Apocrifele
Introducere
Cele patru secole de istorie iudaica de la cucerirea lui Alexandru cel Mare (332 i.Hr.) pana la distrugerea Templului (anul 70 d.Hr.) au fost o perioada de considerabila activitate religioasa, politica si intelectuala. Deci nu este surprinzator ca ele au fost caracterizate si printr-o cantitate demna de luat in seama de productii literare, dintre care multe exista si astazi.
Lucrarile acestea sunt religioase in natura, deoarece religia era tesuta in orice faza a viatii iudaice. In acelasi timp ele reflecta puternic miscarile politice si intelectuale ale vremurilor lor. Literatura din aceasta perioada consta din 1) carti cunoscute ca apocrife si pseudoepigrafe, constand din literatura de invatatura, istorisiri patriotice, istorii si lucrari apocaliptice; 2) scrierile comunitatii Qumran (probabil Esenieni), din care cele mai multe provin din pesterile recent descoperite in apropiere de Marea Moarta si sunt inca in curs de publicare; 3) tractatele alegorice ale lui Philo din Alexandria, filosoful-teolog elenistic; si 4) lucrarile lui Iosif.
Dupa distrugerea Templului si chiar si mai mult dupa inabusirea revoltei condusa de Bar Cocheba (anii 132-135 d.Hr.) (vezi p.79), viata si gandirea iudaica au suferit schimbari drastice. Cu ritualul Templului si cu existenta lor ca entitate politica terminate, iudeii si-au indreptat energiile lor intelectuale inlauntru intr-o incercare de a se ocroti spre a nu fi inghititi cultural si rasial de lumea Neamurilor. Ei au realizat lucrul acesta accentuand si elaborand aspectele legale ale vietii lor religioase – o tendinta, intr-adevar, care avea deja o lunga istorie, mai ales printre Farisei.
In timp ce primele lor reglementari legale au fost pastrate mai ales prin traditie orala, incepand din secolul al III-lea ele au luat o forma literara definita si prin secolul al VI-lea se dezvoltase in ceea ce este cunoscut ca Talmudul, compilatie traditionala cu privire la legea iudaica. Alaturi de Talmud a aparut un extins comentariu traditional iudaic asupra Scripturii, cunoscut sub numele de Midras. Mare parte din acesta s-a dezvoltat in legatura cu explicarea Vechiului Testament in sinagoga. Literatura midrasica nu si-a atins forma finala decat pe la 1000 d.Hr.
In paginile urmatoare fiecare din aceste tipuri de literatura iudaica va fi tratat pe scurt.
Apocrifele
Cuvântul „apocrife” se referă în greceşte la lucruri care sunt „ascunse”. Cărturarii au sugerat că atunci când a fost aplicat la anumite cărţi religioase, el a fost folosit pentru a arăta că ele trebuie să fie reţinute de la publicul general deoarece solia lor era de o natură atât de misterioasă, încât să fie descoperită numai celor iniţiaţi. Aşa cum este înţeles de protestanţi astăzi, termenul apocrife descrie acele cărţi ale perioadei Vechiului Testament care au fost cuprinse în LXX, dar care nu au fost acceptate de iudeii din Palestina ca Scriptură şi nici nu au fost cuprinse în canonul ebraic. Deşi nu sunt în general acceptate de către protestanţi, şi astfel nu sunt cuprinse de obicei în ediţiile Bibliei de astăzi, cărţile apocrife sunt considerate de către Romano şi Greco-Catolici drept canonice şi pot fi găsite în Bibliile folosite de ei. Cărţile care constituie spocrifele sunt următoarele.
Întâia Ezra. – În LXX cartea aceasta precede Ezra, care împreună cu Neemia este cunoscută ca 2 Ezra. În Vulgata latină, pe de altă parte, Ezra şi Neemia sunt intitulate 1 şi 2 Ezra şi această carte apocrifă este intitulată 3 Ezra. Versiunea Douay o omite. Cea mai mare parte din cartea aceasta e alcătuită din material aflat şi în 2 Cronici, Ezra şi Neemia; trăsătura ei unică este o poveste anacronică a unei santinele tinere care câştigă favoarea împăratului persan Dariu şi în felul acesta înlesneşte reîntoarcerea iudeilor şi rezidirea Ierusalimului. Nu se ştie când a fost scrisă această carte. Vezi p. 88.
