Articole CreştineResurse Spirituale, Practice şi Gratuite

Categorii

Nunta Mielului

Scris la: 15 aprilie 2009

 











       Avem acum ocazia sa privim spre unul dintre cele mai solemne si mai fericite momente pe care Dumnezeu le-a pregatit pentru noi si spre care întreaga istorie a planului de mîntuire se îndreapta azi cu pasi grabnici. Acesta este momentul suprem al biruintei finale a Domnului Iisus în marea lupta dintre El si Satana, cît si al întîlnirii Sale cu urmasii Sai credinciosi, întîlnirea Mirelui cu mireasa Sa. Primele 3 versete ale capitolului 19 spun astfel: “Dupa aceea am auzit în cer ca un glas puternic de gloata multa care zicea: ‘Aleluia, a Domnului Dumnezeului nostru este mîntuirea, slava, cinstea si puterea. Pentru ca judecatile Sale sînt adevarate si drepte. El a judecat pe curva cea mare care strica pamîntul cu curvia ei si a razbunat sîngele robilor Sai din mîna ei. Si au zis a doua oara; ‘Aleluia, fumul ei se ridica în sus în vecii vecilor’”Evident, aceste prime cuvinte ale capitolului 19 se refera la evenimentele descrise în capitolul precedent, capitolul 18, care ne-a zugravit în cele mai dramatice cuvinte înfrîngerea si nimicirea Babilonului, biserica Satanei. Dupa acele scene profetia doreste sa ne prezinte o imagine a bisericii Domnului Hristos adunata la Marea de Cristal sarbatorind acea biruinta. În capitolul precedent am observat cum Dumnezeu chiar înainte de prabusirea si distrugerea Babilonului s-a aratat dispus si binevoitor sa cheme afara din Babilon pe toti aceia care-l iubesc si doresc sa fie salvati. Gloata cea multa care aclama acum ‘Aleluia’, este fara îndoiala aceeasi gloata de nenumarat pe care am întîlnit-o în capitolul 7 si capitolul 15. Ea reprezinta pe aceia care au dat ascultare chemarii divine, urgente de a iesi afara din Babilon si care împreuna cu cei care erau deja înafara lui au trecut cu bine prin ultima mare criza a istoriei si acum lauda si proslavesc mîntuirea, slava, cinstea si puterea lui Dumnezeu. Toti sînt un singur cor, sînt ca o singura voce. Da, în tabara lui Iisus este armonie deplina. Tocmai de aceea si glasul gloatei este puternic, în ce contrast izbitor sta aceasta scena cu acel vacarm de tînguiri, de plînsete si tipete care se auzeau în Babilon în timpul prabusirii lui.

