Biblia şi civilizaţia
„Religia este opium pentru popor. Religia-i un fel de rachiu spiritual în care sclavii capitalului îşi îneacă fiinţa şi dorinţa lor după o viaţă umană decentă.” V. I. Lenin
Ar fi prea simplist să evaluăm aberaţia acestui adagiu din perspectiva prăbuşirii a însăşi filosofiei ateiste. Iar să contrazici? Nu-i destul. Adesea apologetica pierde partida datorită manierei controversiale. Mai de folos este să dovedeşti contrariul, decât să contrezi afirmaţii.
Acesta-i motivul pentru care e bine să plecăm de la întrebarea: „Ce-a făcut creştinismul pentru civilizaţia omului?” A avut el vreun rol în formarea culturii omului alb? Şi în ce măsură societatea de tip european este îndatorată Bibliei pentru distincţia ei de echitate şi progres?
Numărul trecut ne-a familiarizat cu impactul cataclismic pe care morala Bibliei l-a avut asupra structurilor sociale din imperiul roman. În articolul de faţă, continuăm să reconstituim urmele lăsate de Revelaţie în trei domenii principale care definesc o civilizaţie: justiţia, educaţia şi în egală măsură, ştiinţa.
Domeniul juridic
Este populară ideea că Legea romană a fost cea mai impresionantă şi admirabilă realizare a civilizaţiei Romane. Drept Roman consista din două mari secţiuni: Dreptul Civil – pachet convenit de societate; şi Dreptul natural – impus de natura fiinţei umane, aplicabil oricărui neam de sub soare.
Meritul justiţiei romane privea domeniul legii private şi a legilor privind proprietatea. Există însă destule deficienţe în legea publică. Vaste zone nereglementate lăsau magistraţilor puteri discreţionare.
În timp ce societatea romană era tolerantă cu viaţa privată a individului, era necruţătoare cu infracţiunile contra statului. Întrucât pentru romani religia era un instrument sacru de menţinere a ordinii sociale şi a bunăstării imperiului, prin faptul că asigura „pax deorum” , neîndeplinirea ritualului faţă de zei era o ofensă la adresa statului. Aşa se face că cea mai mică reţinere de a arde tămâie zeilor atrăgea condamnarea – de unde şi pogroamele anti-creştine.
O slăbiciune a legii romane era discriminarea împotriva femeii – niciodată recunoscută ca om adult. Mai găsim şi unele prevederi de-a dreptul năroade. De exemplu, un articol din Legea celor 12 table prevedea: “Dacă o persoană a cântat sau a compus un cântecel împotriva altei persoane, producând calomnie sau insultă, să fie ciomăgit până la moarte.”
Legea romană n-avea treabă cu morala privată. Nici un roman nu putea înţelege de ce homosexualitatea ar fi fost o chestiune politică. Homosexualitatea era tolerată, cu toate că existase, la începutul republicii, o Lex Scantinia – contra practicii homosexuale. Împăraţi romani ţineau pe lângă ei băieţi tineri, fără ca pederastia să le scadă respectul. Într-o vreme s-a pus doar o taxă pe prostituţia homosexuală.
Primul impact al Bibliei asupra lui „jus romana” se vede în legile lui Constantin (334). Întrucât omul este chipul lui Dumnezeu, legea interzicea stigmatizarea criminalilor cu fierul roşu pe faţă.
Apoi, legea cerea acuzatorilor să aducă nu un singur martor (după cutuma romană), ci doar cu doi sau trei, cum scria în Biblie. În plus, defavoriza divorţul şi bloca dreptul la recăsătorire cât timp lipsea dovada adulterului.
Împăratul Iustinian (534-538) este cel care reformează Legea romană, aşezând-o pe baze creştine. Cu toate că rămâne îndatorat moştenirii precreştine, Iustinian include Biblia în Legea romană. Astfel, Codul său începe cu o declaraţie de credinţă creştină şi cu porunca de aliniere generală a tuturor cetăţenilor faţă de crezul creştin… La data aceea, lumea nu era pregătită să perceapă aceasta intruzie ca pe o agresiune contra libertăţii de conştiinţă.
