Articole CreştineResurse Spirituale, Practice şi Gratuite

Categorii

Cine este fiara si cine i-a dat putere?

Scris la: 15 aprilie 2009

 











       Am vazut în prelegerea trecuta cum inspiratia divina ne-a zugravit în capitolul 13 o fiara, o fiara nespus de hidoasa, o combinatie de elemente foarte semnificative care apartineau altor trei fiare: leu, urs si leopard. Aceste trei fiare sînt de fapt fiarele prin care inspiratia divina a vrut sa-i înfatiseze proorocului Daniel cu multe secole înainte de apostolul Ioan natura si caracterul marilor imperii mondiale ale lumii prin care Satana vroia sa lucreze la nimicirea poporului lui Dumnezeu. Si aceste trei imperii au fost Babilonia, Medo-Persia si Grecia. Dar atît în cartea lui Daniel cît si în Apocalipsa mai apare si aceasta a patra fiara despre care citim în Apocalipsa 13,2 ca “Satana i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie si o mare stapînire”. Aceasta este fiara prin care Satana a lucrat si va continua sa lucreze pîna la încheierea timpului. Ea este, daca vreti, paravanul, camuflajul lui Satana si în realitate unealta lui preferata. Aceasta fiara reprezinta cel de al patrulea imperiu mondial, Imperiul Roman, atît în faza lui imperiala cît si în faza lui papala.

        Despre aceasta fiara, atît proorocul Daniel cît si apostolul Ioan spun în esenta aceleasi lucruri cînd o descriu, însa, interesant este faptul ca apostolul Ioan atunci cînd descrie la începutul capitolului 12 pe Satana, pe balaurul, vrajmasul lui Iisus si al adevaratei Sale biserici, si apoi, în capitolul 13 pe fiara, stabileste între balaur si fiara niste asemanari. Atît balaurul cît si fiara au zece coarne si sapte capete si aceeasi ura contra lui Dumnezeu si contra sfintilor Sai credinciosi. Fara nici o discutie ca între a patra fiara si Satana este o relatie foarte strînsa. Evident ca planurile criminale ale lui Satana nu au cunoscut succesul scontat de el prin celelalte trei fiare de mai înainte, de aceea acum, în cea de a patra fiara el a investit totul – puterea lui, scaunul lui de domnie si o mare stapînire. Dar Imperiul Roman de altadata care parea ca s-a stins odata cu invazia popoarelor barbare venite dinspre rasarit a continuat sub ceea ce istoria avea sa comnsemneze ca fiind
Imperiul Romei papale.

        În prelegerea trecuta, pentru cei interesati am aratat cum a avut loc aceasta trecere de la Roma imperiala la Roma papala. Aparent, toate au fost un fel de joc al istoriei, un fel de concurs de împrejurari, un fel de conjunctura, însa nu uitati ca în spatele acelei fiare statea marele maestru al raului, Satana. În aceasta privinta a trecerii de la Roma imperiala la Roma papala, se pare ca profetia din capitolul 7 din cartea lui Daniel este mai deslusita. Ea arata ca, la un moment dat, din rîndul celor zece coarne ale celei de a patra fiare s-a ridicat un corn mic care a crescut putin cîte putin, nespus de mult pîna cînd a ajuns mai mare decît toate celelalte coarne si a smuls trei din cele zece. Observati ca din rîndul celor zece coarne a iesit acel corn mic si acest corn mic se afla pe capul aceleiasi fiare. Dar în spatele acestor manevre pur istorice, militare si politice era Satana. Vorbind despre aceasta trecere de la puterea pagîna imperiala a Romei de altadata, la puterea politico religioasa a Romei papale, James Conry, un autor catolic a scris în articolul intitulat “Doua Rome“, publicat în The American Catholic Quarterly Review din aprilie 1911, la pagina 194, urmatoarele (notati va rog cu atentie, sînt declaratiile unui catolic, care apar într-o revista catolica de prestigiu):
“Cu multe veacuri în urma cînd Roma, datorita neglijentei împaratilor de apus a fost lasata la bunul plac al hoardelor barbare, locuitorii Romei si-au întors privirea spre altcineva pentru ajutor si protectie, si i-a cerut acestuia sa stapîneasca peste ei. Si astfel a început suveranitatea politica, civila a papilor. Urcînd în umilinta treptele spre tronul cezarilor, vicarul lui Hristos a pus mîna pe sceptrul în fata caruia împaratii si regii Romei aveau sa se închine plini de respect timp de veacuri”. Daca ati urmarit citatul cu atentie ati putut trage o concluzie clara si dreapta. De la primul papa care s-a instalat pe tronul Romei, în anul 538 si pîna azi, cu actualul papa, adevaratul scaun al papei a fost si este vechiul scaun al Romei pagîne. Roma pagîna i-a dat Romei papale scaunul ei, dar în realitate Satana a dat fiarei puterea si scaunul ei de domnie. Fara îndoiala ca aceste afirmatii daca vor fi auzite de urechile unui frate crestin catolic vor provoca niste reactii foarte negative, vor tulbura si vor rani niste sentimente, niste convingeri deosebit de scumpe. Desigur ca nimeni nu ar accepta cu placere ca asemenea afirmatii sa fie asezate în contul bisericii sale. Numai ca aceste afirmatii vedem bine ca sînt facute de profetie, sînt verificate de istorie si sînt acceptate ca fiind niste adevaruri istorice chiar si de persoane influente din biserica Catolica.

