Apocalipsa capitolul 20
1. Am văzut. Evenimentele descrise în cap. 20 urmează imediat după cele prezentate în cap. 19.
Pogorându-se. Ioan nu a văzut îngerul direct pe pământ, ci în desfăşurarea actului coborârii.
În mână. Sau, “pe mână”, probabil indicând faptul că lanţul atârna de mâna îngerului.
Cheia. Faptul că îngerul poartă cheia arată că Cerul deţine întregul control al evenimentelor. Balaurul nu va putea evita aruncarea sa în Adânc.
Adâncului. Gr. abussos (vezi cap. 9:1). Aceasta este o viziune simbolică. Adâncul nu este vreo peşteră subterană sau vreo prăpastie căscată altundeva în univers. Ioan descrie o imagine profetică ce s-a descoperit înaintea ochilor săi miraţi. În viziune el a văzut o prăpastie adevărată, dar închiderea balaurului în acest Adânc a fost
mai mult o cale simbolică de a arăta că acţiunile Satanei vor fi aduse la un sfârşit. Acest lucru este făcut clar de afirmaţia care arată scopul acestei încarcerări: “ca să nu mai înşele Neamurile” (cap. 20:3).
Felul în care acţiunile Satanei vor fi aduse la un sfârşit este clar din context şi din alte părţi ale Scripturii care arată că pământul va fi complet depopulat la a doua venire a lui Hristos. Conform cap. 19:19–21 toţi cei răi sunt distruşi la venirea Sa (vezi comentariile respective). În acelaşi timp cei neprihăniţi vor fi “răpiţi … în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh” (1 Tes. 4:17).
Limbajul lui Pavel arată că la a doua venire a lui Hristos El nu Îşi va instaura împărăţia pe pământ; altfel de ce ar mai fi nevoie să ia pe toţi cei sfinţi de pe pământ? Instaurarea sa are loc după terminarea mileniului, când Noul Ierusalim coboară (Apoc. 21:1–3). Faptul că Isus îi ia pe sfinţi de pe pământ la venirea Sa este implicat mai mult şi în Ioan 14:1–3. În mângâierea cu care dorea să liniştească durerea apostolilor cu privire la despărţirea de El, Isus le-a spus că pleca la casa Tatălui Său, unde avea să le pregătească un loc. Apoi El s-ar întoarce pentru a-i lua şi a fi cu El. Compară cu Ioan 13:36; 17:24. Aceste locaşuri sunt fără îndoială în Noul Ierusalim, care nu este transferat pe pământ până la sfârşitul mileniului (vezi Apoc. 21:1–3).
Grupul celor ce sunt luaţi pentru a-L întâlni pe Domnul în văzduh îi include atât pe cei neprihăniţi dintre cei morţi, care sunt înviaţi la vremea venirii, cât şi pe cei neprihăniţi dintre cei vii, care sunt “schimbaţi” (1 Cor. 15:51; 1 Tes. 4:16,17). Adunarea sfinţilor înviaţi îi cuprinde pe toţi neprihăniţii care au trăit vreodată pe pământ. Sunt două învieri principale, şi anume a celor ce “vor învia pentru viaţă” şi a celor ce “vor învia pentru judecată” (Ioan 5:29; Faptele Ap. 24:15). La aceste învieri “toţi cei din morminte … vor ieşi afară din ele” (Ioan 5:28,29). Unii au insistat că expresia “cei morţi în Hristos” (1 Tes. 4:16) îi include doar pe creştinii care au murit, sfinţii din Vechiul Testament nefiind în această categorie. Însă fragmentele scripturistice de mai sus arată că toţi neprihăniţii ies la învierea celor drepţi. Expresia “cei morţi în Hristos” nu trebuie să îi excludă pe sfinţii Vechiului Testament, căci ei au murit cu speranţa aţintită asupra lui Mesia ce urma să vină. Învierea lor este dependentă de învierea lui Hristos, căci numai “în Hristos vor învia toţi” (1 Cor. 15:22). Învierea celor neprihăniţi este descrisă mai pe larg la “prima înviere” (Apoc. 20:5,6).
Destul de multă confuzie a fost adusă în doctrina mileniului de aceia care nu au reuşit să realizeze că făgăduinţele vechiului Israel au fost condiţionate de ascultare. Multe teorii fanteziste au fost avansate de către aceia care încearcă să găsească împlinirea acestor făgăduinţe din vechime
în imaginea escatologică a Noului Testament. Asta este mai mult decât au intenţionat scriitorii Noului Testament. Inspiraţi de Duhul lui Dumnezeu aceştia din urmă prezintă o imagine consistentă a evenimentelor ultimelor zile. Ei arată cum evenimentele care ar fi avut o împlinire diferită dacă poporul iudeu ar fi acceptat destinul lor divin vor fi împlinite cu privire la biserica Noului Testament. Ei arată adevărata poziţie a evreilor în vremurile Noului Testament şi nu acordă nici un loc special evreilor ca naţiune. Într-una din parabolele Sale Isus a descoperit clar că atunci când poporul iudeu l-a respins pe Hristos “împărăţia lui Dumnezeu” a fost luată de la ei “şi dată unui neam care va aduce roadele cuvenite” (vezi Mat. 21:43).
Iudeul stă acum pe aceeaşi poziţie în relaţia cu Dumnezeu ca şi grecul/neamurile (vezi Rom. 11). Pentru o discuţie extinsă a rolului evreilor în profeţia biblică şi natura condiţionale a profeţiilor făcute cu privire la ei vezi Vol. IV, p. 25–38. O studiere amănunţită a tuturor acestor dovezi arată că evreii ca naţiune nu joacă un rol special în evenimentele mileniului. Ca indivizi, cei care de-a lungul secolelor erei creştine L-au primit pe Isus Hristos sunt mântuiţi ca membri ai bisericii creştine. Alături de alţi sfinţi ei sunt ridicaţi din mormintele lor la prima înviere şi luaţi de pe pământ. Cei care persistă în respingerea lor faţă de Mesia vor fi înviaţi la a doua înviere (vezi Apoc. 20:5).
