Biblia şi civilizaţia
Deşi izgoniţi din patria lor, împrăştiaţi printre toate neamurie, deposedaţi de bunuri, călcaţi în picioare, masacraţi cu zecile de mii, evreii sunt singurul popor din antichitate care continuă să vorbească aceeaşi limbă şi-şi păstrează aceeaşi identitate. Ce forţă extraordinară susţine şi renaşte continuu acest popor răs-condamnat la moarte?
Enigma poporului evreu
La dărâmarea Ierusalimului de către Romani (70 d.Hr.), peste 1.300.000 au pierit şi aproape 100.000 au fost luaţi robi. După numai 60 de ani (135 d.Hr.), o altă jumătate de milion este măcelărită de Hadrian (135 d.Hr.), care distruge 50 de forturi şi 800 localităţi. Evul Mediu perpetuează blestemul: sub Ioan al Angliei (1180), într-o singură zi sunt masacraţi doar în cetatea York 1.300 iudei. Sub Ferdinand şi Isabela, peste 800.000 sunt izgnoniţi din Spania: puşi în bărci şi alungaţi în mare, cei mai mulţi pier înecaţi.
Cruciadele răzuiau, în mod ciclic, aşezările evreilor de pe valea Rinului. În 1321, sub acuzaţii aberante, peste 5.000 de evrei sunt arşi de în Franţa centrală. Pentru ciumi, foamete sau alte nenorociri, tot evreii erau sacrificaţi. Când a izbucnit marea ciumă (1347), 12.000 sunt masacraţi în Bavaria, 12.000 în Toledo, 6.000 în Mainz, 3.000 în Strassbourg… În 1650, în Ucraina şi Polonia au fost ucişi peste 100.000… Pe evrei i-a omorât şi Hitler, şi Stalin. Şi totuşi, există!
Prin ce taină? Secretul nu ţine de ADN, nici moştenirea culturală, ci de sursa din care ei au scos speranţa ce trece dincolo de sârma ghimpată şi forţa poruncilor care te învaţă să supravieţuieşti într-o lume blestemată: cartea cărţilor, Biblia.
Puterea Cărţii
Şi, ca să nu fie nici un dubiu, creştinii vor repeta itinerariul sângelui vărsat. Contemporanul lui Nero, istoricul Corneliu Tacitus consemnează „O mare mulţime a fost condamnată, nu atât pentru crima de a fi incendiat Roma, ci din ură omenească. În ceasul morţii lor, erau făcuţi subiectul distracţiei: erau înveliţi în piei de fiare sălbatice şi sfâşiaţi de câini, sau pironiţi pe cruce, sau arşi de vii. Iar la apusul soareluli, erau daţi focului spre a lumina ca torţe vii.” (Tacitus, Anale: 15, 44).
După Nero, primul creştinocton, alţi zece cezari au amplificat prigoana. Prima persecuţie generală a avut loc sub Maximin Tracul (235-251). Lideri ai bisericii au fost executaţi sau deportaţi în mină. Mulţimile din Capadocia au pornit un raliu de jaf şi exterminare a creştinilor, acuzându-i de a fi pricina cutremurului recent. Decius (249-251), ca replică la atitudinea favorabilă creştinilor a predecesorului său, Filip Arabul, dă un edict de nimicire sistematică a creştinilor: Roma, Alexandria, Pergam, Antiohia şi Ierusalim cunosc baia de sânge. Ultima şi cea mai nimicitoare vânătoare de creştini este promulgată de Galerius şi Diocleţian, prin patru edicte consecutive (303-304), ca şi când unul n-ar fi fost de ajuns. Siria, Egiptul şi Asia Mică au fost scena celor mai dezlănţuite furii.
Totuşi, cu tot genocidului, nu oamenii erau vânaţi. Imperiul se războia cu Cartea. Unul din edictele lui Diocleţian poruncea ca în toate provinciile imperiului toate Bibliile să fie confiscate şi arse.
Cei zece ani de prigoană (303-313) au marcat încheierea valului nimicitor de cca. 300 ani, care a consemnat martiriul a peste 100.000 de creştini.
Războiul contra cărţii nu se sfârşeşte Roma. În cei 2.000 ani de creştinism, s-a estimat că cca. 70.000.000 de creştini au fost ucişi pentru credinţa lor. Surprinzător este mai mult de jumătate din ei (45 milioane) au fost măcelăriţi în secolul marilor realizări, sec. XX. La sfârşitul primului război mondial, naţionaliştii turci au jurat moarte creştinilor greci, armeni şi asirieni. Între 1915 şi 1922, au fost ucişi 1,5 milioane armeni, 750.000 asirieni şi 350.000 greci.
