Apocalipsa capitolul 17
1. Unul din cei şapte îngeri. Vezi cap. 1:11; cf. cap. 21:9. Identificarea acestui înger ca fiind unul dintre cei şapte îngeri implicaţi în vărsarea celor şapte plăgi din cap. 15 şi 16 implică faptul că informaţia ce urmează să-i fie dată lui Ioan este legată de cele şapte plăgi finale. Această relaţionare este confirmată de faptul că subiectul anunţat al acestui capitol – “judecata curvei celei mari” – are loc sub plaga a şaptea (vezi cap. 16:19).
Potire. Vezi cap. 15:7; 16:1.
A vorbit cu mine. Cuvântul grecesc tradus “cu” (meta) poate fi înţeles ca implicând o relaţie strânsă (intimă) între Ioan şi înger. Probabil îngerul a vorbit cu Ioan înainte de a-l lua în viziune. Vezi cap. 1:2,10.
Vino. Expresia are forţa unui imperativ. Vezi v. 3.
Să-ţi arăt. Vezi cap. 1:2; 4:1.
Judecata. Gr. krima, “hotărârea”, “decizia”, “verdictul”, “decretul” curţii cereşti cu privire la “curva cea mare” din punctul de vedere al suitei acţiunilor sale nelegiuite (vezi vs. 4–6; cf. cap. 18:10). De notat faptul că îngerul nu-i arată lui Ioan execuţia hotărârii, altfel ar fi folosit cuvântul krisis, care este tradus cu “judecata” în cap. 18:10. El doar îl informează pe apostol cu privire la ea. Krisis poate indica fie actul investigării cazului, fie actul execuţiei hotărârii. Vezi cap. 16:19; 18:5; 19:2; cf. Isa. 23:11.
Capitolul 17 este format din două părţi distincte: (1) viziunea simbolică din vs. 3–6, pe care a avut-o Ioan, şi (2) ceea ce i s-a spus (v. 7) ca explicaţie a viziunii, înregistrată în vs. 8–18. Prima parte descrie fărădelegile Babilonului, constituindu-se astfel actul ceresc de judecare, o declaraţie cu privire la motivaţia pronunţării sentinţei
divine asupra desfrânatei (vezi v. 6). Partea a doua desfăşoară sentinţa în sine şi mijloacele prin care va fi dusă la îndeplinire.
Suita fărădelegilor Babilonului ajunge la un punct culminant sub cea de-a şasea plagă (vezi cap. 16:12–16), în timp ce sentinţa hotărâtoare este executată sub cea de-a şaptea (vezi cap. 16:17–19; 17:13–17; 18:4,8; 19:2). Ca atare, prima parte se ocupă mai mult cu evenimentele desfăşurate sub cea de-a şasea plagă, iar partea a doua cu cele de sub cea de-a şaptea. Astfel capitolul 17 este o descriere a crizei finale, când Satana se concentrează într-un efort suprem pentru anihilarea poporului lui Dumnezeu (cf. cap. 12:17) şi când toate puterile pământului sunt unite împotriva sfinţilor (cf. GC 634).
Dumnezeu permite Satanei şi agenţilor umani aliaţi cu acesta să-şi desfăşoare planurile lor de anihilare a sfinţilor până foarte aproape de momentul succesului. Dar la momentul când lovitura de graţie urmează să fie dată Dumnezeu intervine şi îşi eliberează poporul Său. Oştirile celui rău, surprinse exact în momentul tentativei de a-i ucide pe sfinţi, rămân fără scuză înaintea barei de judecată a justiţiei divine (vezi Dan. 12:1; cf. EW 282–285; GC 635,636; LS 117). Nu este greu de înţeles deci mirarea care l-a copleşit pe Ioan în timp ce privea punctul
culminant al marii drame a fărădelegii (vezi cap. 17:6).
Curvei. Gr. porneµ, “prostituată”, “desfrânată”. Porneµ probabil se trage dintr-un cuvânt ce însemna “a vinde”, “a exporta spre vânzare” sclavi. În Grecia prostituatele erau în general sclave cumpărate. Profeţii Vechiului Testament compară adesea pe Israelul apostat, care în mod repetat a “curvit” după dumnezeii neamurilor (Eze. 23:30; cf. Isa. 23:16,17; vezi Eze. 16:15), cu o femeie ce comite adulter. Cu privire la descrierea Babilonului tainic drept curvă vezi Apoc. 17:5 (cf. vs. 2,4; cap. 19:2). Pentru alte pasaje ale Vechiului Testament care au sens asemănător cu cel al Apoc. 17 vezi Isa. 47:1; Ier. 25:12; 50:1; Eze. 26:13.
Care şade pe ape mari. Adică exercită puteri despotice asupra multor “gloate” şi “neamuri” (vezi v. 15). Forma verbului în greacă prezintă pe “curva cea mare” ca având putere şi continuând să exercite puterea. După cum Babilonul antic era aşezat pe apele literale ale Eufratului (vezi Ier. 50:12,38) şi şedea simbolic pe “ape mari” sau popoare (Ier. 51:12,13; cf. Isa. 8:7,8; 14:6; Ier. 50:23), tot la fel Babilonul modern este reprezentat ca stând pe, sau apăsând, popoarele pământului (cf. Rev. 16:12).
2. Au curvit. Gr. porneuoµ, formă verbală înrudită cu porneµ (vezi la v. 1). Această expresie este echivalentă cu expresiile traduse prin “au curvit” din Vechiul Testament“ (cf. Eze. 23:30; Osea 4:12). Folosită în sens figurat, ca aici, se referă la o alianţă ilicită a creştinilor declaraţi cu un alt stăpân decât Hristos, în acest caz la o unitate religioasă şi politică între biserica apostaziată (vezi Apoc. 17:5) şi naţiunile pământului. Compară cu Isa. 23:15,17.
Împăraţii pământului. Adică, puterile politice ale pământului (vezi v. 12), care îşi pun autoritatea şi resursele lor la dispoziţia “curvei celei mari” (v. 1; vezi v. 13) şi prin care ea doreşte să-şi îndeplinească ambiţia de a ucide pe toţi cei din poporul lui Dumnezeu (vezi vs. 6,14) şi de a stăpâni peste “locuitorii pământului” (cf. v. 8). “Împăraţii pământului” sunt complicii ei la crimă.
Locuitorii. Ca rezultat al cursului urmat de liderii lor, locuitorii pământului sunt înşelaţi (cf. v. 8) în cooperarea cu politica “curvei celei mari” (cf. cap. 13:8).