Mutarea tuturor sfinţilor în ceruri şi distrugerea tuturor celor răi aflaţi în viaţă (vezi mai sus) lasă pământul complet depopulat. Mai mult decât atât, înspăimântătoarele convulsii ale naturii ce au loc în timpul celor şapte plăgi finale (vezi cap. 16:18–21) fac din pământ o scenă a pustiirii totale. Trupuri moarte sunt împrăştiate pe toată suprafaţa sa (vezi cap. 19:17–21). Este deci rezonabil să vedem în acest abussos un simbol al pământului pustiit pe care Satana va fi închis în timpul miei de ani. În Septuaginta la Gen. 1:2 abussos traduce termenul ebraic tehom,
“adânc”, cuvânt ce descrie suprafaţa pământului aşa cum apărea în prima zi a creaţiunii, “pustiu [fără formă] şi gol.”
Lanţ. Simbol al încarcerării. Nu este prefigurată aici nici o înlănţuire cu un lanţ literal.
2. A pus mâna. Gr. krateoµ, “a ţine”, “a prinde cu putere”.
Balaur … Satana. Aceasta se referă înapoi la cap. 12:9, unde aceeaşi listă de nume apare (vezi comentariile respective).
L-a legat. Legarea balaurului este simbolică pentru restrângerea acţiunilor Satanei. Cei răi vor fi ucişi la a doua venire a lui Hristos. Cei neprihăniţi vor fi luaţi la ceruri. Satana şi îngerii săi vor fi închişi pe un pământ pustiit; nu va fi deci nici măcar un membru al neamului omenesc lăsat în viaţă pe pământ astfel ca Satana să îşi mai poată folosi asupra sa puterile lui înşelătoare. În aceasta va consta legarea lui (vezi v. 1).
O mie de ani. Unii comentatori iau aceasta ca fiind o perioadă profetică, adică 360.000 de ani literali, bazându-şi interpretarea pe faptul că aceste versete sunt simbolice, şi deci şi perioada de timp trebuie interpretată tot simbolic. Alţii indică faptul că această profeţie conţine un amestec de elemente literale şi deci nu este neapărat necesar să înţelegem expresia simbolic. Acest comentariu susţine poziţia că mia de ani este o perioadă literală.
3. Adânc. Vezi v. 1.
A pecetluit. Gr. sphragizoµ, “a sigila”. Pentru funcţia peceţilor antice vezi cap. 7:2. Sigiliul de faţă poate fi comparat cu cel pus pe mormântul lui Isus (Mat. 27:66). Sigiliul simbolizează faptul că Satana va fi efectiv ţinut în frâu în perioada de timp indicată.
Înşele Neamurile. Lucrarea de înşelare a Satanei va fi întreruptă prin depopularea pământului. Nu va mai fi nimeni pe care să îl înşele (vezi v. 1).
Trebuie. Gr. dei, “este necesar”. Dei sugerează necesitatea bazată pe motive morale. Aici este o necesitate pentru că Dumnezeu vrea să fie aşa, ca parte a planului Său divin.
Dezlegat. Aici este reprezentat procesul invers al legării diavolului la a doua venire a lui Hristos. Satana este pus din nou în poziţia de a înşela pe oameni, de a lucra voia sa cu ei în opoziţie cu Dumnezeu. Lucrarea sa înşelătoare fusese întreruptă de depopularea pământului. Eliberarea sa va fi deci îndeplinită prin repopularea pământului, un eveniment produs de învierea celor nelegiuiţi la sfârşitul celor o mie de ani (vezi v. 5). Aceşti noi înviaţi vor fi subiecţii înşelătoriilor satanice pe măsură ce el intenţionează să-şi încerce puterile în ultima sa luptă cu Iehova.
Puţină vreme. Cât de lungă va fi această “puţină” vreme nu suntem informaţi. Va fi însă destul timp pentru Satana să-i organizeze pe cei înviaţi pentru asaltul asupra Noului Ierusalim.
4. Scaune de domnie. Simboluri ale autorităţii de exercitare a conducerii ca împărat (cap. 13:2), sau ca judecător (Mat. 19:28).
Judecata. Gr. krima “sentinţă”, “verdict”, “o decizie prezentată”. Aici krima pare să însemne autoritatea de a formula o sentinţă. Pasajul nu se referă la un verdict în favoarea neprihăniţilor. Sfinţii sunt cei care stau pe scaunele de domnie, fapt care arată că ei sunt aceia care vor pronunţa sentinţa. Pasajul este fără îndoială o aluzie la Dan. 7:22, unde profetul notează că “Cel îmbătrânit de zile … a făcut dreptate sfinţilor Celui Prea Înalt”. Pentru “dreptate” Septuaginta la Daniel redă krisis, “actul judecăţii” în timp ce versiunea greacă Theodotion redă krima.
Lucrarea judecăţii la care face referire descoperitorul este fără îndoială cea amintită de Pavel: “Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea? … Nu ştiţi că noi vom judeca pe îngeri?” (1 Cor. 6:2,3). Lucrarea judecăţii va implica fără îndoială o investigaţie amănunţită a celor scrise depre oamenii nelegiuiţi, astfel ca fiecare om să fie convins de justeţea actului lui Dumnezeu în distrugerea celor răi (vezi DA 58). Vezi GC 660,661.
Sufletele. Vezi Apoc. 6:9; cf. Ps. 16:10.
Li se tăiase capul. Gr. pelekizoµ, literal, “a tăia cu o secure”, particular “a decapita”. Cuvântul vine de la pelekus, “o secure”. Securea era instrumentul obişnuit folosit la execuţiile din Roma antică. Mai târziu a fost înlocuită cu sabia.
Mărturiei lui Isus. Vezi cap. 1:2,9, aici mărturia lor despre Isus.
Cuvântului lui Dumnezeu. Vezi cap. 1:2,9.
Nu se închinaseră. Cu alte cuvinte ei au luat aminte la avertizarea celui de-al treilea înger (cap. 14:9–12) şi au refuzat să dea ascultare puterii reprezentate de fiară, în ciuda ameninţării cu boicotul şi moartea (vezi cap. 13:15–17). Aici sunt menţionate doar două clase de sfinţi, martirii şi biruitorii fiarei. Asta nu înseamnă că numai aceştia sunt singurii care-şi împart domnia milenială, căci s-a arătat deja că toţi neprihăniţii morţi (şi nu doar martirii) se ridică la înviere (vezi Apoc. 20:1; cf. Dan. 12:2). Probabil doar martirii şi biruitorii fiarei sunt prezentaţi aici pentru că ei îi reprezintă pe cei ce au suferit cel mai mult. Vezi Note adiţionale la sfârşitul capitolului, Nota 2.