Omenirea este în continuare neştiutoare, din neglijenţă sau cu intenţie, de cea mai severă persecuţia actuală, care se derulează chiar azi, în Sudan. până acum, 1,5 milioane de creştini au fost torturaţi şi masacraţi de către miliţiile musulmane. Şi alţii le urmează…
Ce lucru atât de deosebit are această carte, Biblia? Ce-i motivează pe oameni să moară pentru ea? Şi, în ciuda tributului de sânge, ce-i face să renască iar şi iar, realimentând focul ataşamentului de Dumnezeul Scripturii?
Printre Worldview-uri …
Punctul care deosebeşte radical creştinismul de toate celelalte sisteme filosofico-religioase este concepţia despre existenţă.
Mitologia greacă credea că zeităţile primare (Gaia, Tartarus, Uranus, Pontus, etc…) proveneau din Haos – nimicul imens. Că zeul-fiu Cronos îşi castrează tatăl, pe Uranus, din rănile căruia însă se nasc giganţii…
În privinţa originii omului, mitologia greacă lista apariţia, prin voia vreunui zeu, a 5 epoci ale existenţei umane: de aur, de argint, de bronz, de fier şi a omului de azi. Fiecare eopcă apărea după stingerea rasei anterioare. Chiar şi pentru epoca oamenilor de azi, mitologia prevestea un sfârşit apropiat, în ziua când răul va prevala binele…
În toată această poveste nu există nici cap, nici coadă. De unde venim? Pentru ce trăim? Încotro mergem? Tăcere…
Mitologia Upanişadelor descrie o Putere divină, impersonală, existentă pretutindeni şi în toate, care se personifică în trei identităţi: Brahma – creatorul, Vişnu – susţinătorul, şi Şiva – distrugătorul.
În privinţa originii, hinduismul crede într-o creaţie şi nimicire ciclică, universul nostru apărând din nimicirea celui anterior şi, într-o zi, universul nostru fiind la rându-i nimicit, pentru a face să apară un altul… Ba chiar ne aflăm în epoca declinului (Kali Yuga), sfârşitul privind pe fereastră !
Cât despre oameni, aceştia ar fi apărut din jertfirea omului primordial, Manu. Părţile în care a fost tăiat au dat naştere la caste: din gura lui se trag brahminii; din braţe – războinicii; din picioare – negustorii şi ţăranii; iar din talpă şi degete au apărut sclavii şi paria. Partea omului este să-şi dreagă soarta cum poate, printr-o karmă corectă care, în cele din urmă, să-l transporte în încarnaţii tot mai înalte, până la absorbirea lui în Puterea divină impersonală…
Confucius – mai înţelept – păstrează tăcere deplină despre începuturi, supranatural, zei… Nu ştie, ca atare rămâne agnostic.
Mai tranşant, Buddha îşi bate joc de toată cosmogonia Rig-Vedei hinduse. După el, nu există nici creator şi nimeni de adorat. N-avem a ne concentra decât asupra propriei noastre condiţii…
Biblia Vechiului şi Noului Testament descoperă un World-view contrastant.
…un Worldview unic
Înapoia oricărei existenţe, Biblia spune că se află un singur Dumnezeu (Isaia 45,6), un Dumnezeu personal – cu raţiune, afecţiune şi voinţă (Psalm 47,8). El este distinct de lumea creată şi transcende orice limitare materială (2 Cronici 6,18): este omniprezent, omniscient, omnipotent (Apocalipsa 1,8). Dumnezeu a creat şi continuă să creeaze în virtutea naturii Sale, căci este iubire (1 Ioan 4,8). Pe om, l-a creat în asemănarea Lui (Geneza 1,5), l-a înzestrat cu libertate de alegere (Deuteronom 30,19-20) şi i-a dat un set de repere morale. Scopul pentru care l-a creat este ca să fie fericit (Deuteronom 4,40).
Dacă în celelalte sisteme religioase, răul este propriu existenţei şi e parte integrantă şi necesară (Yin-Yang), Biblia descoperă originea intrusivă a răului. În virtutea liberului arbitru, omul a ales să se răzvrătească contra lui Dumnezeu (Geneza 3,4-6). Urmarea a fost apariţia inexplicabiă şi atât de nenecesară a păcatului şi a morţii.
Cu toate că ne naştem cu o natură coruptă (Psalm 51,5), Dumnezeu oferă pentru păcătos un „plan de salvare”: anume şansa de a mai alege o dată. Pentru ca o a doua alegere să fie posibilă, Dumnezeu a plătit toate datoriile lumii prin moartea Fiului Său, Isus Hristos (Ioan 3,16). Este acum rândul omului să-L aleagă pe Dumnezeu şi voia Sa (Romani 8,2.4).
