Biblia şi civilizaţia
„Ce-a produs creştinismul? Un bilanţ ruşinos: cruciade, sclavie în America, colonialism şi două războaie mondiale…”
Cine gândeşte aşa, comite un viciu de judecată asemeni celui care confundă medicina (ştiinţa vindecării) cu malpraxisul (aplicarea ei greşită). Creştinismul nu e totuna cu istoria creştinilor nominali. Biblia este altceva decât tălmăcirea ei din perspective partizane. Cine vrea să evalueze creştinismul în mod obiectiv, nu are decât să se aplece asupra desenului civilizaţiei europene. În ea, ochiul atent va descoperi liniile de forţă distincte pe care filosofia iudeo-creştină le-a săpat în ţesutul culturii, deosebind-o de toate celelalte până atunci. În procesul zămislirii noului sistem de valori, Biblia a implantat acele principii care au metamorfozat sofisticata societate antică, reabilitând demnitatea umană.
Creştinismul şi-a făcut apariţia în epoca de glorie a Imperiului. De la Rin până în Mauritania, şi din Siria până-n Britania, neamurile plăteau bir Romei. Cezarul proclamase „pax romana” în toate provinciile, deşi păstra în subsidiar ambiţia ce revendica pământul şi marea. Imperiul greco-roman realizase prima societate globalizată. Toate drumurile duceau la Roma. Cultural vorbind, Roma era ospitalieră. Orice filosofie, tradiţie sau credinţă îşi găsea un loc tolerant în cetatea cosmopolită. Aici, pe lângă romani, o mulţime de greci, iliri, dalmaţi, gali, traci, sciţi, nubieni, etiopieni, sirieni, evrei, egipteni, armeni, capadocieni, parţi… şi încă pe atâţia, îşi încrucişau drumurile şi business-ul. Şi totuşi, societatea romană nu era nici pe departe unită. Roma avea o societate divizată. Chiar şi în centrele mai civilizate, oamenii erau separaţi de rasă, clasă, fidelitate tribală şi de miile credinţe religioase.
Mitologia
Romanii erau religioşi sui generis. Campaniile militare, pe lângă prizonieri de război, aduceau la Roma zeităţile şi idolii popoarelor. Pentru romanii superstiţioşi, orice zeu nou era binevenit, în speranţa că avea să fie mai lucrativ decât predecesorii. Panteonul Romei nu mai reuşea să ţină evidenţa lor. Dacă „în Atena erau mai mulţi zei decât oameni”, cum o fi fost în Roma?
Zeii erau triviali, fiecare avea scopuri, putere şi preocupări limitate. Pe deasupra, erau deficienţi moral : se urau, se înşelau şi se războiau între ei. Cu pământenii se comportau răutăcios. Un „Dumnezeu iubitor de oameni” ar fi fost privit ca ceva absurd de orice păgân. Zeii n-aveau grijă de muritori… În cel mai bun caz, se lăsau înduplecaţi să ofere „binecuvântări contra sacrificii”.
Mai scandalos decât toate erau moravurile zeilor. Conceptul monogamiei le era ceva străin. În mitologie, Zeus, alias Jupiter, juca rolul de maestru violator, abuzând nenumărate zeiţe şi femei. Ba chiar şi un bărbat… Venus (Afrodita, gr.), corespondenta zeiţei caananite Astarte, era amanta multor zei, dar şi a multor muritori. Festivalul ei, afrodisiacul, era sărbătorit în Corint de cele peste 1.000 de vestale-prostituate. Altarul ei era ornat cu falusuri. În completare, Bacchanaliile – sărbătorile închinate lui Bacchus (Dionisos, gr.) – amlgamau în orgii nocturne sclavi, patriciene, nobili şi prostituate.
