Biblia şi civilizaţia (4)
Cu trei luni în urmă, gigantul editorial Amazon a realizat topul celor mai vândute 10 cărţi din lume. Locul doi – îl ocupă o antologie cu zicerile lui Mao Tse Tung (un miliard de exemplare). Pe locul trei – Harry Potter – cu 400 milioane. Pe locul întâi, mult detaşat, cu aprox. şase miliarde de exemplare, este Biblia.
Cu toate că statistica este corectă, totuşi, ea tace cu privire la efectul Cuvântului lui Dumnezeu în veacul nostru. Ea evaluează „trecutul”, şi într-o manieră „cantitativă”. Dar scapă partea esenţială: impactul calitativ şi actual al Scripturii asupra civilizaţiei.
Surse ale mas mediei, în schimb, sunt generoase în ce priveşte reversul, respectiv atitudinea societăţii civilizate faţă de Biblie:
– La 4 octombrie 2006, Comitetul pentru Cultură, Ştiinţă şi Educaţie al Consiliului Europei, a înaintat o moţiune o rezoluţie, intitulată „Pericolele creaţionismului în educaţie” în care deputatul socialist francez Guy Lengagne acuză creaţionismul Bibliei pentru lipsa gândirii ştiinţifice, denunţându-l ca fiind dăunător elevilor.
– La 3 iunie 2005, BBC anunţa faptul că în Anglia s-a interzis prezenta Bibliilor la paturile pacienţilor din spitale, pentru a nu ofensa cumva pe musulmani, hinduşi şi alţi necreştini.
– În iunie, 2004, în Suedia, pastorul protestant Aake Green a fost condamnat la 30 zile închisoare pentru că a îndrăznit în biserică să predice pe tema homosexualităţii, citând textul Scripturii.
– Tot în 2004, parlamentul francez a promulgat o lege care interzice elevilor purtarea simbolurilor religioase, inclusiv cruciuliţa creştină.
Euro-toleranţa a devenit tot mai intolerantă faţă de Biblie şi creştinism, în vreme ce creştinii se complac tot mai mult în standarde morale duble: minciună, adulter, promiscuitate… În Anglia, deşi 70% din cetăţeni se declară creştini, doar cca. 9% mai merg la biserică.
Se pare că refrenul studenţimii din anii „contra-culturii” (1960-1975) : „Hey, hey, ho, ho, Western Civ has got to go!” , s-a împlinit. Sondajele lui George Gallup creioneaza portretul americanilor creştini – o naţiune de iliteraţi în materie de Biblie. Doar 50% din adulţi cunosc numele măcar a unei Evanghelii, şi cei mai mulţi nu sunt în stare să numească prima carte din Biblie. Chiar şi între creştinii evanghelici, 44% din adolescenţi nu pot identifica nici măcar o afirmaţie din Predica de pe Munte. E explicabil, dacă notăm că nici 11% din americani mai citesc Biblia în mod regulat.
Căzută în dizgraţie
Îndreptăţit, se ridică întrebarea: Mai are Biblia vreo semnificaţie pentru civilizaţia actuală?
După unii: niciuna. După alţii: o semnificaţie rea – fiind considerată cauza relelor sociale, a diviziunilor şi a intoleranţei. Mai mulţi gânditori de stânga au emis teza că Dumnezeul Cărţii a “expirat” cândva, în timpul sec. XX, sub tirul susţinut al modernismului, materialismului şi al marxismului. Ei argumentează că „etica iubirii este incompatibilă cu civilizaţia” , pentru că „ideile ei absolute nu pot fi armonizate cu legile vieţii sociale extinse pe termen lung.” Şi, întrucât „chipul Galileanului nu este decât visul unei lumi nerealizate, el nu va răspândi decât infecţia unei conştiinţe mustrate” .
La orizont, se află o lume globalizată, deşirată de un război cultural pe teme fierbiniţi: căsătoriile între persoane de acelaşi sex, avortul nemotivat medical, eutanasia, pedeapsa capitală ş.a., război generat de poziţia ne-negociabilă a revelaţiei biblice.
Iritaţi, cei de „stânga” resping argumentele creştine ca fiind marginale, intolerante şi iraţionale, absurde şi deci imorale. Creştinismul este zugrăvit grotesc, anti-modern, anti-individual, dezinteresat de problemele curente şi ilogic. Ne-menţionarea lui Dumnezeu în spaţiul public este o tendinţă generalizată.
