Biserica romano-catolică şi Biblia
În 1521, Martin Luther declara în faţa Dietei de la Worms: „Conştiinţa mea este făcută captivă de Cuvântul lui Dumnezeu.” Chemat să dea socoteală de învăţăturile sale, Luther a declarat că nici papa, nici consiliul bisericesc nu aveau autoritate mai presus de cea deţinută de Biblie. Studiul Bibliei, mai cu seamă al cărţii Psalmilor, Epistolei către Romani şi Galateni, i-a adus Evanghelia în viaţă. Aşa se face că ajuns la Castelul Wartburg, unde se refugiase în urma Dietei de la Worms, Luther a început să traducă Biblia în limba oamenilor simpli.
La aproape 500 de ani după Luther, care este poziţia ocupată de biserica romano-catolică vizavi de Scripturi? Şi dacă s-a schimbat ceva de atunci, ce anume s-a schimbat şi ce anume a rămas la fel?
Un nou document didactic, Darul Scripturii [The Gift of Scripture, Londra: The Catholic Truth Society, 2005] ne oferă sugestii de răspuns. Broşura de 60 de pagini a fost lansată anul trecut, de Conferinţele Episcopilor Catolici din Anglia şi Wales şi, respectiv, Scoţia, cu ocazia celei de-a 40-a aniversări a documentului Dei Verbum, act de mare importanţă al Celui de-al doilea Consiliu de la Vatican. Potrivit unei afirmaţii de pe coperta din spate a documentului, Darul Scripturii urmăreşte să explice Dei Verbum şi alte documente catolice ulterioare: „Ceea ce biserica romano-catolică are de spus în legătură cu Sfintele Scripturi se bazează pe moduri de înţelegere antice, făcând uz totodată de moduri de înţelegere moderne. În Darul Scripturii, „Cuvântul lui Dumnezeu” nu reprezintă strict Scriptura, ci Scriptura şi Tradiţia, ca o unitate.
Textul Darul Scripturii este redactat într-o engleză clară şi accesibilă. Tonul este conciliant şi ecumenic. „În acest al treilea mileniu creştin, noi, episcopii din Anglia şi Wales şi din Scoţia, oferim acest nou document didactic cu privire la Biblia pentru catolici, în primul rând, cât şi pentru toţi cei atraşi de Sfintele Scripturi, pentru a se putea angaja în studiul biblic într-o manieră mai profundă şi mai rodnică.” (pag. 11). După un Cuvânt înainte şi o Introducere, Darul Scripturii continuă, orânduit în 5 secţiuni: Partea I: Auzirea Cuvântului lui Dumnezeu; Partea a II-a: Înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu; Partea a III-a: Citirea Vechiului Testament; Partea a IV-a: Citirea Noului Testament şi Partea a IV-a: Trăirea Cuvântului lui Dumnezeu.
În întreaga broşură găsim o viziune înaltă despre Biblie şi chemarea la studierea, preţuirea şi trăirea ei. Luther s-ar fi bucurat mult de toate aceasta. Dată fiind inaccesibilitatea Bibliei în zilele lui, ar fi fost surprins de afirmaţii ca: „Am redescoperit Biblia ca fiind o comoară de mare preţ, veche şi mereu nouă. Suntem profund îndatoraţi celor care şi-au dedicat viaţa pentru a face Biblia mai accesibilă [Este inclus aici şi aportul lui Luther?]. Biserica catolică este mândră să coparticipe cu alţi creştini la strădania de a da viaţă Bibliei. Anul aniversar Dei Verbum este o ocazie bună să ne întoarcem din nou la Biblie şi să ne aprofundăm înţelegerea şi iubirea pentru Scripturi.” (pag. 6).
Însă, trecând peste atare afirmaţii pretenţioase şi cercetând ce anume înţeleg episcopii prin studiu biblic, o imagine cu totul deosebită ni se înfăţişează:
Metoda urmată în Darul Scripturii: În tot cuprinsul său, documentul juxtapune texte biblice cu documente catolice oficiale, în special Dei Verbum. Pentru Luther, Biblia se detaşa, normativ, de toate celelalte scrieri. Exemplu: „Dei Verbum susţine că noi în continuu primim „pâinea vieţii atât de la masa Cuvântului lui Dumnezeu, cât şi de la masa Trupului lui Hristos (Dei Verbum, 21).”
Rolul tradiţiei: Din nou, în dezacord cu Luther, Scripturile trebuie abordate prin intermediul Tradiţiei bisericii. „Ne apropiem de Scripturi cu reverenţă, cerând iluminarea aceluiaşi Duh care a inspirat scrierea lor. Ne apropiem de Scripturi ca membri ai familiei Bisericii, căutând călăuzirea tradiţiei vii a învăţăturii Bisericii. Suntem din ce în ce mai conştienţi de faptul că Scriptura şi Tradiţia sunt strâns legate, venind din ‚aceeaşi sursă divină’ (Dei Verbum, 9).” De fapt, Scriptura şi Tradiţia, afirmă documentul, „constituie singurul depozit sacru al Cuvântului lui Dumnezeu, încredinţat Bisericii” şi amândouă trebuie „acceptate şi onorate cu egală devoţiune şi reverenţă” (pag. 15). Astfel de afirmaţii comportă două implicaţii majore. În primul rând, „Cuvântul lui Dumnezeu” nu este Scriptura, ci Scriptura şi Tradiţia laolaltă. Acesta pare să fie sensul sintagmei „Cuvântul lui Dumnezeu”, în cadrul acestui document. Cele două deţin autoritate egală deoarece, se susţine, Tradiţia se întemeiază pe Scriptură.
