Articole CreştineResurse Spirituale, Practice şi Gratuite

Categorii

Soliile trambitelor din urma

Scris la: 15 aprilie 2009











       În prelegerea trecuta, am încercat sa facem împreuna o incursiune în istoria Imperiului Roman de Apus. Poate ca la începutul prelegerii vi s-a parut destul de ciudat sa aflati ca divinitatea Si-a luat timp si a aratat o atentie deosebita fata de acel imperiu pagîn. Însa acest fapt nu ar trebui sa ne mire deloc. El nu ar trebui sa fie privit ca un caz unic, ca o exceptie. Dimpotriva, daca deschideti paginile Sfintelor Scripturi la cartile proorocilor Isaia, leremia, Ezechiel, Iona, Naum si mai ales aceea a lui Daniel, veti putea descoperi un numar impresionant de proorocii speciale din partea lui Dumnezeu, care aveau în vedere tot felul de popoare pagîne care au trait cîndva pe arena istoriei. Ce ne descopera acestea? Printre mult alte lucruri, un fapt deosebit de important, si anume ca Dumnezeu este adevaratul Stapîn al istoriei si al tuturor popoarelor pamîntului. În masura în care un popor sau un om raspunde pozitiv chemarii lui Dumnezeu si în masura în care accepta sa joace rolul pe care Dumnezeu l-a avut cu acel popor sau cu acea persoana, asupra acelei persoane sau asupra acelei natiuni se coboara tot harul si toate binecuvîntarile cerului, sau de nu judecatile cele mai aspre. De ce asa?, veti întreba. Secretul sta în dispozitia oamenilor de a împlini voia lui Dumnezeu.
       Priviti putin la poporul iudeu de altadata. Istoria acestei natiuni este una dintre cele mai vadite dovezi privind felul cum procedeaza Dumnezeu cu noi oamenii. Acest popor, ca nici un alt popor, a fost ales si chemat de Dumnezeu sa joace un rol coplesitor de important în planul divin, si anume, acela de a fi
lumina neamurilor, de a duce lumii vestea mîntuirii. Dupa cum era si normal, Dumnezeu care investise în acest popor atîtea binecuvîntari, investise tot atîtea si asteptari. Dumnezeu astepta de la poporul Sau ales în primul rînd ascultare si un sporit simt de raspundere. Acestui popor Dumnezeu i-a încredintat legea Sa, slujba dumnezeiasca de a fi martorul Sau, legamintele, proorocii, apostolii, fagaduintele nespus de mari si scumpe ale mîntuirii si deasupra tuturor, harul ca în acest popor sa se întrupeze ca om între oameni Fiul lui Dumnezeu. Dar Israel s-a aratat ca natiune cu totul necredincioasa fata de chemarea divina, total iresponsabila atît fata de planul lui Dumnezeu cît si nerecunoscatoare fata de încrederea si binecuvîntarile primite. Urmarea a fost ca Dumnezeu nu numai ca s-a dispensat de acest popor, dar a facut ca asupra acestei natiuni sa se reverse judecatile aspre ale cerului. Dumnezeu însa nu a renuntat la planul Sau de a duce Evanghelia mîntuirii la orice om. În vederea acestui scop El a adus la viata un nou Israel, o biserica a Noului Testament, o biserica multinationala, mondiala.