Textul codului iustinianic se referă uneori direct la Biblie ca la autoritatea de referinţă: „Totul trebuie să se judece conform legii vechi şi moderne, adică a legii lui Moise care antidatează legile tuturor naţiunilor, şi a legii lui Hristos, aşa cum este conţinut în legea împăratului Constantin, Teodosie şi Leo.” Iustinian decretează două amendamente cu prevederi drastice pentru „oamenii apucaţi de patimă drăcească, practicând între ei poftele cele mai scârboase şi mai contrarii naturii, pe care-i îndemnăm să pună la inimă teama de Dumnezeu şi de judecata viitoare… Căci suntem învăţaţi în Sfintele Scripturi că datorită acestui comportament scabros cetăţile (Sodoma şi Gomora) au fost nimicite cu oameni cu tot.” Este pentru prima oară când homosexualitatea este înfierată ca răzvrătire contra lui Dumnezeu.
Posteritatea şi-a fundamentat justiţia pe Codul lui Iustinian. Napoleon şi-a modelat codul său direct pe el. În Germania, codul lui Iustinian a fost funcţional până la începutul sec. XX !
Studiu de caz: Alfred cel mare
Este incredibil, dar istoria Angliei, respectiv istoria Europei, ar fi fost cu totul alta, dacă n-ar fi fost regele Alfred cel Mare (849 – 899). La data când Alfred lua sceptrul, aproape toată Anglia era invadată şi colonizată de vikingii danezi, în afară de o mică porţiune din sud, regatul lui Alfred – Wessex. Punctul de cotitură are loc în clipa în care Alfred cel Mare descoperă Biblia. Şi regele o studiază, se converteşte şi, împins de providenţă, porneşte să facă ordine în ţară.
Mai întâi, traduce porţiuni din Biblie, printre care primii 50 psalmi. Apoi dă o culegere de legi, în prolog aşezând Cele Zece Porunci. Alături, mai aşează o serie de pasaje biblice care se refereau la liberarea sclavilor din 7 în 7 ani, la restricţionarea răzbunării sângelui şi protecţia străinilor.
Apoi, aplicând rânduiala Scripturii, Alfred împarte ţara în unităţi de 10, 50, 100. Liderii peste 100 erau numiţi Earl (conţi). Teritoriul unui Earl se chema „shire”. Iar ajutorul Earl-ului se numea „shire-reef” – de unde ne-a rămas cuvântul „şerif”.
În 876, regele Guthrum din Danemarca a invadat şi Wessex-ul. În anul următor, când Guthrum s-a întors, Alfred l-a înatâmpinat la Edington şi l-a înfrânt. Luându-l prizonier pe Guthrum şi rămăşiţa oştirii lui, Alfred l-a dus la castel şi… i-a oferit o masă mare şi un tratat de pace. În final, după ce le-a arătat practic în ce constă creştinismul, i-a propus să devină creştin. Când Guthrum a ieşit din apa botezului, Alfred l-a îmbrăţişat : „Eşti fratele meu!” Apoi i-a mai zis: „Ţara asta este prea mare ca s-o conduc singur. Nu e important cine o conduce. Contează că este o ţară creştină. Rămâi aici şi condu cu mine ţara, sub stăpânirea lui Hristos!” Şi istoria se schimbă: vikingii părăsesc în cele din urmă Britania.
Ca şi în cazul unui alt rege încreştinat, Charlemagne, Biblia îi deschide lui Alfred viziunea unei responsabilităţi universale. Alfred trimite ambasadori la Califul din Baghdad, la Roma, Irlanda, Ierusalim şi chiar şi-n India. Când regina Victoria a fost întrebată care este secretul măreţiei ţării ei, ea a arătat în urmă şi răspuns: „Biblia, domnule, Biblia este secretul măreţiei noastre!”.