        Înca o data Apocalipsa se dovedeste a fi o carte a contrastelor. Pe de o parte ne prezinta necredinciosie, razvratire, ura, despotism, persecutii, urgii, tipete, durere, disperare si înfrîngere totala, iar pe de alta parte vedem credinciosie, supunere, rabdare, sfintenie, încredere în viitor si biruinta împlinita. Marea sarbatoare la care participa acum toti cei mîntuiti vine ca un raspuns la acea chemare divina care se aude la sfîrsitul capitolului 18 în versetul 20, care spune astfel:
“Bucura-te de ea cerule, bucurati-va si voi sfintilor, apostolilor si proorocilor, pentru ca Dumnezeu v-a facut dreptate si a judecat-o!” Acum acea bucurie a devenit un fapt împlinit. Cîntarile amintite în Biblie, ca si aceste cîntari ale biruintei finale a lui Dumnezeu nu sînt doar simple cîntari, ele sînt totodata niste mijloace de exprimare a gîndurilor si simtamintelor celor ce le intoneaza. Ele au fost nascute din propria lor experienta, si au fost compuse tocmai cu scopul de a comemora marile momente ale istoriei bisericii luptatoare. Creatiunea acestei lumi a fost sarbatorita de îngerii cerului si de toate celelalte fiinte din marele univers al lui Dumnezeu cu cîntari de lauda. Biruinta lui Israel la Marea Rosie, apoi Psalmii, nasterea Domnului Hristos si biruinta Golgotei nu se vor uita si nu se vor învechi sau sterge din memoria celor mîntuiti deoarece ele au devenit parte din viata lor. Ele nu vor deveni nicidecum doar niste expresii reci pe buzele lor ci mai degraba o revarsare din preaplinul experientelor lor launtrice.
        De abia cînd cei mîntuiti vor capata prin harul lui Dumnezeu si prin experienta proprie o imagine deplina a ceea ce a fost Babilonul, de abia atunci vor întelege pe deplin caracterul lui Dumnezeu si cît de mult a costat mîntuirea lor, si de aceea, cu deplina convingere ei vor putea sa cînte:
“Adevarate si drepte sînt judecatile Tale Doamne”. Daca azi judecatile cu care Dumnezeu ameninta pe cei pacatosi ni se par nespus de dure, de crude, aceasta se datoreaza întelegerii noastre limitate în ce priveste caracterul distrugator al pacatului si cît de mult a trebuit sa sufere inima lui Dumnezeu din pricina lui. Dar într-o zi vom vedea pacatul si sfintenia cu ochii lui Dumnezeu si vom simti aceeasi ura pe care o simte Dumnezeu fata de tot ce este pacat.        În versetele 4-6 descoperim si alti participanti ceresti la marea sarbatoare. Cuvîntul spune: “Si cei 24 de batrîni si cele 4 fapturti vii s-au aruncat la pamînt si s-au închinat lui Dumnezeu care sedea pe scaunul de domnie si au zis: ‘Amin, aleluia’. Si din scaunul de domnie a iesit un glas care zicea: ‘Laudati pe Dumnezeul nostru toti robii Lui, voi care va temeti de El, mici si mari”. Si am auzit ca un glas de gloata multa, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice care zicea: ‘Aleluia, Domnul Dumnezeul nostru Cel Atotputernic a început sa împarateasca’”. Aminul rostit de cei 24 de batrîni spune ca domnia pacatului este înfrînta, iar lucrarea lor ca preoti asistenti ai Domnului Iisus în sanctuarul ceresc este încheiata. Ca prime roade sau pîrga a secerisului de nenumarat al celor înviati, ei preiau conducerea în lauda si proslavire catre Dumnezeu, conducerea tuturor acelora care au gustat experienta mortii si a învierii la viata vesnica. Tot asa cum cei 144000, care reprezinta pîrga celor care au trecut în viata vesnica fara sa mai guste moartea vor conduce în marea sarbatoare pe toti cei ce au trecut prin marea criza a sfîrsitului, aducînd cu totii osanale lui Dumnezeu. Vocea care s-a auzit ca iesind din tronul lui Dumnezeu este fara îndoiala vocea Domnului Hristos care va chema întreg universul în a aduce laude si recunostinta lui Dumnezeu, iar sunetele acelui cor imens care pare ca nu se mai satura intonînd iar si iar aleluia, pare profetului Ioan în acea scena de suprema maiestate si rapitoare bucurie, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice.
