Bolile aparatului digestiv I
“Ferice de tine tara, al carei imparat este de neam mare si ai carei voievozi mananca la vreme potrivita, ca sa-si intareasca puterile, nu ca sa se dedea la betie.” (Ecles.10:17).
Începem un nou capitol dedicat suferintelor aparatului digestiv.
În esenta aparatul digestiv are forma unui tub (de aceea mai este numit si tubul digestiv), care are rolul trasformarii alimentelor ingerate in componente simple care pot fi absorbite in sange fara a produce perturbari ale functiei diferitelor organe si tesuturi, aducand totodata elemente nutritive necesare acestor organe, tesuturi si celule pentru ca ele sa functioneze normal.
În acelasi timp intrucat mucoasa tubului digestiv se afla la interfata dintre mediul extern si mediul intern al organismului, ea joaca un rol deosebit in apararea orgaismului fata de agentii patogeni fizici, chimici sau biologici avand o functie asemanatoare celei a granicerilor si vamesilor care pazesc hotarele unei tari, permitand intrarea produselor care nu sunt daunatoare, ci chiar folositoare si impiedicand intrarea celor periculoase su vatamaoare. Ca structura de granita tot pe aici se si elimina (“se expulzeaza”) unele substante toxice sau medicamete care au fost introduse chiar pe alte cai (de exemplu pe cale injectabila). În concluzie, rolul tubului digestiv se imparte intre cele doua functii principale:
1. Digestia alimetelor
2. Apararea organismului,ca o structura care desparte mediul intern de mediul extern.
“Obiectul muncii” tubului digestiv il constituie prin urmare ceea ce se introduce in el adica alimentele si apa) si doar ocazional alte substante (medicamente sau subsante toxice ingerate accidental sau voluntar in scop suicid).
Dupa cum remarcam inca de la inceputul Sfitelor Scripturi chiar inainte de caderea in pacat, in ce priveste alimentele, omului i se dau libertati (“poti sa mananci dupa placere din orice pom din gradina„) si i se pun restrictii (“dar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci”). Încalcalcarea acesei porunci urma sa fie (si a fost) in cele din urma pedepsita cu moartea. (“Caci daca vei manca din el vei muri negresit”). În acelasi fel Cuvatul lui Dumezeu ne invata (dar nu ne obliga) cum si ce sa mancam pentru a trai fericiti pe acest pamant si a e asigura si un loc in caminurile ceresti. Ascultarea ca si neascultarea vor fi rasplatite mai devreme sau mai tarziu cu sigurata. Descoperirile stiintifice actuale confirma ceea ce Sfintele Scripturi au mentionat cu mii de ani inainte.
Cuvatul cheie in ce priveste alimetatia este cumpatarea. Privind in urma la eveimentele din istoria poporului evreu, atunci cand in pustie li s-a asigurat ca hrana mana (“painea ingerilor”), acel aliment complet care le asigura toate pricipiile nutritive, constatam, cu uimire, poate, ca ratia zilnica pentru o persoana adulta era de 1 omer. Consumul unei catitati mai mari ar fi daunat, chiar daca aceasta hrana avea o compozitie exceleta pentru necesitatile organismului uman.
De altfel Scripturile cofirma acest principiu al cumpatarii si cu privire la alte alimente “Nu ese bine sa manaci multa miere” (Prov.25:27 p.p.) spune inteleptul Solomon. Iar in cartea Dieta si hrana pag.22 este scris: “Pentru pastrarea sanatatii este necesara cumpatarea in toate: cumpatarea in munca, cumpatarea in mancare si bautura.”
În cele ce urmeaza vom studia functiile primului segment al aparatului digestiv (cavitatea bucala) si principalele sale boli. Pentru multi rolul cavitatii bucale ar fi doar cel de tranzit sau de orificiu prin care se introduc alimetele, eventual si de gust, pierzand din vedere multe alte functii cel putin la fel de imporante daca nu chiar mai imporante ale acestui segment al tubului digestiv.
