 27:29; 1 Cor. 9:25; 2 Tim. 4:8; etc.). Stephanos este o coroniţă, adesea semnificând ghirlanda sau cununa acordată ca premiu pentru victorie (vezi 1 Cor. 9:25).
Pe capete. Faptul că aceste simboluri împărăteşti sunt purtate pe capete poate fi luat ca o evidenţă suplimentară că cele şapte capete reprezintă împărăţii politice (vezi mai sus la “şapte capete”).
4. Cu coada trăgea. Literal, “cu coada trage”. În viziunea profetică Ioan vede acţiunea în progres.
A treia parte. Unii cred că evenimentul simbolizat aici este descris mai departe în vs. 7–9, şi că “a treia parte din stelele cerului” reprezintă a treia parte din îngerii cereşti, care s-au unit cu Lucifer în rebeliunea sa şi au fost alungaţi din cer (vezi 3T 115; 5T 291). Alţii interpretează “stelele” ca fiind liderii evrei, din care erau trei clase – regii, preoţii şi sinedriul. A treia parte aruncată la pământ este interpretată ca fiind acţiunea Romei de a alunga puterea regală din Iuda.
Să-i mănânce. Aceasta expresie reprezintă eforturile Satanei de a distruge pe copilul Isus. Ar trebui doar să ne aducem aminte de atitudinea lui Irod atunci când a ascultat solia magilor de la răsărit (Mat. 2:16), pentru a înţelege caracterul adecvat al acestei descrieri simbolice a evenimentului. În anii următori Roma păgână a stat împotriva “Domnului domnilor” (vezi Dan. 8:25).
5. Să cârmuiască toate neamurile. O aluzie la Ps. 2:8,9 şi aplicabilă pe deplin la Mesia. Această aplicaţie a fost recunoscută de everei înşişi (Talmud Sukkah 52a, Soncino ed., p. 247). În Apoc. 19:13–16 fiinţa descrisă aici este identificată ca fiind “Cuvântul lui Dumnezeu” şi “Împăratul împăraţilor”. Vezi cap. 2:27; 19:15.
Răpit. O referire la înălţarea lui Isus Hristos (Evr. 1:3; 10:12). Pentru relevanţa acestei profeţii simbolismul trece complet peste povestea vieţii, lucrării, suferinţei, morţii şi învierii lui Isus. Menţionează doar înălţarea.
6. Pustie. Gr. ereµmos, “un loc uitat, deşert, gol”, “un loc nelocuit”. Aici ereµmos reprezintă fără îndoială un loc al izolării sau întunericului, o zonă sau o stare în care biserica va fi în întuneric, departe de privirea publică insistentă. Vezi cap. 17:3.
Un loc. La acest loc se face referire în v. 14 ca fiind “locul ei”. Ideea este aceea că protecţia şi adăpostul în obscuritate găsite de femeie au fost plănuite şi pregătite de Dumnezeu.
Hrănită. Gr. trephoµ, “a face să crească”, “a aduce la înălţime”, “a îngriji”, “a hrăni”. Trephoµ este redat “hrănită” şi în v. 14. Dumnezeu are grijă de ceea ce este al Lui. Chiar dacă biserica este persecutată şi forţată spre pustie, Domnul o hrăneşte.
Zile. Această perioadă de 1260 de zile este amintită de şapte ori în cărţile Daniel şi Apocalipsa. În sistemul zilelor ca 1260 de zile apare în Apoc. 11:3; 12:6; în cel al lunilor ca 42 de luni apare în Apoc. 11:2; 13:5; şi în cel al anilor, vremurilor ca trei vremi şi jumătate în Dan. 7:25; 12:7; Apoc. 12:14. Pentru calcularea acestei perioade vezi Dan. 7:25. Adventiştii datează în general această perioadă de la 538 d.Hr. la 1798. În timpul acestei perioade mâna lui Dumnezeu a fost îndreptată peste biserică, protejând-o de exterminare.
7. S-a făcut. Literal, “s-a întâmplat”.
În cer … un război. Ioan prezintă acum pe scurt istoria marii lupte între Hristos şi Satana în ceruri, de la originea ei până la vremea biruinţei lui Hristos la cruce (Apoc. 12:7–9; cf. Col. 2:14,15), aruncarea finală a Satanei la acea vreme pe acest pământ (Apoc. 12:10–12), şi cursul controversei pe pământ până la timpul sfârşitului (Apoc. 12:13–16; vezi Dan. 11:35). Această scurtă trecere în revistă este un fundal pentru descrierea detaliată a schimbărilor survenite în conflict în vremea sfârşitului, prin care acesta este definitiv şi cu succes încheiat (Apoc. 12:17 la 20:15).
În cap. 12:9–11 Ioan vorbeşte cu deosebire de faza conflictului purtat în ceruri în legătură cu moartea lui Hristos pe cruce. Pentru indicaţii textuale care duc la această concluzie vezi comentariile respective ale v. 9.
