Articole CreştineResurse Spirituale, Practice şi Gratuite

Categorii

REFORMA IN MOLDOVA – autor Oltei Cristina

Scris la: 3 octombrie 2010

1.1. Reforma în Moldova

Autor Oltei Cristina

1.1.1. Husitismul în Moldova

Un capitol însemnat din istoria Europei centrale şi răsăritene, în prima jumătate a sec al XV-lea este legat de marea mişcare revoluţionară cehă – husitismul – cunoscută în istorie sub numele protagonistului ei Jan Huss. Moldova a fost un teren favorabil penetraţiei curentelor reformatoare. Cadrul politic extern al istoriei Moldovei e dominat de relaţiile cu regatele catolice vecine, Ungaria şi Polonia, care s-au străduit să-i impună suzeranitatea şi au susţinut prozelitismul catolic în ţară. Legăturile intense cu Europa centrală au fost favorizate de atitudinea tolerantă a autorităţii statale.[1]

Husiţii propovăduiau crezul Bibliei curată (eliberat de sfânta tradiţie), împărtăşania cu sfânta taină a euharistiei „sub utraque formae”, adică, cu pâine şi vin din potir cum era permis doar clericilor. În ceea ce priveşte închinarea, aceştia au scos din biserici icoanele şi nu au recunoscut autoritatea episcopilor.

Atestare istorică. Cea mai veche informaţie care menţionează prezenţa husiţilor în Moldova datează din 1420. La acea dată, cronica din Levocea semnalează emigrarea unui grup de husiţi unguri în Moldova, prigoniţi din pricina învăţăturii lui Jan Huss. Este probabil ca până în 1431, când ştirile asupra răspândirii husitismului se înmulţesc, numărul husiţilor refugiaţi în Moldova din ţările catolice vecine, unde erau prigoniţi, să fi sporit prin imigrări succesive.

Husitismul în Transilvania. Husiţii au fost semnalaţi şi în Transilvania. În anul 1430, tot ţinutul de la Szabolcza, până la Sâmbăta Mare, era husit, iar în anul 1436, aceştia cuceriseră Csanadul, ţinutul Oradei Mari şi o bună parte din Ardeal. Românii se făcuseră husiţi în acele părţi ale Ardealului şi Ungariei în care mişcarea husită era mai puţin stingherită. Pentru români, propaganda husită trebuia să aibă acelaşi rol literar ca şi pentru cehi şi poloni: începuseră a se introduce cărţi sfinte în limba română. Aceste cărţi au fost tipărite în Maramureş. În Principatele române, aceste cărţi nu au putut fi traduse deoarece acolo era „pază bună arherească şi multă cultură slavonă”. În sec XV, apar pentru prima dată Psaltirea, Biblia, Evanghelia, Faptele Apostolilor. Traducerea husită a cărţilor în limba română s-a răspândit puţin.[2] La sfârşitul sec. XV, husiţii au dispărut aproape în totalitate din Transilvania, refugiindu-se din cauza persecuţiei în Moldova sau în alte ţări.

Atestarea documentară a husitismului. Momentul principal din istoria husitismului în Moldova, în prima jumătate a sec al XV-lea, se situează la sfârşitul domniei lui Alexandru cel Bun şi se află în strânsă legătură cu evoluţia relaţiilor internaţionale din Europa Răsăriteană, în această perioadă. Cele mai preţioase ştiri cunoscute până acum asupra husitismului din Moldova provin din două texte. Cel dintâi este scrisoarea adresată, la 6 aprilie 1431, de regele Vladislav Jagiello lui Alexandru cel Bun, prin care îl îndeamnă să pună capăt toleranţei şi chiar încurajării acordate husiţilor din ţara sa şi îi cere să-l extrădeze pe principalul predicator husit, din Moldova, cu numele Jacob, şi pe emulii săi, spre a fi judecaţi şi pedepsiţi de autorităţile polone.[3] Al doilea document este scrisoarea din ianuarie 1432 a episcopului de Cracovia, Zbigniew Olesnicki, către cardinalul Cesarini. Episcopul relatează cardinalului situaţia dificilă a regatului polon ca urmare a răscoalei cneazului lituanian Swidrigailo şi a alianţei acestuia cu domnul Moldovei. Episcopul raporta corespondentului poziţia precară a catolicismului în Moldova, ca urmare a constituirii unui puternic focar de erezie husită. După informaţiile episcopului, predicatorul husit, Jacob, reuşise la acea dată să câştige în Moldova mulţi aderenţi care se conformau în toate privinţele învăţăturii husiţilor boemi. Ceea ce-l îngrijora, în primul rând, pe episcop, era sprijinul acordat husiţilor de Alexandru cel Bun. Episcopul catolic de Baia, Ioan de Ryza, se adresează episcopului de Cracovia cerându-i ajutorul. Textul documentului lui Ryza cuprinde o relatare directă din Moldova, cu privire la propagarea husitismului în ţară şi la politica lui Alexandru cel Bun în lupta dintre catolicism şi husitism.