Şi rezultatul?
Având în vedere că civilizaţia europeană îşi datorează identitatea spiritului din Biblie, şi că substanţa Scripturii este intim contopită în ţesătura ei, este evident că renegarea ei nu poate fi decât un act de sinucidere.
Şi chiar aşa e! Publicaţia The Brussels Journal, în ediţia din 16 oct. 2005, arată că, de decenii, 18 ţări europene raportează o creştere demografică negativă, adică o prevalenţă a ratei decesurilor asupra celei a naşterilor, ceea ce echivalează cu suicidul demografic. Despre aceasta, Niall Ferguson, prof. de istorie la Harvard, spune că „este cea mai mare reducere susţinută a populaţiei europene – de pe timpul ciumei negre din sec. XIV.”
În vacuumul demografic, emigranţii islamici se revarsă în număr tot mai mare. Unii sociologi au şi emis ipoteza că, în numai câteva decenii, Europa se va re-numi …Eu-rabia.
Agentul cauzal
Căutând cauza primă între atâţi alţi factori, filosoful Henry de Lubac, în volumul său, “Drama umanismului ateist” (1983), pune degetul pe generatorul divorţului faţă de Biblie. E umanismul ateist, născut şi moşit de Feuerbach – strigoiul lui Marx; de Friedrich Nietzsche, tatăl nihilismului; şi August Comte, constructorul positivismului. Apoi, autorul analizează potenţialul malefic al acestei filosofii care, în procesul istoric, a produs în timp record: două războiaie mondiale; trei sisteme totalitare (Gulagul sovietic, Auschwitz-ul şi războiul rece); şi acum, depopularea Continentului.
Opera umanismului ateist a fost una negativă, de demolare. Ea doar a contrazis, fără să poată pune ceva în loc. Regina umanismului, raţiunea, n-a găsit răspuns la marile întrebările ale vieţii: „Ce sunt eu? Ce este viaţa şi moartea? Ce este bine şi rău?” Cunoaşterea raţională n-a putut să ofere omului valori înălţătoare mai mult decât „panem et circensis” .
Poate cel mai elocvent exemplu al caracterului monstruos al umanismului ateist îl constituie monumentala Revoluţie franceză (1789 – 1799). Şi, pentru ca natura ei letală să transpară şi mai clar, providenţa a permis ca, pe turnanta lumii, să apară o insurecţie paralelă – Revoluţia americană (1775 – 1783).
„À la Bastille !”
Era sâmbătă, 14 iulie 1789. Câteva sute de cetăţeni turbulenţi animau bulevardul Saint Antoine, cu simţământul că poporul sunt ei ! Dar direcţia în care şi-au îndreptat furia era o comicărie : Bastilia era o un bastion pe post de temniţă. În ea nu erau decât …şapte amărâţi, închişi pentru datorii, escrocherii sau demenţă, păziţi de câteva zeci de „invalizi” – soldaţi scoşi din serviciul militar din pricina bătrâneţii. Comentând amploarea revoluţiei franceze, Nicolae Iorga se amuza: „Ceea ce ni se pare o mişcare tumultoasă naţiunii întregi… se reduce la o agitaţie superficială.”
Factorul determinant a masei critice n-a fost nicidecum „lupta de clasă”, ci străvechea pricină de scandal – penuria economică. Cheltuielile nesăbuite ale curţii, războaiele dezastruoase sub Ludovic XIV si XV, duhul harpagonar al clerului şi, peste toate, seria de gafe politice au pus jarul pe pulbere.
La câteva luni de la luarea Bastiliei, Adunarea constituantă a adoptat născocirea ingenioasă a medicului Joseph Guillotin: ghilotina – mai târziu răsfăţată cu apelativele „razorul naţional” şi „văduvioara”. După 1792, ţăcănitul ei continuu avea s-o transforme într-un simbol al revoluţiei franceze.