Deşi descoperirea se concentrează în special asupra punctului de turnură al controversei atins la momentul crucii, este normal să înţelegem cuvintele “în cer s-a făcut un război” ca referindu-se la un timp anterior creaţiunii pământului, când ostilitatea balaurului a început, Lucifer aspirând să fie ca Dumnezeu (vezi Isa. 14:13,14; Eze. 28:12–16). La acea vreme el şi îngeri săi care au simpatizat cu el au fost alungaţi din cer (vezi 2 Petru 2:4; Iuda 6). Îngerii loiali nu au înţeles atunci pe deplin chestiunile implicate. Dar atunci când Satana a vărsat efectiv sângele lui Hristos, el a stat descoperit complet şi pentru totdeauna înaintea lumii cereşti. De la acest moment acţiunile sale au fost şi mai mult restricţionate (vezi DA 761).
Mihail. Gr. Michaeµl, o transliterare a ebraicului mikaOel, însemnând “cine [este] ca Dumnezeu?” La Mihail se face referire ca fiind “una din căpeteniile cele mai de seamă” (Dan. 10:13), “marele voievod” (Dan. 12:1), şi “arhanghel” (Iuda 9). Literatura ebraică l-a descris pe Mihail ca fiind cel mai mare dintre îngeri, adevăratul reprezentant al lui Dumnezeu, şi l-au identificat cu îngerul lui Iehova (vezi Talmud Yoma 37a, Soncino ed., p. 172; Midrash Rabbah, on Gen. 18:3; Ex. 3:2, Soncino ed., p. 411,53). Conform lucrării Midrash Rabbah, în Exod. 12:29, Mihail a fost îngerul care a stat împotriva acuzaţiilor Satanei (Soncino ed., p. 222). O examinare atentă a referinţelor din Scriptură cu privire la Mihail duce la concluzia că el nu este altul decât binecuvântatul nostru Domn şi Mântuitor Isus Hristos (vezi Dan. 10:13; cf. Iuda 9).
Îngerii lui. Adică îngerii loiali lui, “duhuri slujitoare trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moşteni mântuirea” (Evr. 1:14).
Balaurul. Vezi v. 3.
Îngerii lui. Adică îngerii care au stat de partea lui Satana în lupta sa împotriva lui Hristos (vezi v. 4).
8. N-au putut birui. Întrucât expresia “în cer s-a făcut un război” (v. 7) poate avea o dublă aplicaţie, descriind atât lupta din început dusă în ceruri între Lucifer şi Dumnezeu, cât şi lupta de pe pământ între Satana şi Hristosul întrupat, expresia “n-au putut birui” se poate aplica cu succes ambelor stadii ale conflictului. În nici unul din acestea Satana nu a fost biruitor.
Locul lor. Această expresie poate fi înţeleasă fie ca locul pe care l-au avut, l-au ocupat cândva, fie locul desemnat lor. Lucifer era la acea vreme un heruvim ocrotitor (vezi Eze. 28:14), iar îngerii care s-au unit cu el în rebeliunea sa aveau diferite poziţii de responsabilitate. Acestea au fost pierdute de către Lucifer şi îngerii săi când au fost alungaţi din cer.
9. Balaurul cel mare. Vezi v. 3.
Şarpele. O referire la şarpele care a înşelat-o pe Eva (Gen. 3:1).
Cel vechi. Gr. archaios, “vechi”, “bătrân”, de la archeµ, “început”. Cuvântul “arhaic” vine de la archaios. Compară cu Ioan 8:44.
Diavolul. Gr. diabolos, “un calomniator” (vezi Mat. 4:1).
Satana. Gr. Satanas, o transliterare a ebraicului sOEat\an, însemnând “adversar” (vezi Zah. 3:1).
Înşeală. Gr. planaoµ, “a face să se abată”, “a duce în rătăcire”, “a înşela” (vezi Mat. 18:12).
Lume. Gr. oikoumeneµ, literal, “[lumea] locuită” de la oikeoµ, “a locui” (vezi Mat. 4:8).
A fost aruncat. Satana şi îngerii săi au fost alungaţi din cer în vremurile din vechime (2 Petru 2:4), înainte de creaţiunea acestei lumi (PP 36–42; cf. EW 145, 146; GC 498–500; 3SG 36–39; 1SP 17–33). Cu toate acestea, se pare că până la cruce el a avut acces la fiinţele cereşti, şi într-o măsură limitată, posibil ca “stăpânitorul lumii acesteia” (Ioan 12:31; Luca 4:6), dar nu ca un locuitor al cerului, chiar în incinta cerului (DA 761; cf. SR 26, 27; vezi mai jos la “pe pământ”). Oricum ar fi, o decisivă alungare a avut loc la cruce, aşa cum a declarat Domnul Însuşi (Ioan 12:31,32; cf. PP 68–70; DA 490,679,758). Faptul că aici (Apoc. 12:9) Ioan se referă cu deosebire la evenimentele aflate în legătură cu biruinţa lui Hristos de la cruce este evident din context (vs. 10–13). Următoarele puncte pot fi menţionate:
1. Proclamarea din vs. 10–12 făcută “din cer” de “un glas tare” este mai mult sau mai puţin o paranteză, scopul său fiind acela de a explica semnificaţia aruncării jos a lui Satana din v. 9, în primul rând cu privire la locuitorii cerului şi apoi cu privire la cei de pe acest pământ. Urmând această paranteză explicativă, v. 13 reia descrierea acţiunilor Satanei de la punctul de unde fuseseră lăsate în v. 9. Ca atare, vs. 10–12 constituie, în primul rând, o afirmaţie privitoare la statutul Planului de Mântuire la momentul când Satana “a fost aruncat pe pământ”.