Au înviat. Expresia greacă poate fi tradusă fie cu “au trăit”, fie cu “au înviat”. Contextul pare să favorizeze a doua traducere, altfel declaraţia “aceasta este prima înviere” (v. 5) nu are antecedentul potrivit. În orice caz biruitorii fiarei sunt în viaţă în perioada de timp desfăşurată imediat înaintea venirii Fiului omului, iar majoritatea, dacă nu cumva toţi, nu vor avea nevoie de înviere (vezi v. 1) De aici unii sugerează că expresiei “au înviat” ar trebui să i se dea sensul de “a primi dreptul”, iar “şi” să fie înţeles ca un termen explicativ astfel: “Ei au înviat, adică au împărăţit cu Hristos”.
Împărăţit. Întrebarea se ridică: asupra cui vor domni sfinţii dacă toţi cei răi au fost deja distruşi? Despre ei spune că vor împărăţi “cu Hristos”. Când al şaptelea înger a sunat din trâmbiţa sa “împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său” (cap. 11:15). Daniel vorbeşte despre “domnia, stăpânirea şi puterea tuturor împărăţiilor care sunt pretutindeni sub ceruri se vor da poporului sfinţilor Celui Prea Înalt” (cap. 7:27).
Sfinţii au fost sub stăpânirea opresivă a împăraţilor care s-au îmbătat cu vinul curviei Babilonului (vezi Apoc. 18:3).
Acum s-a întors roata.
Este adevărat, cei răi sunt morţi (vezi cap. 20:2), dar ei se vor întoarce la viaţă la sfârşitul perioadei de o mie de ani (vezi v. 5). Ei sunt închişi pentru ca mai târziu să primească pedeapsa. În acelaşi timp sfinţii desfăşoară lucrarea judecăţii pentru a determina măsura pedepsei ce urmează a fi atribuită. După ce nelegiuiţii se întorc la
viaţă sunt zdrobiţi într-o usturătoare înfrângere şi apoi distruşi complet (vezi cap. 14:10; 20:9).
Cu Hristos. Domnia milenială este în ceruri cu Hristos, şi nu pe pământ aşa cum afirmă mulţi comentatori ai Bibliei (vezi v. 2; vezi Note adiţionale la sfârşitul capitolului, Nota 2).
O mie de ani. Vezi v. 2.
5. Ceilalţi morţi. Aici se face fără îndoială referire la morţii nelegiuiţi, cei care de la începutul timpului au mers în morminte fără Hristos şi cei care au pierit la a doua venire a lui Hristos. Acest lucru reiese clar din faptul că toţi morţii neprihăniţi sunt înviaţi la prima înviere. De aceea “ceilalţi morţi” trebuie să se refere la morţii nelegiuiţi (vezi v. 2).
Indicaţia textuală (vezi cap. 1:3) poate fi citată pentru omiterea frazei “ceilalţi morţi nu au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani”, deşi este susţinută în general preponderenţa dovezilor în favoarea reţinerii ei. Doctrina celei de-a doua învieri nu se bazează, în orice caz, pe această afirmaţie. Este cât se poate de clar implicită în acest capitol. Dacă neamurile se unesc cu Satana în asaltul său asupra taberei sfinţilor (v. 9), înseamnă că trebuie să fie aduşi la viaţă. Expresia “a doua înviere” este derivată din observaţia că sunt doar două învieri majore (Ioan 5:28,29; Faptele Ap. 24:15) iar învierea celor neprihăniţi este numită “prima înviere” (vezi Apoc. 20:2,4).
Fragmentul “ceilalţi morţi nu au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani” este ca o paranteză. Propoziţia care urmează, “Aceasta este întâia înviere”, este în strânsă legătură cu învierea la care se face referire în v. 4.
Pentru o discuţie a aspectelor textuale ale v. 5 vezi Note adiţionale la sfârşitul capitolului, Nota 1.
N-au înviat. Vezi v. 4.
S-au sfârşit. Propoziţia acesta ar putea fi mai bine tradusă: “până nu se vor fi împlinit”.
Întâia înviere. Adică cea menţionată în v. 4 (vezi comentariile respective).
6. Fericiţi. Gr. makarios (vezi Mat. 5:3).
Sfinţi. Gr. hagios (vezi Rom. 1:7).
A doua moarte. Adică moartea care vine asupra celor nelegiuiţi după învierea lor la sfârşitul celor o mie de ani (v. 14; cap. 21:8). Prima moarte este moartea care vine asupra tuturor (1 Cor. 15:22; Evr. 9:27). Toţi, atât cei neprihăniţi cât şi cei nelegiuiţi, sunt înviaţi din această moarte (Ioan 5:28,29). Cei neprihăniţi vin din mormintele lor nemuritori (1 Cor. 15:52–55). Cei nelegiuiţi sunt înviaţi pentru a-şi primi pedeapsa şi a muri de moarte veşnică
(Apoc. 20:9; 21:8). Dumnezeu îi distruge, atât suflet cât şi trup, în iad (gheenă) (Mat. 10:28). Asta înseamnă nimicire. “A doua moarte” este exact opusul unei vieţi veşnice sub tortură, aşa cum învaţă unii despre soarta celor nelegiuiţi (vezi Mat. 25:41).
Putere. Gr. exousia, “autoritate”. A doua moarte nu va putea afecta pe cei mânuiţi.
Preoţi. Vezi Apoc. 1:6; cf. Isa. 61:6.
Ai lui Dumnezeu. Adică, în compania lui Dumnezeu. În acelaşi fel “ai lui Hristos” înseamnă în compania lui Hristos. Sau, expresiile “ai lui Dumnezeu” şi “ai lui Hristos” pot semnifica respectiv, a sluji lui Dumnezeu şi a sluji lui Hristos.
Împărăţi. Vezi v. 4; vezi Note adiţionale la sfârşitul capitolului, Nota 2.