În miopia euforiei revoluţionare, îndreptată împotriva oricui s-ar fi nimerit, cei care au băut cupa dizgraţiei au fost în primul rând exponenţii autorităţii: monarhia, aristocraţia şi clerul. Pentru că poporul nu mai accepta nici o autoritate în afară de el însuşi, problema cea mai complicată era: cum să-L aducă pe Dumnezeu la eşafod. Dar pentru că „arma contra deis non habemus” , corifeii şi-au dezlănţuit furia împotriva clerului şi a simbolurilor creştine.
„Ecrassez l’Infame”
La 13 Februarie, 1790, Adunarea naţională a decis suprimarea tuturor ordinelor şi confesiunilor religioase. În toamna lui 1791, violenţe anticlericale au început să izbucnească pe scară mare: biserici sunt jefuite, apoi profanate cu dansuri şi chefuri. Aurul şi argintul din biserici este ridicat şi alocat gărzii naţionale. În multe locuri se ţin parade anticreştine ca cel din Lyon: cu un măgar târând de coadă o cruce şi o Biblie, măgar pe care la urmă l-au şi „împărtăşit”!
.
În septembrie 1792, de îndată ce Adunarea legislativă a fost dizolvată, vulgul se dezlănţuie în jafuri şi măcel, vreme de 48 ore non-stop. Doar în Paris au fost masacraţi, printre alţii, mai mult de 200 preoţi. Alte câteva sute au fost întemniţate sau trimise pe galere.
La Nantes, pentru că ghilotina toca prea încet, comisarul-actor Jean-Baptiste Carrier a inventat „noyadele” . Cca. 2.000 localnici, între care mulţi prelaţi, au fost suiţi în bărci, duşi în largul Loirei şi scufundaţi.
La Lyon, din ordinul lui Fouché – creierul furibund al mişcării de decreştinare a Franţei – preoţii au fost executaţi în masă.
La 10 august 1793, când Convenţia a proclamat cultul “Zeiţei Natură”, poporul a cerut abdicarea episcopilor şi a preoţilor… Din cei aproape 100.000 de preoţi, cronica consemnează că 20.000 abjură, 5.000 sunt măcelăriţi, iar 40.000 dispar în exil.
Şi decreştinarea escaladează: la 24 octombrie, 1793, în strădania lor de a eradica chiar şi amintirea lui Dumnezeu, Convenţia naţională proclamă desfiinţarea săptămânii de şapte zile şi ziua de odihnă – amintitorul creaţiunii biblice – înlocuind-o cu decada de zece zile. Matematicianul Charles Romme, părintele decadei şi a „calendarului revoluţionar”, a împărţit anul în 12 luni a câte trei decade. Fiecare a zecea zi era zi de petrecere populară. Diferenţa de 5-6 zile pe an se adăugau, la sfârşit, ca zile de sărbătoare. O zi avea doar 10 ore, iar o oră număra 100 minute a câte 100 secunde . Începutul anului revoluţionar îl marca echinocţiul de toamnă.
La doar 16 zile (la 10 noiembrie 1793), catedrala Notre Dame este desacralizată pentru momentul suprem: proclamarea cultului Raţiunii. Ofiţeri ai municipalităţii şi ai gărzii naţionale defilau în fruntea gloatei nesfârşite. Un martor notează: „Nevasta lui Momoro, tipograful, în rolul zeiţei Raţiunii, era înconjurată de fete din trupa de balet, cu torţe ale adevărului în mâini. De necrezut, Gobet, arhiepiscopul Parisului, şi aproape toţi clericii s-au lepădat de sutanele lor şi, purtând bonete roşii, s-au alăturat procesiunii batjocoritoare. La fel a făcut Julien de Toulouse, pastor calvinist. Doamna Momoro, evident, a realizat una din cele mai bune întruchipări ale zeiţei Raţiunii, deşi dantura ei era puţin cariată.”
Cu toate că, de dragul libertăţii, convenţia legalizase în mod formal închinarea publică, interdicţia contra ritualurilor creştine (ca tragerea clopotelor, purtarea crucifixului, sărbătorile creştine) sta necruţător în vigoare. “Era pentru prima dată în toată istoria Europei, după Iulian Apostatul, când un stat se angajează într-o politică de de-creştinare”
Palmares
Sub glazura triumfului popular, semnele anarhiei continuau să macine societatea. În iarna lui 1794, într-o proclamaţie publică, avocatul Maximilian Robespierre cu iacobinii săi lansau Domnia Terorii: „Virtutea, fără teroare, este destructivă. Teroarea nu este decât dreptate promptă, severă şi inflexibilă. Guvernarea în timp de revoluţie este despotismul libertăţii contra tiraniei…!”
