Articole CreştineResurse Spirituale, Practice şi Gratuite

Categorii

Inamicul nr.1 al Bisericii – Fiara

Scris la: 15 aprilie 2009

 











     Asa cum am aratat, în capitolul 12 profetia divina ne-a descoperit tuturor, noua celor de azi ca adevarata biserica a Domnului Iisus Christos va fi tinta principala a atacurilor furibunde ale vrajmasului lui Iisus, ale lui Lucifer, Satana, balaurul cel mare, diavolul. Totodata, capitolul 12 ne-a mai facut cunoscut care sînt semnele divine de recunoastere ale adevaratei biserici a Domnului Christos din aceste ultime zile, numita în profetie ramasita. Aceste semne sînt pazirea poruncilor lui Dumnezeu si respectarea sfaturilor inspirate ale Duhului proociei. Tot aici mai aflam ca balaurul, Satana este un dusman învins de trei ori. Prima înfrîngere a lui a fost atunci cînd a fost alungat din cer, a doua înfrîngere a lui Satana a avut loc atunci cînd a încercat sa nimiceasca pe copilul de parte barbateasca pe care-l nascuse femeia dar pe care Dumnezeu l-a rapit la cer si l-a asezat pe scaunul Lui de domnie. Desigur ca aici este vorba din nou de Iisus Christos, Domnul nostru care S-a nascut cîndva ca prunc în Betleem. A treia înfrîngere a vrajmasului lui Dumnezeu a avut loc atunci cînd balaurul, pe parcursul unei lungi perioade de 1260 de ani, folosindu-se de forte pornind dinlauntrul bisericii, s-a straduit sa nimiceasca adevarata biserica a lui Christos. Dar nici de data aceasta Satana nu a reusit. Nu este deci de mirare ca dupa aceste trei mari înfrîngeri sa citim despre Satana în versetul de încheiere al capitolului 12 urmatoarele: “Si balaurul mîniat pe femeie s-a dus sa faca razboi cu ramasita semintei ei care pazesc poruncile lui Dumnezeu si tin marturia lui Iisus Christos.        Aceasta este ultima mare lupta între Iisus si Satana, lupta care va fi dusa de Iisus în persoana adevaratilor Sai urmasi din zilele de pe urma. Aceasta înseamna ca nu toti crestinii vor deveni tinta furiei lui Satana si nu toti crestinii vor sta de partea lui Iisus purtînd luptele Domnului, ci numai aceia care se vor aseza în aceste zile din toata inima si cu toata puterea de partea ascultarii de poruncile legii lui Dumnezeu si de sfaturile inspirate ale duhului proorociei vor fi cei ce vor lupta sub steagul însîngerat al crucii Domnului Iisus.
        Care va fi natura acestei ultime mari lupte? Care va fi caracterul ei si care vor fi fortele prin care Satana va lucra cautînd nimicirea ramasitei? Raspunsul la aceste întrebari, ca si la multe alte întrebari care se nasc în mintea noastra în dorinta de a scruta viitorul, ne este dat de Dumnezeu în Apocalipsa 13. Acesta este de fapt capitolul la care am ajuns cu studiile noastre.