7. Dezlegat. Legarea a rezultat din mutarea tuturor celor neprihăniţi la ceruri şi uciderea tuturor nelegiuiţilor contemporani celei de-a doua veniri (vezi v. 2). Dezlegarea va fi făcută prin învierea celor nelegiuiţi care vor deveni astfel subiecţii Satanei în practicarea vicleniilor sale înşelătoare.
8. Temniţa. Temniţa sa este “Adâncul”, pământul pustiit la a doua venire a lui Hristos, unde Satana a fost legat în timpul miei de ani (vezi v. 1). Satana trebuie eliberat pentru a organiza oştirea nelegiuiţilor înviaţi. Acesta va fi ultima sa încercare de a se împotrivi lui Dumnezeu înainte de distrugere.
Neamurile … Gog şi Magog. Aceşti termeni reprezintă oştirile celor nemântuiţi din toate timpurile care au înviat la a doua înviere. Pentru o discuţie asupra numelor “Gog” şi “Magog” şi o aplicaţie a acestor simboluri în profeţia Vechiului Testament vezi Eze. 38:1,2.
Război. Indicaţia textuală (vezi cap. 1:3) favorizează redarea “pentru [acel] război”. Articolul hotărât accentuează un anume război, ultimul conflict între Dumnezeu şi cei care s-au răzvrătit împotriva Lui. Vezi GC 663–665.
Nisipul mării. Adică dincolo de orice putere de calcul (cf. Gen. 22:17). Această oştire este compusă din toţi cei nemântuiţi de la întemeierea lumii.
9. Faţa pământului. Compară cu o expresie similară din Hab. 1:6. Cei răi, sub conducerea Satanei, mărşăluiesc împotriva taberei celor neprihăniţi.
Tabăra. Gr. paremboleµ, “tabără”, un compus din para, “alături” şi ballo, “a pune”, “a aşeza”, “a arunca”. Paremboleµ este folosit în referirea la barăcile soldaţilor sau forturi (Acts 21:34,37), la armatele în linie de luptă (Evr. 11:34), la o tabără de oameni (Evr. 13:11,13). Aici paremboleµ descrie Noul Ierusalim.
Cetatea prea iubită. Sau, “chiar şi cetatea cea iubită”. Cetatea prea iubită este Noul Ierusalim (cap. 21:10). Unii
cercetători au făcut diferenţă între tabără şi cetate. Este totuşi clar că sfinţii se află în interiorul cetăţii la momentul asediului (vezi EW 292,293). Faptul că “cetatea cea iubită” este încercuită arată clar că a coborât, deşi coborârea efectivă nu este descrisă până la cap. 21:1,9,10. Unul din evenimentele semnificative ce urmează celor o mie de ani este coborârea lui Hristos, a sfinţilor şi a Cetăţii sfinte. Naraţiunea este făcută cu o extremă economie de cuvinte, dar derularea evenimentelor este clară când întregul context este examinat.
Un foc. Acesta se referă fără îndoială la un foc literal ca mijloc de distrugere.
I-a mistuit. Literal, “i-a mâncat de tot”. Forma verbului în greacă denotă acţiunea finalizată. Cei răi sunt nimiciţi. Ei suportă “a doua moarte” (vezi v. 6). Nu există aici nici o aluzie la vreo tortură veşnică într-un iad care arde pentru totdeauna (cf. Iuda 7).
10. Iazul de foc. Vezi cap. 19:20. Aici iazul de foc este suprafaţa pământului transformată într-o mare de flăcări care, în acelaşi timp, îi mistuie pe cei nelegiuiţi şi curăţeşte pământul.
Este. Acest cuvânt este adăugat. Contextul sugerează adăugarea cuvintelor “erau aruncaţi”. Vezi cap. 19:20.
Vor fi munciţi. Forma verbului este la plural. Subiectul verbului îl constituie diavolul, fiara şi proorocul mincinos. Ar trebui notat că fiara şi proorocul mincinos nu sunt creaturi literale ci simbolice.
În vecii vecilor. Vezi cap. 14:11.
11. Scaun de domnie. Un simbol al autorităţii, în acest caz al autorităţii de a conduce judecata. Scaunul de domnie este “alb” sugerând probabil puritatea şi justeţea hotărârilor la care se ajunge. Este descris de asemenea şi ca “mare”, probabil cu referire la foarte importantele hotărâri la care se ajunge.
Cel ce şedea. Identitatea persoanei care stătea pe scaunul de domnie nu este afirmată şi rămâne nesigură.
Scripturile Îl prezintă atât pe Hristos (Rom. 14:10) cât şi pe Tatăl (Evr. 12:23) ca stând la judecată. În Apoc. 4:2,8,9; 5:1,7,13; 6:16; 7:10,15; 19:4; 21:5 Tatăl este Cel prezentat ca stând pe scaunul de domnie ca judecător divin. Cei doi lucrează în strânsă unitate (vezi Ioan 10:30). Actul oficial al Unuia devine actul oficial al Celuilalt. Aici este fără îndoială Hristos cel care conduce (vezi GC 666).
Au fugit. Un indiciu al puterii absolute a Celui ce şade pe scaunul de domnie şi a existenţei trecătoare a lumii prezente (Ps. 102:25,26; 104:29,30; Isa. 51:6; Mar. 13:31; 2 Pet. 3:10). Ordinea veşnică a lucrurilor va fi de un tip cu totul nou (Apoc. 21:1–5).
12. Morţi. Acest fragment se referă bineînţeles la cei înviaţi la a doua înviere (vezi vs. 5,7).
Mari şi mici. Statura avută de o persoană în viaţă nu are nici o greutate în această întâlnire cu Dumnezeu. Mulţi aflaţi în poziţii înalte în lume au scăpat, în viaţă fiind, de o răsplată pe măsura faptelor lor nelegiuite. În această socoteală finală cu Dumnezeu nu va mai fi posibilă nici o eschivare din faţa judecăţii depline.
Cărţi. Acestea sunt cărţile conţinând înregistrarea vieţilor oamenilor. Nici o sentinţă căzută asupra unuia dintre cei
nelegiuiţi nu va fi arbitrară, părtinitoare sau nedreaptă. Pentru o clasificare a acestor cărţi vezi Dan. 7:10.
O altă carte. Adică “încă o carte”.
Cartea vieţii. Vezi Fil. 4:3; cf. Luca 10:20.