Şi ce-a urmat?
În numele „libertăţii, egalităţii şi fraternităţii”, rând pe rând, eroii s-au trimis unul pe altul la ghilotină. Au căzut mai întâi Girondinii moderaţi. Apoi Herbertiştii. Radicalul Marat este răpus. E rândul lui Danton să-şi plece capul sub ghilotina. Şi – culmea – însuşi Robespierre urcă eşafodul… Ce-a urmat a fost doar lovitura de graţie: clanul Iacobinilor este suprimat de fratele lor: generalul, consulul şi ulterior împăratul Napoleon. Revoluţia franceză s-a nimicit pe sine însăşi.
Credinţa sans-culoţilor în bunătatea înăscută şi capacităţile justiţiare ale omului i-a costat îngrozitor de scump. Opinia lui N. Iorga este că „în loc să libereze spiritul uman, revoluţia franceză a introdus – prin înlăturarea oricărei responsabilităţi – tot ce e mai condamnabil în libertatea de expresie.”
Diversele guverne revoluţionare au căutat zadarnic să introneze dreptatea. Dimpotrivă, anarhia şi tirania s-au amplificat, muind Franţa în sângele a 40.000 victime ale ghilotinei. Dezgustat de turnura evenimentelor, Danton însuşi a strigat: „Ah, mai bine să fii un pescar sărman, decât să ai de-a face cu guvernarea oamenilor!”
În cei 10 ani de degringoladă, Franţa a schimbat şapte constituţii. Şi a mai continuat, derutată, să tot schimbe sistemele de guvernământ .
Pe malul opus
De cealaltă parte a oceanului, revoluţia americană nici nu s-a vrut o „revoluţie”. Când simţământul nedreptăţirii lor de către confraţii din Anglia i-a împins pe coloniştii americani la petiţii şi apeluri către rege, ele au fost primite de urechi surde. Şi când acţiunile autoritariste ale monarhiei s-au înăsprit, fermierii au răspuns în consecinţă. La 15 aprilie 1775, „tunicile roşii” cantonate în Boston s-au revărsat spre oraşul Concord, socotit a fi centrul agitaţiei, ca să-i suprime pe lideri şi să le confişte muniţia. Din greşeală cineva a tras un foc… şi aşa a început războiul.
În recenta sa carte, Aproape un miracol, prestigiosul istoric John Ferling redă momentele providenţiale care au confiscat Angliei victoria împotriva unor fermieri neinstruiţi.
George III debarcase peste 35.000 soldaţi, mult prea mult pentru nişte bande de rebeli. În cursul operaţiunilor, Anglia a contiuat să trimită „carne de tun”, printre care 30.000 de mercenari germani. Până la sfârşitul războiului, Anglia ajunsese să desfăşoare pe continent aproape 100.000 soldaţi. Să notăm că, la data aceea, Anglia era cea mai mare supraputere din lume şi că dispunea de armament şi tehnică de luptă.
În schimb, „armata” de adunătură a generalului George Washington varia, ca număr, între cel milt 20.000 şi …1.400 voluntari. Când a izbucnit războiul, n-aveau muniţie şi nici experienţă de război. 90% din pulbere le-au dăruit-o francezii.
După două înfrângeri apăsătoare, Washington şi-a campat oştirea în toamna lui 1777 la Valley Forge. Condiţia armatei sale, de (doar) 10.000 voluntari, era din cale afară de rea: n-aveau adăpost, nici haine, nici pături, nici hrană… Peste 2.500 au murit în iarna aprigă degeraţi de frig, decimaţi de boli sau foame, sau pur şi simplu, au dezertat. În acest timp, soldaţii britanici, campaţi pe sol, american consumau 17 tone de hrană zilnic.
Şi cu toate acestea, mersul războiului a bulversat întreaga lume ! Victoria Americii împotriva Angliei, din spusele lui Washington, “a fost cu un pic mai puţin decât un miracol”.