        Dar, care este motivul de seama al bucuriei celor mîntuiti? Care este motivul osanalelor lumilor necazute în pacat? Care este de fapt motivul acelei mari sarbatori a întregului univers? Versetele 7-10 ne dau raspunsul si ele spun astfel:
“Sa ne bucuram si sa ne veselim si sa-I dam slava caci a venit nunta Mielului. Sotia Lui s-a pregatit si i s-a dat sa se îmbrace cu in subtire stralucitor si curat. Inul subtire sînt faptele neprihanite ale sfintilor. Apoi mi-a zis: Scrie. Ferice de cei chemati la ospatul nuntii Mielului. Apoi mi-a zis: Acestea sînt adevaratele cuvinte ale lui Dumnezeu”.
        Ca sa putem avea întelesul simbolic al acestui pasaj profetic ar trebui sa cunoastem într-o oarecare masura, care erau obiceiurile în orient în ceea ce priveste nunta. Acest eveniment atît de însemnat pentru cei doi ce se casatoreau, cît si pentru cele doua familii carre se legau astfel între ele, era pregatit si tratat cu multa atentie. El se consuma în mai multe etape. Prima etapa era aceea a logodnei. Pe atunci, în tarile Orientului Mijlociu logodna era în sine mai mult decît este astazi o logodna în tarile vestice ale lumii; ea era un fel de contract, un fel de legamînt, ceva care angaja între cei doi mult mai mult decît priviri, îmbratisari, plimbare împreuna si sentimente de clocotitoare iubire. Logodna era o hotarîre cladita pe gîndirea matura a parintilor si pe ideea unei legaturi de viata si de moarte. De aceea, si ruperea unei logodne era încarcata cu multa rusine, durere si cu dispretul celor din jur. Între logodna si mult asteptata sarbatoare a nuntii exista un interval care de cele mai multe ori dura luni si luni de zile, timp în care mirele platea tatalui miresei sale zestrea pentru care s-au înteles. De obicei zestrea însemna obiecte de valoare, mai multe rînduri de îmbracaminte scumpa, animale domestice, sau uneori zestrea era platita prin diferite servicii sau ani de slujire, asa cum stim ca a fost cazul cu Iacob cînd a stat la Laban. În cele din urma, dupa acel interval de pregatire, avea loc procesiunea nuntii si apoi sarbatoarea nuntii. Mireasa se pregatea si se împodobea singura la casa ei cu prietenele ei, în timp ce mirele împodobit în hainele de nunta, însotit de prietenii sai care purtau torte si cîntau, înainta prin umbrele înserarii spre casa logodnicei. Atunci mirele îsi lua mireasa si de la casa ei se forma acum o procesiune si mai mare care se îndrepta în cele din urma la casa mirelui. Dar daca mirele venea de departe, în acest caz sarbatoarea nuntii avea loc în casa miresei. Momentul final al casatoriei era ospatul de nunta care de obicei dura sapte zile sau uneori de doua ori cîte sapte zile.        
Adeseori Sfintele Scripturi au comparat legatura de iubire dintre mire si mireasa lui cu legatura de iubire dintre Dumnezeu si poporul Sau, sau dintre Domnul Iisus Hristos si biserica Sa. Aplicînd acest simbol la biserica Domnului am putea spune ca ne gasim înca în primele etape ale casniciei noastre cu Iisus. Biserica s-a logodit cu Iisus iar Iisus, Mirele mult iubit, a platit pretul convenit si a rascumparat biserica Sa platind pentru aceasta, asa cum spune apostolul Petru, “nu lucruri pieritoare, argint sau aur, ci cu sîngele Sau nespus de scump”. Dupa ce a platit acel pret pe Golgota, Iisus s-a întors în casa Sa din cer pentru acel timp de asteptare dinaintea nuntii. Dar în acest timp biserica nu trebuie numai sa stea în asteptarea Mirelui, ci trebuie totodata sa se si pregateasca în vederea întîlnirii cu Iisus, alesul inimii sale. Ea trebuie sa-si curateasca si sa-si consacre viata lui Iisus si sa poarte zi de zi hainele stralucitoare si nepatate ale unui caracter sfînt. Acestea sînt faptele neprihanite ale sfintilor. Biserica si-a albit hainele în sîngele Domnului Hristos. Prin jertfa Sa de pe Calvar El ne-a primit asa cum eram si ne-a asezat înaintea tronului divin într-o stare dupa voia Domnului, îmbracati în hainele propriei Sale neprihaniri. Aceasta este starea dupa voia lui Dumnezeu.