Numărul de zeităţi-patroni ai sexului, fecundităţii şi dragostei în mitologiile lumii
Arabii (preislamici) – 1
Armenii – 2
Asirienii – 2
Ashanti – 1
Aztecii – 11
Borneo – 3
Babilonienii – 3
Celţii – 9
Canaaniţii- 7
Egiptenii – 15
Chinezii – 5
Etruscii – 3
Fenicienii – 2
Fiji – 2
Filipinezii – 2
Galii – 2
Germanicii – 5
Grecii – 16
Hawaii – 5
Irlandezii – 7
Japonezii – 4
Letonii – 1
Maroc – 1
Mayaşii – 4
Micronezia – 2
Nigerienii – 2
Norvegienii – 6
Perşii – 1
Polinezienii – 5
Polonezii – 2
Romanii – 19
Scandinavia – 2
Slavii – 6
Sirienii – 3
Sudan – 1
Sumerienii – 3
Tibetanii – 3
Tracii – 1
Voodoo – 2
Yoruba – 3
Madonna antiqua
Cum „nimeni nu se poate ridica mai presus de propriile sale idealuri”, lumea greco-romană era doar o reeditare a moravurilor din Olimp. Bărbatul, un „zeus” mic, se simţea îndreptăţit să dispună de femeie. Violul în locurile publice, mai ales pe lângă fântâni, era lucru obişnuit în Grecia antică şi era privit ca un „drept de dominaţie” al bărbatului asupra femeii slave, prostituate şi chiar a celei căsătorite.
Madona în Grecia antică era doar umilul instrument de procreere. Considerată fiinţă inferioară, slabă, instabilă emoţional, fără credibilitate, femeia era exclusă din universul cugetării. Dată de nevastă încă de la 14 ani, ea n-avea parte de nici o pregătire educaţională. Un rol în viaţa socială şi politică avea dreptul să joace doar prostituata.
Femeile ateniene din high-life trăiau într-o secluziune aproape totală, muncind în rând cu slugile. De intimitate emoţională şi sexuală cu soţul – nici vorbă. Ceva mai slobode era nevestele din pătura de jos.
Datoria primordială a femeii era să nască fii şi nu fiice. Rareori cuplurile păstrau mai mult de o fetiţă – pe celelalte le lăsau pe stradă, de unde le luau proprietarii de sclavi sau de bordeluri. Lepădarea copiilor nedoriţi era o practică acceptată în înfloritoarea Eladă.
De acelaşi statut se „bucura” şi femeia romană. Ea era proprietatea soţului. Până în secolul I d.Hr., legea nu cerea consimţământul fetei la căsătorie. Pentru relaţiile extra-conjugare ale soţului, femeia n-avea dreptul să reclame adulter. Dacă însă o soţie era dovedită ca infidelă, era pasibilă de moarte.
Homo animalis
Lipsa de griji a făcut să răsară în societatea romană mentalitatea de consum. Viaţa era bună numai dacă oferea distracţii. Să munceşti era o îndeletnicire înjositoare. Noroc că existau sclavii.
Pentru romani, sclavia era un fel de moarte. Pe soldaţii romani luaţi ostatici de inamic, romanii îi socoteau morţi. Căsătoria aceluia se desfăcea, iar soţia lui se mărita după un altul. Un sclav înceta să mai fie o persoană. Stăpânul său avea puteri discreţionare asupra lui.
Protejată prin lege, sclavia a cunoscut o amploare masivă după războaiele romane de expansiune. Pe timpul principatului, cca. 40% din populaţia Italiei erau sclavi. În perioada dintre Cicero (70 î.Hr.) şi împăratul Tiberiu (37 d.Hr.), Roma depindea un import anual de 100.000 sclavi . Doar pentru gospodăria personală, împărăteasa Livia folosea sclave în peste 50 de roluri distincte (de ex: unele pentru găini, altele pentru cocoşi, iar altele pentru îngrăşarea păsăretului).
Sclavii continuau să vină din patru surse generoase: campaniile militare, actele de piraterie din Mediterană, copiii abandonaţi, şi tranzacţiile comerciale cu alte popoare. Se ştie că pentru o bună parte din vinul roman, Galia plătea… sclavi – cam 15.000 de „capete” pe an.
Sclavul n-aveau dreptul să aibă familie. Copiii lui aparţiuneau stăpânului. El n-avea nici un drept de apel când era brutalizat sau mutilat. Siluirea unei scalve era un uz, nu abuz. Sclavilor nu le rămânea decât să se resemneze, sau să opună rezistenţă. Cea mai comună formă de opoziţie era lenea. Cei mai curajoşi recurgeau la fugă, la suicidul în masă sau individual. Rareori – la uciderea stăpânului şi la răscoală.