Mâna lui Dumnezeu
La 15 mai 1776, generalul George Washington cu abia 7.000 oameni trebuia să se confrunte cu 30.000 mercenari din cea mai instruită şi glorioasă putere militară din lume. Conştient de neputinţa sa, Washington a dat ordin trupelor pentru o zi de post şi rugăciune. Răspunsul divin n-a întârziat să apară.
Între 27-29 august 1776, în jurul oraşului New York s-a dat cea mai mare bătălie. Howe, cu 22.000 oameni, împresura liniile lui Washington cu doar 10.000 patrioţi. După o confruntare dezastruoasă, voluntarii americani au fost nevoiţi să se retragă în tranşeele lor de pe deal, unde urmau să fie loviţi fără speranţă din spate, de navele britanice urcând pe East River. Dintr-o mişcare, Howe avea să-i zdrobească pe rebelii americani şi, odată cu ei, revoluţia în faşă.
Vasele engleze au luat-o pe râu în sus… Dar, în mod neaşteptat, s-a pornit un vânt atât de năprasnic, încât puneau vasele în pericol. După mai multe încercări, vasele s-au văzut silite să facă cale-întoarsă. Subit, în crucea nopţii, vântul s-a oprit şi a început să sufle blând, în sens opus. În mare grabă, soldaţii lui Washington au fost culeşi de bărcile pescarilor şi evacuaţi. Totuşi, în zori încă mai erau două mii de evacuat. Şi atunci s-a petrecut a doua minune: o ceaţă cu totul neobişnuită pentru sezonul verii, atât de deasă încât nu se putea vedea la 5 paşi, s-a lăsat peste partea britanică, în timp ce spre americani cerul era senin. La scurt timp după evacuarea ultimului soldat, ceaţa s-a ridicat. Când englezii au dat năvală, au găsit doar liniile goale !
De ce? Deşi americanii au pornit implorând numele lui Dumnezeu , şi cu toate că providenţa Sa şi-a arătat chipul protector, este simplist a spune că „americanii au câştigat războiul pentru că i-a ajutat Dumnezeu”. Aici se confruntau două concepţii de viaţă, două moduri de gândire şi două sisteme de valori.
Umanism – versus Creştinism
Deşi cele două revoluţii păreau asemănătoare, ele difereau radical în ce priveşte cauzele şi scopul. Când, în iunie 1776, John Adams, unul din autorii „Declaraţiei de independenţă”, scria: „Singur religia şi moralitatea pot stabili principiile pe care libertatea poate să stea….” , el făcea cunoscut temeliile ideologice ce-au stat la baza constituirii statului american. Şi a reafirmat acelaşi lucru în 1798, atunci când relaţiile diplomatice cu Franţa s-au deteriorat într-atât, încât se aşteptau la o invazie franceză: „Noi nu avem un guvern în stare să se lupte cu pasiunile omeneşti, neînfrânate de moralitate şi religie (Franţa). Constituţia noastră este făcută doar pentru oameni morali şi religioşi.”
America pleca de la modelul biblic, făcând apel la suveranitatea lui Dumnezeu, în timp ce Franţa, sub influenţa lui Voltaire, promova modelul umanist care promova „suveranitatea omului”.
Aceste două concepţii: cel al aspiraţiei individului la fericire prin realizarea libertăţii şi intereselor sale; şi cel al dreptăţii sociale impuse de statul condus de raţiune, sunt în flagrantă opoziţie.
Efectele au arătat-o: revoluţia franceză a produs o baie de sânge, iar statul revoluţionar a depăşit în despotism pe toţi regii şi toate aristocraţiile, sfârşind în agresiunea perfidă a lui Napoleon. Din această undă s-au alimentat revoluţiile de la 1848, socialismul, marxismul şi comunismul.
La polul opus, America experimentează o cu totul altă revoluţie, care a născut o constituţie – neschimbată de-atunci – şi un sistem de guvernământ, acelaşi, care dăinuie de sute de ani.
Proeminentul om de cultură şi de stat, francezul Alexis De Tocqueville, a vizitat America între 1831-1832. Familiarizat cu anarhia şi violenţa revoluţiei franceze, Tocqueville a rămas uimit de ce-a găsit acolo. În celebra sa carte, Democraţia în America, el scrie: „Atmosfera religioasă a ţării a fost primul lucru care m-a izbit de la sosirea mea în Statele Unite.” (p. 295) Autorul se mira apoi de numărul mare de confesiuni americane, de toleranţa reciprocă, de accentul pus pe moralitate aproape în detrimentul teologiei. La urmă, el conchidea: „America e mare, pentru că e bună. Dacă America încetează să fie bună, va înceta şi să fie mare!”