Tobia. – Aceasta este o povestire fantezistă concentrându-se la întâmplările lui Tobia, un iudeu care se presupune că fi fost luat prizonier în Asiria de Salmanasar şi despre fiul lui, Tobias. Ea povesteşte cum Tobias, călăuzit de îngerul Rafael în chip omenesc, a făcut o călătorie de la Ninive la Ecbatana în Media; cum a luat ficatul şi fierea unui peşte feroce din Tigru şi arzând-o în tămâie a scos afară un demon ucigaş; şi cum mai târziu a vindecat orbirea lui Tobit suflând pulbere de fiere în ochii tatălui său. Cărturarii consideră că povestea aceasta ar fi fost scrisă în secolul al II-lea î.Hr.
Iudita. – Povestirea aceasta patriotică spune cum un împărat asirian, Nebucadneţar (cu totul necunoscut pentru istorie), a trimis pe generalul său, Holofernes, să invadeze Palestina. Când a asediat cetatea Bethulia, Iudita, o văduvă bogată, evlavioasă şi frumoasă, a căutat să-şi izbăvească cetatea. Intrând în tabăra lui Holofernes a intrat în graţiile lui făcându-l să creadă că era o refugiată de la iudei şi că îi va spune secretul pentru a-i birui. Dar în urma unui banchet cu beţie ea a intrat în odaia lui de dormit şi i-a tăiat capul. Lucrul acesta i-a încurajat atât de mult pe iudei încât ei s-au strâns şi i-au alungat pe asirieni în debandadă. Cărturarii necatolici plasează în general scrierea Iuditei în Palestina cam pe la mijlocul secolului al II-lea î.Hr. şi o văd ca pe o povestire patriotică fantezistă, intenţionată să trezească înflăcărarea naţionalistă în timpul războaielor Macabeice contra lui Antioh Epifanul.
Adăugiri la Estera. – Aceste adăugiri constau din şase pasaje care au fost introduse în diferite locuri în cartea canonică Estera. Ele cuprind un vis al lui Mardoheu, în care el are o înştiinţare a celor ce ameninţau să vină peste iudei, rugăciuni atât ale lui Mardoheu, cât şi ale Esterei când au aflat de decretul lui Haman şi o descriere melodramatică a audienţei Esterei la Ahaşveroş. Adăugirile acestea par să fi fost făcute pentru a spori tonul religios al povestirii Esterei.
Înţelepciunea lui Solomon. – Cartea aceasta este împărţită în două secţiuni distincte. Cea dintâi se ocupă cu înţelepciunea, în timp ce a doua este istorică, punând în contrast viaţa şi religia egiptenilor cu aceea a lui Israel. Cartea scoate în evidenţă lucrarea deplină a Spiritului lui Dumnezeu. Ea declară că omul este compus din trup, suflet şi un spirit nemuritor şi că posedă libertatea de a alege. Deşi nu se spune nimic cu privire la Mesia, autorul lucrării acesteia prezintă o zi a judecăţii pentru nelegiuiţi ca şi pentru cei drepţi. Atât cărturarii catolici, cât şi cei protestanţi susţin în general că această carte este produsul iudaismului elenistic al secolului al II-lea sau al primului secol î.Hr. A fost scrisă probabil în Alexandria.
Eclesiasticus. – Numele latin Ecclesiasticus a fost dat acestei cărţi în primele zile ale creştinismului întrucât era socotită corespunzătoare pentru a fi citită în biserică (Gr. ekklesia; Latin ecclesia), deşi nu e în canonul ebraic. În LXX apare de obicei sub titlul Înţelepciunea lui Sirah, în timp ce Talmudul se referă la ea simplu prin numele autorului ei, Ben Sira’. Aceasta este o carte mare, cu 51 de capitole, conţinând multe proverbe şi multe instrucţiuni cu privire la înţelepciune.