        Dar faptele neprihanite ale sfintilor vorbesc totodata si despre neprihanirea Domnului Iisus cu care cei credinciosi se împarttasesc zi de zi. Aceasta neprihanire, asa cum o defineste dictionarul Webster, este “curatia inimii si corectitudinea vietii, este conformarea atît a inimii cît si a vietii cu legea divina”. Deci membri bisericii Domnului Hristos nu se multumesc numai cu acea neprihanire pe care Domnul Iisus a lucrat-o pe Golgota pentru noi, ci si acea neprihanire pe care El ne-o împartaseste zi de zi pe masura ce umblam cu El. Tocmai de aceea apostolul Ioan a simtit nevoia sa sublinieze în prima sa epistola în capitolul 3 la versetul 7 acest adevar zicînd: “Copilasilor, nimeni sa nu va însele. Cine traieste în neprihanire este neprihanit, dupa cum El însusi este neprihanit”. Noi trebuie sa umblam zi de zi în neprihanirea Domnului Iisus, ferindu-ne sa ne facem partasi la pacatele Babilonului.

        Cuvîntul divin marturiseste despre biserica astfel:
Sotia Lui s-a pregatit. Multi întreaba daca nu cumva aceasta pregatire pentru marea zi a întîlnirii bisericii cu Iisus este rodul eforturilor omenesti, de vreme ce cuvîntul spune ca “ea s-a pregatit”. Sa citim cu atentie în continuare versetul 8 care precizeaza cui datoreaza mireasa pregatirea ei. Aici în acest verset sta scris: “I s-a dat sa se îmbrace cu in subtire stralucitor si curat. Cu alte cuvinte, mireasa Domnului Iisus s-a pregatit prin aceea ca a îngaduit Domnuluii Iisus sa o pregateasca. Daca vesmintele de nunta sînt sau nu opera miresei, reiese clar din aceea ca însusi Domnul invita biserica Sa: “Te sfatuiesc sa cumperi de la Mine haine albe fara bani si fara plata”. Fara Iisus biserica nu va putea fi gata pregatita pentru întîlnirea cu El. Ea duce propria ei mîntuire pîna la capat prin aceea ca îi permite Domnului Hristos sa lucreze în ea si vointa si înfaptuirea.
        În viata unui credincios se pot produce schimbari în caracterul sau în masura în care i se îngaduie Domnului Iisus sa le lucreze. Dupa caderea în pacat Adam si Eva au încercat sa-si ascunda goliciunea lor confectionîndu-si cu propriile lor mîini haine din frunze de smochin însa acele haine nu au reusit sa ascunda pacatul lor de ochii lui Dumnezeu. Acolo în Eden însa, prin jertfa pe care Dumnezeu a adus-o pentru ei, Dumnezeu le-a asigurat nu numai vesminte pentru corpurile lor, ci si
vesmîntul neprihanirii Mielului lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii. La nunta Mielului nimeni nu va putea aparea cu propriile sale haine, ci doar cu acele haine pe care Iisus i le-a dat. Haina neprihanirii Sale, fiti siguri, nu are nici un fir în tesatura ei care sa fie de provenienta omeneasca. Ea este în întregime darul cerului. O, cît de minunat este acest adevar si cît de limpede si mîngîietoare trebuie sa rasuna solia lui înlauntrul oricarui om! Nu are nici o importanta cît de nevrednica a fost viata noastra pîna sa-L fi întîlnit pe Iisus, pîna sa fi cunoscut iubirea Sa si sa fi facut legamînt cu El prin botez. Iisus este cu totul dispus sa curateacsa trecutul nostru si sa ne ofere haina neprihanirii Sale. El doreste sa fim cît mai grabnic gata pentru cer. El vrea ca sa fim mult mai bucurosi si mult mai încîntati de perspectiva întîlnirii noastre cu El. El doreste sa fim atît de entuziasmati si cuceritii de dragostea Sa pentru noi si de frumusetea si fericirea acelei marete sarbatori, asa încît întocmai ca si acei 24 de batrîni si cei 4 heruvimi, în acel tumult de laude si recunostinte care clocotesc înlauntrul lor, nici noi sa nu mai fim în stare sa mai rostim altceva decît: Amin, Aleluia.