        E interesant de urmarit faptul ca atunci cînd natiunea lui Israel îsi traia ultimele ei zile de har care mai ramasesera în planul divin pentru ea, deja pe arena lumii se ridicase un imperiu urias, Imperiul Roman. Întins pe trei continente si strabatut de drumuri bune, bogat, puternic si influent, dispunînd de toate cele necesare, acest imperiu avea sa cunoasca cel mai mare har, acela de a fi o unealta a lui Dumnezeu în vederea împlinirii planului lui Dumnezeu cu întreaga lume. Dar din pacate Roma si cezarii ei au respins pe Iisus, împaratul cerului. Ei au vazut în Iisus un inamic, un galilean razvratit, un uzurpator. Drept urmare ei au pronuntat condamnarea Lui si apoi si a urmasilor Lui la moarte. Astfel Roma, în loc sa primeasca solia cerului, a ales mai degraba sa lupte împotriva ei si împotriva mesagerilor ei, apostolii. Ea care ar fi trebuit sa fie unealta divina care sa duca mîntuirea la popoarele barbare din afara granitelor ei, ea si-a închis granitele în fata oricaror încercari si planuri ceresti. În loc ca Roma sa se lase cucerita de puterea Evangheliei si cu aceasta putere sa porneasca sa cucereasca si sa stapîneasca lumea, cezarii Romei au fost captivati de puterea armelor si a banului.        La orizond însa se apropiau si pentru Roma ultimele ei zile de har, dar pîna atunci trebuia sa se faca înca multe apeluri pe lînga inima cirmuitorilor acestui vast imperiu. Din istoria faptelor apostolilor, asa cum apare sub de pana inspirata a evanghelistului Luca, aflam cum Dumnezeu trimite pe ucenicul Sau Pavel la Roma. Calatoria apostolului Pavel la Roma nu avea sa fie un fel de croaziera pe Mediterana, ci un sir de peripetii pline de primejdii. În capitolul 27 din cartea Faptele Apostolilor ne este prezentata una din acele peripetii care parea sa puna capat vietii lui si a tuturor celor de pe acea corabie, o furtuna teribila. Voi reda, pentru beneficiul studiului nostru, cuvintele unui martor ocular:
“Soarele si stelele nu s-au vazut mai multe zile. Si furtuna era asa de puternica încît în cele din urma pierdusem orice nadejde de scapare. Oamenii nu mîncasera de multa vreme. Atunci Pavel s-a sculat în mijlocul lor si a zis: “Oamenilor, trebuia sa ma ascultati si sa nu fi pornit cu corabia din Creta, ca sa fi scapat de aceasta primejdie si de aceasta paguba. Acum va sfatuiesc sa fiti cu voie buna, pentru ca niciunul din noi nu va pieri si nu va fi alta pierdere decît a corabiei. Un înger al Dumnezeului al caruia sînt eu si caruia îi slujesc mi s-a aratat azi noapte si mi-a zis: ‘Nu te teme Pavele, tu trebuie sa stai înaintea Cezarului’”. Ati notat ce misiune precisa avea apostolul Pavel, ce plan divin sta gata sa se împlineasca prin Pavel? “Tu trebuie sa stai înaintea cezarului”. Dar atît în Roma cezarilor cît si oriunde pe cuprinsul imperiul Roman, putini, foarte putini au ales sa primeasca solia Evangheliei. Dar, ca si celelalte trei mari imperii dinaintea ei Babilonia, Medo-Persia si Grecia, si Roma acum se apropia cu grabire de ziua judecatii divine. Primele patru trîmbite ale cerului deja anuntasera primele patru vaiuri. Aceste vaiuri si-au gasit împlinirea în cele patru mari invazii barbare care s-au abatut asupra Romei si care în cele din urma aveau sa-i aduca nimicirea. Dar, notati va rog, ce anunta profetia divina la încheierea primelor patru trîmbite în Apocalipsa 8,13: “M-am uitat si am auzit un vultur care zbura prin mijlocul cerului si zicea cu glas tare: “Vai, vai, vai de locuitorii pamîntului din pricina celorlalte sunete de trîmbita ale celor trei îngeri care au sa mai sune”". Judecatile divine pregatite pentru marele imperiu Roman înca nu se sfîrsisera. Acum venise rîndul si ramurei de rasarit a Imperiului Roman.