S-au îmbătat. Adică, complet intoxicaţi. Puterile naturale ale raţiunii şi judecăţii au fost înăbuşite, iar percepţia spirituală înţepenită. Compară cu Ier. 51:7; 2 Tes. 2:9,10; Apoc. 13:3,4,7,18; 14:8; 18:3; 19:20. Poate fi notat aici că beţia locuitorilor pământului este menţionată ca urmând referinţei la alianţa ilicită între Babilon şi împăraţii pământului. În mod evident Babilonul acţionează prin împăraţii pământului pentru a câştiga controlul asupra locuitorilor pământului care nu i s-au supus de bună voie. Conducători şi supuşi sunt deopotrivă înşelaţi (GC 624).
De vinul. Adică, bând vinul ei. Acest “vin” este politica înşelătoare a Satanei de a uni întreaga lume sub controlul său, împreună cu contrafaceri şi “miracole” prin care şi-o promovează. (cf. cap. 13:13,14; 18:23; 19:20).
Curviei ei. Sau, “[care este] prostituarea sa”. Alianţa între un creştinism apostaziat şi puterile politice ale pământului este mijlocul prin care Satana îşi propune să unească întreaga lume sub conducerea sa.
3. M-a dus. Senzaţia mişcării a fost fără îndoială desemnată pentru a-l ajuta pe Ioan să facă o tranziţie mentală din timpul şi locul unde se afla în timpul şi locul viziunii (cf. Eze. 3:12–14; 8:3; 40:2,3; Apoc. 21:10).
În Duhul. Literal, “în duh” (vezi la cap. 1:10; cf. cap. 4:2; 21:10). Absenţa articolului hotărât accentuează calitatea sau natura experienţei.
Într-o pustie. Gr. ereµmos, “un loc pustiu” (vezi la cap. 12:6). Forma verbală înrudită folosită în cap. 17:16 înseamnă “a devasta”, “a pustii”, “a dezgoli”, “a abandona”. O “pustie” era o regiune nelocuită unde se putea trăi numai prin dificultăţi şi pericole. Hrană, adăpost, şi probabil chiar apa ar fi dificil de obţinut. Totodată ar fi pericol din partea animalelor sălbatice şi a tâlharilor. Ca atare, unii consideră că atunci când este folosită simbolic, ca aici, “pustia” ar fi o situaţie plină de dificultăţi şi primejdii, mai ales pentru poporul lui Dumnezeu (vezi vs. 6,14). Absenţa articolului hotărât în greacă dă cuvântului cât se poate de clar calitate şi putere de expresie. Cu alte cuvinte, se accentuează aici mai degrabă o stare decât o locaţie particulară.
În lumina faptului că acest capitol 17 pare să aibă cel mai mult de-a face cu perioada de timp a desfăşurării celor şapte plăgi (vezi v. 1), unii susţin ideea că “pustia”, ca stare, la care se face referire aici este descriptivă pentru experienţa poporului lui Dumnezeu în acele vremuri.
Situaţia descrisă aici este similară, dar nu trebuie identificată, cu “pustia” din cap. 12:6,13–16.
O femeie. Profeţii Vechiului Testament au descris adesea poporul apostaziat în simbolul unei femei imorale (cf. Eze. 16:15–58; 23:2–21; Osea 2:5; 3:1; etc.). Această “femeie” – “curva cea mare” (Apoc. 17:1), sau tainicul “Babilon” (v. 5) – este vinovată de “sângele … tuturor celor ce au fost junghiaţi pe pământ” (cap.
18:24), evident de-a lungul istoriei. Babilonul tainic adună opoziţia religioasă în formă organizată faţă de poporul lui Dumnezeu probabil de la începutul timpului, dar aici, în caz particular, este chiar aproape de sfârşit (vezi cap. 17:5).
Şezând. Forma verbului denotă o acţiune continuă. În v. 1 “curva cea mare” este reprezentată ca având un control direct asupra oamenilor ca indivizi, religios, iar aici conducând acţiunile politice ale guvernelor civile (vezi v. 18). A fost întotdeauna o caracteristică a creştinismului apostaziat încercarea de a uni biserica cu statul, pentru a consolida controlul religios asupra politicilor cu caracter public (cf. Vol. IV, p. 837). Compară cu declaraţia Domnului nostru că “împărăţia” Sa nu este “din lumea aceasta” (Ioan 18:36).
O fiară. În profeţia biblică fiarele reprezintă în mod obişnuit puteri politice (Dan. 7:3–7,17; 8:3,5,20,21; cf. Apoc. 12:3; 13:1). Culoarea acestei fiare poate lăsa să se înţeleagă că este întruchiparea răutăţii, după cum numele de hulă cu care este acoperită indică faptul că stă în directă opoziţie cu Dumnezeu. Ca atare, fiara în sine poate fi
identificată cu Satana lucrând prin acei agenţi politici, din toate timpurile, care s-au supus stăpânirii sale.
În anumite aspecte fiara se aseamănă cu marele balaur roşu din cap. 12:3, iar în altele cu fiara ca un leopard din cap. 13:1,2 (vezi comentariile respective). Contextul face ca a doua relaţionare să fie mai concludentă. Diferenţa de bază între fiara din cap. 13 şi cea din cap. 17 este că în prima, care este identificată cu papalitatea, nu se face nici o deosebire între aspectele religioase şi politice ale puterii papale, în timp ce în cea de-a doua cele două categorii de aspecte sunt distincte – fiara reprezentând puterea politică, iar femeia puterea religioasă.
Stacojie. O culoare strălucitoare care atrage cu siguranţă atenţia. În Isa. 1:18 purpura este culoarea păcatului. Compară cu “marele balaur roşu” din Apoc. 12:3.
Plină. Apostazia şi opoziţia faţă de Dumnezeu sunt complete.
Nume de hulă. Sau, “nume blasfemiatoare” (vezi Mar. 2:7; 7:2). În Apoc. 13:1 (vezi comentariile respective) numele sunt pe cele şapte capete; aici, ele sunt împrăştiate pe tot trupul fiarei. Aceste nume descriu caracterul fiarei – îndrăzneşte să uzurpe prerogativele Divinităţii. Faptul că este “plină” de numele de hulă arată că este cu totul hotărâtă faţă de obiectivul său. Compară cu Isa. 14:13,14; Ier. 50:29,31; Dan. 7:8,11,20,25; 11:36,37.
Şapte capete. Vezi la vs. 9–11. Pentru fiarele cu şapte capete în mitologia antică vezi Isa. 27:1.
Zece coarne. Vezi la vs. 12–14,17.
4. Femeia. Vezi la v. 3.
Purpură şi stacojiu. Compară cu Eze. 27:7; Apoc. 18:7,12,16,17,19. Acestea erau culorile împărăteşti (vezi la Mat. 27:28), cu care se înveşmântase “femeia” (cf. Apoc. 18:7). Stacojiul poate fi considerat şi culoarea păcatului sau a prostituţiei (vezi la cap. 17:3). Această prostituată, această organizaţie religioasă apostaziată, descrisă în toată puterea ei de seducţie, este îmbrăcată ţipător şi împodobită vulgar. Ea stă în deplin contrast cu “mireasa” Mielului, pe care Ioan o vede îmbrăcată în in subţire, strălucitor şi curat (vezi cap. 19:7,8; cf. 1T 136; Ed 248). Vezi la Luca 16:19.