După faptele lor. Vezi Rom. 2:6. Dovada care stă deschisă înaintea tuturor pentru a fi văzută şi evaluată.
13. Marea … Moartea … Locuinţa morţilor. Aceste cuvinte denotă universalitatea celei de-a doua învieri implicate în v. 12. Nici un om nu poate evita apariţia în persoană înaintea lui Dumnezeu şi a scaunului Său de domnie. Moartea şi locuinţa morţilor se găsesc împreună în cap. 1:18; 6:8. Pentru o definiţie a “Locuinţei morţilor” vezi Mat. 11:23.
14. Moartea şi Locuinţa morţilor. Moartea şi Locuinţa morţilor sunt aici personificate. Aruncarea lor în iazul de foc reprezintă un sfârşit al morţii şi al tărâmului morţilor. Nu vor mai avea niciodată parte de noul pământ; ele sunt fenomene muritoare care aparţin numai acestei lumi. Moartea este duşmanul final care va fi distrus (1 Cor. 15:26,53–55).
Iazul de foc. Vezi v. 10.
Moartea a doua. Vezi v. 6.
15. Oricine. Numai numele celor credincioşi vor fi păstrate în cartea vieţii. Numele celor care nu vor răbda până la sfârşit vor fi şterse (cap. 3:5). Mulţi nu au avut niciodată numele lor scrise aici, căci cartea conţine numai numele acelora care la un moment al vieţii au exprimat credinţa lor în Hristos (vezi Luca 10:20).
Iazul de foc. Vezi v. 10. Compară cu Mat. 25:41,46; Apoc. 21:8.
NOTE ADIŢIONALE LA CAPITOLUL 20
Nota 1.
Apoc. 20:5 prezintă o anume problemă textuală. Fraza “Ceilalţi morţi n-au înviat până
nu s-au sfârşit cei o mie de ani” nu se găseşte în anumite manuscrise. Astfel s-a ridicat
întrebarea privitoare la autenticitatea acestui pasaj. În rândurile următoare este prezentată o
examinare a indicaţiilor textuale (vezi cap. 1:3) care prezintă problema.
Există şase mărturii unciale principale pentru cartea Apocalipsa: (1) Chester Beatty
Papyri din secolul al III-lea, denumit P, cel mai vechi martor substanţial pentru această
carte, şi câteva fragmente de papirus, (2) Sinaiticus (denumit a) din secolul al IV-lea, (3)
Alexandrinus (denumit A) din secolul al V-lea, (4) Ephraemi Rescriptus (denumit C) din
secolul al V-lea, (5) Porfirianus (denumit P) din secolul al IX-lea sau al X-lea, şi (6) un
manuscris Vatican denumit câteodată B, dar care nu trebuie să fie confundat cu Codex
Vaticanus din secolul al IV-lea în general denumit B. Cartea Apocalipsa a fost pierdută din
Codex Vaticanus, aşa că deficienţa a fost sprijinită prin substituirea unui manuscris din
secolul al VIII-lea denumit diferit, Vatican gr. 2066, 046, sau a 1070.
În afară de aceste mărturii unciale sunt o sumedenie de manuscrise minuscule de o dată
comparativ târzie.
Ar trebui notat că aceste manuscrise antice nu sunt toate complete. Unele foi lipsesc cu
desăvârşire, iar altele au fost trunchiate. Uneori lipsesc secţiuni întregi. De exemplu, aşa
cum s-a notat deja, întreaga carte Apocalipsa s-a pierdut din Codex Vaticanus. Chester
Beatty Papyri al Apocalipsei conţine doar secţiunea de la cap. 9:10 la 17:2, cu anumite
rânduri lipsind din foile existente. Mărturia acestor importante unciale cu privire la cele
scrise în cap. 20:5 este deci necunoscută. Acelaşi lucru este adevărat cu privire la mărturia
manuscrisului Ephraemi Rescriptus (C) şi cea a manuscrisului Porfirianus (P), căci întreg
capitolul 12 lipseşte în C, şi primele nouă versete ale capitolului în P. Această secţiune a
Apocalipsei lipseşte şi din anumite manuscrise minuscule.
Versiunea Peshitta – secolul al V-lea devreme – nu a conţinut niciodată cărţile 2 Petru, 2
Ioan, 3 Ioan, Iuda sau Apocalipsa pentru că Biserica Siriană nu le-a recunoscut drept
canonice. Textul Apocalipsei care apare în ediţiile tipărite moderne ale versiunii Peshitta
din 1627 a fost împrumutat dintr-o traducere siriacă târzie cunoscută sub numele de
Harkleian.
De aceea, autenticitatea frazei în chestiune trebuie să fie evaluată pe baza celorlalte
mărturii care au rămas, şi care sunt comparativ într-un număr mic. De fapt mărturiile antice
ale cărţii Apocalipsa sunt mult mai puţine la număr decât cele ale evangheliilor, ale cărţii
Faptele Apostolilor sau ale epistolelor pauline.
Din acele manuscrise care conţin această secţiune din Apocalipsa, fraza “Ceilalţi morţi
n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani” este omisă din Sinaiticus (a), un număr de
minuscule, şi versiunile siriace. Este găsită în Alexandrinus (A) şi în 046, dar şi într-un
mare număr din minuscule. Procesul prin care este determinată autenticitatea unei redări
este prea complex pentru a fi discutat aici, dar pe baza dovezilor existente cercetătorii
acceptă în general ca autentică fraza în discuţie. Din această cauză apare în majoritatea
traducerilor. Faptul că unii traducători pun fraza în paranteze nu înseamnă neapărat că ei se
îndoiesc de autenticitatea sa; o pot privi simplu ca pe o paranteză.
S-a indicat că întregul pasaj poate fi citit coerent dacă fraza este omisă. În orice caz o
astfel de consideraţie singulară nu constituie baza deciderii autenticităţii unui pasaj anume.
Unui autor nu trebuie să i se nege privilegiul introducerii unei idei în paranteză într-un şir
al gândurilor altfel foarte fluent.
