Apocalipsa capitolul 8 1. Pecetea a şaptea. Capitolul 6 descrie ruperea primelor şase din cele şapte peceţi. Capitolul 7 este ca o paranteză prin faptul că întrerupe deschiderea peceţilor pentru a arăta că Dumnezeu are un popor adevărat care va fi în stare să stea în picioare în faţa urgiilor care au fost descrise (vezi cap. 6:17). Acum viziunea se întoarce la eschiderea peceţilor.
În cer o tăcere. În contrast cu evenimentele spectaculoase care urmează deschiderii celorlalte peceţi, o tăcere impresionantă urmează celei de-a şaptea peceţi. Această tăcere a fost explicată în cel puţin două moduri. Unii susţin că această tăcere în cer, ce urmează teribilelor evenimente ce vor avea loc pe pământ cu puţin timp înaintea celei de-a doua veniri (cap. 6:14–16), este datorată oştirilor cereşti care au părăsit curţile cereşti pentru a-L acompania pe Hristos spre pământ (vezi Mat. 25:31).
Un alt punct de vedere explică această tăcere în cer ca fiind o linişte a unei aşteptări înfricoşate (cf. referinţele la tăcere din EW 15,16; DA 693). Până la acest moment curţile cereşti au fost descrise ca fiind pline de laudă şi cântări. Acum totul este tăcut, într-o aşteptare înfricoşată a lucrurilor ce urmează să aibă loc. Astfel înţeleasă, tăcerea celei de-a şaptea peceţi înalţă o punte între ruperea peceţilor şi sunarea din trâmbiţe, căci se sugerează că descoperirea nu este terminată cu cea de-a şaptea pecete – mai este încă mult de arătat despre planul lui Dumnezeu cu privire la evenimentele din marea luptă împotriva celui rău (vezi v. 5).
O jumătate de ceas. Unii comentatori au înţeles această expresie în termenii formulei profetice de calculare a timpului unde o zi reprezintă un an literal (vezi Dan. 7:25). Pe această bază “o jumătate de ceas” ar fi egală cu aproape o săptămână literală (cf. EW 16). Alţii susţin că nu există o asigurare clară în Scriptură pentru a lua drept timp profetic vreo perioadă mai mică decât o zi întreagă, şi astfel preferă să înţeleagă “aproape o jumătate de ceas”, (în engleză “cam cât ar fi o jumătate de oră”) ca semnificând simplu o scurtă perioadă de timp fără a i se specifica lungimea. Adventiştii de ziua a şaptea au favorizat în general primul punct de vedere.
2. Am văzut. Vezi cap. 4:1.
Pe cei şapte îngeri. Deşi nu a mai menţionat nicăieri anterior pe aceşti şapte îngeri, Ioan consideră de la sine înţeles faptul că identitatea lor este suficient de întărită prin afirmarea faptului că ei sunt “cei şapte îngeri care stau înaintea lui Dumnezeu”.
Şapte trâmbiţe. În această viziune cei şapte îngeri sună din trâmbiţe pentru a anunţa judecăţile divine ce urmează să vină (vezi vs. 5, 6).
3. Un alt înger. Acesta nu este deci unul dintre cei şapte îngeri cu trâmbiţe.
Altarului. Compară cu Exod. 30:1–10.
Cădelniţă. Compară cu Lev. 10:1.
Tămâie multă. Vezi Exod. 30:34–38.
Împreună cu rugăciunile. Imaginea este aceea a unui înger care adaugă tămâie la rugăciunile sfinţilor pe măsură ce aceste rugăciuni se ridică la tronul lui Dumnezeu. Scena descrisă aici poate fi înţeleasă ca o slujire simbolică a lui Hristos pentru poporul Său (vezi Rom. 8:34; 1 Ioan 2:1; cf. PP 356; GC 414,415; EW 32,252). Hristos, ca mijlocitor, amestecă meritele Sale cu rugăciunile sfinţilor care devin astfel acceptabile înaintea lui Dumnezeu.
4. Fumul de tămâie. Vezi v. 3.
5. A umplut-o din focul. O schimbare intervine subit în scena mijlocirii. Îngerul îşi umple încă o dată cădelniţa cu jăraticul din foc, dar nu mai adaugă nici o tămâie.