Magna Charta
Pentru creştin, Stephen Langton (1150 – 1228) poartă distincţia de a fi primul care a împărţit Biblia în capitole, Carte pe care o studiase asiduu, scriind comentarii pentru aproape întregul Vechi Testament. Pentru istoric, însă, Stephen Langton, arhiepiscop de Chanterbury (1215) rămâne eminenţa care a dat naştere la Magna Charta Libertatum, cea dintâi lege constituţională din istorie.
Bărbat de o erudiţie fără egal, pe rând profesor la Universitatea din Paris, apoi cardinal şi preot în Roma, ales apoi ca arhiepiscop de Canterbury, Langton arbitrează conflictul dintre Papa Inocenţiu III şi regele Ioan cel fără de ţară, apoi între baroni şi ticălosul rege. Datorită înţelepciunii şi determinării sale, Langton impune tiranului Ioan Marea Cartă a Libertăţilor, prin care toţi – baroni şi rege – acceptau să se supună principiilor echităţii biblice, în aşa fel încât „să se aducă slavă lui Dumnezeu”.
Ulterior, ţinuta lui fără compromis îi aduc persecuţia atât din partea regelui, cât şi excomunicarea din partea papei. Reabilitat în cele din urmă, Langton continuă să înrâurească istoria Angliei chiar şi post mortem. Vectorul biblicismului englez atinge şi Lumea Nouă. Codul de la Connecticut, din 1620, cel mai vechi cod juridic, aşeza bazele guvernării aproape în întregime pe Tora. Încă de la prima adunare de la New Haven, în 1639, John Davenport acorda în mod limpede primatul Bibliei ca referinţă legală şi morală a coloniei : „Bibila ar trebui să fie singura regulă care să ne ghideze în fundamentarea guvernării acestui stat.” Ca o consecinţă a biblismului, în vremea revoluţiei americane (1775-1783), cunoaşterea limbii ebraice era atât de răspândită încât unii membrii ai Congresului au propus utilizarea limbii ebraice ca limbă naţională şi abandonarea limbii engleze – simbol al dominaţiei engleze.
Profesorul în ştiinţe juridice şi umaniste, John Warwick Montgomery declara odată: „Morala biblică constituie cea mai importantă influenţă asupra sistemului legal modern din Occident.” Poate cineva evalua cât de mult datorează tradiţia juridică occidentală contemporană Bibliei?
Educaţia
În Evul mediu, de privilegiul de a citi şi de a scrie se bucura doar un procent infim. Eliminarea iliteraţiei a fost un rezultat al influenţei Bibliei. Răspândirea Scripturii la începutul epocii moderne a condus la o rapidă creştere a alfabetizării. Încă din sec. XIV, Lollarzii care străbăteau Anglia şi povesteau neştiutorilor de carte istoriile din Biblie, au făcut ca Biblia să devină cartea-sămânţă pentru întreaga literatură engleză ce-avea să se nască.
Jan Amos Comenius (1592 – 1671) pastor şi episcop al bisericii Husite, refugiat după declanşarea Contrareformei în Cehia, concepe în jurul anilor 1630 opera de căpătâi a pedagogiei moderne: Didactica Magna. Comenius considera Sfânta Scriptură drept începtului şi sfârşitul învăţării, iar educaţia – drept mijloc care condiţionează pietatea, virtutea şi cunoştinţele. Impactul moravului în domeniul educaţiei este uriaşă. Pe rând, a fost chemat să reformeze sistemul şcolar Suedez, apoi cel englez. A înfiinţat şcoala în Ungaria. În 1654, universitatea Harvard, îl solicită (fără succes) să accepte poziţia de preşedinte. Posteritatea l-a numit „părintele pedagogiei moderne”.