Datorită numărului imens de sclavi, o rebeliune era un lucru de temut. Răscoala lui Spartacus (73-70 î.Hr.) adunase 120.000 sclavi răsculaţi. Înainte de a fi înfrânţi, rebelii repurtaseră 9 victorii, zdrobind şase legiuni romane. Datorită continuei temeri, mulţi stăpâni tăiau limba sclavilor, doar din precauţie.
Butoiul cu pulbere
În anii de apogeu ai imperiului sufocat de paradoxuri, şi-a făcut apariţia – dintr-o provincie romană obscură – creştinismul. Faptul că încă din primele clipe a fost repudiată şi reprimată de lumea greco-romană spune ceva despre şocantul său impact ce a zgâlţâit societatea din încheieturi, impact generat de uluitoarea proclamaţie a „zeului răstignit” : „Nu mai este nici iudeu – nici grec; nici barbar – nici scit, nici sclav – nici slobod; nici parte bărbătească – nici parte femeiască: toţi sunt egali în Hristos Isus.” (Galateni 3:28 Coloseni 3:11).
„Un Dumnezeu al dragostei” venit pe pământ să fie răstignit şi să învieze din morţi? „Egalitate între sexe”? „Fraternitate între triburi şi popoare”? Sentinţe pe cât de neînţelese, pe atât de implacabile, desfiinţau preţioasa lume romană.
Filosofii greco-romani considerau mila şi compasiunea drept emoţii patologice, defecte de caracter. Mila, prin faptul că oferea iertare şi ajutor nemeritat, era contra justiţiei şi a raţiunii. În Republica, Platon rezolva scurt problema amărâţilor şi a cerşetorilor: prin izgonirea lor. Oamenii învăţaseră să-şi reprime aceste impulsuri prin lecţii domestice şi publice (circul roman…).
Acum însă creştinismul învăţa că mila este una din virtuţile primordiale; că Dumnezeul milos cerea oamenilor să fie şi ei miloşi. Şi pentru că Dumnezeu iubea pe oameni, creştinii Îl imitau iubindu-se unii pe alţii. Poate cel mai revoluţionar concept era extensia iubirii dincolo de relaţiile de familie sau clan, către „aproapele”, oricare ar fi fost el. Toţi erau copiii aceluiaşi Creator şi fraţi unii cu alţii. Ceea ce a dat creştinismul credincioşilor lui n-a fost decât demnitatea umană – erau chipul lui Dumnezeu.
Printre mizeriile Romei era haosul cultural produs de amalgamul diversităţii etnice. Roma şi-a creat unitatea economică şi politică cu preţul haosului cultural. La aceasta creştinismul a răspuns printr-o cultură coerentă cu totul eliberată de etnicitate. Creştinismul a fost prima realitate care a surmontat şi apoi a zdrobit bariera etnică ce împiedicase iudaismul să devină factorul de reformare a lumii.
Un nou „Imperiu”
„Nu mai e nici iudeu, nici grec…!” era formula sociologică care definea o nouă comunitate. Creştinismul oferea apartenenţă şi apropiere. Dacă le era foame, ştiau unde să meargă. Dacă erau bolnavi, ştiau vreun bătrân (prezbiter) care să-şi pună mâna peste ei.
Încă dinainte de Constantin, biserica a întemeiat aşezămite pentru bolnavi, cantine pentru flămânzi şi chiar ajutor financiar pentru văduve. Într-un registru al bisericii din Roma, datat din anul 251 d.Hr. – chiar în plină persecuţie a lui Decius – sunt listaţi 46 prezbiteri, 56 diaconi, lecuitori, etc… şi cca. 1.500 văduve şi săraci cărora le purta de grijă. Biserica devenise un soi de agenţie de ajutorare în Imperiu. Acesta a fost, probabil, cel mai important factor pe termen lung pentru succesul misiunii creştine – factor pe care creştinismul contemporan l-a uitat pur şi simplul.