Autorul este de părere că nu există mântuire decât prin faptele bune ale omului şi că păcatul este rezultatul alegerii libere a omului. El crede în jertfele de tot felul, punându-le împreună cu sărbătorile religioase, ca fiind primele dintre faptele bune ale omului. Pentru el, înţelepciunea este un dar fără plată de la Dumnezeu, care este obţinut prin ţinerea poruncilor Sale. Ecclesiasticus, potrivit cu propria lui mărturisire, a fost scris în ebraică de către un iudeu palestinian, Isus (sau Iosua) fiul lui Sirah, şi a fost tradus în greceşte de către nepotul său, probabil pe la anul 132 î.Hr.
Baruc. – Cartea aceasta susţine că a fost scrisă de Baruc, secretarul lui Ieremia (vezi Ieremia 36,4). Cadrul este babilonian, în timpul captivităţii. Cartea începe cu o scrisoare trimisă de iudeii captivi conaţionalilor lor rămaşi în Palestina după distrugerea Ierusalimului. Cea mai mare parte din carte constă din mărturisirea păcatului lor, o cerere de iertare, o recunoaştere a înţelepciunii lui Dumnezeu şi o reamintire a făgăduinţelor Lui de restatornicire.
Cartea este în parte proză şi în parte poezie. Ea pare să conţină o inexactitate istorică, încât impune iudeilor „să se roage pentru viaţa lui Nabucodonosor [Nebucadneţar] împăratul Babilonului şi pentru viaţa lui Balthasar [Belşaţar] fiul său” (cap. 1,11), lucru care ar lăsa să se înţeleagă că Belşaţar era principe moştenitor al tronului în apropierea timpului când Ierusalimul a fost distrus în anul 586 î.Hr.
Arheologia a arătat concludent că numai la o dată cu câteva decade după 586 î.Hr. ar fi putut Belşaţar să fie privit astfel (vezi notă adiţională la Daniel 5). Cărturarii necatolici de azi susţin în general că cartea lui Baruh a fost scrisă după distrugerea Ierusalimului în anul 70 d.Hr., pentru a încuraja pe iudeii singuri şi exilaţi din vremea aceea, amintindu-le de resemnarea şi credincioşia strămoşilor lor în captivitatea babiloniană.
Epistola lui Ieremia. – Deşi în LXX epistola formează o lucrare separată, în Vulgata şi în Versiunea Douay ea este anexată lui Baruc ca ultimul capitol al acestei cărţi. Ea este o cuvântare scurtă de 73 de versete care susţine că ar fi fost scrisă de proorocul Ieremia către iudeii care urmau să fie captivi în Babilonia şi este în cea mai mare parte o avertizare contra idolatriei. Cartea prezintă dovezi că a fost scrisă la origine în greceşte, probabil cândva între secolul al IV-lea şi al II-lea î.Hr.
Adăugiri la Daniel. – LXX conţine diferite adăugiri la cartea canonică Daniel. Acestea sunt Cântarea celor trei copii sfinţi, Istoria Suzanei şi Istoria distrugerii lui Bel şi a balaurului.
Cântarea celor trei copii sfinţi este în două părţi principale: cea dintâi este o rugăciune care se presupune că ar fi fost rostită de Azarias (Azariah, adică Abednego) pe când umbla prin cuptorul de foc (vezi Daniel 3,19.25); a doua este o cântare de laudă atribuită gratuit de scriitorul anonim tuturor celor trei evrei din cuptor şi seamănă foarte mult cu Psalmul 148.
Istoria Suzanei povesteşte cum doi judecători iudei au văzut o femeie frumoasă şi virtuoasă, Suzana, îmbăindu-se în grădina ei şi s-au înamorat de ea. Când au acostat-o, ea i-a respins, iar drept răzbunare ei au somat-o să se înfăţişeze înaintea unui tribunal şi au acuzat-o în chip mincinos de adulter. Suzana a fost condamnată la moarte, dar în drum spre locul de execuţie a fost întâlnită de Daniel, care a cerut ca procesul să se judece din nou. Prin cercetarea separată a celor doi judecători, el i-a dovedit nevinovăţia prin afirmaţiile lor contradictorii. Ei au fost executaţi şi Daniel a fost foarte înălţat.