2. Prima declaraţie făcută de către acel “glas tare” constă într-o serie de fapte relaţionate de biruinţa lui Hristos asupra lui Satana la cruce – Planul de “mântuire” a fost asigurat, “puterea” a fost prevăzută pentru a rezista vicleniilor Satanei, “împărăţia” lui Hristos a fost asigurată, iar “stăpânirea” Sa, literal, “autoritatea” Sa de a fi Mântuitorul omului, Mare Preot şi Împărat au fost confirmate. (Mat. 28:18; GC 503).
3. Cauza prezentată în Apoc. 12:10 pentru această împătrită îndeplinire este cu deosebire aceea că “pârâşul fraţilor noştri … a fost aruncat jos”. Ea face o clară legătură între aceste îndepliniri şi aruncarea din v. 9.
4. La vremea aruncării din vs. 9,10,13 “pârâşul fraţilor noştri” fusese deja un activ acuzator al acestora “zi şi noapte … înaintea lui Dumnezeu”. Evident, căderea la care se face referire aici a venit după o perioadă în care Satana pâra “fraţii”, şi deci ar părea că aceasta nu poate fi alungarea iniţială din cer a Satanei de dinainte de creaţiunea pământului.
5. Versetul 11 afirmă cu deosebire că “prin sângele Mielului” – moartea lui Hristos la cruce – ei au putut să fie biruitori asupra “pârâşului fraţilor noştri”.
Pe pământ. Controversa din cer a început din pricina creaţiuniii omului (vezi 3SG 36). Când pământul a fost creat, iar Adam numit ca guvernator al său, Satana şi-a îndreptat eforturile sale spre nimicirea omului nou creat. Atunci când a fost învingător în căderea provocată lui Adam şi Evei el a pretins pământul ca fiind sub stăpânirea sa (vezi Mat. 4:8,9). În orice caz, el nu şi-a limitat eforturile doar la acest pământ, ci a ispitit şi pe locuitorii celorlalte lumi (vezi EW 290). Doar la a doua venire a lui Hristos Satana va fi complet limitat la acest pământ (vezi Apoc. 20:3; cf. EW 290; DA 490).
10. Un glas tare. Este o mare bucurie în curţile cereşti cu privire la aruncarea Satanei şi a oştilor lui.
Acum a venit. Centrul timpului este crucea (vezi vs. 7,9). Locuitorii cerului se pot bucura deplin pentru că distrugerea Satanei a fost acum asigurată. Ea a fost sigură în planul lui Dumnezeu şi mai înainte, dar acum inteligenţele cereşti se unesc în cântare, căci au văzut răutatea Satanei împotriva lui Hristos descoperită la Calvar.
Mântuirea. Gr. soµteµria, “eliberarea”, “protecţia”, “salvarea” aici probabil însemnând “biruinţa”.
Puterea. Gr. dunamis, “putere”, “tărie”, “forţă”. Referirea se face fără îndoială la manifestarea puterii în învingerea balaurului.
Împărăţia. Satana susţinuse că el era conducătorul de drept al acestei lumi. Eşecul lui de a-L duce în păcat pe Isus a asigurat împărăţia pentru Hristos.
Stăpânirea. Gr. exousia, “autoritatea”.
Hristosului Său. Sau, “Unsului Său”. Hristos înseamnă “uns” (vezi Mat. 1:1).
Pârâşul. Satana a fost acuzatorul fraţilor în vremurile Vechiului Testament (vezi Iov 1:8–12; Zah. 3:1). Acest rol a fost jucat de el chiar şi după cruce, dar într-un sens limitat (vezi Ioan 12:31; cf. DA 761). Scrierile rabinice îl reprezintă adesea pe Satana drept marele acuzator (vezi Talmud Sanhedrin 89b, Soncino ed., p. 595; Midrash Rabbah, on Ex. 32:2, Soncino ed., p. 494).
Fraţilor. Compară cu cap. 6:11.
Zi şi noapte. Adică oricând se oferea ocazia.
11. Ei l-au biruit. Gândul profetului este absorbit în contemplarea acelora care au fost acuzaţi de instigatorul răului. El se gândeşte la ceea ce au suferit, şi la umilinţele la care au fost expuşi. El îşi aduce aminte cum în mijlocul încercărilor ei au biruit, nu prin puterea lor, ci “prin sângele Mielului”.
Prin sângele. Literal, “din pricina sângelui” sau “pe baza sângelui”. Sfinţii au biruit prin biruinţa de la Calvar. Pentru semnificaţia “sângelui” vezi Apoc. 1:5; cf. Rom. 5:9.