      Sa deschidem din nou în Apocalipsa la capitolul 9, primele 5 versete:
“Îngerul al cincilea a sunat din trîmbita. Si am vazut o stea care cazuse din cer pe pamînt. I s-a dat cheia fîntînii adîncului si a deschis fîntina adîncului. Din fîntîna s-a ridicat un fum ca fumul unui cuptor mare. Si soarele si vazduhul s-au întunecat de fumul fîntînii. Din fum au iesit niste lacuste pe pamînt si li s-a dat o putere ca puterea pe care o au scorpiile pamîntului si li s-a zis sa nu vatame iarba pamîntului, nici vreo verdeata, nici vreun copac, ci numai pe oamenii care nu aveau pe frunte pecetea lui Dumnezeu. Li s-a dat putere nu sa-i omoare, ci sa-i chinuiasca cinci luni. Si chinul lor era cum e chinul scorpiei cînd înteapa pe un om”. Sa citim si versetul 11 din acelasi capitol: “Peste ele aveau ca împarat pe îngerul Adîncului care pe evreieste se cheama Abadon, iar pe greceste Apolion”.        Pe cine zugraveste deci a cincea trîmbita? Pe acea stea care a cazut din cer pe pamînt. Pentru cei familiarizati cu Sfintele Scripturi nu mai reprezinta o taina cine este acea stea. În Biblie îngerii sînt simbolizati adeseori prin stele, iar Satana si îngerii lui prin niste stele care au cazut. Vorbind despre Lucifer, proorocul Isaia întreaba la capitolul 14 versetul 12: “Cum ai cazut din cer Luceafar stralucitor, fiu al zorilor? Cum ai fost doborît la pâmînt?” Fara nici o îndoiala ca trîmbita a cincea face referire precisa la Satana. Însa Satana întotdeauna si-a realizat lucrarea sa pe pamînt prin intermediul uneltelor omenesti si de aceea, acea stea cazuta din cer trebuia sa reprezinte acea forta omeneasca prin care Satana avea sa-si puna în aplicare planurile sale.
       În privinta interpretarii acestei trîmbite toti comentatorii care încearca sa priveasca profetia în paralel cu istoria lumii sînt de acord ca unealta omeneasca de care s-a slujit Satana a fost
Mahomed si marea sa miscare religioasa mahomedanismul. Influenta otravitoare a religiei mahomedane cu senzualismul ei, cu fanatismul si cu zelul cu care aceasta a fost propagata în lume ne demonstreaza ca aici este vorba de ceva cu mult mai mult decît întelepciune, putere si ambitie omeneasca. În spatele acestei profetii sta mintea iscusita a lui Satana care a inventat si apoi a raspîndit în lume aceasta religie falsa care mai bine de un mileniu s-a dovedit a fi un adevarat blestem, o otrava pentru omenire, si care tine înca în chinga ei de fier într-o adevarata negura spirituala si robie peste 700 de milioane de oameni. O alta paralela pe care aceasta profetie o face între Satana si unealta de care el s-a folosit de atunci si pîna azi este în ce priveste expresia adîncul, cheia fîntînii adîncului. Aceasta expresie mai apare în primele trei versete din Apocalipsa capitolul 20, care vorbesc despre cele ce se vor întîmpla cu Satana dupa revenirea Domnului Christos si înaltarea la cer a bisericii Sale pe parcursul celor 1000 de ani. Din adîncul acelor vaste teritorii de pustiuri si dune de nisip ale Arabiei s-au ridicat si hoardele sarazine care asemenea unei invazii de lacuste urmau sa semene ruina si prapadul aproape în toata lumea cunoscuta la vremea aceea. Cheia care i-a fost data lui Mohamed cu care el a deschis funtuna adîncului degajînd un fum si din fum au iesit niste lacuste pe pamînt, s-a pretins de catre Mohamed ca i-a fost data direct de îngerul Gabriel. Coranul, spunea Mahomed, ca i-a fost dat prin revelatie directa de catre îngerul Gabriel. Pentru cine si-a luat timp sa studieze învataturile coranului nu-i va fi greu






sa descopere în preceptele acestei carti de doctrina enorm de multe elemente împrumutate din crestinism si iudaism. Daca lui Mohamed i s-a dat o cheie, acea cheie este clar ca nu i-a fost data de îngerul Gabriel ci de celalalt înger, de acela care a cazut din cer, Lucifer, Satana.
       Ultima parte a versetului 3 din capitolul 9 neîntareste si mai mult aceasta concluzie. Cuvîntul ne spune:
“Li s-a dat o putere ca puterea pe care o au scorpiile pamîntului”. Întrebarea este, cine le-a dat aceasta putere? În lume sînt doar doua forte – forta binelui si a raului, Dumnezeu si Satana. Distrugerea, nenorocirile, razboaiele si moartea au fost si au ramas dintotdeauna si pîna astazi opera lui Satana. Din adînc avea sa se ridice acest nor de lacuste, din adînc avea sa-si primeasdca puterea. Iata ce a scris un profund comentator al Apocalipsei despre mahomedanism si originea lui. Acest comentator se numeste Filip Mauro, iar cartea sa poarta titlul “Despre lucrurile care au sa vina“. La pagina 313, 314 sta scris urmatorul comentariu: “Islamismul este taina de cea mai întunecata factura. Ea exclude orice explicatie naturala. Originea lui este atît de neasemanatoare cu a celorlalte imperii încît nu ne lasa nici o alta alternativa decît ca el s-a nascut supranatural. În mod vadit el, islamismul, a fost destinat sa fie un fel de contraparte a crestinismului, deoarece sursa vizibila a lui a fost într-o persoana conducatoare care pretinde a fi singurul reprezentant si profet al lui Dumnezeu si într-o carte care este venerata de închinatorii ei ca fiind cuvîntul lui Dumnezeu. Mai mult , el are putere supranaturala de a inspira multimile, chiar si pe cei mai aspri, mai fiorosi si mai setosi de sînge oameni cu extrem de mare fanatism religios aducîndu-i în mod instantaneu pe pragul freneziei. În aceasta privinta nu mai gasim nici o paralela în istoria omenirii.
      Începînd de la versetul 7 pîna la versetul 10 din capitolul 9 ni se ofera o înseptita descriere a acestor lacuste simbolice. Aceste hoarde ale pustiului au primit putere si o misiune speciala. Nu atît aceea de a omorî ci aceea de a produce agonia, ca scorpionii. Omorurile si distrugerile aveau sa se împlineasca prin cea de a sasea trîmbita. Pe tot timpul cît au durat atacurile si cuceririle sarazinilor, Imperiul Roman de Rasarit cu capitala la Constantinopole a rezistat oricarui macel. Nu mai putin de zece ori mahomedanii au încercat sa cucereasca Constantinopole dar fara de succes.
