Apocalipsa capitolul 9 1. Îngerul al cincilea. Trâmbiţa a cincea este discutată în vs. 1–12. Această trâmbiţă este primul “vai” (vezi cap. 8:13; cf. cap. 9:12,13).
O stea care căzuse. Steaua descrisă aici nu este văzută căzând, asemeni celei de sub trâmbiţa a treia (cap. 8:10), ci este arătată ca fiind deja căzută pe pământ.
Este interesant de notat, în trecere, că simbolul unei stele căzătoare apare şi în literatura ebraică apocaliptică pentru a-l descrie pe Satana ca o stea căzută din ceruri (Enoh 88:1; R. H. Charles, The Apocrypha and Pseudepigrapha of the Old Testament, vol. 2, p. 251).
I s-a dat. Aceasta implică faptul că puterea reprezentată de cheie nu era intrinsecă, ci îi fusese acordată de o putere mai mare.
Cheia. Posesiunea cheii implică puterea de a deschide şi de a închide (vezi Apoc. 3:7; cf. Mat. 16:19).
Un număr de comentatori au identificat cea de-a cincea şi cea de-a şasea trâmbiţă cu ravagiile sarazinilor şi turcilor. Ei arată spre războaiele între perşi sub Khosrau al II-lea (590–628 d.Hr.) şi romani sub Heraclius I (610–641) ca slăbind puterea acestor două imperii şi pregătind astfel calea pentru cucerirea musulmană. Cheia, sugerează ei, este căderea lui Khosrau, a cărui înlăturare şi ucidere din anul 628 d.Hr., au marcat sfârşitul Imperiului Persan ca putere efectivă şi au deschis calea înaintării forţelor arabe.
Fântânii Adâncului. Gr. phrear teµs abussou, “fântâna [locului] fără fund” sau “fântâna abisului”. Cuvântul abussos este deseori folosit în Septuaginta pentru a traduce ebraicul tehom (vezi Gen. 1:2, unde abussos reprezintă oceanul preistoric). În Iov 41:31 reprezintă marea în general, iar în Ps. 71:20, adâncurile pământului. Abussos este şi sălaşul leviatanului.
Astfel textul Septuagintei pentru Iov 41:22,23,25 (vs. 31,32,34 ale textului masoretic, şi al versiunii Cornilescu) redă, “El [leviatanul] face adâncul [abussos] să clocotească ca un cazan de aramă; şi priveşte marea ca pe un vas cu mir, partea cea mai de jos a adâncului ca roabă: el cunoaşte adâncul ca fiind domeniul lui. … El se uită la orice lucru înălţat: şi el este împăratul tuturor celor ce se află în ape” (traducerea engleză în ediţia Bagster a Septuagintei). În ceea ce îi priveşte pe arabi, fântâna adâncului poate fi văzută ca reprezentând vastele întinderi ale deşerturilor arabe de unde au ieşit aceşti urmaşi ai lui Mahomed pentru a-şi răspândi stăpânirea pe largi teritorii.
2. Fântâna Adâncului. Vezi v. 1.
Întunecat. Compară cu cap. 6:12. Întunericul este dealtfel o caracteristică a celei de-a cincea plăgi (cap. 16:10). În ceea ce îi priveşte pe musulmani, întunecarea soarelui poate fi privită ca fiind o întunecare a soarelui creştinismului. Acesta a fost efectul răspândirii religiei islamului.
3. Lăcuste. Această pedeapsă aduce aminte de lăcustele care au umplut Egiptul (Exod. 10:13–15). Foarte timpuriu, în secolul al VIII-lea d.Hr., un călugăr spaniol, Beatus, se spune că ar fi identificat acest simbol al lăcustelor cu arabii musulmani, care în timpul său tocmai invadaseră Africa de nord, Orientul apropiat şi Spania. De la el încoace mulţi comentatori au fost menţionaţi ca având o identificare similară.
Scorpiile. Lăcustele obişnuite nu atacă fiinţele umane, dar aceste lăcuste sunt descrise ca având veninul scorpionilor. Scorpionii sunt descrişi ca fiind ostili oamenilor (vezi Eze. 2:6; Luca 10:19; 11:12).
4. Să nu vatăme. Lăcustele distrug vegetaţia, şi nu oameni. Dar acestor lăcuste li s-a poruncit să nu rănească nici o plantă. Atacurile lor trebuie direcţionate numai împotriva oamenilor necredincioşi.