        Sa ne întoarcem putin cu privirea acum aproape 2000 de ani la timpul cînd acest capitol a fost scris. Ne gasim cu proorocul Ioan, apostolul Domnului, pe insula Patmos, locul exilului sau. Motivul exilarii sale de catre autoritatile romane este deja stiut de noi, este cel marturisit de Ioan în capitolul 1 la versetul 9:
“Din pricina Cuvîntului lui Dumnezeu si din pricina marturiei lui Iisus”. Nu-i asa ca este foarte semnificativa experienta lui din primele zile ale crestinismului cu aceea a credinciosilor ultimelor zile care vor trebui sa sufere tot din pricina Cuvîntului lui Dumnezeu si a marturiei lui Iisus? Tocmai de aceea el avea sa înceapa versetul 9 astfel: “Eu, Ioan, fratele vostru care sînt partas cu voi la necaz, la împaratie si la rabdarea în Iisus Christos”. El spune mai departe, tot în acelasi verset: “Ma aflam în ostrovul care se cheama Patmos”. Patmos este o insula stîncoasa, pustie, dar care avea totusi o plaja cu o fîsie de nisip. Si poate ca apostolul Ioan, din cînd în cînd, obisnuia sa mearga la tarmul marii pentru a privi si asculta la vuietul valurilor Marii Mediterane. Si acel dute vino al valurilor, vuietul lor, a impresionat adeseori mintea profetului vorbindu-i astfel despre vuietul cerului ca vuietul unor ape multe, ca si despre vuietul natiunilor pamîntului, despre zarva neamurilor, despre acea agitatie teribila si tulburatoare a natiunilor pamîntului din ultima generatie. Si într-o zi, stînd pe tarmul marii, proorocul Ioan ne spune în versetul 1 din capitolul 13 cele ce Domnul i-a descoperit, taina marii lupte care sta în fata ramasitei. “Apoi am statut pe nisipul marii si am vazut ridicîndu-se din mare o fiara cu zece coarne si sapte capete. Pe coarne avea zece cununi împaratesti si pe capete avea nume de hula. Fiara pe care am vazut-o semana cu un leopard, avea labe ca de urs si gura ca o gura de leu. Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie si o stapînire mare. Unul din capetele ei parea ranit de moarte, dar rana de moarte fusese vindecata si tot pamîntul se mira dupa fiara. Si au început sa se închine balaurului pentru ca daduse puterea lui fiarei. Si au început sa se închine fiarei zicînd: ‘Cine se poate asemana cu fiara si cine se poate lupta cu ea?’ I s-a dat o gura care rostea vorbe mari si hule împotriva lui Dumnezeu, sa-I huleasca numele, cortul si pe cei ce locuiesc în cer. I s-a dat sa faca razboi cu sfintii si sa-i biruiasca si i s-a dat stapînire peste orice semintie, peste orice norod, peste orice limba si peste orice neam. Si toti locuitorii pamîntului i se vor închina, toti aceia al caror nume n-a fost scris în cartea vietii Mielului care a fost înjunghiat de la întemeierea lumii. Cine are urechi sa auda”.
    
Ne gîndim cît de impresionat trebuie sa fi fost apostolul Ioan la vederea acestei foare atît de ciudate si de hidoase. O fiara care avea ceva din agerimea mintii si sprinteneala miscarilor unui leopard, din cruzimea unui urs si din puterea unui leu. Pentru cei ce si-au luat timp sa studieze cartea proorocului Daniel, a zugravi natiunile mari ale istoriei lumii prin niste fiare nu este ceva nou. Simbolurile fiarelor folosite aici sînt mult asemanatoare cu ale acelora pe care le gasim în profetiile cartii lui Daniel. În istoria lumii, asa cum i-a fost prezentata de Domnul lui Daniel, proorocul Sau din Babilon, patru fiare sau patru împaratii ocupa arena timpului din vremea cînd Israel si-a pierdut independenta ca natiune aleasa de Dumnezeu si pîna cînd Iisus Christos îsi va aseza împaratia Sa cea vesnica. Si aceste patru mari împaratii, asezate în ordinea în care ele au pasit pe arena istoriei au fost: Babilonia, Medo-Persia, Grecia si Roma. Babilonul a fost simbolizat cu un leu, cu regele animalelor si a fost caracterizat ca natiune de acea foame dupa putere si grandoare. Comparat cu cele vazute de Daniel în viziunea sa de noapte în capitolul 2 din cartea sa, aceasta prima împaratie a Babilonului a fost ca aurul printre celelalte metale de rînd.
Babilonul, ce-i drept, a cazut, dar principiile lui religioase au continuat sa-si mentina viata si întocmai ca radacinile unui copac cazut, ele aveau sa odrasleasca ceva mai tîrziu cu aceeasi vigoare de altadata. Pacatul de seama al Babilonului a fost acela de a impune tuturor cu forta închinarea si supunerea fata de dumnezei falsi. Dupa caderea Babilonului a urmat Imperiul Medo-Persiei pentru care ursul a fost luat ca simbol al acestei împaratii. Nu atît de nobil în înfatisare ca leul, dar mai puternic si mai crud. Cu labele lui a sfîsiat si a zdrobit pe vrajmasii sai. Puterea Medo-Persiei a stat în stapînirea ei tiranica. Monarhia ei a ajuns la cea mai înalta forma si faptul ca legile mezilor si persilor nu era chip sa sufere vreo schimbare, este suficienta dovada a felului în care aceasta împaratie s-a purtat atît cu proprii ei supusi cît si cu vrajmasii ei. Cine doreste sa faca o oarecare cunostinta cu acest sistem tiranic de guvernare îl invit sa citeasca din Sfînta Scriptura cartea Esterei. Istoria experientei dure a acestei tinere ca si a poporului lui Dumnezeu, dar mai ales minunata izbavire pe care Dumnezeu a dat-o atunci poporului Sau, se vor repeta toate acestea în scenele finale ale istoriei ramasitei credincioase poruncilor lui Dumnezeu. Dar dupa împaratia Medo-Persiei a urmat la tron împaratia Greciei. Prin acest imperiu balaurul cel vechi, Satana care a fost aruncat pe pamînt a încercat un nou siretlic pentru ca sa înabuse adevarul lui Dumnezeu. Cultura si civilizatia greaca avea sa îndeparteze pe oameni atît de mult de adevarul cuvîntului lui Dumnezeu, mai mult decît orice forma de religie falsa sau forma tiranica de guvernare. Propovaduitorii filozofiei grecesti au pasit pe urmele armatelor lui Alexandru Macedon si într-un sens au desavîrsit ceea ce cuceririle lui militare n-au fost în stare. Caracterul înalt si nobletea estetica a limbii si logicii grecesti aveau însa sa însele întreaga lume mai mult decît orice altceva, mai mult chiar decît orice forma de religie. Amestecul de bine si rau în filozofia greceasca a fost în mod exceptional zugravit de simbolul profetic printr-un leopard cu pete, iar caracterul universal al ei prin agerimea formei si miscarilor acestei fiare.