În America colonială, puritanismul a fondat numeroase colegii şi universităţi: Harvard, Yale, Princeton, Brown, John Hopkins, etc… Cea mai veche universitate, Harvardul, a fost fondat la numai 16 ani de la debarcarea părinţilor peregrini în Plymouth. Fondatorul ei, tânărul pastor John Harvard, i-a donat toată biblioteca şi jumătate din avere colegiului, a cărui declaraţie de misiune suna: „pentru promovarea învăţării şi perpetuarea ei pentru posteritate, spre a nu lăsa pastori analfabeţi în biserică.”
Ştiinţa:
Oare aţi bănuit vreodată că ştiinţa a luat fiinţă doar în spaţiul culturii Bibliei? S-a întrebat cineva: Unde-I versiunea greacă a teoriei lui Newton? Unde este versiunea musulmană a concepţiei lui Kepler? Unde-i versiunea hindusă a legii lui Boyle? Unde-I versiunea budistă a geneticii lui Mendel?
Fără concepţia biblică a Creaţiunii, n-am fi cunoscut niciodată ştiinţa modernă. Dacă am fi continuat să adorăm zeii babilonieni, n-am fi avut nici aspirina, nici vaccinul poliomielitei.
Robert Oppenheimer, deşi necredincios, a dezlegat misterul: „Creştinii au pornit de la premisa că există un Dumnezeu raţional care a creat un univers raţional, aşa încât omul raţional s-o poată descoperi şi înţelege. Şi aceasta este fundamentul progresului”. În ce fel?
În concepţia politeistă, zeii se identificau cu natura şi acţionau iraţional şi arbitrar, deasupra oricărei legi. Lumea apărea ca un amestec de natural şi supranatural, domeniu în care cercetarea raţională nu-şi avea locul. Zeii înşişi deveneau geloşi dacă omul încerca să înţeleagă natura.
În viziunea creştină, Dumnezeu este separat de natură. El este dătătorul legilor care susţin întregul univers. În concluzie, creaţiunea Lui poate fi înţeleasă pe bază raţională, în temeiul relaţiei cauză-efect. De fapt, dacă treci în revistă alte culturi necreştine, te frapează incapacitatea lor de a genera ştiinţa modernă . Universul conceput de hinduşi, azteci, egipteni, babiloniei, chinezi, etc… era etern, necesar, ciclic şi organismic. Nimic nu era în plus, nimic nu putea fi înrâurit de voinţa omului. Natura era împânzită cu spirite. Iar Legi naturale nu puteau exista, întrucât natura însăşi era dumnezeu („spiritul vacii”, „spiritul apei”…). Concepţia aceasta bloca naşterea ştiinţei. Dacă la un moment dat un munte se prăbuşea, sau un râu seca, sau o dinastie cădea, înţeleptul lua toate acestea ca un semn al unei „schimbări de ordine” în cosmos şi în istorie, fără a căuta să cerceteze relaţia cauzală dintre ele.
Dimpotrivă, conform Bibliei, universul nu este dumnezeu, ci un mecanism creat de El. Astfel, el nu poate fi nici etern şi nici necesar. Şi pentru că există în forma în care o cunoaştem, trebuie să existe un motiv pentru care este aşa şi nu altfel. Chiar dacă natura este sub damnarea păcatului, Biblia ne aduce speranţă: răul nu va dăinui veşnic. Iar prin ştiinţă, putem diminua ceva din efectele răului. Iată de ce un astfel de univers trezeşte curiozitatea născătoare de cercetare.
Cosmologia biblică, în contrast cu viziunea păgână, este liniară, nu ciclică. Dumnezeu a creat şi a controlat istoria, conducând-o spre un pământ nou, purificat. Această gândire liniară, cu finalitate, este importantă pentru ştiinţă. De ce? Gânditorii concepţiei ciclice a lumii tind să zică: „nu e nimic nou..:”. În loc să caute ceva nou, ei caută în urmă înţelepciunea celor din Epoca de aur. Dar creştinul spune: „Stai puţin. Poate că e ceva pe care cei din vechime nu l-au cunoscut. Poate ce ceva nou, pe care nimeni nu l-a aflat…”
Doar conceptul Dumnezeului biblic promovează cercetarea ştiinţifică, datorită raţionalităţii, ordinii, logicii, legităţii, unităţii şi diversităţii şi scopului pentru care universul există. Iată cum se explică faptul că toţi părinţii întemeietori ai ştiinţei occidentale din Europa au fost creştini devotaţi.