        În ce ma priveste doresc sa asigur pe oricare dintre cititori ca eu am cultivat si am promovat totdeauna un respect deosebit fata de toti crestinii seriosi si credinciosi cu adevarat indiferent de numele bisericii în care sînt membri. Dar, pe de alta parte, eu cred ca daca este cazul sa oferim un adevar, sa acceptam un adevar si sa-l aparam, ceea ce are suprema importanta nu este numele bisericii care va fi afectata de acel adevar ci adevarul în sine, la care trebuie sa luam cu totii seama. Stînd de vorba cu multi crestini sinceri asupra acestui subiect, chiar necatolici fiind, acestia s-au aratat foarte interesati sa primeasca raspuns la o întrebare care evident, nu le da pace. Iata întrebarea lor:
“Vedeti, toata lumea de azi priveste spre papa de la Roma cu ochi plini de interes, cu respect, cu apreciere. Cum puteti dovedi cu Scriptura ca fiara din Apocalipsa 13 este chiar papalitatea de iari si de azi?” Trebuie sa va marturisesc ca la o asemenea întrebare n-as fi putut raspunde daca afirmatiile profetiei biblice nu mi-ar fi venit în ajutor. Eu am socotit lucrurile astfel: Daca profetiile din Daniel si Apocalipsa ne duc spre o aceeasi concluzie, atunci tot aceste profetii ar trebui sa ne ofere elementele necesare pentru o corecta identificare a fiarei. Va invit pentru aceasta sa verificati împreuna cu mine profetia si sa trageti concluziile care se cuvin. De pilda, în capitolul 13 din Apocalipsa, la versetul 3 citim: “Si tot pamîntul se mira dupa fiara”. Ce va spun aceste cuvinte? Nu-i asa ca fiara reprezinta o putere mondiala asupra careia sînt îndreptati toti ochii lumii de azi? De fapt acesta a fost rolul mult placut al bisericii Catolice dintotdeauna – sa fie în centrul atentiei lumii, sa primeasca onorurile lumii, sa dispuna de dreptul de a împarti ea favorurile, de a fi la masa tratativelor cu marile puteri.