În aparatul administrativ al ultimilor împăraţi păgâni dinainte de Constantin se găseau destul de mulţi creştini, pentru că erau în stare să citească şi să scrie. Conducătorii bisericii deveniseră de facto lideri în societate. La sfârşitul sec. III, episcopi creştini din multe locuri ocupau rolul vechilor patroni ai cetăţii.
Stapâne–frate
Este adevărat că nici profeţii şi nici apostolii n-au înfierat sclavia, pentru acelaşi motiv pentru care Iisus n-a vorbit contra Romei. Obiectivul Lui ţintea spre o misiune mai importantă decât reformarea structurii sociale, anume regenerarea individului – izvorul blestemăţiilor.
Şi totuşi, Scriptura abordează sclavia în mod revoluţionar. Încă din timpul regatului lui Israel, legea divină prevedea că la fiecare şapte ani, sclavii evrei (auto-vânduţi pentru datorii) căpătau automat statutul de oameni liberi (Exod 21, 2-6), iar la fiecare 50 ani, de „anul jubiliar”, proprietăţile înstrăinate se întorceau la urmaşii primului deţinător. Pentru celilalţi sclavi, Scriptura impunea stăpânilor bunătate şi respect (Levitic 19,34; Deuteronom 10,19; Efeseni 5:21-6:9; Coloseni 3: 18 – 4:1; 1Pet. 2:13-3:7)
Romanii dispreţuiau munca. Dar chiar prin faptul că Isus, Fiul lui Dumnezeu, a fost dulgher, iar Pavel – constructor de corturi, vectorii muncii – sclavii – căpătau deodată valoare.
În biserică întâlneai doar fraţi: stăpânul şi sclavul se împărtăşeau de aceleaşi sacramente. Înaintea Sfintei cine, stăpânii şi sclavii îşi spălau picioarele unii altora. Printre conducătorii spirituali, în mod curent erau persoane de provenienţă foarte umilă. Şi s-a întâmplat că unii episcopi ai Romei, ca Pius (sec. II) şi Callistus (sec.III), fuseseră sclavi. Egalitarismul din biserică era o lovitură de moarte dată sclaviei.
În primele secole, mulţi stăpâni creştini îşi eliberau sclavii. În anul 404, Melania , o bogată patriciană convertită, şi-a eliberat toţi sclavii – atât de mulţi încât biografii ei nu sunt în stare să redea numărul. Unul din ei, Palladius, menţionează 8.000. Socotiţi la preţul de 150 $, valoarea lor se urcă 1.200.000 $.
În Anglia începutului de sec. XVII, ultima formă de sclavie – şerbia – dispăruse. Dar, cu numai un secol mai târziu, au aparut sclavii negri, aduşi de famiile bogate ca „servitori personali”. În 1770, existau deja peste 12.000 sclavi cu un statut neclar: ei nu erau nici cumpăraţi şi nici vânduţi în Anglia, ţară în care nu exista nici o lege care să reglementeze sclavia.
În 1783, Quakeri – grup religios evanghelic – întemeiază prima organizaţie aboliţionistă. Aceştia trimit parlamentului o petiţie de desfiinţare a sclaviei. Un grup de anglicani reformatori, porecliţi „Sfinţii”, iau cauza în mână şi lansează în parlament campania anti-sclavie. Cel mai proeminent dintre ei, William Wilberforce, membru al parlementului, scria la 28 oct. 1787: „Dumnezeu Atotpuernicul a aşezat în faţa mea două ţinte: suprimarea comerţului cu sclavi şi reformarea societăţii.”
În 1807, sub presiunea grupurilor religioase şi a populaţiei de culoare libere, Anglia interzice importul de sclavi, nu însă şi sclavia. Royal Navy a primit mandat să controleze mările, pedepsind cu amenzi şi chiar cu moarte pe negustorii de sclavi. Între 1807 şi 1860, au fost confiscate 1.600 vase implicate în comerţul ilegal de sclavi, şi au fost eliberaţi 150.000 negri.