Orientarea deschis antipolonă a politicii externe a Moldovei spre sfârşitul domniei lui Alexandru cel Bun şi îndelungatul conflict pe care l-a avut cu Sigismund, explică şi unul dintre aspectele însemnate ale politicii interne a lui Alexandru cel Bun în ultimii ani ai domniei sale. Atitudinea tolerantă a domnului faţă de refugiaţii husiţi se transformă acum în acţiuni de ostilitate faţă de catolicism. Apelul adresat de episcopul de Baia ierarhiei catolice superioare din Polonia şi, indirect, regelui polon, reflectă situaţia încordată în relaţiile dintre domn şi vârfurile ierarhiei catolice din Moldova. Episcopul îl informează pe Olesnicki asupra controversei confesionale desfăşurate la curtea lui Alexandru cel Bun şi asupra sprijinului acordat de acesta, în timpul dezbaterii predicatorului husit.[4]

Atacul virulent al husitului Jacob împotriva Bisericii catolice s-a bucurat de întreaga adeziune a domnitorului moldovean. În plus, acesta adoptă o serie de măsuri pentru a ocroti comunitatea husită din Moldova şi, în primul rând, pe predicatorii husiţi, de eventuale încercări de represalii din partea clerului catolic. Aceste măsuri prevedeau între altele acordarea unui loc de reşedinţă, în Bacău, lui Jacob. Li se mai acorda şi un hrisov, care prevedea o amendă de două zeci de ducaţi de Turcia pentru oricine le-ar fi adus vreo vătămare. În împrejurările create de extinderea husitismului în rândurile populaţiei catolice din Moldova şi de sprijinul activ acordat de Alexandru cel Bun husiţilor, episcopul de Baia nu vedea alt mijloc de salvare decât intervenţia directă a regelui polon.

Husitismul a avut o viaţă destul de scurtă în Moldova, fiind supus numeroaselor persecuţii care aveau să se dezlănţuie în deceniile următoare.

1.1.2. Influenţa Reformei în Moldova

Era firesc ca ideile promovate de mişcările protestante să nu-şi oprească expansiunea la graniţa ţărilor române. Exista şi aici o populaţie orăşenească care întreţinea intense legături comerciale cu oraşele transilvănene şi polone şi care constituia un mediu favorabil pentru propagarea noilor doctrine. În secolul anterior, husitismul, prigonit în alte ţări, găsise în târgurile Moldovei un loc de refugiu, câştigând chiar adeziuni printre locuitorii acestora.

Cadru. Din rândurile populaţiei meşteşugăreşti a târgurilor moldoveneşti erau trimişi tineri pentru deprinderea meseriilor în oraşele Transilvaniei. Din rândurile elementelor înstărite ale aceloraşi târguri porneau la studii superioare în universităţile din Cracovia, Praga şi Viena alţi tineri; şi unii şi alţii veneau, astfel, în contact cu noile curente ale Reformaţiunii, faţă de care nu rămâneau indiferenţi. În introducerea la manifestul redactat cu prilejul reformării Bisericii braşovene, Honterus arată că a fost determinat să adopte această măsură şi de faptul că numeroşii moldoveni, munteni, bulgari şi greci, care frecventau oraşul, participau la controversele ce se desfăşurau în vremea aceea la Braşov şi îşi manifestau ostilitatea faţă de practicile bisericii catolice. Domnia ulterioară a lui Despot Vodă a găsit un sprijin intern solid tocmai în rândurile acestei populaţii a târgurilor moldoveneşti. Această categorie socială a constituit mediul în care s-au propagat ideile Reformei în Moldova.

