Articole CreştineResurse Spirituale, Practice şi Gratuite

Categorii

REFORMA IN TRANSILVANIA : CONCLUZII – autor Oltei Cristina

Scris la: 3 octombrie 2010

1. Concluzii

Autor Oltei Cristina

Reforma a avut puţin câştig de cauză printre români. Influenţa cea mai puternică a fost în domeniul cultural. Chiar dacă nu a ca efect formarea unei biserici protestante române (decât pentru foarte puţin timp), Reforma a lărgit spectrul religios al Transilvaniei, aducând-o în contact cu valorile culturii europene. Deschiderea Transilvaniei faţă de lumea occidentală a avut urmări benefice pentru dezvoltarea ulterioară a principatului, atât din punct de vedere economic cât şi spiritual.

1.1. Reforma şi libertatea de conştiinţă

Limitând acţiunea statului şi a bisericii la sfera lor proprie, stabilind o distincţie clară între afacerile lumeşti şi chestiunile religioase, protestantismul a secularizat statul, l-a ridicat deasupra controverselor confesionale şi prin aceasta a consacrat autonomia civilizaţiei laice moderne.[1]

Luteranismul si calvinismul au pătruns în Transilvania încă din primii ani ai apariţiei lor. Aceasta dovedeşte pe de o parte, o puternică implicare a Transilvaniei în efervescenta mişcare culturală şi religioasă a Europei iar pe de alta parte, un înalt grad de toleranţă religioasă. Aceasta toleranţă a fost în contextul epocii una din particularităţile benefice ale Transil-vaniei. In timp ce în restul Europei, Reforma religioasă a declanşat în taberele implicate valuri de fanatism şi intoleranţă şi cele mai înfricoşătoare persecuţii şi violenţă, în Ardeal convieţuiau, chiar dacă nu în deplină armonie, totuşi într-un spirit tolerant, atât catolicismul cât şi noile curente reformatoare. Chiar şi antitrinitarianismul, urmărit şi prigonit, fiind considerat drept profund eretic în mai toate ţările Europei, îşi găsise aici drept de azil şi oarecare acoperire legală.[2]

Câştigul cel mai mare prin însuşirea reformei religioase a fost concilierea şi înţelegerea libertăţilor confesionale. Însăşi congregaţiile nobiliare (Parlament) legiferează aceste libertăţi. La întrunirea Parlamentului din 26 feb. 1543, au învins cei cu idei liberale şi care încurajează preoţii luterani. In constituţiile care se votează apar drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, demne de invidiat şi astăzi. În Parlamentul întrunit în 6 iunie 1563 se hotărăşte ca în secuime, unde sunt mai multe confesiuni şi numai o biserică, să se facă serviciul divin pe rând în aceeaşi biserică, preoţii să se aştepte unii pe alţii şi să nu se conturbe reciproc.[3]

Un polarizator al toleranţei religioase a fost principele Ianos Zsigmond Zapolya, care a fost un arbitru între confesiuni şi care în 1569 a introdus libertatea presei ce a deschis drumul gândirii principiilor democratice, tipărindu-se cărţi. Astfel, Transilvania devine un focar al libertăţilor.

Adevăraţii întemeietori ai libertăţii de conştiinţă modernă n-au fost amabilii sceptici ai Renaşterii italiene, ci umilii dăraci, ţesători şi tipografi care au preferat să moară decât să se supună unor practici pe care conştiinţa lor le osândea. Libertatea modernă a izvorât din puterea sufletească ai acestor martiri ai convingerilor lor care au murit pentru a nu minţi, pentru a nu minţi faţă de ei înşişi. Reforma a fost singura expresie populară posibilă a tendinţelor generale ale epocii. Apelul la libertatea de conştiinţă s-a născut din persecuţie, iar regimul de toleranţă şi de libertate, din eşecul persecuţiei. Libertatea de cugetare a fost rezultatul unei lupte biruitoare împotriva celei mai puternice forţe de control şi de opresiune pe care lumea a cunoscut-o vreodată.[4]

În ceea ce priveşte libertatea de conştiinţă, Reforma şi-a îndeplinit perfect rolul. Chiar dacă în Transilvania aceasta a fost periclitată un timp de diferenţele etnice, totuşi şi-a găsit în acest spaţiu românesc locul cel mai bun de manifestare. Astăzi, analizând spectrul religios al Transilvaniei, am putea spune aşa cum a făcut-o Voltaire în urmă cu o jumătate de veac:

Dacă în Transilvania n-ar exista decât o singură religie ne-am teme de despotism, dacă ar fi două ele şi-ar tăia gâtul, dar sunt treizeci şi trăiesc în pace şi fericire[5].