Volumul Cosmos, Bios, Theos, editat de Henry Margenau and Roy Abraham Varghese (1992), prezintă 60 de savanţi de vârf, toţi de concepţie creştină, dintre care 24 premiaţi Nobel.
ANATOMIA COMPARATĂ
Georges Cuvier (1769 – 1832) fondatorul anatomiei comparate şi a paleontologiei vertebratelor.
ANESTEZIOLOGIA
Crawford Long (1815 – 1878) creştin convertit. Co-descoperitorul anesteziei, James Y. Simpson (1811 – 1870) era şi el un creştin ardent. Când un reporter l-a întrebat care a fost cea mai mare descoperire a lui, acesta a răspuns: „Aceea că Isus Hristos a murit pentru păcatele mele.”
ASTROFIZICA
Sir Arthur Eddington (1882-1944), quaker, susţinător timpuriu al teoriei relativităţii, cercetător al teoriei stelare. El a produs primul studiu ştiinţific cu privire la interiorul stelelor, prezicând temperaturi enorme, fapt confirmat ulterior.
CARTOGRAFIA CELESTĂ
John Herschel (1792-1871) – observator al cerului emisferei sudice; credincios militant. Era fiul lui William Herschel (1738-1822) cartograful cerului emisferei nordice.
CHIMIA MODERNĂ
Robert Boyle (1627-1691) – fondatorul Societăţii regale din Londra, fizician şi părintele chimiei moderne, este descoperitorul uneia din legile gazelor (legea Boyle) şi al principiului propagării sunetului prin aer. Din scrupule creştine refuză preşedenţia Societăţii regale, voind să evite jurământul. Din fonduri proprii, finanţează traducerea Bibliei în alte limbi. E director al Companiei Misionare Indiile de Est, pentru răspândirea creştinismului între păgâni. La moarte, a instituit o rentă pentru susţinerea „Conferinţelor Boyle”, sesiuni ce urmau să fie ţinute de către diverse personalităţi împotriva ateismului.
CHIRURGIA ANTISEPTICĂ
Dr. Joseph Lister (1827 – 1812) quaker devotat, pleacă de la teoria germenilor patogeni a lui Louis Pasteur, folosind acidul carbonic. În practica lui medicală, tot reamintea studenţilor de teama de Dumnezeu.
ELECTROMAGNETISMUL
James Clerk Maxwell (1831-1879), matematician şi fizician, cel ce a formulat teoria electromagnetică a lumii, teoria cinetică a gazelor, deschizătorul culoarului pentru mecanica cuantică şi pentru relativitatea specială…, cel mai influent savant pentru sec. XX, despre ale cărui lucrări Einstein spunea că „sunt cele mai profunde şi cele mai roditoare pe care fizica le-a experimentat de la Newton încoace.” Tot el produce „discul lui Maxwell” (corelaţia dintre culori), cât şi prima fotografie color (1861). La 22 ani, Maxwell se converteşte la creştinism. El era convins că ştiinţa nu poate fi niciodată un ghid pentru adevărul religios.
La un an după publicarea „Originii speciilor” lui Darwin, Maxwell a publicat „argumentul perfecţiunii moleculelor”: „întrucât moleculele sunt perfect identice, înseamnă că ele sunt produse de o Inteligenţă, conform unui plan inteligent…”
ENTOMOLOGIA
Jean Henri Fabre (1823 – 1915), numit şi Homer al insectelor. Exclamaţia lui a rămas celebră: „Eu nu pot zice că cred în Dumnezeu, eu Îl văd!… Mai degrabă mi s-ar zmulge pielea decât să mi se ia credinţa în Dumnezeu!”