        Apostolul Ioan însa a vazut iesind din mare, din multimea tuturor natiunilor pamîntului o alta fiara, care aduna la un loc caracteristicile unui leopard, urs si leu. Din istorie stim ca succesorul la tron al Imperiului Greco-Macedonean a fost Imperiul Roman. Profitînd de învatamintele experientelor sale nereusite din trecut, de data aceasta
Satana a combinat taria tuturor imperiilor de mai înainte într-un singur imperiu: o religie falsa, un sistem de guvernare tiranic sustinut si promovat printr-o filozofie falsa, ratacitoare; iata ce însemna cea de a patra fiara. Despre aceasta fiara, profetia ne spune ca avea zece coarne, zece cununi împaratesti, dar numai 7 capete. Imperiul Roman, dupa cum stim s-a farîmitat în zece împaratii mai mici dupa cum





ne spune si capitolul 7 din cartea proorocului Daniel. Dar, fiecare din aceste zece subîmpartiri a fost o ramura hranita de aceeasi veche radacina. Sapte din aceste mici împaratii aveau sa se dezvolte odata cu trecerea anilor în marile natiuni ale Europei moderne care aveau sa poarte la rîndul lor aceleasi fructe pe care le-au purtat si cele patru mari imperii antice zugravite în profetie prin cele patru fiare. Fiecare corn purta o coroana, aratînd prin aceasta ca fiecare împaratie din cele zece era o natiune independenta. În profetia lui Daniel privirea profetului este atrasa de un fapt interesant. Din mijlocul celor zece coarne profetul vede cum se ridica si creste un corn mic. Si acesta, la un moment dat creste în asa masura încît se ridica si nimiceste trei din cele zece si ocupa locul acestora. Aceasta rupere a celor trei coarne a facut loc pentru instalarea papalitatii ca fiind cel de al saptelea cap. Acest fapt istoric avea sa impresioneze chiar si pe marele nostru poet Eminescu în binecunoscuta sa poezie Scrisoarea a IlI-a, gasim urmatorul vers foarte semnificativ: Papa, cu-a lui trei coroane puse una peste alta.
 
 Cornul de mic      Pe parcursul istoriei lui, Imperiul Roman a cunoscut mai multe forme de guvernare: monarhie, consulat, republica, triumvirat si imperiu. Însa ceea ce este si mai important de retinut este faptul ca toate aceste forme de guvernamînt au fost stapînite de vrajmasul lui Dumnezeu si folosite în vederea reusitei planurilor sale de nimicire a adevarului si a adevaratilor urmasi ai Domnului Christos. Pe orice cap si pe orice forma de guvernamînt balaurul a înscris aceleasi cuvinte de hula împotriva lui Dumnezeu, împotriva bisericii Sale si împotriva cerului întreg. Al saptelea cap dintre toate cele zece capete de odinioara avea sa împlineasca cel mai bine scopurile Satanei, de aceea si Satana i-a dat acestei fiare puterea lui, scaunul lui de domnie si o mare stapînire asa încît tot pamîntul avea sa se mire dupa fiara.
       