Nu se pune problema contextului la fraza în discuţie, căci ceea ce este exprimat în
această frază este implicit cât de poate de clar din context, mai ales atunci când alte pasaje
scripturistice relaţionate sunt supuse studiului. Biblia vorbeşte despre două mari învieri –
cea a celor drepţi şi cea celor nedrepţi (vezi Ioan 5:28,29; Faptele Ap. 24:15). Învierea
drepţilor este prezentată cât se poate de clar ca având loc în legătură cu a doua venire a lui
Hristos (vezi 1 Tes. 4:13–17). În Apoc. 20:4 afirmaţia este făcută cu privire la anumite
clase care „au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani”. Astfel, expresia “aceasta este
prima înviere” (v. 5) are o legătură logică cu v. 4. Atunci când autorul o numeşte pe
aceasta drept “prima înviere”, este cât se poate de clar că are în vedere şi o “a doua”. Din
moment ce toţi cei nelegiuiţi sunt ucişi la a doua venire a lui Hristos (cap. 19:21), şi ei sunt
apoi reprezentaţi ca atacând cetatea la sfârşitul mileniului (cap. 20:8, 9), înseamnă că ei
trebuie să fi fost înviaţi. Astfel a doua înviere la sfârşitul miei de ani este implicită în
context.
Nota 2.
Perioada de o mie de ani numită în general mileniul este menţionată în numai în Apoc.
20. Cuvântul “mileniu” care înseamnă simplu “o mie de ani” nu este un termen
scripturistic, dar expresia “o mie de ani” apare de şase ori în vs. 1–7. Comentatorii diferă
foarte mult în înţelegerea mileniului.
Această notă adiţională îşi propune să prezinte motivele Biblice pentru dovedirea
poziţiei susţinute de adventiştii de ziua a şaptea şi să arate de ce adventiştii consideră
nerezonabile alte poziţii exprimate.
A doua venire a lui Hristos precede mileniul. Realitatea că a doua venire precede
mileniul este clară din faptul că naraţiunea din Apoc. 19 şi 20 este continuă. A doua venire
este descrisă simbolic în cap. 19:11–21, iar naraţiunea este dusă mai departe fără oprire în
cap. 20, care discută perioada milenială. Continuitatea naraţiunii este clar demonstrată de
inter-relaţia evenimentelor. Cele trei mari puteri care se vor opune lucrării lui Hristos şi
care vor aduna pe împăraţii pământului la războiul de imediat dinaintea adventului sunt
identificate ca balaurul, fiara şi proorocul mincinos (cap. 16:13). Conform cap. 19:19,
atunci când “fiara şi împăraţii pământului şi oştile lor” se adună pentru a aface război cu
Hristos la vremea venirii Sale, fiara şi proorocul mincinos sunt prinşi şi aruncaţi de vii în
iazul de foc şi pucioasă (vs. 20,21). Naraţiunea din cap. 20 începe cu descoperirea soartei
celui de-al treilea membru al triadei, balaurul, care este prins şi aruncat în Adânc, unde
rămâne timp de o mie de ani.
Orice definire sau descriere a mileniului trebuie să se bazeze pe cadrul doctrinei
mileniale prezentat în cap. 19 şi 20, căci acesta este singurul pasaj al Scripturii care are
de-a face direct cu această doctrină.
Vrăjmaşii lui Hristos sunt ucişi la a doua venire. Atunci când fiara şi proorocul
mincinos sunt aruncaţi în iazul de foc (Apoc. 19:20), “ceilalţi” (v. 21), sau urmaşii lor sunt
ucişi de sabia lui Hristos. Ei sunt împăraţi, căpitani, oameni puternici şi “tot felul de
oameni“, slobozi şi robi (v. 18). Aceleaşi clase sunt menţionate şi sub cea de-a şasea
pecete, ca încercând să scape de faţa Mielului (cap. 6:14–17) atunci când cerul se va
strânge ca un sul şi fiecare munte sau ostrov va fi mutat de la locul lui. Evident aceste
pasaje scripturistice descriu acelaşi eveniment cutremurător al pământului, a doua venire a
lui Hristos.
Cât de mulţi sunt implicaţi în numărul “celorlalţi” ce vor muri (cap. 19:21)? Conform
cap. 13:8 vor fi doar două clase pe faţa pământului la vremea adventului: “toţi locuitorii
pământului i se vor închina [fiarei], toţi aceia al căror nume nu a fost scris în cartea vieţii”.
Este evident deci că atunci când “ceilalţi” sunt “ucişi cu sabia” (cap. 19:21), nu vor mai fi
alţi supravieţuitori cu excepţia celor care au ţinut piept fiarei, adică cei ale căror nume au
fost scrise în cartea vieţii Mielului (cap. 13:8). Înainte de a menţiona faptul că acest grup
intră în stăpânirea împărătească în vremea mileniului (cap. 20:4), Ioan relatează cum cel
de-al treilea mare vrăjmaş, balaurul, va începe să-şi primească răsplata sa (vs. 1–3).
Morţii neprihăniţi sunt înviaţi la a doua venire. Biblia notează două învieri, cea a
celor drepţi şi cea a celor nedrepţi, separate de o perioadă de o mie de ani (vezi Apoc.
20:1,4,5). Nu poate fi o înviere generală, căci este amintită o înviere la care nu vor
participa toţi (Fil. 3:11; cf. Luca 14:14; 20:35. Cei drepţi sunt în alte părţi descrişi “la
venirea Lui” ca “cei ce sunt ai lui Hristos” 1 Cor. 15:23). Unii susţin că Apoc. 20:4 îi
descrie numai pe martirii creştini. În orice caz o comparaţie cu alte pasaje scripturistice
arată că toţi cei drepţi, inclusiv sfinţii Vechiului Testament (vezi Rom. 4:3; 1 Cor. 15:18) şi
drepţii în viaţă, imortalizaţi la acea vreme (1 Cor. 15:51–54), sunt ridicaţi pentru a fi cu
Hristos la a doua Sa venire (vezi 1 Tes. 4:16,17).
Nu există nici o bază scripturistică pentru separarea celor “fericiţi şi sfinţi”, cei care au
suferit persecuţia din partea fiarei, de sfinţii nemuritori menţionaţi în 1 Tes. 4 şi 1
Cor. 15.
