Articole CreştineResurse Spirituale, Practice şi Gratuite

Categorii

REFORMA – CADRU GENERAL: REFORMA IN EUROPA – autor Oltei Cristina

Scris la: 1 octombrie 2010

1. Reforma – cadru general

Autor: Oltei Cristina

1.1. Reforma în Europa

În secolul al XIV-lea se ridică în Anglia „Luceafărul Reformei”, John Wicliffe, care a fost vestitorul Reformei nu numai pentru Anglia ci şi pentru toată creştinătatea. Protestul cel mare împotriva Romei niciodată nu mai putea fi adus la tăcere. Acesta a deschis lupta care urma să aibă ca urmare emanciparea oamenilor, a bisericilor şi a popoarelor.  Alături de Jan Huss şi Savonarola, a dovedit o preocupare deosebită pentru reîntoarcerea la idealul Bisericii prezentat în Noul Testament. Încercând să reformeze Biserica din interior, au susţinut superioritatea Scripturii, au renegat orice credinţă şi practică ce nu se baza pe Scriptură şi s-au ridicat împotriva corupţiei din Biserica Romano-catolică. Wycliffe, a lansat un atac virulent la adresa creştinismului din vremea sa. El i-a numit pe preoţi „hoţi”, „vulpi rele”, „căpcăunii” etc. Jan Huss a stat în tradiţia reformatorilor cehi, care scoteau în evidenţă rolul predicării, studiul Scripturilor şi eliminarea abuzurilor clericale. Principiul discriminării morale a folosit la tăierea din rădăcini a pretenţiilor papale şi a privilegiilor clericale. Huss îndemna nu la abolirea bisericii instituţionale şi nici la separarea celor evlavioşi de cei păcătoşi, ci la reformarea Bisericii bazată pe exemplu lui Hristos şi simplitatea apostolică.[1] Acţiunea lor revoluţionară a atras dizgraţia bisericii şi a autorităţilor. Aceşti oameni au anticipat spiritul şi lucrarea reformatorilor.

1.1.1. Cauzele Reformei

Deşi a fost o mişcare religioasă, în primul rând, Reforma din sec al XVI-lea a avut multiple cauze. Din punct de vedere politic, noile state naţionale centralizate din nord-vestul Europei se opuneau conceptului de biserică universală, care pretindea jurisdicţie asupra statului naţional şi asupra conducătorului acestuia. Idealul unei asemenea Biserici era în contradicţie cu apariţia conştiinţei naţionale a clasei de mijloc din aceste state noi.

Pe de altă parte, conducătorii detestau pierderea de bani din ţările lor care mergeau la vistieria papală din Roma. Abuzul sistemului de indulgenţe, ca unealtă de a scoate pentru papalitate banii din Germania, a fost ceea ce a determinat reacţia furtunoasă a lui Luther.[2]

Umanismul renascentist a deschis noi orizonturi intelectuale şi a avut ca efect imediat diminuarea interesului pentru viaţa religioasă. În acelaşi timp, cărturarii umanişti, care aveau Noul Testament în greacă, au văzut discrepanţele dintre Biserica Noului Testament şi Biserica Romano-catolică. Corupţia atinsese Biserica la toate nivelurile. Cauza teologică a Reformei a fost dorinţa reformatorilor de a se întoarce la sursa clasică a credinţei creştine, Biblia, pentru a se opune teologiei tomiste care susţinea că mântuirea se obţine prin sacramentele administrate de ierarhie.[3]

1.1.2. Martin Luther

Paul Althaus l-a descris pe Luther ca fiind un „ocean”. Această imagine se aplică atât în ce priveşte enorma lui operă literară, tipărită în peste 100 de volume, în ediţia de la Weimar, cât şi originalităţii puternice şi profunzimii ferme.[4] Odată cu primirea oficială a titlului de doctor în teologie în 18 octombrie 1512, Luther se angajează într-o intensă activitate de studiere a Bibliei, pe lângă cea de profesor universitar. Opera acestuia cuprinde comentarii, catehisme, tratate polemice, dezbateri, imnuri, predici, scrisori personale.  Luther a oferit doar afirmaţii teologice specifice şi nu un sistem doctrinar complet. Teologia lui este biblică, existenţială şi dialectică. Luther s-a ridicat împotriva teologiei scolastice din vremea sa reorientând teologia spre textul biblic. Preocuparea pentru Dumnezeu era o chestiune de viaţă şi de moarte pentru el, care nu implica doar intelectul, ci întreaga existenţă umană. Miezul teologiei lui Luther este că în Isus Hristos, Dumnezeu s-a dat pe Sine complet şi fără rezerve pentru noi.