L-a aruncat pe pământ. Sensul acestui gest este semnificativ pentru înţelegerea celor ce urmează să aibă loc când trâmbiţele vor suna. Două interpretări pot fi sugerate. Conform punctului de vedere pe care de adventiştii de ziua a şaptea l-au favorizat, încetarea slujirii îngerului de la altar este simbolul încetării slujirii lui Hristos pentru omenire – încheierea timpului de probă.
Tunetele, glasurile, fulgerele şi cutremurul de pământ ce urmează momentului când îngerul aruncă cădelniţa pe pământ descriu evenimentele ce vor avea loc la sfârşitul celei de-a şaptea trâmbiţe, urmând deschiderii templului (cap. 11:19), şi la cea de-a şaptea plagă, când din templu vine glasul ce spune: “S-a sfârşit” (cap. 16:17).
Unii preferă să vadă cap. 8:3–5, nu atât de mult în raport cronologic cât logic faţă de peceţi şi trâmbiţe. Acest punct de vedere este în concordanţă cu cel anterior ce spunea că slujirea îngerului de la altarul tămâierii este simbolul mijlocirii lui Hristos pentru poporul Său de-a lungul erei creştine. Dar accentuează faptul că rugăciunile sfinţilor sunt văzute ca ridicându-se la cer, şi interpretează semnificaţia acestor rugăciuni în termenii rugăciunii martirilor descoperită sub cea de-a cincea pecete: “Până când, Stăpâne, Tu care eşti sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?” (cap. 6:10).
Aceasta nu a fost numai rugăciunea martirilor, dar a fost şi subiectul rugăciunilor tuturor copiilor lui Dumnezeu care au suferit sub ororile descrise la momentul ruperii peceţilor. Astfel, când rugăciunile din cap. 8:3 sunt văzute în contextul peceţilor, gestul îngerului de a arunca pe pământ cădelniţa cu foc neamestecat cu tămâie poate fi văzut ca semnificând faptul că aceste rugăciuni îşi primesc acum răspunsul. În cap. 6:11 sfinţilor suferinzi li se dăduse un răspuns temporar în faptul că li s-a spus să mai aştepte până când avea să fie împlinit numărul martirilor.
Acum vine adevăratul răspuns la rugăciunea lor. Mânia lui Dumnezeu împotriva persecutorilor poporului Său nu va fi reţinută pe veci. În cele din urmă va fi revărsată, iar asta fără avantajul mijlocirii lui Hristos. Trâmbiţele sunt privite ca descriind aceste judecăţi. Acest al doilea punct de vedere încearcă să lege împreună peceţile şi trâmbiţele apreciindu-le ca fiind răspunsul lui Dumnezeu la evenimentele descrise sub peceţi.
Glasuri. Pentru repetarea acestor prevestiri vezi cap. 11:19; 16:18; cf. cu cele de mai sus la “l-a aruncat pe pământ”.
6. Şapte îngeri. Vezi v. 2.
Şapte trâmbiţe. Vezi v. 2. Câteva puncte de vedere au fost înaintate pentru interpretarea scenelor succesive care urmează sunării din trâmbiţe.
Un punct de vedere asupra trâmbiţelor este bazat pe asumarea faptului că, din moment ce simbolistica v. 5 arată către sfârşitul mijlocirii lui Hristos, evenimentele ce urmează pot fi văzute în mod logic ca reprezentând judecăţile lui Dumnezeu revărsate pe pământ după încheierea timpului de probă. Conform acestui punct de vedere aceste judecăţi fac o paralelă cu cele şapte plăgi de la sfârşit (cap. 16). Susţinătorii acestui punct de vedere indică anumite aspecte ale fiecărei trâmbiţe care-şi găsesc elemente similare în fiecare dintre plăgi.
Conform unui alt punct de vedere cele şapte trâmbiţe nu trebuie văzute cronologic, ci ca simboluri ale răspunsului divin la rugăciunile poporului lui Dumnezeu ce a suferit de-a lungul tuturor vremurilor. Cu alte cuvinte, această interpretare vede trâmbiţele ca reasigurarea lui Dumnezeu faţă de sfinţii persecutaţi că, în ciuda războaielor, ciumilor, foametelor şi morţii prin care ei pot trece, El nu a pierdut controlul acestei lumi. El este încă judecător şi va pedepsi pe cei necredincioşi. Vezi v. 5.