Unitatea celei de-a doua veniri. Diferitele referinţe biblice la cea de-a doua venire sunt
combinate în portretizarea ca un eveniment unic (nedivizat în mai multe etape) a venirii lui
Hristos pentru a-Şi aduna sfinţii şi a-i distruge pe persecutorii acestora. Principalele
referinţe pot fi sumarizate astfel:
1. Mat. 24:29–31. Venirea lui Hristos va fi vizibilă “pe norii cerului”, “după zilele
acelea de necaz”. Isus Îşi va trimite îngerii “cu trâmbiţa răsunătoare” pentru “a aduna pe
aleşii Lui”.
2. 1 Cor. 15:23,51–53. Cei ce “la venirea Lui … sunt ai lui Hristos” – atât morţii
înviaţi cât şi cei aflaţi în viaţă – primesc nemurirea atunci când “trâmbiţa va suna”.
3. 1 Tes. 4:15–17. Domnul coboară “cu trâmbiţa lui Dumnezeu” pentru a-i învia şi a-i
lua la ceruri pe cei “morţi în Hristos”, împreună cu “cei vii, care vom fi rămas” până în
ziua venirii Sale. Ei sunt luaţi “în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh”, “şi astfel
vom fi totdeauna cu Domnul”.
4. 2 Tes. 1:6–8. “Odihna” bisericii de persecuţie vine atunci când Hristos se va
descoperi “din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc ca să pedepsească … pe cei
ce nu ascultă … Evanghelia”.
5. 2 Tes. 2:1–3,8. “Strângerea noastră laolaltă cu El”, cu privire la care tesalonicenii
erau îngrijoraţi, “nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi a se descoperi
omul fărădelegii [antihristul]” care va fi nimicit “cu suflarea gurii Sale [a lui Hristos]” şi
prăpădit “cu arătarea venirii Sale”.
6. Apoc. 1:7. Venirea Sa va fi “pe nori” şi “orice ochi Îl va vedea”.
7. Apoc. 14:14–20. Când vine Hristos va avea un dublu seceriş – cel al drepţilor şi cel
al neprihăniţilor.
8. Apoc. 19:11–20:6. La venirea Sa, simbolizat ca un luptător însoţit de oştirile
cerului, Hristos va arunca pe “fiară” şi pe “proorocul mincinos” în iazul de foc, şi va ucide
pe vrăjmaşii Săi cu “sabia” care va ieşi “din gura Sa”. Un înger îl va lega pe Satana. Cei
credincioşi – atât morţii înviaţi cât şi cei aflaţi în viaţă – sunt răsplătiţi; ei vor împărăţi “cu
Hristos o mie de ani”.
Aceste referinţe scripturistice concordă în zugrăvirea glorioasei reveniri a Domnului ca
un eveniment unic (nedivizat în mai multe etape), vizibil. Ele arată că acest eveniment
singular va constitui momentul în care se împlinesc mai multe acţiuni: (1) adunarea
sfinţilor nemuritori de pe pământ pentru a fi cu El, evident în “locaşurile” cereşti în casa
unde Hristos a plecat să le pregătească (Ioan 14:2,3), şi (2) uciderea persecutorilor ultimei
generaţii, cu toţi nedrepţii, de slava mistuitoare a venirii Sale.
Astfel este evident că atunci când începe mileniul toate fiinţele umane au fost fie luate
la ceruri în nemurire fie lăsate moarte pe un pământ pustiit. Prin această depopulare a
pământului Satana este legat (vezi Apoc. 20:1,2). El nu mai este în poziţia din care să
afecteze pe cei mântuiţi şi total lipsit de puterea de a mai înşela subiecţii săi umani până
când aceştia vor trăi din nou la sfârşitul celor “o mie de ani” (v. 5).
Baze eronate ale credinţei într-un mileniu pământesc. Unii consideră că mileniul va
fi o perioadă de neprihănire, pace şi prosperitate pe pământ. Ei ajung la acest concept în
principal prin faptul că aplică mileniului, fie literal, fie simbolic, profeţiile referitoare la
restaurarea şi stăpânirea acordate Israelului antic în Vechiul Testament. Premilenialiştii
care aparţin acestui grup aplică respectivele profeţii literal fie unei împărăţii bisericeşti, fie
unei împărăţii iudaice mondiale în viitorul mileniu după a doua venire. Postmilenialiştii
aplică aceleaşi predicţii unei viitoare ere bisericeşti de aur înainte de a doua venire. Un al
treilea grup, amilenialiştii, reduc portretizările împărăţiei oferite Israelului antic la nişte
simple alegorii ale biruinţei bisericii în dispensaţiunea evanghelică.
Falsitatea acestor trei poziţii este îndoită: (1) Nici una dintre aceste speculaţii nu se
potrivesc în cadrul specificărilor expuse în Apoc. 19:11–20:15, pasajul scripturistic
principal cu privire la mileniu. Acest pasaj arată cât se poate de clar că în această perioadă
nu va fi nici o fiinţă umană aflată în viaţă pe pământ (vezi mai sus; cf. cap. 20:1). De aici
rezultă că mileniul nu poate fi o perioadă a neprihănirii, păcii şi prosperităţii pe pământ. (2)
Aceste poziţii sunt bazate pe un fals concept al naturii profeţiile Vechiului Testament.
De exemplu mulţi premilenialişti susţin punctul de vedere conform căruia aceste profeţii
ale împărăţiei sunt nişte hotărâri literale şi nealterabile care trebuie încă să se împlinească
cu Israelul literal, adică cu evreii (pentru termenul “Israel” aplicat evreilor din orice
seminţie vezi Faptele Ap. 1:6). Această credinţă eronată a dus la un sistem cunoscut sub
numele de futurism, care, în loc de a privi biserica creştină ca moştenitoare a făgăduinţelor
făcute lui Israel, consideră era creştină ca o “paranteză” în profeţie, adică o umplere a
golului până când profeţiile antice cu privire la Israel se vor împlini literal în viitor.