Luteranismul s-a răspândit în Danemarca, Suedia, Norvegia, Finlanda, Scoţia, Polonia.

1.1.3. Jean Calvin

În perioada când Zwingli era mort, Erasmus era pe moarte, când Luther era din ce în ce mai tăcut, când Biserica Romană era pe cale de a-şi reveni, când Reforma se fragmentase şi avea să fie curând discreditată prin spectacolul sângeros de la Műnster, Jean Calvin s-a ridicat ca şi conducător al unei noi mişcări şi ca reformator al unei noi teologii. Marea realizare a lui Calvin a fost aceea de a lua principiile clasice ale Reformei – sola gratia, sola fide, sola scriptura – şi a le expune clar, într-o manieră sistematică. Influenţa lui a durat un secol, poate chiar mai mult. Calvin a fost capabil să controleze Reforma şi să o redirecţioneze pe un făgaş care să-i asigure continua evoluţie şi răspândire.

A fost considerat deseori „omul unei singure cărţi”, datorită lucrării sale, „Institutele  religiei creştine”. De-a lungul întregii lui vieţi, el a continuat să extindă, să revizuiască şi să reorganizeze Institutele. În total a tipărit opt ediţii în limba latină (1536, 1539, 1543, 1545, 1550, 1553, 1554, 1559) şi patru traduceri în limba franceză (1541, 1545, 1551, 1553, 1560). În 1560 a apărut ediţia definitivă.[5] Ediţia din 1559 este o lucrare masivă, egală ca mărime cu Vechiul Testament plus evangheliile sinoptice. Este structurată în patru cărţi care urmează, în general, modelul Crezului Apostolilor.

Pe lângă aceasta, opera lui este îmbogăţită printr-un număr impunător de publicaţii. A scris comentarii la Pentateuh, Iosua, Psalmi, Isaia, toate cărţile Noului Testament, excepţie făcând Apocalipsa şi 2 şi 3 Ioan. Comentariile lui Calvin şi prelegerile-predici sunt conţinute în 45 volume care alcătuiesc traducerea publicată în secolul al XIX-lea de Calvin Translation Society.[6] Lucrarea lui mai cuprinde tratate, broşuri, scrisori, scrieri liturgice şi catehisme. Calvinismul s-a răspândit în Elveţia, Germania, Ungaria, Franţa, Olanda, Scoţia, Anglia şi America.[7]

1.1.4. Teologia Reformei

Munca reformatorilor nu s-a rezumat doar la repetarea dogmelor clasice ale perioadei patristice. Ei au crezut că este necesar să le aplice în soteriologie şi în eclesiologie. Au fost mai preocupaţi de lucrarea lui Hristos decât de Persoana Lui. A-L cunoaşte pe El, spunea Melanchthon, nu înseamnă investigarea modurilor în care s-a întrupat, a-L cunoaşte pe Hristos înseamnă a-i cunoaşte beneficiile. Doctrinele Reformei despre justificare şi despre alegere[8] sunt de neconceput fără baza oferită de consensul trinitarian şi hristologic al bisericii primare.

Evanghelia proclamată ca suprema autoritate în materie de credinţă şi conduită, cu înlăturarea tuturor gloselor adăugate de biserică şi a tuturor poruncilor nesancţionate printr-un text al Evangheliilor – iată la ce se reduce crezul primilor reformatori. El implică abolirea tuturor practicilor şi ceremoniilor, procesiunilor şi pelerinajelor posturilor şi celibatului, care nu sunt prescrise de Evanghelie şi a tuturor intermediarilor – cler şi sacramente – care se interpun între Dumnezeu şi om.[9]

Biblia. Toţi reformatorii acceptau originea divină şi caracterul infailibil al Bibliei. Termenul sola scriptura nu intenţionează să discrediteze valoarea tradiţiei bisericeşti, ci să o supună primatului Sfintelor Scripturi. Reformatorii protestanţi au subliniat faptul că Biblia se autentifică pe sine, adică se dovedeşte demnă de crezare pe baza propriei clarităţi, evidenţiată pe mărturia internă a Duhului Sfânt.