Cei ce identifică simbolul lăcustelor cu sarazinii au sugerat că această oprire reflectă politica cuceritorilor arabi de a nu distruge proprietăţi fără chibzuinţă sau să ucidă creştini sau evrei atâta timp cât ei se vor supune plăţii unui tribut. Cu privire la o anumită clasă de oameni, se spune despre Abu-becr, succesorul lui Mahomed, că ar fi ordonat soldaţilor săi: “‘Veţi găsi un alt neam de oameni care aparţin sinagogii Satanei, care şi-au ras cununi pe capete; asiguraţi-vă că le-aţi spintecat capetele, şi nu le acordaţi nici o îndurare până când fie se întorc la mahomedanism, fie plătesc tribut’” (citat în Edward Gibbon, The Decline and Fall of the Roman Empire, J. B. Bury, ed., vol. 5, p. 416). Această grupare de oameni nu a fost identificată cu certitudine.
Când este aplicată la arabii musulmani această restricţie poate fi văzută ca reprezentând politica lor de a permite celui cucerit să trăiască. Această conduită a fost adoptată pentru ca cuceritul să îl sprijinească pe cuceritor în viitoarele lui cuceriri.
Pe frunte. Vezi Eze. 9:4; Apoc. 7:3.
N-au pe frunte pecetea. Unii au sugerat că, întrucât păstrarea sabatului este în ultimă instanţă semnul exterior al lucrării de sigilare a Duhului Sfânt (vezi Eze. 9:4), cei atacaţi de “lăcuste” aici sunt cei ce nu ţin adevăratul sabat.
5. Nu să-i omoare. Pedeapsa adusă de lăcuste este durerea, nu moartea.
Cinci luni. Pentru o discuţie asupra acestei perioade vezi Note adiţionale la sfârşitul capitolului.
Scorpiei. Vezi v. 3. Înţepătura unui scorpion poate fi foarte dureroasă, dar este rareori mortală pentru om.
6. Vor căuta moartea. Compară atitudinea oamenilor de aici cu cei descrişi în cap. 6:16. Vezi Iov 3:21; cf. Ier. 8:3.
7. Semănau cu nişte cai. Vezi Ioel 2:4, de care aduce aminte acest pasaj. Unii văd în cai o referire la cavalerie, un element proeminent în forţele militare arabe.
Cununi. Gr. stephanoi, simboluri ale biruinţei (vezi cap. 2:10). Unii văd aici o referire la turbane, care a fost pentru mult timp tradiţionalul acoperământ al capului la arabi.
Feţe de oameni. Probabil o sugerare a faptului că agenţii acestei pedepse sunt fiinţe umane.
8. Părul de femeie. Unii au aplicat acest element al viziunii la părul lung purtat de către trupele arabe.
Dinţi de lei. Acest simbol sugerează putere şi rapacitate.
9. Platoşe de fier. Crusta lăcustelor poate să fi sugerat această descriere. Simbolul indică imbatabilitatea agenţilor acestei judecăţi.
Vuietul unor care. Compară cu Ioel 2:5.
10. Ca de scorpii. Adică asemeni cozilor scorpionilor care au acul veninos.
Să vatăme pe oameni. Vezi v. 5.
Cinci luni. Vezi Note adiţionale la sfârşitul capitolului.
11. Peste ele aveau ca împărat. Înţeleptul Agur a declarat că “lăcustele n-au împărat, şi totuşi pornesc toate în cete” (Prov. 30:27). Lăcustele din pasajul de faţă sunt în orice caz mult mai bine organizate în lucrarea lor distructivă, căci au peste ele un comandant de ale cărui porunci ascultă. Cei care aplică a cincea şi a şasea trâmbiţă la arabii musulmani şi turci văd în acest împărat o referire la Osman I (1299–1326), fondatorul tradiţional al Imperiului Otoman. Primul său atac asupra Imperiului Grec care, conform lui Gibbon a avut loc la 27 iulie 1299, este văzut ca marcând începutul perioadei de cinci luni de chin (Apoc. 9:7, 10). Pentru o discuţie asupra acestei perioade vezi Note adiţionale la sfârşitul capitolului.
Îngerul. Sau “trimisul”, cel care conduce forţele ce ies din fântâna adâncului.
Adâncului. Vezi v. 1.