1.2. Reforma şi limba română

Ca mişcare, Reforma a fost preocupată de cărţi şi Carte. Traducerea Bibliei în limba fiecărui popor este preconizată chiar de către Apostolul Pavel în 1 Cor. 14. Limba poporului este considerată mai presus de limbile „sfinte”. Astfel, preocuparea de căpătâi a susţinătorilor Reformei a fost aceea de a tipări şi răspândi cărţile bisericeşti în limba română.[6]

Introducerea limbii române în serviciul religios şi în viaţa socială nu s-a produs fără a întâmpina opoziţia ierarhiei superioare ortodoxe care a combătut multă vreme această practică. „Poporul român din Ardeal nu s-a simţit fericit de introducerea limbii materne în biserică, căci ţinea mult la tradiţie”, susţine un iubitor al bisericii tradiţionale.[7] Din rândurile românilor s-au ridicat numeroşi împotrivitori ai adoptării limbii române în slujbele religioase. Printre aceştia, chiar mitropolitul Ilie Joreşti, a exclus de la orice întrebuinţare în biserică a cărţilor traduse în limba română.[8]

În sec al XVII-lea opere de creaţie teologică originală, concordantă marilor curente europene, aduc în ţările române un suflu înnoitor prin spiritul de controversă ce la animă şi, totodată, în mediul românesc replica anticalvină la literatura prozelită publicată în Transilvania. Răspuns la Catehismul calvinesc (1645) indică, alături de Cazania lui Varlaam (1642) afirmarea în societatea românească a unui sentiment de solidaritate sub semnul conştiinţei de sine etnică.

Totuşi, ţinând seama de aportul la dezvoltarea limbii culte româneşti, G. Bogdan Duică aprecia astfel rolul pe care Reforma l-a jucat în istoria noastră culturală:

Prea ne deprinsesem a vorbi de rău pe protestanţi, pe calvini, mai ales. Ei ne-au dat cărţi româneşti, ne-au dat oratori predicatori… ne-au dat studenţi români în străinătate… şi în sinoade, fie şi conduse arbitrar, luptau contra formelor interioare ale superstiţiei religioase, nu numai credinţei vechi… de la ei ni s-au infiltrat şi întâiile începuturi de organizaţie stabilă bisericească.[9]

1.3. Reforma şi cultura

Şcoala şi predica au fost de asemenea puternice instrumente de răspândire a ideilor Reformei. Pretutindeni unde au pătruns, reformaţii au întemeiat şcoli, deschizând cursuri de alfabetizare, organizând învăţământul secundar şi înfiinţând tipografii. Reforma a pus bazele instrucţiunii populare şi a făcut din Biblie un extraordinar instrument de cultură.[10]

Aşa cum am mai amintit şi în capitolul II, proiectul de instaurarea a spiritului Reformei în Biserica românilor cuprindea şi planul înfiinţării unor şcoli cu limba de predare română. Ele au luat fiinţă acolo unde influenţa calvină era dominantă: în Lugoj, Caransebeş, Haţeg şi cea mai importantă la Făgăraş. Şcolile din Lugoj şi Caransebeş au fost înfiinţate încă din timpul domniei lui Ioan Sigismund, dar epoca lor de înflorire este cea în care ban al Lugojului este românul Acaţiu Barcsai, viitorul principe al Transilvaniei. El le reorganizează şi sprijină substanţial, convins fiind de importanţa lor atât pentru românii lipsiţi de un învăţământ instituţional în limba lor, cât şi pentru cauza Reformei. Tot el a fost acela care a contribuit la planurile de organizare ale şcolii din Făgăraş, înfiinţate în 1657 de văduva principelui George Rakoczy I, văduva Suzanna Lorantffy. Este prima instituţie de învăţământ cu plan de studii avansate, de model occidental pentru românii din Ardeal.[11]

Este de asemenea binecunoscut interesul dovedit de protestantism pentru însuşirea propriilor învăţături de către noii adepţi. Convertirea trebuia să se bazeze pe cunoaştere şi nu pe interese, motiv pentru care au dezvoltat un puternic sistem de instruire în limba poporului.[12]

Reforma are o importanţă de durată pentru Biserica lui Hristos. Mişcarea de reformă din secolul al XVI-lea îşi are ecourile şi astăzi chemând încă o dată Biserica la izvorul adevăratei evlavii şi la curăţia ei originală. În funcţie de răspunsul ei, Biserica va afirma încă o dată că Îl slujeşte pe Dumnezeu sau va nega menirea ei rămânând o simplă organizaţie caritabilă, în cel mai bun caz.