Evoluţia Reformei. În ceea ce priveşte detaliile procesului de răspândire a ideilor Reformei, există puţine informaţii păstrate până astăzi. Un document publicat cu câţiva ani în urmă în Polonia aduce o lumină nouă în această privinţă. La 11 martie 1532, un cunoscător al evenimentelor de la Wittemberg relata unui corespondent, probabil din Cracovia, ştirea sosirii în oraşul devenit centru al Reformei a unui „doctor”, din Moldova, venit să-l audieze pe Martin Luther. În afara acestui amănunt, scrisoarea mai informează că anonimul doctor venise la Wittemberg chemat de reformator şi că aici el se pregătea să dea o ediţie trilingvă a celor patru Evanghelii şi a epistolelor lui Pavel, texte considerate fundamentale pentru mişcarea luterană. Din această scrisoare rezultă cu certitudine că în anul 1532, doctrina luterană câştigase teren în rândurile populaţiei catolice din Moldova, că se stabilise un contact direct între centrul Reformei şi Moldova. După ce câştigase adepţi în rândurile populaţiei catolice din Moldova, luteranismul se pregătea acum să-şi extindă acţiunea de convertire asupra populaţiei româneşti folosindu-se de tipărirea textelor evanghelice în limba română.

Despre progresele luteranismului în Moldova, în perioada imediat următoare anului 1532, există doar informaţii sporadice. La o dată care nu poate fi stabilită cu precizie, în orice caz, anterioară anului 1540, Honterus a fost în Moldova. Umanistul Neander, care edita în 1569, la Basel, una din operele mucenicului Nil, scrie în prefaţa acestei lucrări „pe acest autor l-a descoperit cândva într-o bibliotecă străveche, …în Valahia, Johannes Honterus, braşoveanul, pe când a cercetat bibliotecile acelei regiuni şi ale învecinatei Moldova”.[5] Aceasta dovedeşte contactele dintre populaţia germană din Moldova şi saşii din Transilvania. În mare parte, clerul catolic şi cel reformat din Moldova, se recruta din centrele săseşti ale Transilvaniei. De altfel, în 1543, apărea la Braşov o culegere de cântece, pătrunse de un puternic suflu luteran, compuse de un sas originar din Moldova.

Câteva decenii mai târziu, când Contrareforma a atins şi Moldova, la 1587, Bartolomeu Brutti, postelnicul şi omul de încredere al lui Petru Şchiopul, raporta nunţiului papal din Polonia că domnitorul „a izgonit din această provincie pe falşii predicatori eretici, care încă, cu cincizeci de ani în urmă, au smuls aceste populaţii din sânul bisericii romane”. În jurul anului 1540, mare parte din populaţia catolică a Moldovei aderase la Reformă.

1.1.3. Contrareforma în Moldova

Autoritatea laică şi eclesiastică a reacţionat fără întârziere împotriva Reformei. E bine cunoscută prigoana dezlănţuită împotriva armenilor din Moldova, de către Ştefan Rareş. Acest eveniment a fost semnalat într-o serie de lucrări istorice, dar a fost considerat un fenomen accidental, izolat, fără antecedente şi fără urmări în istoria Moldovei. Un martor ocular, diaconul armean Minas din Tokhat, a compus un poem în versuri, a cărui temă este chiar prigoana dezlănţuită de Ştefan Rareş împotriva armenilor. Acest poem e izvorul principal al istoriei persecuţiilor îndurate de armenii din Moldova. Studierea lui ne îndreptăţeşte să credem că persecuţia nu a fost o măsură izvorâtă din creierul dement al domnitorului, ci a fost o hotărâre luată în comun de întreaga conducere a statului moldovenesc. Executarea hotărârii a reeditat toate aspectele pe care le-au cunoscut împrejurările similare în celelalte ţări: profanarea şi dărâmarea bisericilor, ridicarea obiectelor de cult şi a cărţilor religioase, arderea acestora, schingiuirea clerului, urmărirea celor ce se ascundeau şi convertirea silită.