        De curînd am gasit o carte extrem de interesanta, de actualitate si plina de fapte. Numele ei este semnificativ: Moscova, Washington, Vatican. Ideea cartii, bazata pe fapte reale, desigur ca nu a placut bisericii Catolice, drept pentru care sfîntul scaun papal a interzis circulatia acestei carti în rîndul bisericii catolice, trecînd-o pe lista neagra. Cartea vorbeste despre rolul politic pe care biserica Romano-Catolica l-a jucat si prefera sa-l joace între cele doua superputeri. Roma, cu cele peste 80 milioane de adepti, desigur ca reprezinta o forta mult rîvnita, atît de Moscova cît si de Washington. A fost o vreme cînd “mingea” sa sa zicem asa, s-a jucat pe terenul Moscovei, pe tronul papal tinînd mîna pe sceptru un papa pro-sovietic. Dupa cîteva eliminari subtile, misterioase, de papi, din ultima vreme, se pare ca azi balonul se joaca pe terenul Washingtonului. Dar, oricum, ramîne un adevar simplu si clar ca tot pamîntul s-a mirat si va continua sa ramîna plin de uimire privind spre aceasta fiara plina de putere si stapînire. Unde se va opri aceasta foame si goana dupa influenta si putere? Daca vreti, coborîti putin privirea pe textul capitolului 13, cinci versete mai jos, la versetul 8 si cititi ce scrie:
“Si toti locuitorii pamîntului i se vor închina”. Desigur ca mai departe versetul arata clar ca vor fi si exceptii. Toti se vor închina, însa cu exceptia acelora al caror nume a fost scris în cartea vietii Mielului. Aceasta înseamna ca oamenii nu se vor mai juca la nesfîrsit de-a baba oarba cu chestiunea închinarii si a slujirii. Lucrurile se vor pune deosebit de clar si de frontal: ori cu Mielul, ori cu fiara. Ori esti scris între adevaratii urmasi ai Mielului, ori înregistrat între cei ce se mira si apoi se închina fiarei.

        Dar sa ne întoarcem acum la versetul 5 pentru a continua investigatia noastra. Cuvîntul din acest verset ne spune despre fiara astfel:
“I s-a dat o gura care vorbea vorbe mari si hule”. Versetul 6 cauta sa precizeze care era tinta hulelor fiarei. Aceasta tinta era Dumnezeu. “Ea si-a deschis gura”, ne spune





versetul 6, “si a început sa rosteasca hule împotriva lui Dumnezeu, sa-I huleasca numele, cortul si pe cei ce locuiesc în cer”. Fiara s-a asezat pe tronul cezarilor ca o putere politica în lumea de ieri si de azi, dar gura fiarei racneste hule nu împotriva oamenilor ci împotriva lui Dumnezeu aratînd prin aceasta ca ea este nu numai o forta cu caracter civil ci si religios.

        Poate ca aici este cazul sa prezentam mai pe larg în ce constau hulele fiarei adresate lui Dumnezeu. Dupa cum stiti Sfintele Scripturi ne învata ca Domnul Iisus Hristos, prin jertfa Sa de pe Golgota este Mîntuitorul nostru. Dar, dupa înaltarea Sa la cer, Iisus a luat asupra Sa ca o continuare a actului suprem savîrsit la Golgota, o noua raspundere, aceea de Mijlocitor între om si Dumnezeu. Despre aceasta slujba apostolul Pavel scrie în 1 Timotei 2,5 astfel:
“Caci este un singur Dumnezeu si este un singur Mijlocitor între Dumnezeu si oameni, Omul Isus Hristos”. De aceea, în epistola catre Evrei sîntem invitati la capitolul 4 versetele 15 si 16 astfel:“Caci n- avem un Mare Preot care sa n-aiba mila de slabiciunile noastre, ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca si noi, dar fara pacat. Sa ne apropiem dar cu deplina încredere de scaunul harului ca sa capatam îndurare si sa gasim har pentru ca sa fim ajutati la vreme de nevoie”. Aceasta invitatie de a ne apropia de tronul de har al lui Dumnezeu si a ne folosi de privilegiul lucrarii de Mijlocitor a Domnului Hristos pe lînga Dumnezeu, este totodata si o asigurare ca intrarea noastra în ceruri este sigura. Iisus, Domnul nostru are continuu acces pe lînga inimile noastre, iar noi avem continuu acces la El prin Duhul Sfînt. Acesta este un alt adevar care trebuie subliniat. Duhul Sfînt este inelul de legatura între noi si Domnul Iisus. “Daca n-are cineva Duhul lui Hristos”, ne spune apostolul Pavel, “nu este al Lui”. Înainte de înaltarea Sa la cer, Domnul Iisus, ne-a fagaduit trimiterea Duhului Sau ca înlocuitor al Sau. “Si Eu voi ruga pe Tatal”, a zis Domnul Iisus, “si El va va da un alt Mîngîietor care sa ramîna cu voi în veac; si anume Duhul adevarului, pe care lumnea nu-l poate primi pentru ca nu-L vede si nu-L cunoaste; dar voi îl cunoasteti pentru ca va fi în voi si va fi cu voi. Iata ca nu va voi lasa orfani”.        Duhul Sfînt promis de Domnul Hristos urmasilor Sai credinciosi, trebuia sa fie deci reprezentantul personal al Domnului Hristos pe pamînt de la înaltarea Sa si pîna la încheierea tuturor lucrurilor. Însa, în 2 Tesaloniceni 2,4 apostolul Pavel ne avertizeaza cu privire la aparitia unei puteri lumesti care avea sa încerce sa înlocuiasca în mod fraudulos lucrarea Duhului Sfînt în biserica pretinzînd a fi vicarul sau reprezentantul Domnului Hristos pe pamînt. “Asa ca se va aseza în templul lui Dumnezeu dîndu-se drept Dumnezeu”.