Mai poate fi o:
Tocqueville, despre : „Ziua de odihnă la americani”!
???????????????????????
Cele două concepţii au perpetuat o luptă istorică. Aceasta este şi schisma majoră de azi: drepturile individului versus statism; individul versus colectivitate; guvern sub control versus stat cu puteri nelimitate. Sau altfel spus: cei de dreapta versus cei de stânga.
Revoluţia americană:
– Cauza revoluţiei americane era dreptul la autodeterminare. În timpul războiului de independenţă, americanii s-au rugat constant lui Dumnezeu pentru călăuzire.
– America pleca de la modelul biblic, făcând apel la suveranitatea lui Dumnezeu. Revoluţinarii porniseră de la principiul biblic că natura omului este decăzută. De acolo, nevoia unui sistem de control asupra guvernanţilor.
– Gândirea americanilor a fost influenţată de marii filosofi liberali – ca John Locke. Ei ştiau că înlocuirea unui stat imperial cu un guvernământ uman autocrat n-ar aduce decât libertate de scurtă durată. Eforturile lor constau în încercarea lor de a controla statul şi de a păstra libertatea.
Constituţia americană întruchipa trei principii:
(1) Libertatea şi interesele individului. Omul, fiind creat după chipul lui Dumnezeu, avea drepturi inalienabile (în Amendamentul întâi, sunt menţionate libertatea religiei, a cuvântului, a presei, a adunării şi dreptul la petiţie), ce stăteau deasupra guvernului.
(2) Guvernele omeneşti poartă în ele sămânţa tiraniei, a statului absolutist, care nu poate fi limitată decât printr-un sistem de control şi prin păstrarea în echilibru a diferitelor puteri. Astfel, constituţia punea în echilibru cele trei puteri independente: cea executivă, judiciară şi legislativă.
(3) Întrucât libertatea individului trebuie să fie suverană, guvernul trebuie să fie doar un arbitru între interesele diferiţilor indivizi sau grupe de interese.
Rezultatul:
Realizările revoluţiei americane încă durează, de peste două secole, convingând naţiunile de beneficiile democraţiei creştine.
Revoluţia franceză:
– Cauza revoluţiei franceze era „lupta de clasă”. În furia revoluţiei, Franţa a declarat ateism total.
– Franţa, sub influenţa lui Voltaire, promova modelul umanist, declarând suveranitatea omului. Ei au plecat de la premisa rousseau-istă, că omul este bun de la naştere şi că doar condiţiile sociale îl înrăiesc.
– Concepţia revoluţionarilor francezi a fost croită de filosofii iluminişti în „credinţa în raţiune”. Guvernarea aleasă de ei era mecanicistă. Guvernul era o maşină, fiind condusă de puterea raţiunii şi propulsată prin coerciţie spre o singură destinaţie: „dreptatea socială”.
Revoluţia franceză a avut şi ea trei principii:
(1) Supremaţia colectivităţii asupra libertăţii individului. Voinţa poporului, a majorităţii, cerea subordonarea oricărei minorităţi sau individ.
(2) Statul, prin agentul său guvernul, este factorul progresului, conform voinţei populare. Drept care, guvernul trebuia să aibă libertate deplină, pentru care nu trebuia verificat şi nici echilibrat. Puterile sale (executivă, judiciară şi legislativă) trebuia să-i stea la discreţie.
(3) Pentru realizarea dreptăţii sociale, guvernul trebuia să centralizeze, să reglementeze şi să controleze totul. Nici un interes minoritar nu trebuia să aibă ascendenţă asupra voinţei generale.
Rezultatul:
Revoluţia franceză n-a durat decât câţiva ani, dar efectele ei destructive continuă să otrăvească lumea.
Debusolată, amăgită de materialism şi raţionalism, civilizaţia de sorginte iudeo-creştină trăieşte drama dezrădăcinării. Tăgăduindu-şi rădăcinile biblice, ea nu-şi mai găseşte nici sensul, nici identitatea.
