Aspectele teologiei biblice a zecimiiI. Introducere
Oferirea zecimii este o practică religioasă întâlnită în Biblie în relatările pre-israelite (Gen. 14:20; 28:22), în lege (Lev. 27:25-33; Num. 18:25-32) în materialele istorice (Neh. 10:38-39; 12:44;13:5,12; 2 Cron. 31:4-6,12) relatată de profeţi (Amos 4:4, Mal. 3:8-10) şi în Noul Testament (Mat. 22:23; Luca 11:42; Evrei 7:2). Aceasta demonstrează importanţa practicii în religia biblică şi în ochii lui Dumnezeu.
În această scurta lucrare vom încerca să descoperim câteva din sensurile religioase şi teologice ale zecimii în Scriptură, adică vom analiza ce ni se descoperă cu privire la Dumnezeu şi la relaţia noastră cu El, şi în ce fel practicarea acestei relaţii ne îmbogăţeşte experienţa religioasă. Zecimea adevărată este determinată de motivaţiile care controlează dăruirea noastră. Vom demonstra că zecimea este motivată de fundamente teologice, şi este bazată pe o înţelegere biblică potrivită a lui Dumnezeu şi a noastră.
II. Zecimea : Înrădăcinată în Creaţiune
Prima ocazie în care zecimea este menţionată în istoria biblică este asociată cu Dumnezeul Creator al pământului şi al cerurilor. Melhisedec l-a binecuvântat pe Avram în numele „Dumnezeului Cel Prea Înalt, Ziditorul cerului şi al pământului.” (Gen. 14:19), şi Avram i-a dat zeciuială (14:20). Acest concept este aşa de important că este încă odată menţionat în relatare (14:22).
Asocierea celor două concepte, Dumnezeu ca şi Creator şi zecimea, nu este întâmplătoare ci este de o importanţă crucială în înţelegerea corectă a zecimii. Zecimea presupune în mod deosebit o viziune generală, o înţelegere aparte a lumii pe care o vedem şi în care trăim, ce ne ajută în înţelegerea rolului pe care noi îl avem în lume. Această viziune generală iese în evidenţă din momentul în care textul biblic Îl identifică pe Dumnezeu ca şi „Creatorul cerului şi pământului”. Acest lucru prezintă în contextul zecimii trei idei importante şi corelate.
Prima dintre ele este natura cuprinzătoare a activităţii creatoare a lui Dumnezeu : El a creat tot ce există în Univers. Această expresie „cer şi pământ” indică totalitate, şi este într-un fel modul Evreilor de a exprima ceea ce Grecii expuneau prin termenul kosmos, şi anume, totalitatea universului ordonat. Primul lucru pe care Biblia îl stabileşte cu privire la Dumnezeu este acela de Creator al cerului şi pământului (Gen. 1:1), şi aceasta formează baza tuturor lucrurilor pe care Biblia le spune cu privire la El, cu privire la cine suntem noi, şi cum ar trebui să ne raportam în relaţia cu El.
În al doilea rând, Dumnezeul Creator al cerului şi pământului înseamnă de asemenea că tot ce există în cosmos Îi aparţine. De fapt, am putea spune că în inima armoniei cosmice este recunoaşterea faptului că, din moment ce Dumnezeu este Singurul Creator, El este în acelaşi timp proprietarul lui exclusiv şi de drept. Prin această viziune generală toate creaturile ar trebui să se simtă ca aparţinându-I Lui în calitate de Creator. A fost o adevărată anomalie când fiinţele inteligente şi-au declarat proprietatea şi independenţa, distrugând prin rău şi păcat ordinea stabilită de Dumnezeu.
Dar pentru cei ce-L urmează pe Hristos faptul că El este stăpânul Universului înseamnă că tot ceea ce avem ajunge la noi sub forma unui dar, chiar şi atunci când pare că este rodul eforturilor şi muncii noastre. Putem beneficia de ceea ce este deja al Lui atunci când El este dispus cu dragoste să împartă totul cu noi. Sursa binecuvântărilor noastre nu este altcineva decât Creatorul (Gen. 14:23) şi tot ceea ce Îi oferim este deja al Lui.
În al treilea rând, Dumnezeu că unic Creator şi Stăpân al universului are dreptul exclusiv să primească gloria şi onoarea din partea tuturor creaturilor Sale. El oferă înţelegere, orientare şi ocrotire existenţei oamenilor , iar ei ar trebui să-I răspundă cu recunoştinţă pentru existenţa lor şi pentru binecuvântările cu care El le umple vieţile în mod constant. Acest răspuns de dragoste ia de obicei forma închinării ca un act în sine şi ca un fel de viaţă. Suntem binecuvântaţi prin faptul că, în opoziţie cu credinţele politeiste, noi ne închinăm unui singur Dumnezeu. Loialitatea noastră nu este împărţită în încercările de a satisface dorinţele mai multor puteri spirituale. Noi dăm slavă şi glorie singurului Creator al cerului şi al pământului.
În contextul acestor trei aspecte Avraam Îi oferă zeciuiala lui Dumnezeu. El Îl recunoaşte pe Dumnezeu ca singurul Creator al tuturor lucrurilor din Univers, şi totul Îi aparţine Lui, fiind Singurul căruia trebuie să-I dea slavă şi glorie. Oferirea zecimii presupune o deosebită înţelegere a lui Dumnezeu, a lumii şi a rolului oamenilor. Actul de oferire a zecimii este motivat, adoptă şi exprimă aceste trei idei.
II. Zecimea: Înrădăcinată în dragostea mântuitoare a lui Dumnezeu
Ca şi Creator, Dumnezeu Îşi susţine în mod constant creaturile pentru că au o natură limitată şi lăsate singure, prin natura lor, ar pieri. El nu este Creatorul absent, ci un Creator care susţine totul prin puterea Lui. Prin intrarea păcatului în lume Dumnezeu a decis să facă mai mult decât a-şi susţine în continuare creaturile. Există un duşman ce trebuie învins. În conflictul cu puterile răului, Dumnezeu nu a cedat stăpânirea asupra universului. Lucrul acesta poate fi ilustrat prin experienţa lui Avraam, care a fost obligat să-şi înfrunte duşmanul în război. Când s-a întors victorios din expediţia militară, Melhisedec l-a anunţat pe patriarh că viaţa lui era păzită de Domnul „ce a dat pe vrăjmaşi în mâinile tale.” (Gen. 14:20) Avram a recunoscut şi a conştientizat că victoria asupra duşmanilor a fost un dar al lui Dumnezeu. Apoi i-a dat zeciuiala lui Melhisedec.
Prezenţa constantă, salvatoare a lui Dumnezeu în mijlocul poporul Său ca singura lor binecuvântare este în mod evident asociată cu zecimea. Prin binecuvântarea prezenţei Lui se manifestă grija lui Dumnezeu pentru poporul Său. Zecimea este precedată de o revelaţie a harului plin de dragoste a lui Dumnezeu pentru noi. Prezenţa salvatoare a lui Dumnezeu l-a făcut pe Iacov să aducă zeciuială (Gen. 28:20-22). Numai cei care au experimentat această prezenţă salvatoare a lui Dumnezeu sunt dispuşi să ofere zecimea lui Dumnezeu. Aşadar zecimea nu este un mod de a câştiga o binecuvântare, ci un răspuns la binecuvântările primite.
Binecuvântarea prezenţei lui Dumnezeu alături de noi într-o lume de păcat şi moarte şi-au atins expresia sublimă prin viaţa şi lucrarea lui Isus Hristos. Prin El a venit Dumnezeu să locuiască printre noi, oferind salvare veşnică celor care credeau în El (Ioan 1:14; 3:16-17). În El şi prin El, Dumnezeu „ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti.” (Efes. 1:3) Prin acest context teologic, zecimea poate fi interpretată ca un act de închinare prin care Îl recunoaştem pe Dumnezeu ca Salvator şi ne predăm de bunăvoie vieţile şi tot ce avem Celui prin care ne vin toate binecuvântările, Isus Hristos. Acest aspect teologic în mod deosebit înlătură zecimea de la eventuala percepere ca o acţiune merituoasă de salvare din partea noastră. Noi nu oferim pentru a primi, ci oferim pentru că am primit deja binecuvântări din partea Domnului.
III. Zecimea: Întâlnirea cu Sfinţirea
În Biblie zecimea este un fel unic de dăruire. (Num. 18:24) Unicitatea stă chiar în acea parte deosebită din venitul nostru desemnată de Dumnezeu. El a spus în mod clar: „Ea (zecimea) este sfântă pentru Domnul” (Lev. 27:30) În Biblie un lucru sfânt este acela separat de sfera lucrurilor obişnuite şi pus exclusiv în slujba lui Dumnezeu. Desemnează ceea ce este unic, diferit, şi nu poate fi tratat în acelaşi fel în care sunt tratate lucrurile obişnuite. Unicitatea sfinţeniei este înrădăcinată în faptul că ia parte la sfinţenia lui Dumnezeu. El este Sfântul lui Israel. Această înţelegere teologică a zecimii conţine aceleaşi implicaţii importante.
În primul rând, prin declararea zecimii ca un lucru sfânt, Dumnezeu şi-o însuşeşte, plasând-o astfel în afara folosirii şi controlului nostru. Nu ne aparţine. Din moment ce Dumnezeu a declarat-o sfântă, nu este nevoie ca noi să o sfinţim printr-un act de oferire. Trebuie doar să-i recunoaştem sfinţenia, adică faptul că Îi aparţine lui Dumnezeu. Într-un fel zecimea se aseamănă cu Sabatul. Dumnezeu a declarat Sabatul ca fiind sfânt pentru El (Exod 16:23), ne fiind necesar pentru israeliţi să o consacre ca fiind sfântă. Acel timp sfânt Îi aparţine lui Dumnezeu şi nu nouă. Suntem îndemnaţi să o sfinţim prin purtarea noastră cuviincioasă. In cazul zecimii, o sfinţim prin returnarea către Domnul, care este proprietarul ei exclusiv.
În al doilea rând, lăsând zecimea în mâinile noastre, Dumnezeu ne lasă să administrăm ceea ce este sfânt. În Vechiul Testament ceea ce era sfânt era lăsat în mâna preoţilor, numiţi de Dumnezeu pentru acest lucru. Prin zecime şi Sabat Dumnezeu a democratizat funcţiile preoţilor oferind ocazia fiecărui membru al comunităţii să administreze ceea ce este sfânt pentru Dumnezeu.
Unul din principalele scopuri ale acestei democratizări este să ne provoace să fim sfinţi. Numai cei care sunt sfinţi se pot atinge de lucrurile sfinte fără a le strica. Prin sistemul zecimii, şi prin multe alte căi, Dumnezeu încearcă să recreeze imaginea Lui în noi. Prin oferirea lui Dumnezeu a lucrurilor sfinte, noi îi urmăm exemplul Lui, marele Dătător. Acelaşi lucru se aplică şi în cazul Sabatului. El s-a odihnit în acea zi; odihnindu-ne, şi noi îi urmăm exemplul, devenim imaginea Lui. Natura exemplară a acţiunilor divine este prezentată într-un mod minunat în Lev. 20:26 : „Voi să-Mi fiţi sfinţi , căci Eu sunt sfânt, Eu, Domnul.” Aceasta nu este o lege ci o trăsătură de caracter divin. Zecimea ne ajută să atingem acest standard.
În al treilea rând, faptul că zecimea este sfântă o transformă într-un test de loialitate pentru fiecare persoană. Devine o cale evidentă pentru noi de a evalua puterea angajamentului nostru de credinţă faţă de Dumnezeu. Este un test deoarece vine printr-o cale aparent obişnuită, munca noastră. Pare să fie o parte din venitul nostru, şi totuşi Domnul spune: „Este sfântă pentru Dumnezeu!”
Testul acesta ne forţează să răspundem la întrebarea: Suntem dispuşi să recunoaştem sfinţenia zecimii şi să ne purtăm în consecinţă? Este un test pentru ce pune limite libertăţii noastre atrăgându-ne atenţia asupra dependenţei de Dumnezeu. Păstrarea zecimii pentru folosirea ei aşa cum vedem mai potrivit, chiar pentru un scop nobil, este o încălcare a sfinţeniei ei. Domnul aşteaptă de la noi să facem un singur lucru cu zecimea: să I-o returnăm. Dumnezeu a pus nişte limite ale stăpânirii noastre asupra lumii.
În al patrulea rând, sfinţenia zecimii face din returnarea ei un act de închinare prin care noi ne predăm din nou vieţile lui Dumnezeu. Zecimea este un venit şi în acelaşi timp este sfântă. Faptul că ajunge la noi sub formă de venit, înseamnă că este parte din existenţa noastră. Faptul că este sfântă înseamnă că nu o putem reţine, ci trebuie să o dăm înapoi Domnului.
Alăturarea acestor două idei dă naştere închinării, prin care predăm Domnului viaţa noastră în totalitate printr-un act de dragoste lipsit de egoism. Privind zecimea ca pe un fragment din viaţa noastră i-o oferim în totalitate lui Dumnezeu pe fundamentul viziunii biblice potrivit căreia o parte reprezintă întregul. Prin actul acesta de închinare recunoaştem într-un mod unic faptul că viaţa Îi aparţine lui Dumnezeu.
În al cincilea rând, sfinţenia zecimii implică faptul că Îi aparţine lui Dumnezeu, El este singurul care poate indica în ce scop să fie folosită. În Vechiul Testament, El a decis ca zecimea să fie dată Leviţilor pentru serviciul din Cortul Întâlnirii (Num. 18:21). Returnându-I lui Dumnezeu zecimea, permiţându-I să o folosească după voia Lui, zecimea este mutată astfel din sfera noastră de control devenind irecuperabilă. În libertatea Lui de acţiune Dumnezeu foloseşte zecimea ca pe un mijloc de a avansa lucrarea de salvare a rasei umane. Prin ea Dumnezeu se îngrijeşte de cei aleşi de El pentru a fi propovăduitorii Evangheliei. (1 Cor. 9:13) Poate să se îngrijească de ei în feluri diferite, şi aşa şi face în multe cazuri. Dar zecimea pare să fie cel mai eficient mod de a-şi atinge ţelul într-o lume plină de păcat şi răzvrătire în care domneşte egoismul rasei umane. Zecimea păstrează proaspăt în mintea credincioşilor convingerea că răspândirea Evangheliei este în mâinile lui Dumnezeu, şi El a lăsat în mâinile noastre ceea ce are nevoie pentru a îndeplini această misiune desemnată Bisericii Sale.
Noi avem un rol de jucat în ducerea la îndeplinire a planului lui Dumnezeu de salvare a rasei umane, şi această participare este vizibilă în mod deosebit în actul zecimii. Oricum noi ar trebui să înţelegem în mod clar că, din perspectivă teologică, atunci când oferim zecimea nu o oferim lucrătorului biblic; pur şi simplu o returnăm lui Dumnezeu. Nici nu suntem noi cei care decidem că zecimea să meargă către lucrători; Dumnezeu decide să le-o încredinţeze.
Acest lucru este important din punct de vedere teologic în sensul că responsabilitatea noastră de a oferi zecimea nu este dependentă de calitatea lucrării îndeplinite de lucrătorul biblic, ci de faptul că Îi aparţine lui Dumnezeu şi El o aşteaptă de la noi. De asemenea zecimea este importantă din punct de vedere teologic deoarece evidenţiază privilegiul nostru de a avea un acces personal la Dumnezeu fără vreun intermediar uman. Când oferim zecimea lui Dumnezeu în închinare, recunoscând că El este direct responsabil de folosirea ei, noi avem o părtăşie personală cu Dumnezeu.
IV. Concluzie
În Biblie zecimea este asociată cu un număr important de idei teologice care o transformă într-o valoroasă experienţă religioasă. Ea presupune o viziunea generală potrivit căreia Dumnezeu este Creatorul, Salvatorul, şi singurul la care ne închinăm. Când oferim zecimea, demonstrăm devotamentul faţă de viziunea biblică şi de rolul nostru ca slujitori ai lui Domnului. Dacă păzirea Sabatului ne aminteşte că Dumnezeu este Creatorul şi Salvatorul nostru, oferirea zecimii ne aminteşte că totul Îi aparţine Lui ca şi Creator şi Răscumpărător. Într-o lume plină de păcat, prezenţa salvatoare a lui Dumnezeu este manifestată prin binecuvântări. Zecimea ne face să conştientizăm faptul că am primit binecuvântări salvatoare de la Dumnezeu prin Isus Hristos.
Zecimea este sfântă prin poruncă divină. Dumnezeu a stabilit faptul că zecimea Îi aparţine în mod exclusiv. Nu este a noastră cu toate că ajunge la noi sub forma unei părţi din venit. Avem acces la ea în formă comună, dar ea totuşi este sfântă. Este similară cu Sabatul în sensul că ziua de Sabat este în sine o zi ca oricare alta. Noi ştim că este sfântă, şi că trebuie sfinţită deoarece Domnul a declarat-o sfântă. El a lăsat ceva sfânt în mâinile noastre şi a împărţit lucruri sfinte cu noi.
Faptul că zecimea ajunge la noi nediferenţiată de restul venitului, o transformă într-un test al loialităţii faţă de Dumnezeu. Ca şi test ea ne descoperă importanţa şi plinătatea angajamentului nostru faţă de Dumnezeu ca şi Creator şi Mântuitor, şi a acceptării rolului nostru de slujitori ai lui Dumnezeu. Returnând zecimea lui Dumnezeu noi recunoaştem că El este stăpânul ei şi are dreptul să desemneze în ce scop va fi folosită. În înţelepciunea Sa Dumnezeu a stabilit că zecimea va fi folosită pentru a duce mai departe misiunea bisericii prin prezentarea Evangheliei. El a pus zecimea în slujba voinţei Lui salvatoare.
Angel Manuel Rodriguez
Sursa: http://resursepredici.blogspot.com