Reforma teologică a dus inevitabil şi la revizuirea închinării. Ca urmare participare maselor la serviciul religios a fost încurajată. [13] În bisericile protestante nou formate s-a pus un accent sporit pe predicarea Cuvântului, care a devenit parte centrală a serviciului religios. Viaţa a devenit liturghie. Predicarea, rugăciunea, lauda şi sacramentele au constituit exprimarea comună a credinţei şi închinării.

Reforma nu s-a încheiat o dată cu mişcarea din secolele XVI-XVII. Biserica are nevoie în mod continuu de reformă în lumina Cuvântului lui Dumnezeu Dacă în secolul XVI mişcarea de Reformă a fost împiedicată de prejudecăţile etnice, motiv pentru care a avut atât de puţin succes la români, va putea omul secolului XXI să depăşească aceste bariere şi să accepte să stea faţă în faţă cu adevărurile Bibliei pentru a fi confruntat?

Dacă Reforma şi-a împlinit menirea sau nu aceasta o vom dovedi fiecare în mod personal


Bibliografie

Vişinescu, Valentin, Reforma religioasă din Transilvania şi implicaţiile ei politice, Tribuna, V/17, Cluj-Napoca, 1993.

Teodor, Maria, Continuitatea reformei în Moldova medievală în Anuarul Institutului de Istorie A. D. Xenopol, Iaşi, 1991.

Bărbulescu, Mihai; Deletant, Denis, Istoria României, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998.

Dragoescu, Constantin; Istoria României Transilvsania, vol.1, Cluj-Napoca, Editura George Bariţiu, 1997.

Oţetea, Andrei, Renaşterea şi Reforma, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968.

___________, Istoria poporului român, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1970.

___________, Istoria României, vol. II, Bucureşti, Editura Academiei R. P. R., 1964.

Papacostea, Şerban, Evul mediu românesc. Realităţi politice şi curente spirituale, Bucureşti, Editura Corint, 2001.

Câmpean, Remus, Intelectualitatea din Transilvania în veacul al XVII-lea, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 1999.

______________, Elitele româneşti din Transilvania veacului al XVII-lea, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2000.

Sigmirian, Cornel, Istoria formării intelectualităţii româneşti din Transilvania şi Banat în epoca modernă, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2002.

Nouzille, Jean, Transilvania zonă de contacte şi conflicte, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995.

Ruffini, Mario, Istoria românilor din Transilvania, Bucureşti, Editura Proteus, 1993.

Albu, Corneliu, Pe urmele lui Ion Inocinţiu Micu-Klein, Târgu Mureş, Editura Petru Maior, 1997.

Daicoviciu, C.; Pascu Şt., Din Istoria Transilvaniei, Bucureşti, Editura Academiei R. P. R., 1960.

Endes, Miklos, Erdely Harom Nemzete es Negy Vallasa Autonomiajanak Tortenete, Budapest, A szerzo Kiadaso, 1935.

Hurmuzaki, Eudoxiu, Fragmente din Istoria Românilor, Bucureşti, Stabilimentul Grafic I. V. Socecu, 1900.

Giurescu, Constantin, Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până la moartea regelui Ferdinant, Bucureşti, Humanitas, 2000.

________________, Probleme controversate în istoriografia României, Bucureşti, Editura Albatros, 1977.

Abrudan, Paul, Transilvania – documente istorice – în lumina adevărului, Bucureşti, Editura „Ţara noastră”, 1991.

Ştefănescu, Ştefan; Mureşanu, Camil, Istoria Românilor, vol. IV, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001.

Ţepelea, Gabriel; Bulgăre Gheorghe, Momente din Evoluţia limbii române literare, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1973.

Munteanu, Ştefan; Ţâra, Vasile, Istoria limbii române literare, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1983.

Damşa, Teodor, Biserica Greco-Catolică din România din perspectivă istorică, Timişiara, Editura de Vest, 1994.

Freyberger, Andreas, Relatare istorică despre unirea Bisericii Române cu Biserica Romei, Cluj-Napoca, Editura Clusium, 1996.

Pascu, Ştefan, Ce este Transilvania? Civilizaţia transilvană în cadrul civilizaţiei româneşti, Cluj- Napoca, Editura Dacia, 1983.