Mielului. Vezi Ioan 1:29.
Prin cuvântul. Literal, “din pricina cuvântului”, sau, “pe baza cuvântului”.
Mărturisirii lor. Adică mărturisirea lor personală cu privire la Isus şi Evanghelie.
Nu şi-au iubit viaţa. Ce fidelitate! Oameni care preferă să moară mai degrabă decât să nu asculte de Dumnezeu. Vezi Ioan 12:25.
12. Bucuraţi-vă ceruri. A fost bucurie în ceruri, căci îngerii şi locuitorii celorlalte lumi au ştiut că Satana a fost învins de biruinţa lui Hristos de la Calvar.
Vai. Pentru biserică era încă persecuţie, de aceea membrii ei nu se puteau bucura încă.
Mânie mare. El este mânios pentru că a fost învins. În loc să experimenteze remuşcare şi părere de rău pentru răutăţile lor, el se avântă din ce în ce mai mult în fărădelege. El merge mai departe cu o intensificată şi reînnoită răutate în eforturile sale de a persecuta biserica viului Dumnezeu. Compară cu 1 Pet. 5:8.
Puţină. Gr. oligos, “câtva”, “puţin”, “mic”, atunci când este folosit pentru numere, cantităţi, mărimi; “scurt” atunci când este folosit pentru timp. Oligos este un termen relativ şi descrie acel lucru cu care este asociat în context. Astfel oligos descrie “puţini peştişori” în descrierea hrănirii celor 4.000 în comparaţie cu numărul care ar fi fost necesar pentru a hrăni acea mulţime (Mat. 15:34). Numărul celor care vor găsi calea vieţii este “puţini” (oligos) în comparaţie cu numărul celor care aleg calea pierzării (Mat. 7:14). Isus Şi-a pus mâinile asupra unui număr redus, “câţiva” (oligos) oameni bolnavi în comparaţie cu numărul celor care ar fi putut să fie vindecaţi dacă nu ar fi avut atâta necredinţă (Mar. 6:5).
Oligos este folosit cu privire la timp în opt ocazii din Noul Testament. În opt din aceste cazuri elementul temporal este implicat în expresia care-l conţine (Mar. 6:31; Iac. 4:14; 1 Pet. 1:6; 5:10; Apoc. 17:10) cuvântul fiind tradus respectiv cu “puţin”, “puţintel”, şi de trei ori cu “puţină vreme”. În trei cazuri elementul temporal este exprimat de un cuvânt modificat de oligos (Faptele Ap. 14:28, care redă literal “nu puţină vreme”; Evr. 12:10; Rev. 12:12).
Lungimea timpului exprimată de oligos depinde de acel lucru cu care este comparată. De exemplu odihna de care se vorbeşte în Mar. 6:31 ca fiind oligos a continuat probabil doar câteva zile, sau cel mult câteva săptămâni. Pe de altă parte în Iac. 4:14 oligos descrie lungimea vieţii omului. În Apoc. 12:12 oligos defineşte o perioadă de timp între aruncarea Satanei la momentul răstignirii şi sfârşitul tiraniei Satanei asupra locuitorilor pământului. Această perioadă de timp este descrisă ca fiind oligos în comparaţie cu perioada mare de 4.000 de ani înainte de răstignire.
Ar părea că cei 2.000 de ani care s-au scurs de la răstignire, în care Satana a fost activ în lucrarea împotriva bisericii, ar fi cu greu acea “puţină vreme” fie la modul absolut, fie în comparaţie cu perioada dintre Adam şi cruce. În orice caz această expresie trebuie înţeleasă în contextul întregului curs al cărţii Apocalipsa , care prezintă a doua venire a lui Hristos ca fiind aproape (vezi cap. 1:1; cf. cap. 22:20). Dacă venirea lui Isus va avea loc “curând”, atunci timpul lucrării Satanei va fi “puţină vreme”. Vezi cap. 17:10.
13. Femeia. Vezi v. 1. Nefiind acum în stare să mai atace pe Fiul lui Dumnezeu în mod direct, balaurul încearcă să rănească pe Fiul prin mamă, persecutând-o pe mama fiului de parte bărbătească, biserica (vezi v. 6).
Copilul de parte bărbătească. Vezi v. 5.
14. Cele două aripi. Simbolul aripilor de vultur era familiar poporului din vechime al lui Dumnezeu. Eliberarea de sub Faraon şi a oştirilor sale este numită prin acest simbol (Exod. 19:4; Deut. 32:11). Unii văd în acest simbol iuţeala cu care biserica a fost obligată să-şi găsească un loc sigur.
Hrănită. Vezi v. 6.
O vreme … . Vezi v. 6.
15. Apă, ca un râu. În Ps. 74:13 şi Eze. 29:3 balaurul este identificat cu un animal de apă, de aici probabil apa ca simbol al distrugerii. Satana a căutat să distrugă biserica creşină inundând-o cu învăţături false, dar şi prin persecuţie (cf. Apoc. 17:15).