Istoria cu nimicirea lui Bel şi a balaurului conţine două povestiri. Cea dintâi, ca şi cea a Suzanei, proslăveşte superioritatea lui Daniel în a descoperi înşelăciunea. Ea povesteşte cum a demonstrat el că un idol al zeului babilonian Bel (Marduk) nu-şi devora hrana de fapt, cum se credea că face. Împrăştiind seara cenuşă pe podea, Daniel a dovedit a doua zi dimineaţa prin urmele de paşi pe cenuşă că preoţii intraseră în templul idolului noaptea şi mâncaseră hrana aşezată acolo pentru el. Drept urmare, regele a pus ca preoţii să fie omorâţi şi templul să fie distrus.
A doua povestire se ocupă cu distrugerea de către Daniel a unui balaur căruia babilonienii îi aduceau închinare. Hrănindu-l cu o fiertură de smoală, grăsime şi păr, l-a făcut să plesnească şi să moară. Drept răzbunare, populaţia Babilonului a aruncat pe Daniel în groapa cu lei, unde leii au refuzat să-i facă rău şi proorocul Habacuc, fiind transportat în chip miraculos prin aer din Iudea de un înger, i-a adus hrană. Împăratul a fost atât de impresionat de aceste minuni, încât a eliberat pe Daniel şi a nimicit pe persecutorii lui. Cărturarii catolici şi protestanţi sunt de acord că aceste adăugiri nu făceau parte la origine din cartea canonică a lui Daniel.
Rugăciunea lui Manase. – Această lucrare scurtă de numai 15 versete se pretinde a fi o rugăciune a regelui Manase din Iuda când a fost pus la închisoare în Babilon (vezi 2 Cronici 33,9-13). Ea nu face parte din cărţile acceptate de Biserica Romano-Catolică la Sinodul din Trent, iar în ediţiile oficiale Catolice ale Vulgatei este plasată într-un apendice ca apocrifă. Atât Biblia Germană a lui Luther, cât şi KJV o cuprindeau la origine. Lucrarea aceasta pare a fi un psalm de penitenţă scris poate în secolul I î.Hr.
Întâi Macabei. – În contrast cu caracterul în cea mai mare parte fabulos al cărţilor descrise până aici, 1 Macabei este considerată un material sursă primar, cuprinzând istoria luptei iudaice pentru independenţă din secolul al II-lea î.Hr. Ea urmăreşte istoria perioadei de la urcarea la tron a lui Antioh IV Epifanul la tronul seleucid în 175 î.Hr., până la începutul domniei preotului-rege hasmonean Ioan Hircanul în 135 î.Hr. (În ce priveşte istoria cuprinsă în această carte, vezi p. 28-33). Autorul lui 1 Macabei este necunoscut, dar cărturarii de acord că el era un saducheu palestinian, bun cunoscător al întâmplărilor despre care scria. Cartea a fost scrisă în ebraică, probabil cam pe la anul 100 î.Hr.
A doua Macabei. – Această carte nu e continuare a lui 1 Macabei, ci la fel cu ea, începe cu urcarea la tron a lui Antioh IV Epifanul şi narează luptele iudeilor pentru independenţă faţă de sirieni. Ea duce istorisirea numai până la victoria lui Iuda Macabeul asupra generalului sirian Nicanor la Beth-horon în 162/1 î.Hr. Deşi cuprinde în felul acesta o perioadă mult mai scurtă decât 1 Macabei, ea dă în anumite locuri detalii mai multe, care uneori reiese ca şi cum ar o fi elaborare literară şi nu istorie sobră.
2 Macabei introduce concepţii doctrinale noi, care nu se află în cartea întâia, când relatează cum Iuda Macabeul a adus o jertfă pentru păcatele morţilor şi s-a rugat ca ei să fie eliberaţi de păcat, în nădejdea învierii (cap. 12,43-45). Din introducerea ei, cartea aceasta pare să fi fost scrisă în Palestina prin anul 124 î.Hr. (cap. 1,10), şi e un epitom al unei lucrări mai mari făcută de cineva cu numele Iason din Cyrene (cap. 2,23).
Sursa: Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania
