Balaurii din Biblie – dinozaurii paleontologiei?
Dărâmarea miturilor darwiniste
Chiar dacă Scriptura nu menţionează fosilele ca atare, ea conţine referinţe la diverse animale care s-ar părea că nu există în lumea modernă. Cele mai cunoscute sunt balaurul şi inorogul, dar sunt amintite şi alte animale exotice precum leviatanul, satirul, ibisul şi basiliscul.
Majoritatea comentariilor liberale le-au considerat drept simple animale legendare, în timp ce tâlcuitorii conservatori le-au prezentat ca descrieri pitoreşti ale unor vietăţi care au existat: balaurul ar fi şacalul, balena sau şarpele, iar inorogul, bivolul sălbatic sau zimbrul leviatanul-crocodilul, satirul – capra sălbatică; ibisul – bufniţa iar basiliscul – vipera. În unele cazuri însă, descrierile biblice ale straniilor animale nu corespund deloc animalelor vii cu care au fost asociate. Să coborâm în adâncurile cercetării…
Ştim că multe animale au dispărut în vremurile istorice (inclusiv ibisul egiptean). Milioane de alte vieţuitoare dispărute sunt cunoscute acum după vestigiile fosiliere. Conform viziunii uniformiste (evoluţioniste), întreg tezaurul fosilier antedatează cu mult evoluţia omului, astfel încât autorilor biblici nu le puteau fi familiare animalele reprezentate în fosile. După creaţionişti, aceste fosile reprezintă animale care au pierit în potop, astfel că au fost cunoscute primelor generaţii de oameni. Ele au fost incluse în fauna de pe arca lui Noe, pentru ca ulterior să dispară, la puţină vreme după Diluviu. În consecinţă, pare posibil ca animalele exotice amintite să fie identificabile în registrul fosilier.
Balaurii, de exemplu (tannim în ebraică) sunt menţionată de cel puţin 21 de ori în Vechiul Testament. Într-o variantă cuvântul este folosit sinonim cu „Leviatanul, şarpele inelat”, fiind numit „balaurul de lângă mare”(Isaia 27, 1), alteori tannim sunt asimilaţi cu „şacalii din pustie” sau cu „crocodilul mare”. Alte referinţe indică deopotrivă că au existat balauri ai deşerturilor, precum şi balauri acvatici. Sunt consemnate şi atribute fiziologice ale balaurilor: scoteau un fel de bocet, „trăgeau aer” şi, se pare, aveau colţi veninoşi (Deuteronom 32, 33). Uni par să fi fost destul de mici. În timp ce toiagul lui Moise se transformase în şarpe (în ebraică nahash – Ieşire 4, 3 şi 7, 15), toiegele vrăjitorilor egipteni au devenit „tannim”, probabil balauri mici.
Mulţi balauri, pe de altă parte, au fost monştrii uriaşi (Facere 1, 21). Versiunea King James traduce aici tannim prin „balene” şi majoritatea celorlalte versiuni utilizează „monştrii marini” sau „făpturi marine”, dar cuvântul este de fapt „balauri”, iar accentul cade pe „balauri mari”.
Din nefericire, din cauza ezitării traducătorilor moderni de a extrage din Scriptură învăţătura articulată, în opoziţie cu existenţa pur mitică a vietăţilor cercetate, versiunile moderne traduc îndeobşte tannim prin „şacali” sau „şerpi sau „monştrii marini”, în funcţie de contextul fiecărui pasaj. Dar cum poate acelaşi cuvânt ebraic să fie purtătorul unei atât de mari şi chiar contradictorii diversităţi de sensuri? Ideea prezintă o mărturie frapantă despre raţionalismul unora dintre traducătorii moderni. Supuşi atât de mult punctului de vedere uniformist asupra istoriei pământului, ei pierd din vedere faptul evident că tannim nu erau decât animale dispărute, cunoscute în perioadele de început ale istoriei umane, păstrate astăzi în principal, în arhiva fosilieră.
În fond, dacă se traduce „tannim” simplu prin „dinozauri”, fiecare din cele peste 21 de utilizări ale cuvântului devine adecvată şi clară. Tezaurul fosilier dezvăluie atât dinozauri tereştri, cât şi marini, dinozauri mari şi mici, dinozauri cu trăsături diverse vieţuind în medii diferite, unul sau altul încadrându-se perfect în contextul unde este folosit termenul „tannim”.
Singura problemă cu o astfel de traducere este ipoteza dispariţiei dinozaurilor cu aproximativ 70 de milioane de ani înaintea apariţiei omului, potrivit cronologiei evoluţioniste standard. Fosilele de dinozauri au fost dezgropate pentru prima oară cu mai puţin de 200 de ani în urmă şi , un contemporan al lui Darwin, Sir Richard Owen, a fost cel care le-a inventat numele (1841), însemnând „reptile grozave”.
Chiar dacă cronologia evoluţionistă este incompatibilă cu datele Bibliei, nu există nici un motiv să punem sub semnul întrebării contemporaneitatea oamenilor cu dinozaurii în epocile de început ale istoriei umane. Balaurii din Scriptură pot fi prea bine dinozaurii paleontologiei. Este semnificativ că nu numai în Biblie, ci şi în documentele şi în tradiţiile cele mai vechi ale majorităţii popoarelor lumii abundă poveşti cu balauri. În însemnările sale, Sfântul rus Varsanufie de la Optina (1845-1913) nota: „Poveştile chinezilor şi japonezilor despre existenţa dragonilor nu sunt defel născociri sau fabule, deşi învăţaţii naturalişti europeni, şi ai noştri împreună cu ei, tăgăduiesc existenţa acestor monştrii. Dar, la urma urmei, orice poate fi tăgăduit, prin simplul fapt că întrece putinţa înţelegerii noastre”.
Un asemenea fenomen universal trebuie să aibă o explicaţie universală: toate vechile popoare au consemnat experienţe legate de dinozauri. Un studiu detaliat al diverselor „tradiţii” cu balauri a scos în evidenţă că au existat clar multe tipuri diferite de balauri şi că ele corespund, mai mult sau mai puţin, diverselor tipuri cunoscute de dinozauri. Alături de mărturiile biblice şi etnologice, solide dovezi geologice atestă coexistenţa oamenilor şi a dinozaurilor.
Cornel Dragoş
Sursa: www.creationism.info.ro