        Dupa aceste scene de recunostinta si bucurie a celor mîntuiti stînd adunati în fata tronului divin, profetia îsi deplaseaza înca o data obiectivul de la cer asupra pamîntului descriind evenimentele care trebuie sa aiba loc înainte de acea sarbatoare triumfala. Mirele trebuie sa se reîntoarca si sa cîstige biruinta asupra acestei lumi razvratite si sa nimiceasca pe toti vrajmasii bisericii. Acesta este si motivul pentru care profetia capitolului 19 în partea a doua a ei prezinta revenirea Domnului Hristos sub forma unei campanii militare. Sa citim acum de la versetul 11:
“Apoi am vazut cerul deschis si iata ca s-a aratat un cal alb. Cel ce sta pe el se cheama Cel credincios si Cel Adevarat si El judeca si se lupta cu dreptate. Ochii Lui erau ca para focului. Capul îl avea încununat cu multe cununi împaratesti si purta un nume scris pe care nimeni nu-l stie decît numai El singur. Era îmbracat cu o haina muiata în sînge. Numele Lui este Cuvîntul lui Dumnezeu. Ostile din cer îl urmau calari pe cai albi, îmbracate cu in subtire, alb si curat. Din gura Lui iesea o sabie ascutita ca sa loveasca neamurile cu ea, pe care le va cîrmui cu un toiag de fier si va calca cu picioarele teascul mîniei aprinse a Atotputernicului Dumnezeu. Pe haine si pe coapsa avea scris numele acesta: “împaratul împaratilor si Domnul domnilor”. Biserica, mireasa Domnului Iisus este în asteptarea mirelui ei iubit. El trebuie sa vina cît de curînd. îmbracata în faptele neprihanite ale sfintilor, dar prigonita si batjocorita de Babilon, femeia destrabalata, adevarata mireasa a Domnului Iisus priveste spre cer cu ardoare. Oare va mai dura mult pîna se va arata Iisus, Mirele ei? Si cum va veni? Înainte de a parasi curtile pline de slava ale cerului, dupa ce lucrarea Sa de mijlocitor între om si Dumnezeu s-a încheiat, Iisus va pasi înaintea Tatalui, numit în profetia din Daniel Cel îmbatrînit de zile, pentru ca sa primeasca stapînire, slava si putere împarateasca pentru ca sa-I slujeasca toate popoarele, neamurile si oamenii de toate limbile. Dupa aceea Hristos va aparea pe norii cerului în timp ce natiunile pamîntului în plina razvratire contra cerului si contra bisericii Sale spumega de mînie si fac ultimele pregatiri pentru batalia decisiva a Armaghedonului, Iisus apare deodata în vazul tuturor. În orice detaliu al înfatisarii Sale El apare ca un luptator biruitor si ca un Judecator neprihanit. Culoarea alba a calului Sau ca si a vesmintelor ostirii Sale vorbesc despre cauza Sa cea dreapta. Tocmai de aceea si numele Sau este Cel credincios, Cel Adevarat, Cel ce judeca si se lupta cu dreptate. Aceasta înseamna ca lupta Sa este în armonie cu principiile dreptatii si sfinteniei, iar biruinta mult dorita este pentru a pune capat razvratirii pacatului si a restabili pacea si fericirea vesnica în univers. Ochii Domnului sînt ca para focului. Cu ajutorul lor El strapunge întunericul constiintei oricui, pentru ca totul este gol si descoperit înaintea Sa. Hainele Sale sînt muiate în sîngele marii batalii de pe Golgota. El vine ca biruitor, El deja a biruit pacatul, pe Satana si lumea. De aceea pe capul Sau vedem deja asezate coroanele biruintelor Sale anterioare. Aceasta este ultima