Abadon. Gr. Abaddoµn, o transliterare a ebraicului OAbbadon, “distrugere”, “ruină”. Acest cuvânt este folosit cu sensul general din Iov 31:12, şi este asemănat cu “locuinţa morţilor” (ebraică sheOol, simbolica lume a morţilor; vezi Prov. 15:11) din Iov 26:6. Folosirea aici a unui nume ebraic este semnificativă în ceea ce priveşte faptul că mare parte din simbolismul lui Ioan este de origine ebraică şi iudaică. În tradiţia iudaică OAbbadon-ul este personificat (vezi Talmud Shabbath 89a).
Pe greceşte. Ioan adaugă numele grec care traduce OAbbadon pentru cititorii săi de limbă greacă.
Apolion. Gr. Apolluoµn, “unul care distruge”, “un distrugător”.
12. Nenorocire. Vezi cap. 8:13.
13. Îngerul al şaselea. Adică cel de-al doilea vai (vezi cap. 8:13; 11:14; cf. cap. 9:12).
Patru coarne. Indicaţia textuală (vezi cap. 1:3) este împărţită între redarea aceasta sau doar simplu “coarne”. Pentru o discuţie asupra coarnelor altarului tămâierii în cortul din pustie vezi Exod. 37:26.
Altarului de aur. Fără îndoială este acelaşi altar cu cel unde îngerul slujise rugăciunilor sfinţilor (cap. 8:3–5).
14. Patru îngeri. Anterior profetul văzuse patru îngeri care aveau puterea de a ţine vânturile din suflarea lor (cap. 7:1). Ei au o putere mondială; cei patru de aici par a fi localizaţi.
Majoritatea comentatorilor care au interpretat cea de-a cincea trâmbiţă ca aplicându-se sarazinilor au văzut în cea de-a şasea trâmbiţă pe turci. Unii dintre aceştia identifică pe cei patru îngeri cu cei patru sultani ai Imperiului Otoman, numiţi a fi Aleppo, Iconium, Damascus şi Bagdad. Alţii văd în aceşti îngeri forţele distructive care au înaintat împotriva lumii apusene.
Legaţi. Literal, “au fost legaţi”. Aceşti îngeri au fost ţinuţi din lucrarea judecăţii până la momentul când cel de-al şaselea înger va suna din trâmbiţă.
Eufrat. Comentatorii care aplică cea de-a şasea trâmbiţă la turci dau o interpretare literală Eufratului, în sensul că din această zonă a Eufratului au venit turcii atunci când au intrat în Imperiul Bizantin. Dar, întrucât numele Sodoma, Egipt (cap. 11:8) şi Babilon (cap. 14:8; 17:5; 18:2,10,21) sunt folosite simbolic în Apocalipsa, alţi comentatori susţin că Eufratul ar trebui de asemenea înţeles simbolic (vezi cap. 16:12).
Unii dintre aceştia notează că, pentru israeliţi, Eufratul constituia frontiera nordică a ţării pe care ideal aceştia trebuiau să o ocupe (Deut. 1:7, 8 ) şi pe care, la apogeul puterii lor, au dominat-o, cel puţin într-o anumită măsură (vezi 1 Împ. 4:21). Dincolo de Eufrat erau naţiunile străine din nord care în mod repetat măturau şi înghiţeau Israelul (cf. Ier. 1:14). Conform acestui punct de vedere aici Eufratul indică o frontieră dincolo de care Dumnezeu ţine forţele ce vor duce la îndeplinire judecata Sa sub cea de-a şasea trâmbiţă.
Sunt alţii care fac o legătură între Eufrat şi Babilonul tainic. Ei indică faptul că, întrucât mai târziu în Apocalipsa apostazia finală este descrisă ca fiind Babilonul tainic (cap. 17:5) şi o atenţie deosebită este atrasă asupra faptului că stă pe “ape mari” (v. 1), şi întrucât Babilonul istoric era literal situat pe apele Eufratului (vezi Vol. IV, p. 796), Eufratul este aici un simbol pentru domeniul puterii reprezentate ca Babilonul tainic (cf. cap. 16:12).
15. Patru îngeri. Vezi v. 14.
Pentru ceasul. Cu privire la expresia “pentru ceasul, ziua, luna şi anul” vezi Note adiţionale la sfârşitul capitolului; cf. cap. 17:12.
A treia parte. Vezi cap. 8:7.
16. Oştire … de călăreţi. Cei patru îngeri sunt descrişi ca vărsându-şi furia judecăţilor lor prin mijloacele unei mari oştiri de cavalerie. În vremurile antice cavaleria era cea mai rapidă şi mai mobilă diviziune a armatei. De aceea aici poate fi văzută ca simbolizând rapiditatea şi proporţiile prin care va veni această pedeapsă.
Douăzeci de mii de ori zece mii. Adică două sute de milioane. Numărul este fără îndoială simbolul unei oştiri vaste, nenumărate.
Am auzit. Sintaxa frazei în greacă poate sugera că Ioan a auzit acest număr şi i-a înţeles semnificaţia. Informaţia orală i-a confirmat impresia unei gloate nenumărate.
17. Mi s-au arătat. Descrierea cailor şi a călăreţilor lor pare să urmeze familiarul paralelism inversat ebraic: mai întâi caii, apoi sunt menţionaţi călăreţii; apoi sunt descrişi călăreţii, şi în final iar caii.
Platoşe. Adică ale călăreţilor.
Ca focul. Adică arzătoare. Probabil că nu numai armura călăreţilor apărea strălucitoare, ci şi trupele însele se poate să fi apărut profetului ca îmbrăcate în foc. Vezi mai jos la “iacint”.
Iacint. Gr. huakinthinos, o culoare violetă sau un albastru închis. Unii sugerează că asta poate reprezenta fumul ce însoţeşte focul (vezi mai jos “foc, fum şi pucioasă”). Alţii văd culoarea ca fiind o descriere a uniformelor turceşti, în care roşul (sau stacojiu), albastru, şi galben erau predominante. Focul, cred ei, reprezintă culoarea roşie, iar pucioasa galbenul.
Pucioasă. Gr. theioµdeis, “sulfuros”, “de pucioasă”. Foc şi pucioasă sunt menţionate adesea împreună în cartea Apocalipsei (cap. 9:18; 14:10; 19:20; 20:10; 21:8). Pentru o posibilă semnificaţie a culorii vezi cele de mai sus la “iacint”.
Capete de lei. Această comparare a “călăreţilor” cu regele animalelor sugerează ferocitate şi maiestate.
Foc, fum şi pucioasă. Aceleaşi lucruri care au părut că înveşmântează călărimea ies acum din gurile cailor lor. Menţionarea “fumului” în locul “iacintului” călăreţilor întăreşte sugestia că cele două sunt asemenea (vezi cele de mai sus la “iacint”). Compară cu descrierea leviatanului din Iov 41:19–21. Comentatorii care identifică cea de-a şasea trâmbiţă cu ravagiile turcilor otomani văd în “foc, fum şi pucioasă” o referire la folosirea pulberii şi a armelor de foc, introduse cam în această perioadă. Ei indică faptul că descărcarea unei muschete de un soldat aflat călare pare să se vadă de la distanţă ca şi cum ar veni din gura calului.
18. A treia parte. Vezi cap. 8:7.
Aceste trei urgii. Faptul că aceste judecăţi sunt numite urgii este privit de unii ca o sugestie asupra paralelei ce există între trâmbiţe şi cele din urmă şapte plăgi (vezi cap. 8:6).
Foc … fum … pucioasă. Vezi v. 17.
19. Gurile. Ioan deja a descris aceşti cai ca ucigând oamenii prin focul, fumul şi pucioasa care ies din gurile lor (vezi v. 17).
Cozile. Aceşti cai îşi descarcă mânia atât prin capetele şi cozile lor. Compară cu lăcustele celei de-a cincea trâmbiţe, ale căror bolduri erau în cozile lor (v. 10). În ceea ce îi priveşte pe turci, anumiţi comentatori văd în aceste “cozi” o referire la coada de cal ca drapel turcesc.
20. Ceilalţi oameni. Majoritatea oamenilor nu au fost distruşi de aceste teribile pedepse, dar, în ciuda celor suferite de fraţii lor, ei nu au luat aminte aşa cum ar fi trebuit şi nu s-au pocăit.
Faptele mâinilor lor. În special idolii pe care i-au făcut (vezi Deut. 4:28; Ps. 135:15; Ier. 1:16). În vremurile moderne oamenii care în viaţa lor dau lucrărilor propriilor lor genii inventive o importanţă mai mare decât dau lui Dumnezeu şi împărăţiei Sale sunt deopotrivă condamnaţi. În timp ce sunt bune în ele însele, lucrările moderne comfortabile – lucrările mâinilor oamenilor – pot umple adesea vieţile oamenilor atât de mult încât să devină idoli asemeni celor din vechime, dumnezei de lemn, piatră sau metal. Compară cu 1 Ioan 5:21.