Punctul de vedere favorizat de adventiştii de ziua a şaptea este acela că aceste trâmbiţe reiau, la o scară mai mare, perioada istoriei creştine acoperită deja de cele şapte Biserici (cap. 2 şi 3) şi de cele şapte peceţi (cap. 6; 8:1), şi că ele accentuează evenimentele politice şi militare remarcabile ce vor avea loc în acest timp. Aceste evenimente vor fi discutate mai jos în comentariile respective fiecărei
trâmbiţe.
7. Grindină şi foc. Imaginea de aici este cea a unei mari furtuni cu grindină amestecată cu fulgere, aducând aminte de cea de-a şaptea plagă căzută asupra Egiptului (Exod. 9:22–25).
Pământ. Pământul, cu vegetaţia sa, este văzut ca ţinta specifică a acestui flagel (cf. cap. 16:2). Acest flagel este cu deosebire o descriere a invaziei vizigoţilor sub Alaric asupra Imperiului Roman. Aceasta a fost prima dintre incursiunile teutonilor în Imperiul Roman care a jucat un rol atât de important în prăbuşirea finală a acestuia. Începând cam la anul 396 d.Hr., vizigoţii invadaseră Tracia, Macedonia şi Grecia în partea răsăriteană a imperiului. Mai târziu au trecut Alpii şi au jefuit cetatea Romei la anul 410. Au distrus mare parte din ceea ce este acum Franţa pentru a se stabili în cele din urmă în Spania.
A treia parte. Această fracţie apare de repetate ori în Apocalipsa (vezi vs. 8,9,11,12; cap. 9:15,18; 12:4; cf. Zah. 13:8,9). Implică probabil o parte substanţială, dar nu o porţiune majoritară.
Toată iarba verde. Asprimea acestei furtuni este dramatizată arătând-o ca distrugând mare parte din vegetaţia pământului.
8. Ceva ca un munte. Ioan găseşte în mod evident un munte de foc ca fiind cea mai potrivită reprezentare a scenei care are loc înaintea ochilor lui. Simbolul “munţilor de foc” apare în literatura ebraică apocaliptică (vezi Enoh 18:13; R. H. Charles, The Apocrypha and Pseudepigrapha of the Old Testament, vol. 2, p. 200), dar nu este nici o dovadă că Ioan a preluat din această sursă descrierea fenomenului pe care îl vede acum. Compară cu Ier. 51:25, unde profetul descrie Babilonul ca fiind un “munte nimicitor” ce va deveni un “munte aprins”.
Mare. Marea cu viaţa din ea şi de pe ea este arătată ca fiind ţinta acestei judecăţi (cf. cap. 16:3).
Catastrofa anunţată de cea de-a doua trâmbiţă a fost văzută ca descriind pustiirile vandalilor. Împinşi din locurile lor din Tracia de către incursiunile hunilor veniţi din Asia centrală, vandalii au migrat prin Galia şi Spania către Africa de nord romană şi şi-au stabilit aici regatul cu capitala la Cartagina. De aici dominau Mediterana apuseană cu o armată de piraţi, pustiind coastele Spaniei, Italiei şi chiar Greciei, jefuind şi navele romane. Punctul maxim al ravagiilor lor l-a constituit anul 455 d.Hr. când pentru două săptămâni au prădat şi jefuit cetatea Romei.
A treia parte. Vezi v. 7.
S-a făcut sânge. Această plagă aduce aminte de prima plagă căzută asupra Egiptului (Exod. 7:20). În cea de-a doua plagă (Apoc. 16:3) marea “s-a făcut sânge”. “Sângele” aici reprezintă fără îndoială un masacru uriaş al fiinţelor umane.
9. Făpturile. Gr. ktismata, “lucrurile create”. Cuvântul grecesc nu implică neapărat viaţa, de aceea apare şi adăugirea “care… aveau viaţă”. Vezi Exod. 7:21.
Viaţă. Gr. psuchai (vezi Mat. 10:28).