16. Pământul a dat ajutor femeii. Unii susţin că pământul reprezintă acele zone unde numărul locuitorilor este foarte mic, în contrast cu “apele” care uneori reprezintă “noroade”, “neamuri”, “gloate”, “limbi” (cap. 17:15). Ei indică faptul că la vremea Reformaţiunii erau mulţimi de oameni în Europa şi în Orientul îndepărtat, dar în continentul nord-american erau foarte puţini locuitori. Astfel ei indică spre acest loc ca fiind “pământul” care aici aduce uşurare bisericii persecutate din Lumea Veche. Ţările protestante care deveniseră nişte refugii pentru persecuţie, pot fi de asemenea incluse. Alţii indică chiar spre Reformaţiune în sine ca un factor major în destrămarea puterii dominante a bisericii apostate.
A înghiţit. Adică a făcut fără efect planul de distrugere.
17. Mâniat. Sau, “s-a mâniat”. Eşecul de a distruge biserica în pustie intensifică mânia balaurului atât de mult încât porneşte cu mare hotărâre să facă război cu poporul lui Dumnezeu, în mod special cu “rămăşiţa seminţei ei”.
Să facă război. În dorinţa de a distruge biserica creştină. Efortul său suprem în această direcţie este încă în viitor (vezi cap. 13:11–17; 16:12–16; cf. GC 592).
Rămăşiţa. Gr. loipoi, “cei rămaşi”, de la leipoµ, “a rămâne”, “a lăsa la urmă”. Vezi Note adiţionale la sfârşitul capitolului.
Păzesc poruncile. Faptul că rămăşiţa este identificată astfel arată că poruncile lui Dumnezeu vor fi în mod special supuse controversei în această luptă între balaur şi biserică (vezi cap. 14:12; vezi GC 445–450).
Mărturia lui Isus Hristos. În greacă această expresie poate fi înţeleasă fie ca “mărturia” creştinilor despre Isus, fie ca “mărturia” care vine de la Isus şi este descoperită bisericii prin profeţi (vezi cap. 1:2). O comparaţie cu cap. 19:10 favorizează în mod clar cea de-a doua interpretare. Acolo “mărturia lui Isus” este definită ca fiind “duhul proorociei”, însemnând că Isus mărturiseşte bisericii prin intermediul profeţiei.
Strânsa relaţie între “mărturia lui Isus” şi profeţie este demonstrată şi mai bine printr-o comparaţie între cap. 19:10 şi 22:9. În cap. 19:10 îngerul se identifică pe sine ca fiind “un împreună slujitor cu tine şi cu fraţii tăi, care păstrează mărturia lui Isus”, iar în cap. 22:9 ca fiind “un împreună slujitor cu tine, şi cu fraţii tăi proorocii”. Astfel, pe baza rezonabilei concluzii că cele două exprimări ale îngerului sunt echivalente, cei care au mărturia lui Isus sunt identificaţi cu profeţii. Din moment ce lucrarea de a duce solii de la Isus către popor este lucrarea distinctivă a profeţilor (vezi cap. 1:1), interpretarea că mărturia lui Isus se referă la “mărturia” pe care Isus o aduce bisericii este puternic susţinută. Adventiştii de ziua a şaptea interpretează astfel pasajul şi cred că “rămăşiţa” va putea fi deosebită prin manifestarea în mijlocul ei a darului profeţiei. “Mărturia lui Isus Hristos”, cred ei, este mărturia lui Isus în mijlocul lor prin intermediul darului profetic. Vezi Note adiţionale la capitolul 19.
NOTE ADIŢIONALE LA CAPITOLUL 12
Întrucât limbajul şi imagistica Apocalipsei sunt pe larg preluate din Vechiul Testament (vezi p. 725; cf. cu Isa. 47:1; Ier. 25:12; Isa. 50:1; Eze. 26:13; vezi Note adiţionale la Apoc. 18), o înţelegere corectă a cuvântului “rămăşiţă” aşa cum este folosit în Apoc. 12:17 cere oconsiderarea a echivalentelor lui ebraice în cadrul folosirii lor în Vechiul Testament. Cele trei cuvinte ebraice cel mai des folosite pentru “rămăşiţă” sunt: (1) pelet\ah (sau, palet\, palit\), “ce scapă”, “cei ce scapă”, de la palat\, “a scăpa”, “a elibera”; (2) sheOerith (sau sheOar), “restul”, “ce mai rămâne”, “rămăşiţă” şi forma sa verbală shaOar, “a lăsa în urmă”, “a fi lăsat în urmă”, “a rămâne”; (3) yether, “ce rămâne”, “rest”, “rămăşiţă”, de la yathar, “a lăsa în urmă”, “a fi lăsat în urmă”. Ocaziile în care aceste trei cuvinte apar în legătură cu poporul ales al lui Dumnezeu pot fi clasificate după cum urmează:
1. Despre membrii familiei lui Iacov protejaţi prin grija lui Iosif în Egipt se vorbeşte astfel: “să vă rămână sămânţa vie”, literal, “o rămăşiţă” (sheOerith; Gen. 45:7). Aici accentul se pune asupra protecţiei. După cum se ştie întreaga familie a fost protejată.