Comentatorii acestei şcoli de interpretare aplică cea mai mare parte a predicţiilor
Apocalipsei în special evreilor, şi cred că acest predicţii vor fi împlinite în ceea ce ei
numesc “timpul sfârşitului”. Ei aşteaptă ca profeţiile împărăţiei din Vechiul Testament să
se împlinească în timpul mileniului. Ei împart istoria sacră în două dispensaţiuni, sau
perioade, în care “era bisericească” este privită ca o dispensaţiune interimară de har între
erele iudaice ale legii, ere din trecut cât şi din viitor. Această divizare în dispensaţiuni cere
în mod logic o “răpire pretribulaţionistă” (vezi 1 Tes. 4:17) pentru a-i muta pe sfinţii
creştini de pe pământ înainte de perioada “zilelor de necaz” iudaice. Aceşti comentatori
susţin mai departe că evreii supravieţuitori Îl vor primi pe Hristos atunci când El apare pe
nori după zilele de necaz; apoi, împreună cu “neamurile” supravieţuitoare ei vor intra în
mileniu, şi, în timp ce sunt încă muritori, vor trăi pe un pământ parţial renovat. La această
vreme, conform punctului de vedere în discuţie, evreii se vor bucura nu doar de o
prosperitate materială şi o viaţă lungă, ci şi de o împărăţie davidică restaurată, un templu
refăcut şi un sistem de sacrificii “comemorativ”, de lege, de sabat, dominare politică
mondială, întărirea “cârmuirii cu toiagul de fier” a lui Hristos asupra neamurilor supuse şi
în final răzvrătite – toate acestea într-o împărăţie milenială pământească, în timp ce sfinţii
creştini domnesc cu Hristos în nemurire.
În rândurile următoare sunt prezentate câteva din principiile de interpretare profetică
ale Vechiului Testament trecute cu vederea de cei care rezervă profeţiile împărăţiei
Vechiului Testament pentru evrei într-un timp viitor (vezi Vol. IV, p. 25–38; vezi Deut.
18:15).
1. Făgăduinţele Israelului din vechime erau condiţionale. Dumnezeu a spus: “Dacă
veţi asculta … veţi fi ai Mei dintre toate popoarele” (Exod. 19:5; cf. Deut. 7; 8; 27–30;
Ier. 18:6–10; vezi Vol. IV, p. 34).
2. Israelul naţional a eşuat în îndeplinirea acestor condiţii, şi deci a pierdut
împărăţia şi făgăduinţele. Când Hristos, Fiul lui David, a venit, iar naţiunea iudaică L-a
respins pe Împăratul ei, a pierdut împărăţia (vezi Mat. 21:43; cf. Apoc. 20:1).
3. Biserica creştină, “Israelul spiritual” este acum moştenitoarea făgăduinţelor.
Eşecul Israelului literal “nu înseamnă că a rămas fără putere Cuvântul lui Dumnezeu”
(Rom. 9:6). Când Israelul naţional a fost tăiat, asemeni ramurilor uscate, din adevărata
turmă a lui Avraam, adevăratul Israel a devenit atunci rămăşiţa credincioasă iudaică, L-a
primit pe Mesia (vezi Rom. 11:5), iar acestor creştini iudei li s-au adăugat creştinii dintre
neamuri, altoiţi turmei originale. Astfel copacul include acum pe copiii spirituali ai lui
Avraam (Gal. 3:16,26–29), adică biserica creştină.
Pavel spune că “tot Israelul va fi mântuit” (Rom. 11:26), dar clarifică din abundenţă
faptul că “tot Israelul” nu înseamnă toţi evreii (vezi comentariile respective). El exclude pe
cei ce sunt numai “copii trupeşti” şi îi include numai pe “copiii făgăduinţei” (Rom. 9:6–8).
Acestora el adaugă pe aceia dintre neamuri care au adevărata tăiere împrejur, cea
spirituală, care vine de la Hristos (Rom. 2:26,28,29; Col. 2:11; vezi Rom. 11:25,26; Fil.
3:3). El spune fără echivoc că neiudeii mântuiţi prin harul lui Hristos nu mai sunt “fără
drept de cetăţenie în Israel”, “străini de legămintele făgăduinţei“, ci sunt “împreună
cetăţeni cu sfinţii” (Efes. 2:8–22). În Israelul spiritual “nu mai este nici Iudeu, nici Grec”,
căci în Hristos toţi sunt una (Gal. 3:28).
Pavel aplică “sămânţei”, creştinii evrei şi cei dintre neamuri, făgăduinţa împărăţiei (vezi
Rom. 4:13,16). Petru citează, aproape cuvânt cu cuvânt, pasajul cheie (Exod. 19:5,6) care
făgăduieşte Israelului un statut de “seminţie aleasă”, “un neam sfânt”, “o preoţie
împărătească”, şi îl aplică creştinilor neiudei. Acest lucru arată faptul că el priveşte biserica
creştină drept moştenitoarea statutului special deţinut mai înainte de Israelul acum
neascultător (vezi 1 Petru 2:5–10). Ioan foloseşte de două ori o frază care pare să facă
aluzie la acelaşi pasaj din Exodul: “o împărăţie şi preoţi” (vezi Apoc. 1:6; 5:10), arătând că
face o aplicaţie similară acelei făgăduinţe a împărăţiei bisericii – nu doar bisericii viitoare
biruitoare ci şi creştinilor din Asia Mică. Pentru alte exemple inspirate ale aplicaţiilor
Noului Testament ale unora dintre făgăduinţele Israelului şi profeţiilor bisericii în
vremurile apostolice vezi Faptele Ap. 2:16–21; 13:47; 15:13–17.
4. Profeţiile literale la origine pot fi împlinite spiritual de “Israelul spiritual” în
această eră şi transcendent în lumea care va veni. Aplicaţiile Noului Testament arată că
profeţiile date literal Israelului antic pot să aibă o împlinire non-literală pentru biserică sub
noile sale condiţii în era creştină şi o împlinire finală, fără elementele muritoare, în
împărăţia veşnică.
Comentarii ALE ELLENEI WHITE la capitolul 20
Versete Referinţe în Spiritul Profetic
1–3 GC 658
1–15 1T 67–71
2–4 EW 290
4 EW 52
4–6 GC 661
5 EW 52, 89
5, 6 EW 292
5–9 EW 53
6 EW 51; GC 544, 673; SR 429
7–9 EW 293; GC 664
9 EW 52, 54, 294; GC 672, 673
11 GC 665
11, 12 COL 318; CS 314; FE 261; GC 666; SR 422; 8T 28
12 GC 480, 486, 549; PP 326, 357; TM 224; 4T 453; 6T 310
12, 13 EW 52
13 4T 116
13, 14 GC 544
14 EW 295; PP 461