FIZICA CLASICĂ
Isaac Newton (1643-1727) – pe lângă teoria luminii şi cea a gravitaţiei universale, a inventat calculul diferenţial şi calculul integral. Newton considera cercetarea Biblică drept prioritatea vieţii sale. El a devotat peste 20 de ani din viaţă cercetând profeţiile lui Daniel şi Apocalipsa, lăsând în urmă volumul „Comentarii asupra lui Daniel şi Apocalipsa”.
În volumul său, Principia, el îşi mărturiseşte Scopul cercetării sale ştiinţifice, mărturisit în Principia, era dovedirea existenţei lui Dumnezeu şi combaterea ateismului. Cartea sa se încheie cu cuvintele: „Acest cel mai minunat sistem de sori, plante şi comete, nu puteau proveni decât din sfatul unei Fiinţe inteligente şi puternice. Această Fiinţă guvernează toate lucrurile, nu ca un suflet al lumii, ci ca Domn peste toate. Şi datorită stăpânirii Sale, El vrea să fie chemat Domnul Dumnezeu.”
GENETICA
Gregor Mendel (1822-1884), călugăr austriac. Prin cercetările sale, a pus bazele geneticii moderne.
HELIOCENTRISMUL PLANETAR
Nicolas Copernicus (1473-1543) canonic catolic şi astronom polonez, socotea că slujeşte lui Dumnezeu cercetând creaţiunea Sa.
HIDROSTATICA
Blaise Pascal (1623-1662), matematician şi fizician francez genial, descoperitorul legii fundamentale a hidrostaticii, al legii vaselor comunicante… Multilateral, el este inventatorul primului calculator mecanic, dar şi al banalei seringi; cercetător al teoriei probabilităţii şi descoperitorul unor teoreme din geometria proiectivă. La 31 ani, Pascal renunţă la cercetare, ca să se devoteze cu totul devoţiunii. „Apologia religiei creştine”, lucrare neterminată şi adunată în „Cugetări”, a fost opera vieţii sale prin care intenţiona să convingă pe orice sceptic despre existenţa lui Dumnezeu.
INDUCŢIA ELECTRO-MAGNETICĂ
Michael Faraday (1791-1867) – descoperitor al inducţiei electro-magnetice, al teoriei câmpurilor, etc… Repudiind tradiţii bisericeşti, principiul lui era: „Biblia şi numai Biblia”. Creştin sincer, Faraday practica spălarea picioarelor la Împărtăşanie şi consuma hrana conform Leviticului cap.11. În fiecare duminică dimineaţa şi miercuri seara, oricare ar fi fost urgenţa, Faraday părăsea Institutul Regal ca să meargă la închinare. A refuzat în mai multe rânduri onorul de a fi înnobilat şi de a conduce Institutul regal de ştiinţe.
MATEMATICA BINARĂ şi LOGICA SIMBOLICĂ
Gottfried Wilhelm von Leibniz (1646 – 1716). Creştin pios, a pornit de la concepţia că realitatea poate fi redusă la conflictul dintre Dumnezeu şi diavol, la bine şi rău, deci la „unu” (│) şi „zero” (─). Astfel, reducând totul la doi „digiţi”, a pus bazele calculului binar, pe care se fundamentează ştiinţa computerelor. Independent de Newton, Leibniz a descoperit calculul infinitezimal şi a adus o contribuţie importantă fizicii, geologiei, teoriei probabilităţii, mecanicii cuantice, ciberneticii, psihologiei, lingvisticii, eticii, sociologiei, istoriei şi filosofiei şi altele. El l-a anticipat chiar şi pe Einstein, susţinând în opoziţie cu Newton că spaţiul şi timpul sunt relative, nu absolute. Ca lutheran devotat, Leibniz a refuzat avansări al căror preţ era abjurarea de la credinţă.