10. A căzut o stea mare. Aceasta a fost interpretată ca descriind invazia şi ravagiile hunilor sub conducerea regelui lor Atila în secolul al V-lea. Intrând în Europa prin Asia centrală cam la anul 372 d.Hr., hunii s-au aşezat mai întâi de-a lungul fluviului Dunărea. Trei sferturi de secol mai târziu ei s-au mutat din nou şi pentru o scurtă perioadă au produs dezastre în diferite regiuni ale unui Imperiu Roman aflat pe punctul de a se prăbuşi. Trecând Rinul la anul 451 ei au fost opriţi de o uniune de trupe romane şi germane la Chalôns în nordul Galiei. După o scurtă perioadă de jefuire a Italiei, Atila moare la anul 453 şi aproape imediat hunii dispar din istorie. În ciuda scurtei perioade a ascensiunii lor, hunii au fost atât de hrăpăreţi în devastările lor încât numele lor a rămas de-a lungul istoriei ca sinonim pentru cele mai teribile măceluri şi distrugeri.
Făclie. Gr. lampas, aici însemnând probabil o torţă (vezi Mat. 25:1).
A treia parte. Vezi v. 7.
Râuri. Această judecată cade asupra surselor de apă proaspătă, în contrast cu apele sărate afectate sub trâmbiţa anterioară (v. 8; cf. cap. 16:4).
11. Se chema. Din moment ce un “nume” denotă adesea o caracteristică a celui ce-l poartă, numele acestei stele poate fi privit ca odescriere a judecăţii revărsate sub această trâmbiţă (vezi Faptele Ap. 3:16).
Pelin. Gr. apsinthos, o plantă cunoscută pentru amărăciunea ei, Artemisia absinthium. În pasajul de faţă apele însele devin amare.
12. A treia parte. Vezi v. 7.
Soare. Soarele, luna şi stelele au fost interpretate ca reprezentând marii luminători ai guvernului roman din apus – împăraţi, senatori şi consuli. Odată cu îndepărtare ultimului său împărat, în anul 476, prăbuşirea Imperiului Roman de Apus a început (vezi pp. 21, 22; cf. p. 111). Mai târziu, senatul şi consulatul său au cunoscut sfârşitul.
A treia parte din ele să fie întunecată. Ideea pare a fi aceea că aceste corpuri luminoase vor fi lovite pe durata unei treimi din timpul lor de strălucire, nu că o treime fizică din suprafaţa lor va fi lovită, pentru a străluci cu doar două treimi din luminozitatea lor. Astfel o treime din zi şi o treime din noapte vor fi în întuneric. Aplicat diviziunilor guvernului Imperiului Roman, simbolul poate descrie stingerea consecutivă a puterii imperiale, senatoriale şi consulare. Ideea pare a fi aceea că aceste corpuri luminoase vor fi lovite pe durata unei treimi din timpul lor de strălucire, nu că o treime fizică din suprafaţa lor va fi lovită, pentru a străluci cu doar două treimi din luminozitatea lor. Astfel o treime din zi şi o treime din noapte vor fi în întuneric.
Aplicat diviziunilor guvernului Imperiului Roman, simbolul poate descrie stingerea consecutivă a puterii imperiale, senatoriale şi consulare.
13. M-am uitat. Vezi cap. 4:1. Această pauză temporară în succesiunea trâmbiţelor cheamă către o atenţie specială asupra ultimelor trei, numite deosebit ca fiind “vaiuri”.
13. M-am uitat. Vezi cap. 4:1. Această pauză temporară în succesiunea trâmbiţelor cheamă către o atenţie specială asupra ultimelor trei, numite deosebit ca fiind “vaiuri”.
Un vultur. Vulturul poate fi văzut ca fiind un prevestitor al osândirii (vezi Mat. 24:28; cf. Deut. 28:49; Osea 8:1; Hab. 1:8).
În mijlocul cerului.Adică la zenit, pentru ca toţi să poată auzi solia sa.
Vai, vai, vai. Vaiul este repetat de trei ori din pricina celor trei judecăţi ce urmează să vină la sunetul ultimelor trei trâmbiţe. Fiecare dintre acestea este numită “vai” (vezi cap. 9:12; 11:14).
Locuitorii pământului. Adică cei necredincioşi (vezi cap. 3:10).
Comentarii ale Ellenei White la capitolul 8
Versete Referinţe în Spiritul Profetic
3 GC 414; PP 356; SR 377
3, 4 ChS 263; COL 156; DA 667; EW 32, 252; LS 100; ML 29; MYP 96;
PP 353, 367; TM 93; 6T 368, 467; 8T 178
Traducere Christian Salcianu