2. În mijlocul apostaziei generale Ilie protesta: “Eu singur am rămas [yathar] din proorocii Domnului” (1 Împ. 18:22), “am rămas numai eu singur”, dar Dumnezeu a spus: “Voi lăsa [shaOar] în Israel şapte mii de bărbaţi, şi anume pe toţi cei care nu şi-au plecat genunchii înaintea lui Baal” (1 Împ. 19:14, 18; cf. Rom. 11:4, 5).
3. O mică “rămăşiţă” (pelet\ah) a celor zece triburi “scăpată [shaOar] din mâna împăraţilor Asiriei” care dusese marea majoritate a naţiunii în captivitate, rămăsese în Palestina (2 Cron. 30:6). Cam la anul 722 î.Hr., “n-a rămas (shaOar) decât seminţia lui Iuda” să funcţioneze ca naţiune (2 Împ. 17:18). Ca atare a devenit “rămăşiţa” (sheOar) celor doisprezece triburi şi unic moştenitor al făgăduinţelor legământului, al privilegiilor şi responsabilităţilor care la origine aparţineau tuturor celor doisprezece seminţii (Isa. 10:22; vezi Vol. IV, p. 26–32).
4. Câţiva ani mai târziu Sanherib a cucerit tot ce ţinea de Iuda cu excepţia Ierusalimului despre care, la rândul lui se vorbeşte ca fiind “rămăşiţa”. Această “rămăşiţă [pelet\ah] din casa lui Iuda ce va mai rămânea [shaOar]” trebuia să prindă “iarăşi rădăcini dedesubt”, iar deasupra să dea “rod”, să iasă ca fiind “rămăşiţa” (sheOerith) poporului ales de Dumnezeu, instrumentul ales de El pentru a aduce mântuirea lumii (2 Împ. 19:4,30,31; Isa. 37:4,31,32; cf. Isa. 4:2; 10:20). Dumnezeu dorea de asemenea “să răscumpere rămăşiţa” (sheOar) israeliţilor şi iudeilor ce fuseseră luaţi robi în Asiria, şi să pregătească “un drum pentru rămăşiţa [sheOar] poporului Său” aşa cum a făcut mai înainte când strămoşii lor au părăsit ţara Egiptului (Isa. 11:11,12,16).
5. Când “împăratul Babilonului” a invadat Palestina un secol mai târziu, şi el a lăsat oameni în ţară: “poporul care mai rămăsese [pelet\ah; sheOar în 2 Împ. 25:22]”, “şi pe care-l lăsase [yether; shaOar în 2 Împ. 25:22; cf. cap. 24:14]” (Eze. 14:22; cf. Ier. 40:11; Ier. 42:2), care trebuia să “scape” (palat\), adică să supravieţuiască săbiei, ciumii, foametei ce urmau să însoţească asedierea Ierusalimului (Eze. 7:16). Dar Ieremia a avertizat că chiar “rămăşiţa poporului” (yether; cap. 39:9), sau “rămăşiţa [shaOar] Ierusalimului” pe care Dumnezeu a a dorit-o şi a “rămas [shaOar] în ţara aceasta” va fi mai târziu izgonită în “toate împărăţiile pământului” (cap. 24:8,9). Mare parte din această “rămăşiţă” a fugit în Egipt, dar Ieremia a avertizat că “nu va scăpa [palit\] nici unul din rămăşiţele [sheOerith] lui Iuda, care au venit să locuiască pentru o vreme în ţara Egiptului cu gând să se întoarcă iarăţi în ţara lui Iuda” (cap. 44:14).
6. Dumnezeu a făgăduit: “voi lăsa câteva rămăşiţe (yathar)” dintre cei luaţi ca robi de Nebucadneţar, care vor “vor scăpa de sabie” şi “îşi vor aduce aminte de Mine printre neamurile unde vor fi robi” (Eze. 6:8,9). Despre “rămăşiţele” (sheOerith) celor luaţi în robie (Ier. 23:3; cf. cap. 31:7) se spune că în cele din urmă “scapă [palat] din ţara Babilonului” (cap. 50:28). Neemia vorbeşte despre robii ce s-au întors ca fiind “iudeii scăpaţi [pelet\ah]”, “cei ce [pelet\ah] au mai rămas [shaOar] din robie” (cap. 1:2,3). Acestei “rămăşiţe” (sheOerith) Dumnezeu i-a încredinţat toate responsabilităţile şi făgăduinţele legământului (Zah. 8:12; cf. Vol. IV, p. 30–32), dar i-a avertizat pe membrii ei că dacă vor călca din nou poruncile Sale El îi va “nimici fără să lase nici rămăşiţă [sheOerith] nici robi izbăviţi [pelet\ah]” (Ezra. 9:14).