Grigore Ureche scrie în Letopiseţul Ţării Moldovei că prigoana i-a înglobat pe toţi cei consideraţi eretici de domnie şi de autoritatea eclesiastică.[6] Moartea lui Ştefan Rareş a întrerupt pentru scurt timp firul persecuţiei, dar a fost reluat curând de Alexandru Lăpuşneanu. Acesta a dezlănţuit o violentă prigoană dărâmând biserici, ucigând preoţi.[7] Concluzia se impune de la sine: de la Ştefan Rareş, la Alexandru Lăpuşneanu, prigoana împotriva „ereticilor” a avut în acelaşi timp un caracter general şi de durată.

Progresele Reformei în ţările învecinate şi în Moldova, eforturile depuse pentru convertirea populaţiei româneşti din Transilvania şi chiar a celei din Moldova şi tot ceea ce aduceau nou pe plan politic şi social curentele protestante, au determinat domnia să intervină pentru apărarea uneia din instituţiile principale ale statului moldovenesc de atunci.

1.1.4. Despot Vodă – domnitorul reformat

Pornit dintr-o insulă a Mediteranei Orientale, ajuns, după peregrinări prin Spania şi Franţa, comandant al unei unităţi militare de mercenari din Ţările de Jos în slujba lui Carol Quintul, el reuşeşte repede să-şi creeze celebritate în lumea apuseană. Constatând forţa politică pe care o reprezenta la mijlocul veacului protestantismul, el intră în relaţii cu capii Reformei, chiar cu Melanchthon, şi se converteşte la noua credinţă. Făurindu-şi o genealogie fantezistă, prin care se dovedeşte a fi rudă cu neamul doamnei Ruxandra, fiica Elenei Despotovna şi soţia lui Alexandru Lăpuşneanu, Despot ajunge pe tronul Moldovei, ajutat fiind şi de habsburgi şi de nobilii protestanţi din Polonia.

Încă înainte de a ocupa tronul Moldovei, Despot s-a angajat faţă de nobilii protestanţi să sprijine Reforma în Moldova. Unul din primele sale acte este proclamaţia de la Vaslui din 11 decembrie 1561, prin care îi rechema în ţară pe toţi pribegii protestanţi, restituindu-le libertatea confesională. Între măsurile care sprijineau protestantismul se numărau: introducerea unui episcop protestant, înfiinţarea şcolii de la Cotnari, condusă de un adept al Bisericii reformate, confiscarea obiectelor de cult valoroase. Aceste măsuri au provocat ostilitatea clerului ortodox al Moldovei împotriva domnitorului, care în final îl vor înlătura pe acesta de la domnie.

Se impun câteva concluzii. În Moldova , Reforma luterană a pătruns de timpuriu. Ea nu şi-a limitat acţiunea la populaţia străină de aici, ci a încercat să câştige şi populaţia românească. Eforturile de convertire ale românilor au fost paralele celor din Transilvania, dar sunt atestate documentar anterior. Progresele Reformei în răsăritul Europei şi mai ales în Moldova, au provocat reacţia statului şi au dat naştere unei politici de prigonire a „ereticilor”, care s-a prelungit pe durata mai multor domnii. Domnia lui Despot Vodă reprezintă momentul culminant al  progresului Reformei în Moldova şi triumful protestantismului în ţară. [8]


[1] Teodor Maria, Continuitatea Reformei în Moldova Medievală, în Anuarul Institutului de Istorie A. D. Xenopol, XXVIII, (Iaşi: Editura Academiei Române, 1991), p. 197.

[2] Reli S., Istoria Bisericii Române, vol. I, (Cernauti; Universitatea Regele Carol II, 1933), p. 377.

[3] Teodor Maria, Continuitatea Reformei în Moldova Medievală, p. 198.

[4] Papacostea Şerban, Evul mediu românesc. Realităţi politice şi curente spirituale, (Bucureşti: Editura Corint, 2001), p. 282.

[5] Idem, p. 298.

[6] Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, (Bucureşti, 1957), p. 157.

[7] Hurmuzaki Eudoxiu, Fragmente din Istoria României, vol. II, 1900, p. 374.

[8] Papacostea, Evul mediu românesc, p. 315.