Spurcăciuni şi necurăţile curviei ei. Sau, “fapte necurate, chiar şi necurăţiile curviei ei”. Aurul potirului înşeală oamenii cu privire la natura conţinutului său. Vezi v. 2.
5. Pe frunte. Caracterul reflectat de numele “Babilon” este alegerea hotărâtă a femeii. Acest lucru poate fi dedus din faptul că numele îl are pe frunte. Compară cu cap. 13:16.
Purta scris un nume. Mai degrabă, “un nume stă scris”, adică, a fost scris cândva în trecut şi încă rămâne acolo. Numele reflectă caracterul.
Taină. Acest cuvânt este o descriere a titlului, nu o parte a lui; de aici oportunitatea expresiei “Babilonul tainic” (vezi la cap. 1:20).
Babilonul cel mare. Deşi, într-un sens, Babilonul tainic poate fi considerat ca reprezentând sistemele religioase apostaziate de-a lungul istoriei, “Babilonul cel mare” în cartea Apocalipsei desemnează, într-un sens special, religiile unite apostaziate din vremea sfârşitului (vezi la cap. 14:8; 16:13,14; 18:24). În cap. 17:18 Babilonul tainic este numit “cetatea cea mare” (cf. cap. 16:19; 18:18). Aici, fără îndoială, Babilonul este descris ca fiind
“mare” în lumina faptului că acest capitol are de-a face cel mai mult cu marele efort final al Satanei de a-şi asigura supunerea neamului omenesc prin religie. “Babilonul cel mare” este numele prin care Inspiraţia face referire la întreita uniune religioasă a papalităţii cu protestantismul apostaziat şi spiritismul (vezi cap. 16:13,18,19; cf. cap. 14:8; 18:2; cf. GC 588; Dan. 4:30; Zah. 10:2,3; 11:3–9). Termenul “Babilon” face referire la organizaţiile în sine şi la liderii lor, şi nu neapărat la membrii acestora. Referirea la cei din urmă se face prin expresia “ape multe” (Apoc. 17:1,15) şi “locuitorii pământului” (v. 2; cf. v. 8).
Mama curvelor. Aşa cum s-a amintit deja, “Babilonul cel mare” include protestantismul apostaziat la timpul arătat
lui Ioan în viziune. Fiicele acestei “mame” reprezintă astfel diferitele grupări religioase care constituie protestantismul apostaziat.
Spurcăciunilor. Vezi la v. 4.
6. Îmbătată. Vezi v. 2. Literal, “fiind [continuu] în stare de beţie”. Într-un sens general se poate spune despre Babilon ca fiind “îmbătat” de sângele martirilor tuturor timpurilor (cf. cap. 18:24), dar într-un sens foarte specific/apropiat de sângele martirilor şi a potenţialilor martiri din scenele finale ale istoriei pământului. Dumnezeu consideră Babilonul ca fiind răspunzător pentru sângele acelora a căror moarte a decretat-o, dar pe care nu o mai poate duce la îndeplinire (vezi GC 628). Babilonul este pe deplin îmbătat de succesele din trecut în persecutarea sfinţilor (vezi la Dan. 7:25; Mat. 24:21; cf. Apoc. 6:9–11; 18:24), şi cu perspectiva că în curând va avea satisfacţia împlinirii sângeroasei însărcinări (vezi cap. 16:6; 17:14; cf. GC 628).
Sângele. Vezi cap. 16:6.
Sfinţilor. Literal, “celor sfinţi” (vezi Faptele Ap. 9:13; Rom. 1:7).
Şi de sângele. Sau, “adică de sângele”.
Martirilor. Gr. martures, literal, “martori” (vezi cap. 2:13). Compară cu Isa. 47:6; Ier. 51:49; vezi Apoc. 18:24.
Lui Isus. Însemnând, probabil, “care au adus mărturie despre Isus”, mai întâi prin cuvintele lor şi mai apoi prin martiriul lor. Ei au fost omorâţi pentru că au persistat în mărturia lor faţă de Isus şi a adevărului Său, pentru că au fost credincioşi numelui Său chiar cu preţul vieţii lor.
Când am văzut-o. Nu este clar dacă aceasta face referire la tot cea ce Ioan a văzut în vs. 3–6, sau numai la purtarea ei din v. 6, punctul culminant la carierei sale criminale. Răspunsul îngerului la mirarea lui Ioan (v. 7) poate indica prima variantă.
M-am mirat minune mare. Literal, “am fost uimit cu o mare uimire”, expresia în greacă fiind o reflectare a unei expresii idiomatice tipic ebraică. Îngerul l-a chemat pe Ioan să fie martor la sentinţa ce urmează să fie pronunţată asupra Babilonului, prostituata religioasă (v. 1), iar apostolul probabil se aştepta să vadă o imagine a unei
ruine şi degradări totale. Însă, din contră, imaginea care i se arată este aceea a unei femei înveşmântate în haine scumpe şi strălucitoare, într-o stare de beţie, şi şezând pe o fiară înspăimântătoare. Un înger deja îi spusese lui Ioan câte ceva despre această “femeie” rea (vezi cap. 14:8; 16:18,19), dar acum i se dă un raport mult mai consistent şi mai surprinzător asupra crimelor sale. Ceea ce vede Ioan îl umple de o profundă uimire, o uimire dincolo de orice altă astfel de stare pe care o exprimă în altă a parte a Apocalipsei.
Crimele Babilonului tainic, aşa cum sunt prezentate în rechizitoriul îngerului, pot fi enumerate astfel (cf. cap. 18:4):
1. Seducţie. Prin seducerea împăraţilor pământului într-o relaţie ilicită cu ea, cu scopul de a duce mai departe planurile ei sinistre (vezi v. 2; cap. 18:3).
2. Despotism opresiv. Prin şederea ei pe “ape mari” – asuprind pe locuitorii pământului (vezi cap. 17:1).
3. Contribuţie la delicvenţa umană. Prin îmbătarea locuitorii pământului – cu excepţia sfinţilor – din vinul strategiei ei politice, determinându-i astfel să devină complicii ei în planul său nelegiuit (vezi la v. 2). Prin “curvia” ei ea “strica pământul” (cap. 19:2).
4. Beţie. Prin faptul că era “îmbătată de sângele sfinţilor”, al celor care au ofensat-o refuzând să bea din băutura
nelegiuită a minciunilor sale sau să se supună ambiţiei ei de a conduce pământul.