        Referitor la aceasta putere apostolul Ioan a vazut-o ca fiind o
fiara cu sapte capete si pe capete avînd nume de hula. Aruncîndu-ne o privire scurta si asupra textului profetiei din Daniel 7,20 cuvîntul ne spune despre cornul cel mic al acestei fiare ca vorbea cu trufie rostind vorbe de hula împotriva Celui Prea Înalt. Poate ca vi se va parea ceva de necrezut ca un om, o fiinta obisnuita, odata instalata pe scaunul papal sa vorbeasca cu trufie si sa se declare ca fiind loctiitorul Domnului Hristos pe pamînt, vicarul Sau,în timp ce toata lumea crestina stie ca loctiitorul Domnului Hristos pe pamînt nu este altcineva decît Duhul Sfînt. Dar, oricît de necrezut vi s-ar parea acest fapt, el este deja un fapt împlinit. Toata lumea stie, si aceasta nu de ieri sau de azi, ca papa de la Roma, în ocaziile cele mai solemne, poarta o întreita coroana pe care stau scrise exact cuvintele acestea: Vicarius Filii Dei, care în limba noastra înseamna Loctiitorul Fiului lui Dumnezeu.
        Iata aici o declaratie care a aparut în 1922 în editia din octombrie a revistei The Bool Work, la pagina 104: “Vicarius Filii Dei înseamna Loctiitorul Fiului lui Dumnezeu, cineva care tine locul lui Hristos. Papa Pius al Xl-lea vorbind din sala tronului Vaticanului catre un grup de cardinali, episcopi, preoti, calugari, baieti si fete îngenunchiati înaintea sa, a afirmat urmatoarele:
“Voi stiti ca eu sînt sfîntul Parinte, reprezentantul lui Dumnezeu pe pamînt, Vicarul lui Hristos, ceea ce înseamna ca eu sînt Dumnezeu pe pamînt“. Se cade ca un sarman om muritor sa ia locul lui Hristos pe pamînt? Desigur ca nu. Dumnezeu a rînduit ca Duhul Sfînt, una din cele trei Persoane ale Dumnezeirii sa ocupe locul Domnului Hristos pe pamînt.
        Desigur ca as putea aduce mult mai multe declaratii în acest sens, declaratii pe care în diferite timpuri papii de la Roma le-au facut cu privire la ei. Spatiul însa nu permite acest lucru, însa daca este cineva interesat de mai multe date le poate obtine. Dar, oricît de multe ar fi dovezile, ele ar conduce spre o singura concluzie: aceasta este cea mai mare hula pe care fiara a putut sa o scris pe capul ei, hula împotriva persoanei lui Dumnezeu. Dar, daca ne aducem aminte ca Satana este cel ce i-a dat fiarei puterea, atunci va dati seama de unde a primit fiara atîta spirit de ura, de batjocura si de trufie. În declaratia papei ca este Dumnezeu pe pamînt, auzim de fapt ecoul acelei vechi ambitii ale Satanei dupa locul acela dupa care a rîvnit atît de mult cînd era un înger purtator de lumina în preajma Creatorului sau. El îsi propusese atunci sa uzurpe tronul divin pentru ca el sa fie Dumnezeu si sa se aseze pe tronul lui Dumnezeu.