Biserica. Din perspectiva Reformei, Biserica lui Isus Hristos este comuniunea sfinţilor sau adunarea credincioşilor care au auzit Cuvântul lui Dumnezeu din Sfintele Scripturi şi care sunt martori ai acestui Cuvânt în lume. Reformatorii au intenţionat să se reîntoarcă la modelul Bisericii din Noul Testament, să o cureţe şi să o purifice în conformitate cu normele Bibliei.[10]

Închinarea şi liturghia. În sec al XVI-lea, accentul pus pe harul suveran al lui Dumnezeu a dat naştere unui răspuns de recunoştinţă pe care reformatorii au încercat să-l introducă în revizuirea liturghiei medievale. Introducerea limbii poporului în liturghie a fost un act revoluţionar. Intenţia reformatorilor nu a fost de a seculariza închinarea, ci de a sfinţi viaţa obişnuită.

Sacramentele. În ceea ce priveşte sacramentele, au fost recunoscute doar Botezul şi Cina Domnului[11], chiar dacă acestea au fost privite din unghiuri diferite de către reformatori. Un element nou introdus sub influenţa Reformei a fost oficierea mai frecventă a Cinei Domnului şi încurajarea participării masive a oamenilor la această ocazie.[12]

Reformatorii au restabilit echilibru dintre Cuvânt şi sacrament în închinarea creştină. Nu ei au inventat predicarea, ci doar au ridicat-o la statutul de parte centrală a slujbei divine. Citirii solemne şi clare a Bibliei i s-a acordat un rol important.

Predestinarea. Fiecare acţiune a oricărei persoane nu este doar ştiută dinainte de Dumnezeu ci, pentru că aceasta este voia Lui, ea este predestinată de El. Cunoaşterea alegerii noastre ne determină să ducem o viaţă sfântă. Modul în care un credincios poate fi sigur de alegerea sa este să constate că Cuvântul lui Dumnezeu îi transformă viaţa.[13]

Justificarea prin credinţă. Protestantismul s-a născut din lupta pentru doctrina justificării numai prin credinţă. Pentru Luther, aceasta nu era o doctrină printre altele, ci rezumatul tuturor doctrinelor creştine, prin care Biserica fie rămâne în picioare, fie se prăbuşeşte.[14] Calvinismul rezumă această doctrină astfel: „Dumnezeu este cel care îi mântuieşte pe păcătoşi”.[15] Cei păcătoşi nu se mântuiesc pe ei înşişi sub nicio formă, iar mântuirea, de la început şi până la sfârşit, complet şi pe de a-ntregul, în trecut, prezent şi viitor este a Domnului.[16]

Creştinul, în starea de graţie şi oricine simţea în sufletul său un elan generos şi nobil avea dreptul să se considere în starea de graţie, s-a dovedit ireductibil faţă de orice presiune de afară. Printr-una din contradicţiile cele mai stranii ale naturii omeneşti, tocmai doctrina care nega libertatea şi anihila voinţa omenească în faţa absolutei suveranităţi a lui Dumnezeu s-a dovedit un principiu activ de energie nesecată şi de virtute eroică.[17]


[1] George Timothy, Teologia reformatorilor, (Oradea: Edit Institutului Biblic „Emanuel”, 1998), p. 45.

[2] Cairns Earle, Creştinismul de-a lungul secolelor, (Michigan, Grand Rapids: Zondervan Corporation, 1992), p. 273.

[3] idem, p. 276.

[4] George Timothy, Teologia reformatorilor, p. 61.

[5] George Timothy, Teologia reformatorilor, p. 217.

[6] Idem, p. 219.

[7] Randell Keith, Jean Calvin şi Reforma târzie, (Bucureşti: Editura All, 1996), p. 84.

[8] Erickson Millard, Teologie creştină, vol. III, (Oradea: Editura Cartea Creştină, 1998), p. 81.

[9] Oţetea Andrei, Renaşterea şi Reforma, (Bucureşti: Editura Academiei RPR, 1964), p. 280.

[10] Erickson Millard, Teologie creştină, vol. I, p. 222.

[11] Erickson Millard, Teologie creştină, vol. III, pp.302ff.

[12] George Timothy, Teologia reformatorilor, p. 374.

[13] Erickson Millard, Teologie creştină, vol.III, p. 78.

[14] Idem, p. 125.

[15] Steele David, Cele cinci teze ale calvinismului, (Oradea: Editura Cartea Creştină, 1999), p. 27.

[16] Hoekema Anthony, Dieter Melvin, Cinci concepte despre sfinţire, (Oradea: Editura Cartea Creştină, 1999), p. 67.

[17] Oţetea Andrei, Renaşterea şi Reforma, p. 282.