Ambitia sarazinilor a fost sa faca din islamism religia universala a lumii. Dupa cucerirea Asiei Mici si a Asiei de Nord, planul lor era sa patrunda în Europa, numai ca în cale le sta Constantinopole. Nereusita lor de a cuceri aceasta fortareata i-a determinat sa schimbe directia planului lor si sa caute sa intre în Europa prin strîmtoarea Gibraltar. Intentie lor era sa-si completeze astfel stapînirea asupra Mediteranei, dar si aici, în acest punct extrem al Europei aveau sa fie tinuti pe loc. La anul 723 la batalia de la Tur mahomedanii au fost înfrînti. Cinci luni de zile, sau 150 de ani profetici, ne spune profetia în capitolul 9, versetele 5 si 10, avea sa dureze aceasta a cincea trîmbita. Daca înainte sau în aceasta perioada de cinci luni au mai fost atacuri si cuceriri minore, ele au apartinut unor triburi arabe razlete, sau poate acelor forte dezorganizate sau înfrînte ale acelui imperiu Sarazin care cunoscuse un declin atit de rapid. Dar, desi înfrînti, sarazinii si mahomedanismul au continuat sa tulbure lumea înca multa vreme. Un razboi de hartuiala a început între Bizant si Bagdad din care nimeni nu reusea sa repurteze victorii de durata. Sarazinii continuau totusi sa sîcîie frontierele imperiului din Egipt si pîna la Eufrat. Odata cu fondarea Bagdadului, la anul 762 imperiul arab al sarazinilor a intrat într-o noua faza a istoriei. Epoca razboaielor si a cuceririlor arabe au parut sa fi încetat dînd loc unei epoci în care lumea araba devine deschisa în fata civilizatiei. Dar versetul 11 din capitolul 9 subliniaza un fapt zguduitor: “Peste ele aveau ca împarat pe îngerul Adîncului care în evreieste se cheama Abadon iar pe greceste Apolion”. Amîndoua aceste nume traduse în limba româna înseamna nimicitorul sau distrugatorul. Acelasi nume a fost subliniat de apostolul Pavel în cuvintele fiul pierzarii.
        Sosise timpul sa sune si cea de a sasea trîmbita. Versetul 12 ne spune:
“Cea dintîi nenorocire a trecut; iata ca mai vin înca doua nenorociri dupa ea”. În cea de a sasea trîmbita se gaseste simbolul Imperiului Otoman care a pus capat Imperiului Roman de Rasarit si a stapînit si amenintat natiunile Europei timp de aproape 4 veacuri. Sarazinii arabi primisera putere de la îngerul Adîncului numai pentru ca sa întepe, sa raneasca, sa otraveasca victimele. În versetul 5, cin capitolul 12 citim: “Li s-a dat putere nu ca sa-i omoare, ci ca sa-i chinuiasca cinci luni”. Acum însa, Imperiului Otoman îngerul Adîncului i-a dat putere sa omoare. La capitolul 10 cu versetul 18 citim: “A treia parte din oameni au fost ucisi”.
       Îngerul al saselea a sunat din trîmbita.
“Si am auzit un glas din cele patru coarne ale altarului de aur care este înaintea lui Dumnezeu si zicînd îngerului al saselea care avea trîmbita: “Dezleaga pe cei patru îngeri care sînt legati la rîul cel mare,la Eufrat”. Si cei patru îngeri au fost dezlegati ca sa omoare a treia parte din oameni. Aici facem cunostinta cu alti patru îngeri, niste agenti omenesti, evident, care aveau sa lucreze sub influenta si puterea îngerului Adîncului. Cine erau de fapt turcii? La origine ei erau niste hoarde barbare care-si traiau viata în muntii Altai din Asia centrala. Marile migratii dinspre rasarit au dus aceste triburi turcmene spre apus si spre miazazi si în drumul lor acestea s-au unit cu triburile arabe seleucide. Ajunse la Eufrat, ele au întîlnit cele patru sultanate: Alepo, Iconia, Damasc si Bagdad. Acestia erau cei patru îngeri care stateau gata pentru a fi dezlegati si a porni campania lor nimicitoare. Pe de o parte, aceste ramasite ale imperiului saracen de altadata au intrat pentru a se integra în Imperiul Otoman de curînd format, iar turcii, la rîndul lor au adoptat religia lui Mohamed. Turcii urmau sa fie aceia care