7. Multe referinţe la “rămăşiţă” apar într-un context care anticipează în mod clar împărăţia mesianică (vezi Isa. 4:2,3; 11:11,16; cf. cap. 11:1–9; Ier. 23:3; cf. cap. 23:4–6; Mica 4:7; cf. cap. 4:1–8; 5:7,8; cf. cap. 5:2–15; Ţef. 3:13). – 1028 –
O descriere compusă a “rămăşiţei” în aceste pasaje şi altele din Vechiul Testament identifică grupul denumit astfel ca fiind alcătuit din acei israeliţi care au supravieţuit unor calamităţi de genul războaielor, robiei, ciumilor, foametei, şi care au fost scăpaţi din milă pentru a fi mai departe poporul ales al lui Dumnezeu (Gen. 45:7; Ezra. 9:13; Eze. 7:16). În mod repetat această “rămăşiţă” “au mai rămas [sheOar] căci eram mulţi” (Ier. 42:2; cf. Isa. 10:22). Aducându-şi aminte de adevăratul Dumnezeu şi întorcându-se către El (2 Cron. 30:6; Isa. 10:20; Eze. 6:8,9), ei au renunţat la autoritatea falselor sisteme religioase (1 Împ. 19:18) şi au refuzat să mai facă nelegiuirea (Ţef. 3:13). Loiali poruncilor lui Dumnezeu (Ezra. 9:14), ei au fost numiţi “sfinţi”, fiind “scrişi printre cei vii, la Ierusalim” (Isa. 4:3). Primind din nou responsabilităţile şi privilegiile legământului veşnic al lui Dumnezeu, rămăşiţa “va prinde iarăşi rădăcini dedesubt şi deasupra va da rod” şi “va ieşi” pentru a declara slava Sa printre neamuri (2 Împ. 19:30,31; Isa. 37:31,32; 66:19).
“Rămăşiţa” din vremurile Vechiului Testament este astfel alcătuită din generaţii succesive de israeliţi – poporul ales al lui Dumnezeu. Iarăşi şi iarăşi majoritatea dintre ei au apostaziat, dar de fiecare dată era şi o “rămăşiţă” credincioasă care devenea moştenitorul exclusiv al făgăduinţelor, privilegiilor şi responsabilităţilor sacre ale legământului făcut la început cu Avraam şi întărit la Sinai. Acestei “rămăşiţe” Dumnezeu intenţiona să trimită pe Mesia, şi prin ea dorea să evanghelizeze neamurile; ea nu consta din indivizi răsfiraţi, oricât de credincioşi ar fi fost, ci era un corp unit, organizaţia vizibilă şi divin însărcinată de Dumnezeu pe acest pământ. Ar trebui de asemenea notat că diferiţii termeni ebraici traduşi prin “rămăşiţă” nu au şi conotaţia de ultimul din orice lucru sau grup de oameni, cu excepţia sensului că, în fiecare ocazie, cei ce “rămân” sunt temporar, în generaţia lor, ultima legătură existentă din linia aleasă. Întotdeauna din zilele lui Avraam a fost o “rămăşiţă” prin “harul” lui Dumnezeu (cf. Rom. 11:5).
Dumnezeu a avertizat pe cei care s-au întors din robia babiloniană că i-ar “nimici fără să lase nici o rămăşiţă” dacă ei s-ar dovedi din nou necredincioşi Lui (Ezra. 9:14; cf. Deut. 19:20). Ca atare, atunci când evreii L-au respins pe Mesia şi au renunţat la supunerea faţă de legământ (DA 737,738), “împărăţia lui Dumnezeu” trebuia luată de la ei şi “dată unui alt neam, care va aduce roadele cuvenite“ (Mat. 21:43; cf. 1 Petru 2:9,10). Aceasta însemna anularea permanentă şi irevocabilă a statutului lor de popor ales înaintea lui Dumnezeu şi transferarea făgăduinţelor, privilegiilor şi responsabilităţilor relaţiei legământului către biserica creştină (vezi Vol. IV, p. 32–36).
În Rom. 9:27 Pavel declară că “chiar dacă numărul fiilor lui Israel ar fi ca nisipul mării, numai rămăşiţa [kataleimma] va fi mântuită” (vezi Rom. 9:27). El aplică termenul de “rămăşiţă” al textului din Isa. 10:22 evreilor din zilele sale care, ca indivizi, Îl primiseră pe Hristos ca Mesia. Dar dreptul la acest titlu le era acordat ca membri ai bisericii şi nicidecum ca evrei. În Rom. 11:5 el vorbeşte despre aceşti evrei creştini ca fiind “o rămăşiţă datorită unei alegeri, prin har”. În cap. 9 la 11 Pavel prezintă biserica creştină ca moştenitoare a făgăduinţelor, privilegiilor şi responsabilităţilor legământului veşnic. Astfel ea este succesoare divin însărcinată a iudaismului ca girant al voinţei descoperite a lui Dumnezeu, ca un corp reprezentativ al planurilor Sale pe pământ, şi ca instrumentul ales de El pentru proclamarea Evangheliei pentru mântuirea oamenilor (vezi Vol. IV, p. 35,36).