5. Crimă şi tentativă de crimă. Prin planul de a ucide pe mireasa lui Hristos, “femeia” din cap. 12 (vezi cap. 17:6,14; 18:24).
7. Îţi voi spune. În greacă pronumele este accentuat: “Eu însumi îţi voi spune”. Restul capitolului este interpretarea îngerului cu privire la “taina” sau simbolismul viziunii din vs. 3–6. “Fiara” este descoperită în vs. 8–17, iar “femeia” în v. 18.
8. Fiara pe care ai văzut-o. Adică fiara din v. 3. Lui Ioan nu i s-a arătat fiara nici în starea ei de “era” şi nici în cea de “nu mai este”, ci în stare ei revigorată urmând perioadei de “nu mai este”. Îngerul reaminteşte pe scurt cariera trecută a acestei înfricoşătoare creaturi prin identificarea fiarei aşa cum a fost văzută de Ioan (vezi vs. 8–11).
În introducerea viziunii (vs. 1,2) şi chiar în cadrul viziunii (vs. 3–6) atenţia lui Ioan a fost atrasă aproape exclusiv asupra femeii, în timp ce fiara este menţionată mai mult întâmplător. În versiunea greacă, conform
textului lui Nestle (vezi nota de la cap. 1:3), în vs. 1–6 sunt folosite 102 cuvinte pentru a descrie femeia şi doar 12 pentru a descrie fiara. Dar în explicaţie (vs. 7–18) îngerul se ocupă aproape cu totul numai de fiară, împreună cu capetele şi coarnele ei. În versiunea greacă în vs. 7–18 numai 36 de cuvinte sunt dedicate femeii în timp ce 243 sunt dedicate fiarei. Această diferenţă vrednică de atenţia noastră între viziune şi explicaţia ei poate sugera că deşi subiectul anunţat al viziunii este sentinţa divină pronunţată asupra Babilonului tainic, şi în
ciuda faptului că femeia se dovedeşte a fi personajul principal al evenimentelor descrise de viziune, triumful ei de scurtă durată şi prăbuşirea ei pe neaşteptate pot fi înţelese numai printr-un studiu atent al contribuţiei aduse de fiară, atât în succesul ei de moment cât şi în înfrângerea ei finală.
Era şi nu mai este. Undeva în trecut fiara a fost activă, dar apoi a dispărut. Această expresie este repetată la sfârşitul v. 8 şi din nou în v. 11. Unii identifică perioada de “era” a fiarei cu cea a Romei păgâne, perioada de “nu mai este” cu cea a scurtului interval între sfârşitul persecuţiei păgâne şi începutul persecuţiei papale, iar perioada de “va veni” cu cea a Romei papale. Alţii consideră că perioada de “era” este cea a fiarei şi a celor şapte capete ale sale, perioada de “nu mai este” cu intervalul între rana primită de cel de-al şaptelea cap şi revenirea fiarei ca cel de-al “optulea”, iar perioada de “va veni” cu revenirea fiarei atunci când devine efectiv cel de-al “optulea” împărat. Cei care susţin prima interpretare consideră astfel că perioada de “era” este cea a balaurului din cap. 12, în timp ce cei care susţin cea de-a doua interpretare vor include şi fiara ce seamănă cu un leopard din cap. 13. Timpul prezent, “nu mai este”, accentuează succesiunea în timp.
Are să se ridice. Sau, “este gata de a se ridica”. Îngerul încă vorbeşte despre cariera fiarei înainte de ridicarea ei din “Adânc”. La momentul desfăşurării viziunii Ioan vede fiara deja ridicată din “Adânc”.
Când expresia “era şi nu mai este” este repetată la sfârşitul v. 8, cuvintele “va veni” apar în locul cuvintelor “ea are să se ridice din Adânc”, folosite mai devreme în acest verset (vezi mai jos la “va veni”). Ca atare fiara “va veni” atunci când “are să se ridice din Adânc”. Cuvintele comparabile în această întreită secvenţă aşa cum sunt date
în v. 11 sunt “ea însăşi este al optulea împărat”. De aceea, atunci când fiara “are să se ridice din Adânc” şi “va veni”, ea se va desfăşura ca “al optulea”, literal “un al optulea”. În v. 8 fiara merge la “pierzare” după ce “are să se ridice din Adânc” şi se va desfăşura pentru un timp nespecificat ca “al optulea împărat”.
Când fiara se desfăşoară ca “al optulea împărat” “locuitorii pământului, ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în cartea vieţii, se vor mira când vor vedea … fiara”. O afirmaţie de o similaritate remarcabilă este făcută în cap. 13:3,8 (cf. v. 4), cu privire la atitudinea lumii faţă de fiara din acel capitol atunci când rana ei de moarte este vindecată: “Şi tot pământul se mira după fiară. … Toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi
aceia al căror nume n-a fost scris, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului, care a fost junghiat”. Dacă cap. 13 se referă la acelaşi eveniment descris în cap. 17:8, înseamnă că afirmaţia “rana de moarte fusese vindecată” (cap. 13:3) este echivalentă cu expresia “are să se ridice din Adânc” (cap. 17:8; cf. cap. 20:3,7). Similar, expresia “trăia” (cap. 13:14) ar fi echivalentă cu expresia “va veni” şi “ea însăşi este al optulea împărat” (cap. 17:8,11); rănirea capului (cap. 13:3), ducerea în “robie” şi “rana de sabie” (cap. 13:10,14) vor avea corespondenţa în amintita căderea a “fiarei” în “Adânc” (cap. 17:8); iar “moartea” (cap. 13:3) ar fi echivalentul fazei de trăire în “Adânc” din experienţa fiarei. Similitudinile notate aici tind să identifice cel de-al şaptelea cap al fiarei cu capul papal (vezi cap. 17:9,10). În orice caz această similaritate nu dovedeşte neapărat identitatea. Pentru o relaţie între fiara din cap. 17 şi cea din cap. 13 vezi cap. 17:3.
Adânc. Gr. abussos, literal, “abis,” implicând un spaţiu vast, nemăsurat (vezi Mar. 5:10; Apoc. 9:1). În Septuaginta face referire în general fie la adâncimile mării, fie la apele subterane. În Septuaginta la Ps.
71:20 şi în Rom. 10:7 este folosit pentru lumea de sub pământ, sau locul morţilor, în general sub numele de Hades (vezi Mat. 11:23; cf. 2 Sam. 12:23; Prov. 15:11; Isa. 14:9). Coborârea în “abis” ar fi un termen foarte potrivit pentru a reprezenta moartea fiarei ce părea a fi înjunghiată.
Pierzare. Gr. apoµleia, “distrugere completă”, “anihilare” (vezi Ioan 17:12). Aceasta indică sfârşitul total al fiarei (cf. Apoc. 17:11; vezi cap. 19:20; 20:10).