Prin credinţă, Biblia ne dă asigurarea că suntem iertaţi de vina păcatului nostru. Nu însă şi de urmările păcatului – îmbătrânirea şi moartea. Dumnezeu însă a luat măsuri şi pentru această problemă: prin învierea lui Hristos din morţi (Luca 24,46; 1 Corinteni 15,4), El făgăduieşte toturor care-L aleg că-i va învia pentru viaţă veşnică (Ioan 5,28-29; 1 Tesaloniceni 4,13-18) într-un paradis fără durere, lacrimi sau moarte (Apocalipsa 21,1-5).
Această viziune, consfinţită prin actul istoric al învierii lui Isus Hristos, în anul 31 e.n., act care a şi născut mareea numită „creştinism”, este justă, raţională, pătrunsă de dragoste divină şi plină de speranţă.
Civilizaţii bune şi rele
Toate culturile şi civilizaţiile consecutive au dreptul la afirmare şi existenţă. Dar nu toate sunt la fel de bune sau drepte.
Civilizaţia Aztecă ajunsese epoca de aur cu mult înaintea sosirii conchistadorilor (Cortes, 1519).
.
Există evidenţe care demonstrează nivelul civilizaţiei aztece. Aveau un calendar de 365 zile, mai performant decât calendarul Iulian, utilizat de europeni în tot Evul Mediu. Arhitectura urbană aztecă, sofisticată, nu era altceva reprezentarea plană a constelaţiilor, ea fiind o imensă hartă a universului.
În acelaşi timp, aztecii practicau sacrificiile umane. Anual, jertfeau 20.000 oameni. Preoţii le smulgeau inima şi o închinau zeului pe altar, încă pulsând. Uneori îşi sacrificau copiii – socotindu-i puri şi buni pentru a fi aduşi ca jertfă. Cronica lor raportează că, pentru resfinţirea Marii Piramide de la Tenochtitlan, în 1487, Aztecii au smuls inimile a 84.400 prizonieri în cursul a 4 zile non-stop.
În ciuda realizărilor lor, civilizaţia aztecă era totuşi nedreaptă şi rea.
Cheia progresului
Privind linia pe care a urmat-o istoria civilizaţiilor, de la politeism şi sacrificii umane – la civilizaţia europeană, gânditorii s-au întrebat care a fost factorul-cheie care a determinat acest progres? Psihologul John Dewey considera că este inteligenţa cooperativă. Logicianul Alfred North Whitehead considera că este limbajul. Istoricul Arnold Toynbee credea că secretul civilizaţiei a fost scânteia creativităţii umane. Sociologul Will Durant gândea că era conceptul de ordine. Prim-ministrul Benjamin Disraeli – credea că era bogăţia şi distracţia. Pentru eseistul Ralph W. Emerson, factorul cheie era influenţa femeilor.
Cu toate că fiecare răspuns se referă la un factor important, cheia consta totuşi în altceva. Unul din fondatorii constituţiei americane, James Madison, scria în Memorialul său din 1785: „Înainte ca un om să fie considerat membru al societăţii civile, el trebuie mai întâi să devină un supus al Stăpânului Universului.”
Dacă oamenii adoptă o conduită oarecare, aceasta se datorează principiilor (bune sau rele) care-i guvernează (de ex: a fi respectuos – sau arogant). Principiile de viaţă, însă, nu reprezintă alegerea directă a omului. Ele decurg doar din setul de valori pe care le adoptă omul (de ex: demnitatea omului – sau primatul meu). Iar partea cea mai importantă este că valorile, la rândul lor, sunt consecinţa autorităţii căreia mă supun (de ex: Dumnezeu, făcătorul omului – sau Ego-ul).
Natura acestei autorităţi, bună sau rea, determină destinul individului şi croieşte istoria unui popor şi evoluţia pozitivă sau negativă a civilizaţiei.
Sămânţa aruncată
Odiseea evreilor, oricât de dramatică, a fost instrumentul providenţial al proliferării cunoştinţei despre Scripturi şi Dumnezeu între păgâni. Încă din sec. VI î.Hr., evrei au fost risipiţi în toată lumea civilizată. La hotarul dintre ere, existau oraşe ca Nisibis (Mesopotamia) în care iudeii formau majoritatea populaţiei. Se ştie că o mare parte din locuitorii Siriei erau iudei sau convertiţi la iudaism. În Egipt, Philo iudeul raporta că erau peste un milion, în Alexandria ei fiind o treime din populaţia metropolei. Cu două secole înainte de Hristos, prin Septuaginta – traducerea Vechiul Testament în lb. greacă, limba internaţională a antichităţii post-alexandrine – Scriptura devenise accesibilă oricui.
Clasicii romani (Horaţiu, Seneca, Juvenal, Martial, ş.a.) era familiarizaţi cu religia şi obiceiurile iudeilor, despre care menţionează în scrierile lor. Cicero, deşi critic faţă de evrei, scria: „Ştii ce mulţi sunt, cum ţin unii la alţii şi cât de influenţi sunt în popor” .