Un licăr de lumină
Surprinzător, la celălalt capăt al lumii, în emisfera australă, omenirea trăieşte o experienţă opusă. De curând s-a descoperit un nou text – unul religios, subversiv, revoluţionar, care transformă concepţia arhaică despre bine şi rău, despre spiritualitate, politică, stare economică, rasă, etnicitate, statut social, sexualitate, sănătate şi vindecare. Nu este New Age. Nici vreun codex gnostic. Este vorba de …Biblie! În emisfera lumii a treia – Asia, Africa şi într-o măsură America latină – oamenii cred şi trăiesc Biblia. Fenomenul „creştinism” ascende rampant.
Philip Jenkins, în Noua faţă a creştinismului, şi Joel Carpenter, în Cărţi şi cultură, raportează contrastul dintre biblismul austral faţă de cel boreal. O afinitate evidentă între cultura Sudului şi cultura timpurilor biblice face lumea a treia să fie în mod natural receptivă la valoarea textelor religioase. Sărăcia, foametea, epidemiile, migrările de populaţie, idolatria, corupţia şi tirania – temele de preferenţă ale Vechiului Testament – vorbesc direct culturii africane idolatre. Biblia este citită în mod comunitar, în adunare, pentru ca şi analfabeţii s-o audă. Credincioşii învaţă pasaje mari pe de rost şi devin „oamenii Cărţii”. În timp ce nordul liberal nutreşte o „teologie fără Biblie”, biblicismul celor din Sud, stigmatizat drept tradiţionalist, conservator şi fundamentalist, a produs un reviriment asemănător celui din timpul Reformei.
Statistică răsturnată
Dacă în Anglia, din cele 28 milioane de anglicani botezaţi doar 1 milion mai merg la biserică, în Nigeria, în schimb, 18 milioane umplu bisericile. Creştinii din Sud au devenit lideri în lumea religioasă. Capul Alianţei mondiale a bisericilor reformate este un prezbiterian ghanez, Setri Nyomi. Majoritatea comuniunii anglicane, aflată de-acum în lumea a treia din sud, este cea care a reuşit să oprească liberalizarea şi admiterea clerului homosexual.
Dacă în 1900, 80% din creştini trăiau emisfera nordică, în 2000 – 60% din aceştia se găseau în cea sudică.
Dacă în 1900, 50% din creştini erau în Europa, astăzi 75% sunt în afara Europei. Dacă atunci 80% erau albi, doar 33% mai sunt albi astăzi. Dacă în 1900 erau doar 22 milioane de creştini în Africa, astăzi sunt 360 milioane.
Marile centre misionare din 1900, Londra şi New York, au fost înlocuite de Manila şi Seul. Coreea de Sud trimite mai mulţi misionari în lume decât Anglia.
Creştinismul, deferit ghilotinei de către umanismul ateist, chiar dacă părăseşte lumea bună, va continua să supravieţuiască – chiar dacă altfel de cum am vrea noi. Că Dumnezeu este tot acolo, la cârma istoriei, este axiomatic. Problema este alta: unde e locul consumatorilor de civilizaţie postmodernă în unitatea prezentă a escatonul divin? Poate…
În 1954, scriitorul laureat Nobel, William Golding, publica o poveste alegorică Domnul muştelor – aluzie la zeul siro-caananit Baal Zăvuv. Acţiunea se derulează într-o insulă pustie din Pacific, unde un grup de elevi britanici bine educaţi eşuează. Lipsiţi de supravegherea adulţilor şi scoşi din inerţia civilizaţiei iudeo-creştine, copiii devin nişte sălbatici. Religia lor se cufundă în animism, moralitatea lor cedează principiului supravieţuirii celui mai tare. Băieţii încep să vâneze şi să ucidă – mai întâi animale, apoi unii pe alţii. In cele din urmă, civilizaţia lor insulară se năruie într-o trâmbă de fum…
Civilizaţia noastră stă la răscrucea a două apocalipse. Una biblică, culminând cu „un cer nou şi un pământ nou”. Cealaltă păgână, prăvălindu-se în haos. Din păcate, noi nu putem alege pentru generaţia X şi Z. Putem însă alege pentru noi, în speranţa că infima noastră influenţă va produce o schimbare, „puţin aici, puţin acolo”.
Lucian Cristescu