Iorga, Nicolae, Istoria poporului românesc, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985.

___________, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989.

___________, Documenta Romaniae Historica, Transilvania, vol. XI, Bucureşti, Editura Academiei R. S. R., 1981.

Someşan, Maria, Începuturile Bisericilor române unite cu Roma, Bucureşti, Editura All Educational, 1999.

Crăciun, Maria, Reforma în Moldova, Protestantism şi Ortodoxie în sec. al XVI-lea, Cluj-Napoca, Universitatea Babes-Bolyai, 1996.

Lupaş, Ioan, Istoria Bisericească a româbilor ardeleni, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1995.

__________, Doi umanişti români în sec. al XVI-lea, Bucureşti, Academia Română, 1928.

Petre, Filimon, Protestantismul şi românii din Ardeal, combaterea unei teorii uniate, Arad, Tiparul Tipografiei Diecezane, 1938.

Bunta, Petru, Gabriel Bethlen, Bucureşti, Editura Militară, 1981.

Petrescu, Lucian, Istoria Blajului, Iaşi, Editura Dosoftei, 1997.

Piru, Al., Istoria literaturii române de la origini până la 1830, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977.

Istrate, Gavril, Limba română literară, Bucureşti, Editura Minerva, 1970.

Moisescu, Gh., Lupşa, Şt., Istoria Bisericii române, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 1958.

Rămureanu, Ion, Istorie Bisericească Universală, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., 1992.

Newman, Albert, A Manual of Church History, vol. II, Philadelphia, Zondervan Publishing House, 1932.

Timothy, George, Teologia reformatorilor, Oradea, Editura Institutului Biblic „Emanuel”, 1998.

Randell, Keith, Jean Calvin şi Reforma târzie, Bucureşti, Editura All, 1996.

Steele, David; Thomas Curtis, Cele cinci teze ale calvinismului, Oradea, Editura „Cartea Creştină”, 1999.

Vulpescu, Şofronie, Luther, viaţa şi învăţătura sa. Originile protestantismului, vol. II, Bucureşti, Tipografia Profesională Dim. C. Ionescu, 1923.

Reli, S.; Istoria Bisericii Romane ,vol. II, Cernăuţi, Universitatea Regele Carol II, 1933.

Frantz Brentano Funch, Luther, viaţa şi învăţătura sa. Originile protestantismului, Bucureşti, Tipografia Profesională Dim. C. Ionescu, 1923.

Renaudin Paul, Luterani şi greci ortodocşi, Bucureşti, Tipografia cărţilor bisericeşti, 1905.

Boisset Jean, Histoire du protestantisme, Paris, Press Universitaires de France, 1970.

Erickson Millard, Teologie creştină, vol. I-III, Oradea, Editura Cartea Creştină, 1998.

Hoekema Anthony, Dieter Melvin, Cinci concepte despre sfinţire, Oradea, Editura Cartea Creştină, 1999.

Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei,

Tetsch………….INTERNET

Călinescu George, Istoria Literaturii Române de la origini şi până în prezent, Bucureşti, Editura Minerva, 1986.

Negrici, E., Antim, logos şi Personalitate, Bucureşti, Editura Minerva, 1971.

Păcurariu, M., Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 1-3, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, 1980.

www.bru.ro


[1] Oţetea Andrei, Renaşterea şi Reforma, p. 282.

[2] Somesan Maria, Inceputurile Bisericii Romane Unite cu Roma, p. 20.

[3] Visinescu Valentin, Reforma reliogioasa din Transilvania si implicatiile ei politice, p.8.

[4] Oţetea Andrei, Renaşterea şi Reforma, p. 281.

[5] Voltaire, Opere alese, citat în Oţetea A., Renaşterea şi Reforma, p. 282.

[6] Giurescu Constantin, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri, până la moartea regelui Ferdinant, (Bucureşti: Humanitas, 2000) p. 293.

[7] Petre Filimon, Protestantismul şi românii din Ardeal, p. 13.

[8] Hurmuzaki Eudoxiu, Fragmente din Istoria Românilor, p. 13.

[9] Someşan Maria, Începuturile Bisericii române unite cu Roma, p. 25.

[10] Oţetea Andrei, Renaşterea şi Reforma, p. 277.

[11] Someşan Maria, Începuturile Bisericilor române unite cu Roma, p. 28.

[12] Hurmuzaki Eudoxiu, Fragmente din Istoria Românilor, p. 12.

[13] Erickson Millard, Teologie creştină, p. 374.