Datorită concepţiei lor superioare despre viaţă, familie şi lucrul de şase zile, iudeii erau respectaţi şi invidiaţi. Iudaismul era vizibil prin accentul pus pe morală – ceea ce contrasta puternic cu religiile amorale ale lumii greco-romane. Din acest motiv, moralitatea Torei exemplificat în viaţa iudeilor, atrăgea atenţia locuitorilor imperiului. Pacea sufletească şi seninătatea în faţa necazurilor, ca şi coeziunea frăţească făcea pe mulţi dintre păgâni să accepte iudaismul. Unii apreciază că prozeliţii puteau fi socotiţi cu milioanele. „De mult timp, masele au arătat o dorinţă puternică să adopte preceptele noastre” – scria Josephus Flavius. „Şi nu există o cetate, grecească sau barbară, şi nici o singură naţiune, în care obiceiurile noastre de păzire a zilei a şaptea, posturile şi alte restricţii să nu fie respectate.”
Impactul Noului Testament
Odată cu expansiunea romană, toate drumurile duceau la Roma, făcând din Europa şi Asia Mică „cazanul naţiunilor”. Proaspăt apăruta biserică creştină îşi detonează aici mărturia. Copii ale Evangheliilor şi altor cărţi nou-testamentale penetrează toate ungherele imperiului. La ora aceasta, există 5.300 manuscrise în lb. greacă.
În sec. II, Biblia este tradusă în limba coptă pentru egipteni.
În sec. III, existau deja traduceri ale Evangheliilor în siriacă. Tot în sec. III, apar primele traduceri ale Noului Testament în lb. etiopiană şi latină (în care există cca. 8.000 manuscrise).
În timp ce barbarii hărţuiau imperiul, Ulfilas – un tânăr creştin din Capadocia, făcut sclav de către goţi, inventează alfabetul gotic şi traduce toată Biblia în limba gotică (cca. 350 d.Hr.). Cassiodor, secretarul de stat al lui Teodoric, ostrogotul, scria (cca. 530 d.Hr.), că între goţi, Biblia era citită şi studiată, fapt care făcuse ca preoţii germanici să fie mai exersaţi în cunoaşterea Bibliei decât clerul roman.
În 411, Biblia este tradusă şi în armeană, iar din armeană în georgiană.
Numărul de manuscrise ale Scripturii în alte limbi decât greacă şi latină urcă la 8.000 !
În zorii Evului Mediu, pe când imperiul roman se prăbuşea, conştiinţa lumii civilizate era deja modelată de spiritul Sfintei Scripturi. Europa se trezea pe fundamente creştine.
Ciocnirea Worldview-urilor
Era 1 ianuarie, 404. Împăratul creştin Honorius, de numai 16 ani, deschise porţile Coloseumului pentru sărbătoarea Anului nou printr-un spectacol pe cinste. Gladiatori veterani aveau să incendieze publicul turbat. Din întâmplare, un călugăraş naiv, Telemachus, sosit tocmai din Asia Mică, venise ca să admire cetatea eternă, sălaşul sfinţilor împăraţi. „Unde se duce mulţimea? Probabil că la slujbă, la biserică!” Şi curios să vadă măreaţa catedrală, Telemachus i-a urmat pe treptele Coloseumului, până în tribune. Surlele au dat semnalul.
Mulţimea a urlat: „Ave cesar!” Gladiatorii au intrat în arenă. „Dar ce fac? Ce slujbă-i asta?” – întreba revoltat Telemachus în stânga şi dreapta. „Stai cuminte, călugăraşule. Dacă nu-ţi convine, pleacă!” Dar Telemachus fierbea: „Nu se poate! Fraţi creştini, opriţi măcelul!” Luat în râs şi blestemat de alţii, Telemachus s-a avântat în jos, spre arenă. „Opriţi! Opriţi măcelul!” Şi, înainte ca cineva să-l oprească, Telemachus a şi fost între gladiatori. „Fraţi creştini, cum o să faceţi una ca asta? Nu vă temeţi de Dumnezeu? Lăsaţi sabia şi haideţi la rugăciune!”
Mâniat, un gladiator l-a lovit cu sabia. În timp ce Telemachus, căzut la pământ, continua să pledeze între gladiatori, o bandă mânioasă a sărit din tribune şi, în câteva clipe l-a sfâşiat pe micul călugăr. Gata, acum să înceapă bătălia… Dar spectatorii erau cuprinşi de oroare… Un călugăr… sfârtecat! Nu mai e de stat! Şi rând pe rând, „creştinii” din tribune s-au ridicat şi au plecat dezgustaţi. Acela a fost ultimul spectacol cu gladiatori în imperiul roman.
Lucian Cristescu