Locuitorii pământului. Adică cei pe care “şade” fiara (v. 1) şi cei care “s-au îmbătat de vinul curviei ei” (v. 2). Compară cu cap. 13:3,4,7,8,12,14; vezi cap. 17:1,2.
Se vor mira. Gr. thaumazoµ, “a fi uimit”, “a te minuna” (vezi v. 6). Locuitorii pământului vor fi surprinşi dincolo de orice măsură în admiraţia pe care o au faţă de fiară, cea pe care au văzut-o coborând în “Adânc” (v. 8), şi care acum se ridică şi îşi reia activităţile de mai înainte. Ei se “miră” mai întâi, după care se închină (vezi cap. 13:3,4,8,12,14), adică supun de bunăvoie sprijinul lor acordat fiarei în împlinirea planurilor sale blasfemiatoare. Cu privire la relaţia între fiara din cap. 17 şi cea din cap. 13 vezi cap. 17:3.
N-au fost scrise. Adică nu se regăsesc printre aceia pe care Dumnezeu îi primeşte drept candidaţi ai împărăţiei Sale.
Cartea vieţii. Vezi Fil. 4:3.
De la întemeierea lumii. Forma greacă poate fi înţeleasă ca susţinând ideea că numele ce apar în carte au fost scrise acolo “de la întemeierea lumii”, sau pur şi simplu că această carte există de la acea vreme. Aici este intenţionat cel de-al doilea sens. Compară cu cap. 13:8.
Va veni. Vezi mai sus la “era şi nu mai este”.
9. Mintea plină de înţelepciune. Compară cu cap. 13:18. Îngerul îşi introduce astfel explicaţia sa cu privire la “fiara” care “era, nu mai este şi va veni” din cap. 17:8. Ceea ce i se arătase lui Ioan era o “taină” (cf. v. 7; vezi v. 5) în sensul că realitatea a fost ascunsă într-un limbaj simbolic, şi se va cere “înţelepciune” pentru a înţelege simbolurile în limbaj literal. Deşi probabil această afirmaţie a îngerului se referă cu maximă particularitate la enigma din v. 8, şi astfel cu deosebire la explicaţia din vs. 9,10, este în acelaşi timp adevărată pentru întreaga viziune, şi deci şi pentru explicaţia din vs. 10–18 luată ca întreg.
Şapte capete. Acestea în mod evident reprezintă şapte puteri politice majore prin care Satana a căutat să distrugă poporul şi lucrarea lui Dumnezeu pe pământ (vezi vs. 2,3,6,10). Dacă Inspiraţia a intenţionat sau nu ca aceste şapte capete să fie identificate cu şapte naţiuni deosebite ale istoriei nu este foarte clar, din moment ce în
Apocalipsa numărul “şapte” are adesea mai degrabă o valoare simbolică decât una literală (vezi cap. 1:11). Ca atare, unii au înţeles cele şapte capete ca reprezentând întreaga opoziţie politică faţă de poporul şi cauza lui Dumnezeu pe pământ de-a lungul istoriei, fără vreo specificare cu privire la şapte naţiuni anume.
Alţii au considerat că puterile reprezentate de cele şapte capete trebuie să fie şapte naţiuni deosebite la care s-a făcut deja referire în diferitele profeţii din cărţile Daniel şi Apocalipsa. Ei identifică primele patru capete cu cele patru mari imperii din Dan. 2 şi 7, cel de-al cincilea cu cornul cel mic din Dan. 7 şi 8 şi fiara ce seamănă cu un leopard din Apoc. 13, cel de-al şaselea cu puterea reprezentată în Apoc. 11:7, iar cel de-al şaptelea cu fiara cu două coarne din Apoc. 13:11. Conform acestui model de interpretare puterile reprezentate de primele
cinci capete ar fi Babilonul, Persia, Grecia, Imperiul Roman şi papalitatea. Al şaselea cap ar fi Franţa revoluţionară şi cel de-al şaptelea cap ar fi Statele Unite, sau Statele Unite şi o organizaţie mondială, sau Statele Unite şi papalitatea restaurată.
Sunt alţii care consideră că cele şapte capete reprezintă puteri majore persecutoare de la momentul în care Dumnezeu a avut pentru prima oară un popor ales şi o lucrare organizată pe pământ, şi ca atare specifică
aceste puteri ca fiind Egiptul, Asiria, Babilonul, Persia, Grecia, Imperiul Roman şi papalitatea. Cei care urmează acest model de interpretare atrag atenţia asupra importantului rol jucat de Egipt şi Asiria cu privire la Israel în istoria şi profeţia Vechiului Testament. De asemenea, ei atrag atenţia şi asupra următoarelor circumstanţe când fiecare din aceste şapte puteri, la vremea sa, a încercat să anihileze poporul lui Dumnezeu, să-l subjuge, sau să şteargă caracterul său religios distinctiv: (1) Egiptul la Marea Roşie, Exod. 14:9–30; (2) Asiria sub Sanherib, Isa. 8:4–8; 36:1–15; 37:3–37; (3) Babilonul în perioada robiei, Ier. 39:9,10; 52:13–15; (4) Persia sub Haman, Estera 3:8,9; 7:4; 9:1–6; (5) Grecia sub Antioh Epifanul, 1 Mac. 1:20–64; 3:42; 4:14, 36–54; (6) Roma în persecuţia atât
asupra evreilor cât şi a creştinilor, Dan. 8:9–12,24,25; Mat. 24:15,21; Luca 21:20–24; Apoc. 2:10,13; şi (7) papalitatea de-a lungul întregii ei istorii, Dan. 7:21,25; 8:24; 11:33,35.
În lumina faptului că Inspiraţia nu a indicat dacă aceste şapte capete trebuie înţelese ca reprezentând şapte naţiuni deosebite şi nu a specificat nici un moment în timp de la care să fie recunoscute, acest comentariu consideră că dovada este insuficientă pentru a autoriza o identificare dogmatică a acestora. Apocalipsa 17 se ocupă cu fiara în perioada de “va fi”, când este “al optulea împărat” (vezi vs. 8,11), iar interpretarea soliei de bază a acestui capitol nu este din fericire dependentă de identificare celor şapte capete.
Munţi. Un simbol profetic obişnuit desemnând puteri politice sau politico-religioase (vezi Isa. 2:2,3; Ier. 17:3; 31:23; 51:24,25; Eze. 17:22,23; etc.). Acest simbol poate fi o aluzie la cetatea Romei cu cele şapte coline ale sale. Scriitori clasici fac referire la Roma ca fiind Cetatea celor şapte coline (Horaţiu Carmen Saeculare 7; Virgil Aeneid vi. 782–784; Georgics ii. 534,535; Martial Epigrams iv. 64. 11,12; Cicero Letters to Atticus vi. 5; Propertius Elegies iii. 11; etc.). În primele secole creştine autorii creştinii se refereau în mod obişnuit la Roma ca “Babilon” (vezi 1 Petru 5:13; Apoc. 14:8), probabil pentru a evita să fie consideraţi drept subversivi atunci când
vorbeau sau scriau cu privire la activităţile anticreştine ale Romei şi la judecăţile iminente ale lui Dumnezeu asupra sa. În lumina relaţiei istorice a Babilonului antic cu poporul lui Dumnezeu în vremurile Vechiului Testament, numele de “Babilon” adresat Romei avea o aplicabilitate deosebită.
Pe care şade femeia. Aici îngerul se referă la “femeie” ca stând pe şapte “capete”, în timp ce în v. 3 se spune despre ea simplu, stătea pe o “fiară” (vezi comentariile respective). Astfel, a sta pe cele şapte capete este de fapt acelaşi lucru cu a sta pe fiară. Ca atare nu există o diferenţă pronunţată între fiară şi capetele ei. Probabil că nu este intenţionată aici nici o diferenţă.
10. Sunt şi şapte împăraţi. Aceşti “împăraţi” nu se adaugă “capetelor” şi “munţilor”, ci, este de presupus, se identifică cu acestea. Ce diferenţă se intenţionează a fi între “împăraţi” şi “munţi”, dacă există vreuna, nu este foarte clară.
Cinci au căzut. Punctul în timp de la care s-ar putea face afirmaţia că cinci dintre capete “au căzut”, că unul “este” şi un altul “nu a venit încă” nu este indicat cu claritate. În general vorbind, comentatori adventişti susţin unul din trei puncte de vedere diferite cu privire la momentul indicat aici: (1) Conform modelului de interpretare care afirmă că cele şapte capete reprezintă toate puterile care s-au opus poporului şi lucrării lui Dumnezeu pe pământ, dincolo de o cifră specificată, această precizare ar însemna pur şi simplu că majoritatea acestor puteri astfel reprezentate au trecut deja prin scena istoriei. (2) Cei care enumeră primele cinci capete în Babilon, Persia, Grecia, Roma şi papalitatea consideră că aceste cinci capete au căzut toate atunci când rana de moarte a fost în sfârşit făcută capului papal al fiarei în anul 1798 (vezi cap. 13:3,4). (3) Cei care enumeră primele cinci capete în Egipt, Asiria, Babilon, Persia şi Grecia consideră că momentul indicat de v. 10 este timpul lui Ioan, atunci când viziunea a fost dată. Vezi v. 9.
Unul este. Conform celui de-al doilea punct de vedere, Franţa sau Statele Unite, după 1798, iar conform celui de-al treilea punct de vedere Imperiul Roman din vremea lui Ioan (vezi mai sus la “cinci au căzut”).
Celălalt. Conform primului punct de vedere, minoritatea puterilor politice ce are încă un rol de jucat, conform celui de-al doilea, Statele Unite sau o organizaţie mondială ca Liga Naţiunilor sau Organizaţia Naţiunilor Unite, conform celui de-al treilea, papalitatea (vezi mai sus la “cinci au căzut”). Ar putea fi notat aici că dacă evenimentele prezise în cap. 17 sunt, în parte, identice cu cele din cap. 13 (vezi cap. 17:3,8), înseamnă că capul papal este cel desemnat aici ca “celălalt”.
Puţină vreme. Gr. oligos, folosit de 34 de ori în Noul Testament cu sensul de “puţin”, “câtva”, “mic” pentru a specifica o cantitate, şi de 8 ori cu sensul de “scurt” pentru a specifica timpul (vezi cap. 12:12). Propoziţia poate fi tradusă fie “el va rămâne neînsemnat (mic)”, fie “el va rămâne puţină vreme” cu sensul unui timp limitat în contrast cu un timp nelimitat. În cap. 12:12 oligos face referire la o “puţină vreme” acordată Satanei după înfrângerea suferită la cruce (cf. DA 758,761; GC 503). Probabil aici îngerul îl reasigură pe Ioan că Satana, şi mai precis puterea (sau puterile) reprezentată de cel de-al şaptelea cap nu-şi va vedea împlinite niciodată pe deplin
planurile sale; sau că stăpânirea ei (sau a lor) a fost strict limitată. Unii înţeleg aici oligos literal, ca indicând o scurtă perioadă de timp.
11. Şi fiara care era. Vezi v. 8.
Ea însăşi este al optulea. Literal, “de asemenea ea însăşi este un al optulea”. Aici este fiara în starea ei refăcută, în perioada de “va veni” care urmează ridicării ei din “Adânc” (vezi vs. 8,10). Unii consideră că cel de-al optulea cap este papalitatea singură; alţii sugerează că îl reprezintă pe Satana. Cei care acceptă cel de-al doileapunct de vedere indică faptul că la vremea arătată aici Satana încearcă să se personifice în Hristos (vezi 2 Tes. 2:8).
Din numărul celor şapte. Literal, “din cei şapte”. Fiara însăşi – “al optulea” – a fost, ar părea, aceeaşi fiară la care fuseseră ataşate cele şapte capete (cf. cap. 13:11,12). Absenţa în greacă a articolului hotărât pentru cuvântul “opt” sugerează că fiara însăşi a fost adevărata autoritate din spatele celor şapte capete, şi este deci mai mult decât un simplu cap în plus, al optulea dintr-o serie. Este suma lor şi punctul culminant – fiara însăşi. În greacă cuvântul pentru “opt” este masculin şi deci nu se poate referi la un cap, pentru care cuvântul este feminin.
Pierzare. Vezi v. 8.
12. Zece coarne. Compară cu Dan. 7:24; Apoc. 12:3; 13:1; vezi la Dan. 7:7; Apoc. 12:3.
N-au primit încă împărăţia. Conform opiniei unor comentatori numărul “zece” reprezintă zece “împăraţi” anume sau naţiuni. Alţii consideră “zece” ca fiind un număr rotund, şi astfel referindu-se la toate puterile categoriei descrise ca “coarne”, indiferent de specificitatea aritmetică a numărului lor. Astfel de folosire este obişnuită şi în alte părţi ale Scripturii (vezi cap. 12:3). Alţii consideră cele zece coarne ca reprezentând exact cele zece puteri
specificate în cartea lui Daniel şi mai devreme în Apocalipsa. Alţii, pe baza faptului că “vor primi putere împărătească timp de un ceas împreună cu fiara”, consideră că aceste zece coarne nu pot fi identificate cu diferitele naţiuni care s-au ridicat în urma destrămării Imperiului Roman.
Un ceas. Gr. hoµra, “perioadă”, “timpul zilei” (în contrast cu timp de noapte), “o zi”, “o oră [a 12-a parte a orelor timpului de zi]”, şi un moment dat al “timpului”. În Mat. 14:15 hoµra este tradus “vremea”, însemnând timpul zilei. Alte locuri cu traducere identică sau asemănătoare sunt: “vreme” în 2 Cor. 7:8; Filim. 15; 1 Tes. 2:17, “ceasul” în Ioan 16:2,4,25; Rom. 13:11; 1 Ioan 2:18; Apoc. 14:15, “în clipa aceea” în Mat. 18:1; “în acelaşi ceas” în Luca 2:38. Hoµra este tradus “ziua” în Mar. 6:35 şi “pe înserate” în Mar. 11:11. Este evident deci că sensul cuvântului hoµra în orice ocazie particulară trebuie să fie determinat de context.
Unii au considerat “un ceas” din cap. 17:12 ca fiind timp profetic, conform căruia ar reprezenta o perioadă de aproape două săptămâni literale. În orice caz contextul pare să arate altceva. Este recunoscut în general faptul că în cap. 18 se dă o mult mai detaliată explicaţie a evenimentelor descrise în cap. 17:12–17. Dar perioada de timp desemnată ca “o singură zi” din cap. 18:8 este numită si “o clipă” sau “un ceas” în vs. 10,17,19, intenţia evidentă a Inspiraţiei fiind aceea de a indica o scurtă perioadă de timp fără a i se specifica lungimea ei exactă. Ca atare, ar părea de preferat să luăm expresia “un ceas” din cap. 17:12 în acelaşi sens, ca indicând o scurtă dar nespecificată perioadă de “timp”.
Perioadele de timp menţionate în fragmentele profetice al Scripturii nu desemnează întotdeauna ceea ce este în
general cunoscut ca timp profetic. De exemplu, cei şapte ani de foamete prezişi de Iosif au fost ani literali (Gen. 41:25–31), este la fel de adevărat cu privire la cei 40 de ani de peregrinare prin pustie prezişi în Num. 14:34. La fel poate fi spus şi despre cei 400 de ani din Gen 15:13.
Aici este punctul culminant al planurilor satanice de a unifica lumea printr-un acord între organizaţiile religioase apostaziate ale pământului, reprezentate de femeie, şi puterile politice ale pământului reprezentate de fiară (vezi cap. 16:13,14; 17:3). Cu siguranţă că în acest scurt “ceas” a văzut Ioan pe “femeie” şezând pe “fiară”, la apogeul carierei sale, şi “îmbătată” de sângele sfinţilor şi al martirilor lui Isus (vs. 3–6).
13. Gând. Gr. gn÷omeµ, “opinie”, “intenţie”, “scop”, “hotărâre”, “poruncă”. În v. 17 gnoµmeµ este tradus “planul”. “Gândul” popoarelor pământului este diametral opus celui al lui Dumnezeu. Naţiunile pământului, reprezentate de cele zece coarne plănuiesc să se unească cu “fiara” (vezi v. 3) obligând pe locuitorii pământului să bea “vinul” Babilonului (vezi v. 2), adică să unească lumea sub controlul ei şi să şteargă de pe faţa pământului pe toţi aceia care vor refuza să coopereze (vezi v. 14). Vezi EW 34,36,282; GC 615,624,626; PK 512,587; 5T 213. Compară cu Apoc. 16:12–16.
Dau. Literal, “adică ei vor da”. Vezi mai jos la “putere”.
Putere. Gr. dunamis, “[potenţială] capabilitate” însemnând abilitatea de a duce la îndeplinire o hotărâre. Prin mijlocirea făcută de cele zece coarne ale ei va reuşi fiara să-şi îndeplinească planurile.
Stăpânire. Gr. exousia, “autoritate” (vezi Mar. 2:10; Rom. 13:1). Fraza s-ar reda literal astfel: “Ei au acelaşi scop, adică ei vor da fiarei capacitatea şi autoritatea lor”. Acest unanim consens al naţiunilor este atins prin mijlocirea celor trei “duhuri necurate” (vezi Apoc. 16:13,14). Acum, când timpul de probă a trecut, Dumnezeu
permite constituirea unei uniuni mondiale politico-religioase, al cărei obiectiv este anihilarea poporului Său. Un astfel de plan a fost ţinut în frâu de Dumnezeu încă din vremea turnului Babel (vezi Gen. 11:4–8; Dan. 2:43; Apoc. 14:8), dar acum El retrage mâna Sa restrictivă (Apoc. 17:17; cf. 2 Cron. 18:18). “Va fi o legătură universală a uniunii, o mare armonie, o confederaţie a forţelor Satanei. … În lupta care va fi de dat vor fi unite, în opoziţie faţă de poporul lui Dumnezeu, toate puterile corupte care au apostaziat de la supunerea lor faţă de legea lui Iehova” (Ellen G. White, Material Suplimentar la Apoc. 17:13,14).
14. Se vor război. Cu o lume unită (vezi cap. 16:12–16; 17:13) sub conducerea “fiarei” din vs. 3,8,11, începe scena finală a luptei de veacuri împotriva lui Hristos şi a poporului Său. Acest act al conflictului, numit “războiul zilei celei mari a Dumnezeului celui Atotputernic” (cap. 16:14), este descris mult mai pe larg în cap. 19:11–21 (vezi comentariile respective). Sub cea de-a şasea plagă se fac pregătirile pentru război (vezi cap. 16:12–16), care va fi dus sub cea de-a şaptea plagă.
Mielul. Vezi cap. 5:6.
Îi va birui. Poporul credincios al lui Dumnezeu, cei care au suferit atât de mult sub mâna duşmanilor lor (vezi cap. 6:9–11; 12:13–17; 13:7,15), sunt eliberaţi când Cel ce este “Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor” întinde braţul Său puternic şi vine pentru apărarea cauzei lor (vezi cap. 11:15,17; 18:20; 19:2,11–21). Hristos intervine la momentul în care forţele răului lansează atacul lor asupra sfinţilor, la începutul celei de-a şaptea plăgi (vezi GC 635,636; vezi cap. 16:17).
Domnul domnilor. Titlul “Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor” este folosit în Scriptură cu privire la Hristos atunci când El revine pe pământ pentru a distruge oştirile celui rău şi a elibera poporul său credincios (vezi 1 Tim. 6:15; Apoc. 19:16; cf. Mat. 25:31; Apoc. 1:5; 17:14; GC 427,428,613,614).
Chemaţi. Literal, “invitaţi”, adică, în Noul Testament, să obţină salvare veşnică (vezi Mat. 22:3,14).
Cu. Gr. meta (vezi v. 1), aici însemnând “în companie cu”.
Aleşi. Sau “selectaţi”. Nu toţi cei care sunt “chemaţi” se califică să fie şi “aleşi”. Pentru o diferenţă între “chemaţi” şi “aleşi” vezi Mat. 22:14; cf. Ioan 1:12.
Credincioşi. Sau, “demni de încredere”, “pe care te poţi baza”. Cei care au fost “aleşi” trebuie să rămână “credincioşi” chiar “până la moarte” (cap. 2:10) dacă va fi necesar, pentru a fi socotiţi “cu El”, adică cu Hristos. Adăugarea aici a cuvântului “credincioşi” implică faptul că nu este de ajuns să fii “chemat” şi “ales”. Cu alte cuvinte, cei care ajung să experimenteze la un moment dat harul prin credinţa lui Hristos trebuie să “rămână” în har dacă vor să fie demni a primi dreptul să intre în Impărăţia slavei (vezi Ioan 3:18–20; Efes. 1:4,5; cf. 1 Cor. 3:15; cf. Eze. 3:20; 18:24; 33:12).
15. Mi-a zis. Vezi cap. 17:1.
Apele. Vezi v. 1. Pentru alte ocazii în care apa este simbol pentru fiinţele umane vezi Isa. 8:7; Dan. 7:2.
Şade. Aici îngerul se referă din nou la ceea ce Ioan a văzut în vs. 3–6, de-a lungul perioadei descrise de vs. 11–13 (vezi comentariile respective).
16. Cele zece coarne. Vezi v. 12.
Fiara. Cele zece coarne şi fiara participă la executarea sentinţei divine asupra Babilonului. Cu privire la identitatea fiarei vezi v. 3.
Vor urî. Aici este descrisă o schimbare a atitudinii “fiarei” şi a “coarnelor”. Unii aplică această atitudine a celor zece coarne la atitudinea unora dintre naţiunile Europei occidentale faţă de papalitate începând cu perioada Reformaţiunii; alţii consideră că împlinirea acestei predicţii este încă undeva în viitor. Odinioară coarnele îşi dăduseră sprijinul lor politicii promovate de “femeie” (vezi vs. 3,9,13), cu deosebire acţiunii de a ucide pe sfinţi (vezi v. 14). Dar atunci când Hristos îi biruieşte pe “împăraţi”(v. 14) ei se întorc asupra femeii, dându-şi seama că
ea i-a înşelat (vezi v. 2). Vezi GC 654–656.
Curvă. Vezi v. 1.
Pustii. Gr. ereµmooµ, “a părăsi”, “a distruge” (cf. v. 3). Forma cuvântului în greacă implică ideea că “curva” va rămâne mereu “părăsită” (vezi cap. 18:21). Pentru o descriere mai amănunţită a stării pustiite a desfrânatei vezi cap. 18:22,23.
Goală. Adică lipsită de veşmintele ei strălucitoare (vs. 3,4) şi astfel lăsată în necaz şi ruşine. Vezi GC 655,656; cf. Eze. 23:29; Apoc. 16:15.
Carnea. Literal, “bucăţi de carne”, care accentuează astfel acţiunea de devorare şi finalizarea deplină a actului. Aşa cum o fiară de pradă sfâşie şi rupe în bucăţi victima sa în procesul de devorare, tot la fel “curva” va fi distrusă cu violenţă şi fără nici o milă chiar de către puterile care cu puţin mai înainte o sprijiniseră (vezi mai sus la “vor urî”).
Vor arde. Literal, “o vor arde complet”. Compară cu cap. 18:8, care redă: “va fi arsă de tot în foc”. O femeie simbolică va fi bineînţeles arsă simbolic. Vezi Apoc.18:8,9; cf. Eze. 28:17–19.
17. Dumnezeu le-a pus. Cele “zece coarne” şi “fiara” (vezi v. 16) sunt autorizate de Dumnezeu să execute “judecata” divină sau “sentinţa” ce cade asupra “Babilonului” pentru crimele sale (vezi Apoc.17:1; cf. 1 Sam. 16:14; 2 Cron. 18:18; 2 Tes. 2:11). Ca atare Apoc. 17:16,17 constituie punctul culminant al acestui capitol, prezentând “judecata [sau sentinţa căzută asupra] curvei celei mari”, subiect anunţat de înger în v. 1. Restul este doar parte preliminară şi explicativă a raportului sorţii cetăţii “Babilonul cel mare”. Versetele 2–6 oferă un catalog al crimelor ei (vezi v. 6), şi astfel dau o explicaţie de ce a fost pronunţată sentinţa asupra ei, în timp ce v. 8–18 descriu mijlocul prin care, sau cum va fi executată sentinţa (vezi v. 1). Această sentinţă va fi dusă la îndeplinire asupra Babilonului sub cea de-a şaptea plagă (vezi cap. 16:19; cf. cu cap. 16:19; 18:5,21; 19:2).
Inimă. Sau, “minţi”.
Să-I ducă la îndeplinire planul Lui. Adică să îndeplinească “scopul” sau “hotărârea” (vezi v. 13) curţii cereşti cu
privire la “curva cea mare” (vezi cap. 16:19; 17:1).
Să se învoiască. Vezi v. 13.
Să dea fiarei stăpânirea lor împărătească. Vezi v. 13.
Se vor îndeplini. Adică până când sentinţa va fi pe deplin executată. Organizaţiile religioase apostaziate şi unite
ale lumii (vezi cap. 16:13), împreună cu liderii lor, sunt primele care cad (cf. GC 656), atunci când partea politică a coaliţiei politico-religioase mondiale (vezi cap. 16:13; 17:5) devine un instrument în mâna lui Dumnezeu pentru a executa sentinţa împotriva părţii religioase a uniunii lor (cf. Isa. 10:5; 13:4–9; 14:4,6; 28:17–22; 47:11–15; Ier. 25:14,34–38; 50:9–15,29–31; 51:49; Eze. 26:3; Dan. 11:45; Zah. 11:10; vezi Apoc. 19:2).
Cuvintele lui Dumnezeu. Adică, “voia” Sa, aşa cum este exprimată în sentinţa împotriva Babilonului tainic (vezi Rev. 16:17,19; 17:1).
18. Femeia. Vezi v. 3.
Cetatea cea mare. Babilonul literal a fost “cetatea cea mare” a vremurilor antice (vezi Note Adiţionale la Dan. 4). Din vremea turnului Babel oraşul Babilon a fost reprezentantul opoziţiei organizate faţă de planurile lui Dumnezeu pe pământ (vezi Gen. 11:4–6; Apoc. 14:8). O cetate este o asociaţie a fiinţelor umane cu un înalt grad de organizare şi integrare. Este deci o cât se poate de potrivită descriere a cetăţii expresia “Babilonul cel mare”, simbol profetic pentru o organizaţie unită, universală şi religios apostaziată.
COMENTARII ALE Ellenei White LA CAPITOLUL 17
Versete Referinţe în Spiritul Profetic
2 GC 536
4–6 GC 382
6 GC 59
14 AA 371; COL 421; PK 721; 5T 223
15 GC 440
18 GC 382; PP 167