La 26 iulie 1833, cu exact o zi înainte de moarte, bătrânul Wilberforce a primit în sfârşit vestea că legea pentru abolirea sclaviei a trecut în parlament. Curând, exemplul Angliei va fi urmat şi de alte state occidentale.
În timp ce Europa este liberă de sclavie, ţări musulmane ca Sudan şi Mauritania încă trăiesc în sclavagism. În Mauritania, sclavia ereditară este în floare şi acoperă 20% din populaţie.
În India, sistemul castelor este în vigoare şi astăzi, în special în mediul rural indian. El declară pe unii „de neatins” – dalit – care sunt practic reduşi la o condiţie egală cu cea a sclavilor, fiind supuşi segregării rigide şi dependenţei faţă de muncile de jos. Coincidenţă? Sistemul castelor se promulga legal cam în aceeaşi perioadă când creştinismul proclama egalitatea între locuitorii Terei.
Alter Deus !
O şi mai flagrantă disjuncţie cu universul păgân o aducea natura acestui Dumnezeu ciudat. Într-un context în care deliciul suprem al olimpienilor era exploatarea libidoului, Acesta era cu totul dezinteresat de sex. Un Dumnezeu desexualizat constituia o anomalie şi o excepţie absolută.
Dar chiar aici se identifică una din cele mai semnificative contribuţii pe care le-a adus Biblia în metamorfoza civilizaţiei! Scriitorul şi jurnalistul Dennis Prager dezvăluie: „Prohibiţia Scripturii a sexului extra-marital a făcut posibilă naşterea civilizaţiei occidentale.”
“Prohibiţia Scripturii a sexului extra-marital a făcut posibilă civilizaţia occidentală.” Dennis Praeger
Biblia a impus controlul asupra activităţii sexuale şi a educat pe oameni să-şi amâne viaţa sexuală până la căsătorie. Energia sexuală, canalizată exclusiv în monogamie şi în alimentarea unei legături profunde, necunoscută don-juan-ilor, a înălţat viaţa de familie şi a antrenat emanciparea femeii.
Mai mult decât atât: antropologul englez J. D. Unwin a cercetat în mod extensiv 86 de societăţi ce-au existat de-a lungul a 5.000 ani de istorie. Rezultatele sale, publicate în două volume de referinţă , dezvăluie existenţa unui determinism acţionat de comportamentul pre- şi post-nupţial asupra „energiei expansive” a naţiunii. În timp ce Sigmund Freud credea că reprimarea pornirilor sexuale era rădăcina tuturor relelor, Unwin – deşi porneşte în cercetare sub influenţa de Freud – ajunge, surprinzător, la concluzii opuse.
În studiul său monumental, “Sex şi Cultură”, Unwin a găsit că „monogamia maritală strictă este factorul care produce energie socială şi progresul”. În lipsa monogamiei absolute, nici o naţiune n-a supravieţuit mai mult de trei generaţii. „În rapoartele umane, nu există nici o situaţie în care o societate să-şi poată conserva energia vitală după ce, vreme de o singură generaţie şi la scară generală, şi-a relaxat continenţa pre- şi post-nupţială… Nu există nici o excepţie de la această regulă.”
„Şi nu există nici un caz când o societate, reducându-şi activitatea sexuală la relaţia din cadrul monogamiei, să nu-şi descătuşeze energia expansivă. Orice societate umană este liberă să aleagă între fie să se dezlănuţuie sexual, fie să-şi învestească imensa energie întru binele social. Este imposibil să fie alese ambele într-o singură generaţie.”
Sociologul V. A. Demant, profesor la Oxford, în cartea: „O expunere a eticii sexuale creştine” , comentează: „Ceea ce numim noi civilizaţie, s-a construit cu sacrificarea gratificării poftelor instinctive. Limitarea oportunităţii sexuale a însoţit o dezvoltare mentală mai mare, în timp ce permisivitatea a marcat involuţia inteligenţei. ”
Iată ce-a făcut creştinismul să fie cea mai potopitoare şi încununată de succes mişcare de revitalizare în istoria lumii, praful de puşcă care a explodat cultura Romei, îmbâcsită de maldărul de mistere…
Lucian Cristescu