Magisterium: Luther năzuia să pună Biblia în mâinile tuturor pentru ca astfel, omul de la plug să ajungă să o cunoască mai bine decât popii şi prelaţii. Fiecare creştin, în mod individual, trebuia să o citească, să o studieze şi singur să decidă să îşi supună conştiinţa Cuvântului lui Dumnezeu. Iată, însă, ce spune Darul Scripturii: „Sarcina de asigurare a înţelegerii Cuvântului lui Dumnezeu revine autorităţii doctrinare a bisericii [Magisterium], episcopilor în uniune cu papa. Datoria lor este de a sluji Cuvântul prin propovăduire, ascultare atentă, protejare conştiincioasă şi explicare cu credincioşie (Dei Verbum, 10). Autoritatea doctrinară sau Magisteriumul caută să asigure faptul că noile idei sunt fidele Cuvântului lui Dumnezeu” (pag. 17). În acest aspect deloc marginal, teologia catolică a rămas neschimbată.
Rolul euharistiei: Darul Scripturii înalţă euharistia la un rang nestipulat de Scriptură. Acest document doctrinar unifică Scripturile şi euharistia: „Cunoaştem foarte bine că Hristos vine ‚în Cuvânt şi sacrament ca să ne întărească în sfinţenia noastră’ (Roman Missal). Suntem hrăniţi prin sacrament, dar şi prin Cuvânt. Suntem invitaţi ‚luaţi şi mâncaţi’, ‚luaţi şi beţi’, dar şi ‚luaţi şi citiţi’…” (pag. 11). „În euharistie, biserica necurmat ia pâinea vieţii şi o oferă celor credincioşi ‚de la masa Cuvântului lui Dumnezeu şi, de asemenea, de la masa trupului lui Hristos’ (Dei Verbum, 21)” (pag. 53).
Selectivitatea Scripturii: Deşi Darul Scripturii salută „proliferarea grupurilor de oameni care se adună în jurul Bibliei, pentru a o citi şi studia, pentru a medita şi a se ruga” (pag. 56), accentul cade pe citirea selectivă a Scripturii. De exemplu, „în cadrul catehizării se vor alege în mod natural acele texte de mare însemnătate în Scriptură, cum ar fi Decalogul şi Predica de pe Munte” (pag. 52). Este subliniat rolul Scripturii în liturghie, mesă şi alte sacramente, la fel ca şi în predici, imnuri şi rugăciuni, însă citirea publică a Bibliei, cu importanţa oficiului cititorului, este subestimată (pag. 52-56). În toate aceste activităţi, auzirea Bibliei este legată de biserică, iar nu de individ.
Şi atunci ce s-a schimbat în aceşti 500 de ani? În ceea ce priveşte rolul bisericii catolice vizavi de Biblie, absolut nimic. Cu cât Roma se schimbă mai mult, cu atât mai aidoma rămâne. Dacă Luther ar învia din morţi, ar avea aceleaşi nemulţumiri.
În încheiere, voi aminti alte câteva aspecte de interes pentru adventiştii de ziua a şaptea. În primul rând, Darul Scripturii continuă să includă apocrifele în alcătuirea Vechiului Testament (pag. 23-24). În al doilea rând, acceptă într-o oarecare măsură abordarea critico-istorică a Bibliei, în dreptul „primelor capitole ale Genesei”: „De-acum este clar că materialul din aceste capitole din Genesa nu pot fi caracterizate drept istorice. Chiar dacă pot conţine anumite urme istorice, scopul lor primar este de a furniza învăţături religioase (The Jewish People 27-28).” Episcopii acceptă datarea târzie a cărţii lui Daniel care se situează la pragul noului Testament” (pag. 32). În ceea ce priveşte Noul Testament, deşi recunoaşte faptul că prima Evanghelie scrisă a fost cea după Marcu (pag. 36), Darul Scripturii susţine că Evangheliile sunt „patru rapoarte vrednice de încredere din mărturia apostolilor şi înţelegerea progresivă a primelor comunităţi creştine” (pag. 34).
De curând am vizitat locurile centrele Reformaţiunii de pe teritoriul Germaniei. Am văzut mănăstirea augustiniană unde, pe când era călugăr, Luther şi-a torturat trupul în încercarea futilă de a găsi pacea cu Dumnezeu. Am stat lângă amvonul din biserica din Wittenberg, unde, ca pastor, Luther a rostit mii de predici din Cuvântul lui Dumnezeu. De asemenea am urcat scările până în camera de sus din casa mortuară din Eisleben unde şi-a dat suflarea. Adventiştii de ziua a şaptea sunt urmaşii lui Luther şi noi trebuie, fără compromis, să rămânem la Biblie, ca sursă a doctrinei şi regulă de credinţă şi vieţuire. Darul credinţei nu lasă nici o umbră de îndoială că o atare poziţie este la fel necesară în prezent cum a fost şi pe vremea marelui reformator.
Un studiu despre darul Scripturii de William G. Johnson, Review and Herald
Sursa: http://literacristiana.azsbellu.ro