Dracilor. Gr. daimonia, “demoni” (vezi 1 Cor. 10:20). Aceasta se referă la închinarea spiritelor, obişnuită în vremurile antice şi o practică larg răspândită între multe grupuri păgâne.
Idolilor. În contrast cu închinarea adusă spiritelor, aceasta condamnă închinarea adusă obiectelor concrete, dar lipsite de viaţă.
Aur. Aur, argint, aramă, piatră, lemn, sunt enumerate în ordinea descrescătoare a valorii lor ca materiale.
Nu pot nici să vadă. Nebunia idolatriei este dramatizată de faptul că aceste obiecte, cărora li se aduce închinare ca unor dumnezei, nu au nici măcar cele mai comune simţuri ale animalelor, şi cu atât mai puţin ale oamenilor (vezi Ps. 115:4–7; Ier. 10:5; Dan. 5:23).
21. Uciderile. Păcatul idolatriei împotriva lui Dumnezeu duce adesea la delicte ca cele prezentate aici (vezi Apoc. 21:8; 22:15; cf. Gal. 5:20).
Vrăjitoriile. Vezi cap. 18:23.
Curvia. Gr. porneia, “prostituţie”, “infidelitate”, un termen general ce denotă orice fel imaginabil de relaţie sexuală nelegitimă.
Furtişagurile. Vezi 1 Cor. 6:10.
NOTE ADIŢIONALE LA CAPITOLUL 9
Unul dintre primii comentatori biblici cunoscuţi care ar fi identificat pe turci ca fiind puterea descrisă sub cea de-a şasea trâmbiţă a fost reformatorul elveţian, Heinrich Bullinger (mort 1575 d.Hr.), deşi Martin Luther atribuise deja această trâmbiţă ca simbol la musulmanilor. În orice caz, în datarea acestei trâmbiţe comentatorii au arătat o largă divergenţă de opinii, deşi majoritatea clară a comentatorilor au atribuit date pentru cea de-a cincea trâmbiţă în timpul perioadei în care sarazinii erau în ascendenţă, iar pentru cea de-a şasea trâmbiţă în timpul înfloririi fie a turcilor otomani fie a celor seleuci.
În 1832 William Miller a făcut o nouă încercare de a data aceste trâmbiţe făcând între ele o legătură cronologică (în cea de-a cincea serie a unor articole din revista Telegraph din Vermont). Pe baza principiului an-zi (vezi Dan. 7:25), Miller a calculat cele cinci luni ale celei de-a cincea trâmbiţe (Apoc. 9:5) ca fiind 150 de ani literali, iar ceasul, ziua, luna şi anul al celei de-a şasea ca fiind 391 de ani şi 15 zile. Mulţi comentatori înaintea lui Miller adoptaseră aceleaşi calcule, dar nu au făcut legătura cronologică între cele două perioade.
Miller a înaintat punctul de vedere conform căruia perioada de timp a celei de-a şasea trâmbiţe urma imediat celei din trâmbiţa a cincea, împreună formând 541 de ani şi 15 zile. Această perioadă a fost datată ca începând cu anul 1298 d.Hr., considerându-l drept primul atac al turcilor otomani ce a avut loc asupra Imperiului Bizantin, şi terminându-se în anul 1839. Astfel, conform acestui punct de vedere, ambele trâmbiţe reprezintă pe turcii otomani, cea de-a cincea înălţarea lor, iar cea de-a şasea perioada lor de dominaţie.
În 1838 Josiah Litch, unul dintre asociaţii lui Miller în mişcarea celei de-a doua veniri din America a revizuit datele lui Miller menţionând anii 1299-1449 pentru cea de-a cincea trâmbiţă, şi 1449-1840 pentru trâmbiţa a şasea. Litch a acceptat data de 27 iulie 1299, pentru bătălia de la Bafeum, lângă Nicomedia, pe care el a privit-o ca primul atac al turcilor otomani asupra Imperiului Bizantin. El a văzut data anului 1449 ca semnificând colapsul puterii bizantine, căci spre sfârşitul anului 1448 un nou împărat bizantin, Constantin Palaeologul, a cerut permisiunea sultanului turc Murad al II-lea înainte de a îndrăzni să urce pe tron, şi, în fapt, nu a primit coroana decât la 6 ianuarie 1449, după ce o astfel de permisiune i-a fost acordată. Litch credea că perioada de 150 de ani constituia timpul în care turcii otomani au “chinuit” (vezi v. 5) Imperiul Bizantin.