        Si acum va voi relata cîteva secvente din istoria ridicarii acestei fiare. La anul 330 D.Hr. împaratul Constantin a mutat capitala imperiului sau de la Roma la Constantinopole. Vechea cetate a Romei a fost lasata la bunul plac al puterii episcopului de Roma. Aceasta cu timpul avea sa se ridice la o putere religioasa, civila, politica si militara cu mult mai înalta decît chiar aceea a cezarilor. Astfel, împaratul Constantin a intrat în istoria bisericii nu numai prin aceea ca a declarat si promovat crestinismul ca o religie de stat în timp ce era înca un împarat pagîn, ducînd astfel la pagînizarea crestinismului, dar el a pus totodata si temeliile întemeierii papalitatii. Dar, ceea ce Constantin nu a reusit a ramas sa fie completat de împaratul Justinian. Asa se face ca la anul 533 D.Hr., prin memorabilul decret al lui Justinian papa de la Roma este declarat capul tuturor crestinilor. Herulii, vandalii si ostrogotii au fost cele trei popoare barbare care s-au luptat contra episcopului de Roma însa au fost biruite. Dar decretul lui Justinian nu a putut intra în vigoare decît la anul 538 D.Hr., anul cînd si ultimul dintre cele trei popoare barbare a fost înfrînt de armatele lui Justinian. Astfel, papa de la Roma, parintele crestinilor, întronat si sustinut de puterea statului avea acum cale libera sa-si desfasoare activitatea si sa se dezvolte în acel sistem politico-religios al bisericii Romano-Catolice. Profetia din versetul 5 din capitolul 13 spune ca acestei fiare balaurul i-a dat o gura care rostea vorbe mari si hule. Si i s-a dat putere sa lucreze patruzeci si doua de luni. Aici ne întîlnim din nou cu acelasi numar de luni care transformat în numar de zile fac 1260 de zile, care la rîndul lor ne conduc la acelasi numar de ani profetici cîti au fost îngaduiti acestei fiare sa-si faca lucrarea. În istoria planetei noastre aceasta teribila perioada de timp urma sa joace un rol deosebit de important în marea confruntare dintre Iisus si Satana, dintre bine si rau. În toate aspectele ei, aceasta perioada de timp a fost nespus de îngrozitoare. Ea s-a caracterizat printr-o lupta cumplita împotriva adevaratilor credinciosi ai lui Dumnezeu, dar poate ceea ce este si mai cumplit în întelegerea acestui adevar profetic este ca înaintea revenirii Domnului Christos experienta dura, înspaimîntatoare a persecutarii crestinilor sinceri si tematori de Dumnezeu se va repeta. În prima parte a capitolului 13 aflam ca unul dintre cele sapte capete ale fiarei în mersul istoriei ei a fost vazut primind o lovitura mortala. Adevarul s-a ridicat în toata maiestatea lui si a zdrobit capul fiarei. Lumea parea sa iasa din bezna întunericului celor 1260 de ani. Lumina reformatiunii protestante a secolului 16 avea sa dea lovitura de moarte spirituala fiarei. Asa dupa cum fiara a trebuit sa fie luata în seama atît ca putere religioasa cît si politica, tot asa si lovitura pe care fiara a primit-o din mîna reformatiunii avea sa fie tot asa, o lovitura religioasa, dar totodata si politica. Ea a produs o redesteptare, o adevarata trezire a crestinatatii. Acest fapt deja fusese prezis în profetia din Apocalipsa 12 în care am vazut scris ca pamîntul a dat ajutor femeii. Biserica a fost la discretia Satanei. Si cînd balaurul a aruncat din gura lui apa ca un rîu dupa femeie ca s-o înece, atunci pamîntul a dat ajutor femeii. Protestul printilor germani la dieta din Speier avea sa fie ca o piatra aruncata într-un lac, care a stîrnit o serie de unde ale caror cercuri aveau sa se largeasca din ce în ce mai mult atingînd întreaga lume. Dar o lovitura si mai puternica decît acel protest al printilor germani a fost lovitura primita de fiara chiar la data cînd se încheiau cei 1260 de ani de suprematie papala. Daca la anul 538 adaugam 1260, ajungem în anul 1798, exact anul cînd papa Pius al 6-lea, reprezentantul acestui urias sistem politico-religios cu caracter si purtare de fiara primeste rana de moarte. Acela care dusese pe altii în captivitate avea sa cunoasca gustul amar al captivitatii. Si acel sistem religios care a pronuntat moartea a milioane de martiri de-a lungul celor 1260 de ani avea sa cunoasca acum la împlinirea vremii soarta nemiloasa a mortii prin sabie. Exact aceasta este si concluzia versetului 10 din capitolul 13 care spune astfel:
“Cine duce pe altii în robie, va merge si el în robie; cine ucide cu sabia, trebuie sa fie ucis de sabie. Aici este rabdarea si credinta sfintilor”. Ajuns în captivitatea Frantei prin mîna generalului Bertier, papa de la Roma, ca un reprezentant al sistemului pe al carui scaun de domnie fusese asezat, avea sa primeasca lovitura de moarte. În cer se daduse semnalul zdrobirii capului sarpelui. Acela care dusese pe toti oamenii în robia spirituala si nu mai putin si fizica, acela care pretinsese ca are dreptul sa stapîneasca gîndirea oamenilor si care a încercat sa rastoarne guvernarea vesnicului Dumnezeu în ceruri si pe pamînt, Satana, a simtit în acea rana de moarte adusa capului papal ca soarta lui este pecetluita, ca sfîrsitul lui va fi inevitabil. Pretutindeni pe unde fiara pasise timp de 1260 de ani, pe urmele pasilor ei se putea vedea numai sînge, minciuna, vanitate, hula si stricaciune morala. Poate ca multi oameni sinceri dintotdeauna si de astazi s-au tot întrebat de ce oare un Dumnezeu asa de puternic nu întreprinde nimic pentru a nimici pe Satana, pe vrajmasul Lui care prin uneltele sale a adus numai durere, suferinta si pustiire pe unde a trecut. Raspunsul la aceste întrebari se poate gasi numai în îndurarea si iubirea lui Dumnezeu. Daca El ar nimici deodata lumea aceasta si pe toti cei ce fac rau asa cum ar cere-o spiritul Lui de dreptate si puterea Sa, El atunci ar lua poate multora dintre cei rai si ultima sansa de pocainta si de întoarcere de la o cale rea la calea Sa cea buna. Sa ne gîndim putin la crucea de pe Golgota si la cei doi tîlhari asezati unul la stînga si altul la dreapta Domnului Iisus. Daca Dumnezeu nu ar fi avut îndurare fata de cei rai, desigur ca tîlharul care s-a pocait în ultima sa clipa de viata n-ar mai fi avut parte de mîntuire. De aceea în ultima perioada a istoriei, desi ramasita va trebui sa treaca prin mari încercari si suferinte ea va accepta orice suferinta si prigoana cu rabdare si cu credinta pentru ca membri credinciosi ai ramasisitei sînt de fapt colaboratorii Domnului Iisus în marea lupta cu Satana, sînt mîna prin care Isus va salva în ultima generatie pe cît mai m,ulti oameni din ghiarele Satanei. Iisus are nevoie astazi de fiecare din noi. Fiecare din noi sîntem chemati de Iisus ca si apostolul Ioan sa fim partasi la necaz, la împaratie si la rabdarea în Iisus Christos. Sîntem chemati sa stam statornici de partea poruncilor lui Dumnezeu si sa suferim chiar, din pricina cuvîntului lui Dumnezeu si a marturiei lui Iisus.

     Dar, nu uitati, acele suferinte vor fi de o clipa comparate cu vesnicia binecuvîntarilor lui Dumnezeu. Si nu uitati ca vrajmasul nostru si al lui Dumnezeu este un vrajmas deja învins. Daca acesta este adevarul, atunci, stimati cititori, daca înca nu ati luat hotarîrea sa va atasati adevaratului popor credincios al lui Iisus, ramasitei bisericii Sale, de ce nu ati lua aceasta hotarîre chiar acum? De ce nu ati spune chiar acum Domnului: Te iubesc doar pe Tine Iisuse, Te urmez doar pe Tine. Vreau sa ramînem nedespartiti si aici si în vesnica Ta împaratie. Fie ca aceasta sa fie dorinta înfocata si a dumneavoastra si Dumnezeu sa o împlineasca în aceste zile cu fiecare din noi. Amin!

______________________________

de Octavian Cureteu. Copyright © 2007 – Articole Crestine. Toate drepturile rezervate. Folosirea acestui material se poate face urmand instructiunile din Ghidul de folosire.