batalie. Oare va birui? Da, caci El a pornit Biruitor ca sa biruiasca. Biruintele Sale personale în lupta cu Satana si cu uneltele sale i-a asigurat si sortii ultimei lupte. Arma cu care Iisus a luptat cu Satana a fost dintotdeauna Cuvîntul lui Dumnezeu. Cînd Iisus a fost atacat si ispitit de Satana, de fiecare data El S-a aparat cu ‘Sta scris’. De data aceasta, din gura Sa iese sabia ascutita a Cuvîntului lui Dumnezeu. El care era si care este Cuvîntul lui Dumnezeu, si care a luat trup omenesc, va veni acum din nou purtînd semnele omenescului Sau si mînuind din nou sabia Cuvîntului divin. El va nimici pe vrajmasii Sai prin puterea cuvîntului. În cuvîntul Sau este putere.
        Stînd fata în fata cu stapînitorii lumii acesteia, cu dregatorii, strategii si învatatii pamîntului, Iisus va fi mai presus de toti. El va fi împaratul împaratilor si Domnul domnilor.
        Care va fi sfîrsitul acestei ultime confruntari între Iisus si vrajmasii Sai si ai miresei Sale? Sa citim de la versetul 17 în continuare: “Apoi am vazut un înger care sta în picioare în soare. El a strigat cu glas tare si a zis tuturor pasarilor care zburau prin mijlocul cerului:
‘Veniti, adunati-va la ospatul cel mare al lui Dumnezeu ca sa mîncati carnea împaratilor, carnea capitanilor, carnea celor viteji, carnea cailor si a calaretilor, si carnea a tot felul de oameni, slobozi si robi, mici si mari”. Întelesul acestui pasaj este asa de limpede! Asa cum stim din limbajul Vechiului Testament, a da pasarilor cerului carnea cuiva drept hrana înseamna înfrîngerea definitiva a aceluia. Asa este si biruinta Domnului Iisus – deplina si definitiva.
        Dupa cum am vazut, capitolele 15 si 16 au descris sfîrsitul celor ce au primit semnul fiarei. Capitolele 17 si 18 au descris sfîrsitul Babilonului, iar în aceste ultime versete ale capitolului 19 se afla descrierea biruintei Domnului Iisus asupra fiarei si proorocului mincinos. Care din vrajmasii Sai a mai ramas viu pe cîmpul de bataie? Unul singur, capetenia vrajmasilor lui Dumnezeu, Satana, tatal minciunii si al crimei, începatorul pacatului, împotrivitorul lui Dumnezeu. Ce se va întîmpla cu el? Capitolul urmator, capitolul 20 ne da raspunsul.
        Iata-ne ajunsi înca o data la sfîrsitul istoriei pacatului si al acelora care s-au lipit de el. Încheierea istoriei lumii, asa cum ne-a fost prezentata în acest capitol, ne-a vorbit despre doua ospete -ospatul nuntii Mielului si ospatul pasarilor cerului, ospatul biruintei cu Iisus, ospatul înfrîngerii cu Satana.

        Prietene drag, permite-mi sa te întreb:
Pentru care din cele doua ospete te pregatesti? Iisus te cheama la ospatul nuntii Sale. El vine în curînd. Vei fi tu gata pentru acea zi? Vei sta si tu la masa nuntii Lui? Ai îmbracat deja haina de nunta pe care El ti-a oferit-o în dar? Tresalti de bucurie la gîndul întîlnirii cu El? O, fie ca toti cei care am ascultat si înteles invitatia dragostei Sale sa ne gasim în ziua venirii Lui cu El, în preajma Sa, la ospatul nuntii Sale. Amin!

______________________________

de Octavian Cureteu. Copyright © 2007 – Articole Crestine. Toate drepturile rezervate. Folosirea acestui material se poate face urmand instructiunile din Ghidul de folosire.