Aşa cum s-a afirmat deja, Litch a notat anul 1299 ca fiind începutul celei de-a cincea trâmbiţe, mai exact la data de 27 iulie 1299, data bătăliei de la Bafeum. El a calculat pentru această trâmbiţă o perioadă de 150 de ani. Aceasta l-a adus la data de 27 iulie 1449, pentru începutul celei de-a şasea trâmbiţe. Adăugând alţi 391 de ani a ajuns la data de 27 iulie 1840. Cele 15 zile l-au dus în luna august a aceluiaşi an. El a prezis că în acea lună puterea Imperiului Otoman va fi doborâtă. În orice caz, la început el nu a fixat o zi precisă a lunii august. La scurt timp înainte de expirarea acestei perioade el a declarat că Imperiul Otoman va fi doborât pe data de 11 august, adică la exact 15 zile după 27 iulie 1840.
La acea vreme atenţia lumii era direcţionată asupra evenimentelor ce aveau loc în Imperiul Otoman. În luna iunie a anului 1839, Mohammed Ali, paşă al Egiptului şi doar cu numele un vasal al sultanului, s-a răsculat împotriva stăpânului său. El i-a învins pe turci şi le-a capturat flota. În această conjunctură sultanul Mahmud al II-lea a murit, iar miniştrii succesorului său, Abdul Mejid, au propus o înţelegere cu Mohammed Ali prin care acesta să primească drept moştenire paşalâcul Egiptului, iar fiul său Ibrahim, stăpânirea Siriei.
În orice caz, Marea Britanie, Franţa, Austria, Prusia şi Rusia, care aveau toate interese în Orientul apropiat, au intervenit la acest moment insistând ca nici o înţelegere să nu fie făcută între turci şi Mohammed Ali fără consultarea lor. Negocierile au fost tergiversate până în vara anului 1840, când, la data de 15 iulie, Marea Britanie, Austria, Prusia, şi Rusia au semnat tratatul de la Londra, propunând să se susţină chiar prin forţă termenii propuşi în anul anterior de către turci.
Cam la acest timp Litch a anunţat că a anticipat căderea puterii otomane la data de 11 august. În acea zi emisarul turc Rifat Bey a sosit la Alexandria cu termenii Conveţiei de la Londra. În aceeaşi zi, ambasadorii celor patru mari puteri au primit o comunicare din partea sultanului care se întreba ce fel de măsuri se vor lua într-o situaţie care va afecta vital imperiul său. I s-a spus că “au fost luate măsuri”, fără ca acesta să ştie care erau. Litch a interpretat aceste evenimente ca fiind o recunoaştere a guvernului turc că puterea sa independentă fusese pierdută.
Aceste evenimente, având loc la exact timpul specificat de prezicerea lui Litch, au exercitat o largă influenţă asupra gândirii celor din America ce erau interesaţi în mişcarea milerită. Într-adevăr această prezicere a lui Litch a avut bătaie lungă dând credit şi altor profeţii temporale, neîmplinite încă – în mod special celei privitoare la cele 2300 de zile – ce erau predicate de către mileriţi. Astfel această împlinire a anului 1840 a fost un factor semnificativ în consolidarea aşteptării celei de-a doua veniri trei ani mai târziu (vezi GC
334,335).
Ar trebui clarificat faptul că, în orice caz, comentatorii şi teologii au fost în general foarte divizaţi cu privire la însemnătatea trâmbiţelor a cincea şi a şasea. Aceasta s-a datorat în principal problemelor apărute în trei domenii: (1) sensul simbolismului în sine; (2) sensul textului grecesc; (3) evenimentele istorice şi datele implicate. Pentru a dezbate adecvat aceste probleme am fi nevoiţi să trecem de limitele permise ale acestui comentariu.
În general vorbind, interpretarea adventiştilor de ziua a şaptea asupra celei de-a cincea şi a şasea trâmbiţe, cu deosebire în ceea ce priveşte perioadele de timp implicate, este în esenţă cea a lui Josiah Litch.
COMENTARII ALE Ellenei White LA CAPITOLUL 9
Versete Referinţe în Spiritul Profetic
5, 14, 15 GC 334
Traducere Christian Salcianu