METODA ŞTIINŢIFICĂ
Francis Bacon (1561 -1627), puritan, primul reformator al învăţământului şi părintele metodei ştiinţifice.
MECANICA CEREASCĂ
Johannes Kepler (1571-1630) teolog german, matematician şi astronom, descoperitorul perioadelor orbitale şi ale celor trei legi ale mişcării planetelor. A fost cercetător al legilor optice şi inventatorul telescopului keplerian. El a extins, din pură credinţă, concepţia Trinităţii ca să definească întreitul său sistem heliocentric: soarele, stelele fixe şi spaţiul interstelar. Credinţa sa a fost răsplătită prin descoperirea primei legi a mişcării cosmice. Pentru erudiţia sa, a fost numit matematicianul imperial şi consilier al împăratului austriac Rudolf II. El obişnuia să spună: „Eu regândesc gândurile lui Dumnezeu.”
MICROBIOLOGIA
Anton von Leeuwenhoek (1632 – 1723) olandez reformat, primul care a văzut o bacterie. Adesea, el se referea cu reverenţă la Dumnezeu, faţă de care descoperirile sale aduceau doar dovezi în plus pentru minunata Sa creaţiune.
Louis Pasteur (1822-1895), descoperitor al vaccinului antirabic. Bazându-se pe raportul Genezei, că nimic n-a apărut de la sine, a vrut să demonstreze imposibilitatea generaţiei spontanee a vieţii şi, după 20 ani de experimente, a reuşit magistral.
NEBULOASELE STELARE
William Huggins (1824-1912) – stabileşte diferenţa dintre nebuloasele gazoase şi galaxii.
NEUROLOGIE
Charles Bell (1774 – 1842), primul care a produs o hartă a creierului, denumită „Magna Carta a neurologiei”. În 1833, Bell scrie volumul „Mâna”, în care examinează mâna umană şi o aduce ca argument pentru existenţa, inteligenţa, puterea şi bunăvoinţa lui Dumnezeu.
TAXONOMIA
Carol Linne (1707 – 1778), savant luteran suedez, botanist şi zoolog. J.J.Rousseau îl admira: „Nu cunosc un om mai mare în lume”. Despre el se zicea: „Dumnezeu a creat, dar Linne le-a aşezat în ordine”.
TEORIA ATOMICA.
Quaker-ul John Dalton (1766 – 1844), chimist, fizician şi meteorolog, a fost primul care a aşezat teoria atomică pe o bază ştiinţifică. Tot el a identificat incapacitatea deosebirii culorilor (daltonismul).
TOPOLOGIA.
Leonhard Euler (1707 – 1783), matematician, fizician şi astronom eleveţian, cu o memorie fotografică. Euler era obiectul ridiculizărilor lui Voltaire datorită credinţei sale hughenote.
VACCINUL
Edward Jenner (1749 – 1823), medic anglican englez, care a realizat primul vaccin din lume, învingând variola.
TEORIA ONDULATORIE A LUMINII
Thomas Young (1773 – 1829), fizician şi matematician englez strălucit, de religie quaker.
TERMODINAMICA
Lord Kelvin (1824-1907), cercetător în termodinamică, analiza matematică a electricităţii şi inventatorul scalei de măsurare a temperaturii absolute (scala Kelvin). La 21 ani, când cu examenul său de absolvire la Cambridge, unul din profesori i-a declarat colegului: „Tu şi cu mine suntem tocmai potriviţi să-i ascuţim pana tinerelului…” La 22 ani era deja profesor la universitatea din Glasgow. Pornind de la Psalmul 102,25-26, el descoperă a doua lege a termodinamicii (legea entropiei), conform căreia lumea a fost creată de Cineva şi se îndreaptă progresiv către un sfârşit inevitabil. El credea că doar Dumnezeu putea să restabilească distribuţia originală a energiei în univers.
Fără cosmo-viziuinea Scripturii, unde ne-am fi aflat în veacul XXI ?
Lucian Cristescu