aveau sa rupa catusele ce tinusera pe loc puterile islamului. Însa acum, sub conducerea împaratului lor, îngerul Adîncului, aceste puteri aveau sa fie slobozite asupra Imperiului Roman de Rasarit si asupra crestinismului. La anul 1300 Otoman se proclama sultan, împarat peste tot imperiul Osman, succesorul lui, un barbat foarte întreprinzator si de mare curaj, mînat de fanatism religios si de ambitia dupa glorie militara, ridica imperiul sau la rangul de cea mai mare putere militara din Europa si Asia. În anul 1519 sub domnia lui Suleiman al doilea cel mare, Imperiul Otoman avea sa atinga cea mai înalta treapta a puterii si bogatiei lui. Acesta avea sa fie punctul de zenit, dupa care, potrivit cu profetia biblica avea sa înceapa apusul acestei puteri. În profetia celei de a sasea trîmbite se afla cuprinsa cu o exactitate uluitoare data cînd la tronul lui Dumnezeu avea sa se puna capat acestei puteri si ea urma sa fie înfrînta. Dar despre aceasta extraordinara profetie doresc sa va vorbesc în prelegerea viitoare. Atunci vom putea vedea cum Dumnezeu care a prezis istoria cu sute de ani mai înainte avea sa conduca toate evenimentele spre înplinirea cuvîntului Sau. Desi acest imperiu pagîn a primit puterea lui de la îngerul Adîncului, de la Satana vrajmasul lui Dumnezeu, totusi Dumnezeu este Cel ce a îngaduit acest vai peste omenire, cu tot cortegiul lui de necazuri, orori, prapad si violenta. Si aceasta, pentru ca prin mîna unor pagîni Dumnezeu sa judece, sa mustre, sa pedepseasca si astfel sa trezeasca întreaga crestinatate la o viata noua si curata.
       Cît de tragic încheie însa profetia nereusita aparenta a planului lui Dumnezeu cu aceste judecati.
“Ceilalti oameni care n-au fost ucisi de aceste urgii nu s-au pocait de faptele mîinilor lor, ca sa nu se închine dracilor si idolilor de aur, de argint, de arama, de piatra si de lemn care nu pot nici sa vada nici sa auda nici sa umble. Si nu s-au pocait de uciderile lor, nici de vrajitoriile lor, nici de curvia lor, nici de furtisagurile lor”. Ce trista concluzie. În ciuda tuturor mustrarilor divine, crestinatatea acelor vremuri nu s-a trezit, nu s-a lepadat de pacatele ei favorite, nu s-a întors la Dumnezeu într-o adevarata pocainta si nu i s-au închinat, ci dimpotriva, ea si-a vazut mai departe de idolatria ei, de închinarea ei la icoane, de crimele, vrajitoriile, desfrînarile si furtisagurile ei. Ce lectie! Ce semnal de alarma pentru generatia noastra.
      Potrivit cu alte profetii biblice, ma simt obligat sa va atrag atentia ca
si lumea noastra va deveni în curînd scena celor mai grozave judecati divine, judecati care nu vor avea egal cu nimic în istoria omenirii. Despre acele vremuri însusi Domnul Iisus a spus: “Oamenii îsi vor da sufletul de groaza în asteptarea lucrurilor care au sa se întîmple pe pamînt”. Scopul cu care El va îngadui acele judecati este acela de a pedepsi generatia noastra, pe toti aceia care au refuzat pîna si ultima Sa chemare la pocainta si au ales sa traiasca în continuare pîna la sfîrsit o viata de pacat. Caderea ultimelor judecati nu va avea un scop corectiv, nu vor mai urmari trezirea nimanui, ci pedepsirea lumii noastre pentru idolatria, vrajitoriile, crimele si toate placerile ei vinovate. Eu sper ca nimeni dintre dumneavoastra care cititi aceste prelegeri nu va veti închide inima în fata chemarii divine. Eu sper ca veti raspunde chemarii lui Dumnezeu la pocainta, la o viata de adevarata credinta si sfintenie. Si fie ca Domnul Dumnezeu sa ne ajute pe toti la aceasta, caci vremea este aproape. Amin!

______________________________

de Octavian Cureteu. Copyright © 2007 – Articole Crestine. Toate drepturile rezervate. Folosirea acestui material se poate face urmand instructiunile din Ghidul de folosire.