Dincolo de textele din Rom. 9:27; 11:5; Apoc. 12:17, termenul “rămăşiţă” în Noul Testament (Mat. 22:6; Apoc. 11:13; 19:21) nu este semnificativ cu privire la poporul lui Dumnezeu. În Apoc. 3:2, în orice caz, expresia “ce rămâne” vine din loipos, acelaşi cuvânt tradus prin “rămăşiţă” în cap. 12:17.
– 1039 –
La câteva secole după venirea lui Hristos biserica a experimentat marea apostazie papală. Pentru 1260 de ani puterea papală a zdrobit şi răsfirat mai mult sau mai puţin pe adevăraţii reprezentanţi ai lui Dumnezeu pe pământ (vezi Note adiţionale la Dan. 7; vezi Dan. 7:25; cf. Apoc. 12:6). Prin Reformaţiunea secolului al XVI-lea (vezi cap. 12:15,16) Dumnezeu a dorit să scoată încă o dată o “rămăşiţă”, de data aceasta din Babilonul mistic. Diferite grupuri protestante au servit ca vestitori ai adevărului însărcinaţi de către Cer, restaurând punct cu punct glorioasa Evanghelie a mântuirii. Dar, grup după grup a devenit satisfăcut cu parţialul concept despre adevăr pe care îl avea şi nu a reuşit să avanseze pe măsură ce lumina din Cuvântul lui Dumnezeu creştea. Cu fiecare refuz de a avansa, Dumnezeu a ridicat un alt grup ca să fie instrumentul Său ales pentru proclamarea adevărului.
În final, atunci când cei 1260 de ani ai supremaţiei papale au trecut (vezi cap. 12:6,14) şi a sosit “vremea sfârşitului”, acel timp când solia din urmă a Cerului (cap. 14:6–12) urma să fie proclamată întregii lumi (vezi Dan. 7:25; 11:35), Dumnezeu a ridicat o altă “rămăşiţă”, cea desemnată în Apoc. 12:17 (cf. vs. 14–17). Aceasta este “rămăşiţa” acelui lung şi credincios şir de oameni aleşi de Dumnezeu care a supravieţuit atacurilor furibunde ale balaurului de-a lungul istoriei, în mod special în acel timp al întunericului, persecuţiei şi rătăcirii de “o vreme, vremi şi jumătatea unei vremi”, sau “1260 de zile” din vs. 6,14. Este ultima “rămăşiţă” a lui Dumnezeu în virtutea faptului că este vestitorul desemnat de Dumnezeu pentru ultimul apel către această lume de a primi îndurătorul dar al mântuirii (cap. 14:6–12).
Încă de la început, adventiştii de ziua a şaptea au proclamat cu tărie cele trei solii îngereşti din cap. 14:6–12 ca fiind ultimul apel al lui Dumnezeu adresat păcătoşilor de a-L primi pe Hristos, şi au crezut cu smerenie că mişcarea lor este aceea numită aici “rămăşiţa”. Nici un alt corp religios nu proclamă această solie compusă, şi nici un altul nu îndeplineşte condiţiile menţionate în cap. 12:17. De aceea nici un alt grup nu are o bază validă, scripturală pentru pretenţia de a fi “rămăşiţa” din v. 17.
În orice caz, adventiştii resping accentuat şi fără echivoc gândul că numai ei sunt copiii lui Dumnezeu, şi numai ei pot pretinde cerul. Ei cred că toţi aceia care se închină lui Dumnezeu în deplină sinceritate, adică potrivit cu tot ceea ce înţeleg din ceea ce le-a fost descoperit despre voia lui Dumnezeu, sunt automat potenţiali membri ai grupului ultimei “rămăşiţe” menţionate în cap. 12:17. Adventiştii cred că este solemna lor însărcinare şi plăcutul lor privilegiu să facă adevărul lui Dumnezeu, final şi care va încerca toate lucrurile, atât de clar şi de convingător încât să atragă pe toţi copiii lui Dumnezeu în acel grup prezis de profeţie care se pregăteşte pentru ziua lui Dumnezeu.
COMENTARII ALE Ellenei White LA CAPITOLUL 12
Versete Referinţe în Spiritul Profetic
3 EW 92
3, 4 GC 438
4 3T 115; 5T 291
6 GC 55, 266; SR 331
7 EW 146; 3T 328
7–9 SR 19; 1T 440; 6T 456
9 EW 215; GC 438, 582; PP 77, 331, 431
10 COL 166; DA 626, 761; GC 395, 520; MB 57; PK 585; PP 689;
TM 37, 504; 2T 106; 5T 34, 95, 137, 286, 470, 620; 6T 11
11 CD 162, 186; EW 114; GC xi; ML 141; MM 264, 296; MYP 347; PP 77;
SL 78
12 EW 46; GC ix, 623; PP 689; 1T 178, 210; 2T 161; 3T 327, 374, 407;
4T 210; 5T 297,429, 644; 6T 31; 8T 100; 9T 16
– 104 –
17 DA 398; GC 592; PK 605; TM 39, 133; 1T 223, 330, 337; 2T 105;
3T 110, 571; 5T 213, 449, 472; 8T 41, 117
Traducere Christian Salcianu