        Dar, dupa cum se stie, un rau nu vine niciodata singur. Papalitatea si-a permis sa faca nu numai schimbari cu privire la cine este vicarul Domnului Hristos; ea a mai facut schimbari si în ceea ce priveste lucrarea de mijlocire a Domnului Hristos. Ea a instituit sistemul preotiei, prin care preotia Domnului Hristos a fost calcata în picioare, hulita. Iata o declaratie a sfîntului Alfonso de Liguri extrasa din cartea sa cu titlul Demnitatea si datoriile unui preot, la pagina 33, 34:
“Maretia demnitatii unui preot este de asemenea apreciata în raport cu locul înalt pe care acesta îl ocupa. Preotii sînt numiti vicarii lui Hristos pentru ca ei tin locul Sau pe pamînt. Cînd S-a înaltat la cer, Iisus a lasat pe preoti în urma Sa pentru a detine pe pamînt slujba de mijlocitor între Dumnezeu si oameni în special la altar”. Iata cum, vorbind cu trufie, papalitatea care s-a asezat pe tronul cezarilor s-a asezat si în templul lui Dumnezeu dîndu-se drept Dumnezeu, arogîndu-si o misiune care nu apartine omului, uzurpînd astfel nu numai numele lui Dumnezeu ci si lucrarea de mijlocire a Domnului Hristos.
        Dar, ridicarea fiarei avea sa duca la schimbari si în ceea ce priveste credinta. Cînd oamenii îsi pun încrederea în preotia omeneasca si în niste ritualuri vizibile ca si cum acele ritualuri ar sluji spre mîntuire, ne dam seama cît de usor a putut aluneca lumea crestina si în erezia cautarii mîntuirii prin faptele de penitente, prin diferite posturi, în aprinderea de lumînari, în pomeni si prin spovedanii sau prin primirea de indulgente. Marele reformator protestant al secolului 16, revoltîndu-se împotriva acestor erezii a condamnat papalitatea cu urmatoarea declaratie pur biblica:
“Cel neprihanit va trai prin credinta!”. “Nu”, a spus Luther, “harul lui Dumnezeu nu va putea fi cîstigat niciodata prin fapte bune, sau cumparat pe aur sau pe argint sau acordat prin bunavointa vreunui preot, a unei ierarhii sau biserici. El poate fi experimentat într-o întîlnire personala si imediata a omului cu Dumnezeu, atunci cînd omul se prabuseste în disperarea sa, dar si într-o încredere copilareasca, în bratele Viului Dumnezeu”. Convingerea biblica a lui Luther ca mîntuirea este un act divin, o întîlnire personala a omului cu Mîntuitorul sau Iisus, aceasta convingere a fost adevarul maret care a stralucit prin reformatiunea protestanta. Aceasta, de fapt, a fost cheia de bolta a credintei apostolice pe care papalitatea a ascuns-o asezînd în locul ei o alta cheie, aceea a îndreptatirii prin fapte. Reformatiunea protestanta nu a facut altceva decît sa redescopere adevarata cheie si s-o aseze în mîna oamenilor dornici de mîntuire.

        O alta hula pe care a rostit-o gura fiarei a fost aceea ca ea poate ierta pacatele aceluia care le marturiseste, ca ea ar avea puterea de a ierta. Dar, despre aceasta hula, cît si despre alte hule pe care fiara le-a aruncat asupra numelui lui Dumnezeu, asupra cortului Sau si al celor ce locuiesc în cer vom continua în prelegerea viitoare. Datoria noastra este sa strîngem orice raza de lumina pe care Dumnezeu ne-o trimite si astfel sa umblam în lumina fetei Sale. Fie ca si cu noi sa se împlineasca acum cuvintele de fericire ale psalmistului din Psalmul 89,15:
“Ferice de poporul care cunoaste sunetul trîmbitei, care umbla în lumina fetei Tale Doamne”. Amin !

______________________________

de Octavian Cureteu. Copyright © 2007 – Articole Crestine. Toate drepturile rezervate. Folosirea acestui material se poate face urmand instructiunile din Ghidul de folosire.