Prin papilele gustative raspandite pe suprafata limbii si cerul gurii se deosebeste gustul alimentului, ceea ce creaza nu numai o sennzatie de placere, ci declanseaza si secretia glandelor salivare, secretie care ajuta la inmuierea alimentelor si prin enzimele pe care le contin incep descompuerea unora din elementele nutritive (amiloaza incepe descompuerea amidonului).
De fapt secretia gladelor salivare si a altor glande care secreta sucurile digestive este stimulata chiar inainte de introducerea alimentelor in gura prin aromele pe care le deceleaza celulele olfactive din nas si chiar prin reflex conditionat prin gandul ca a sosit ora mesei si vom manca o mancare gustoasa.
Un gust sau miros neplacut ne face sa refuzam o mancare stricata sau un aliment potential daunator (remarcam aici rolul pe care il are gustul in apararea organismului de agenti nocivi). De asemenea cavitatea bucala se desfasoara o prima etapa de echilibrare a temperaturii alimentelor cu cea a corpului (diminuand temperaturile ridicate si crescand temperatura alimentelor reci).
Tot aici are loc masticatia: alimentul este triturat (maruntit) si amesecat cu saliva prin activitatea muschilor masticatori si a dintilor in asa fel incat prin acest proces alimentele ajung pregatite pentru a intra intr-o noua etapa de digestie in stomac. Atunci cand timpul de masticatie este scurt alimentele insuficient pregatite pentru etapa de digestie gastrica produc intarzieri ale digestiei gastrice si tulburari dispeptice datorata surplusului de munca dat stomacului care cauta sa suplineasca ceea ce nu s-a facut de aparatul dento-maxilar.
Consumarea de alimente prea reci (inghetata) sau prea fierbinti duce la efecte asematoare intrucat cavitatea bucala nu-si poate indeplini in intregime rolul ei. Lipsa dintilor duce si ea la o masticatie insuficienta. A acorda suficient timp pentru mese, a nu manca in graba si a nu inghiti alimentele nemestecate suficient constituie un prim element in prevenirea bolilor digestive. Se recomada chiar folosirea in general a alimenelor cu consisteta tare care ne obliga sa mestecam mai mult si folosirea redusa a alimentelor lichide.
În ceea ce priveste recomandarea de a mesteca de 40 de ori fiecare inghititura de mancare, chiar daca este intr-o oarecare masura exagerata are un sambure de adevar. Nimei nu va suferi daca va mesteca un timp indelungat alimentele, insa toti vor suferi daca nu vor mesteca suficient. Pe de alta parte, mestecatul in permanenta pe care il practica mestecatorii de guma face sa creasca secretia sucurilor digestive care devine continua nefiind ritmata de mese si, lipsita de substratul alimentar asupra caruia sa actioneze sucurile digestive in exces, isi exercita efectul doar asupra peretilor tubului digestiv.
Boala cea mai frecventa a cavitatii bucale si poate cea mai frecventa boala dintre toate bolile din lume, intrucat afecteaza peste 95 la suta din populatia adulta a globului este caria dentara. Chiar si copiii mici au carii dentare, la unii dintre ei dintii care se ivesc in primii ani de la nastere fiind deja cariati chiar de la aparitia lor. Poate ca nici nu exista o boala mai strans legata in ce priveste relatia cauza efect decat caria dentara care este determinata de alimentatie.
Consumul de zahar si preparate cu zahar, mai ales zahar caramelizat (ca cel din bomboane), dar si zaharul din sucuri sau alte preparate, este in legatura direct proportionala cu aparitia cariei dentare la adulti, si mai ales la copii. Zaharul rafinat este lipsit de calciu care se gaseste in produsele dulci naturale, calciu de care are nevoie procesul sau de metabolizare din organism si in lipsa acestui mineral el si-l ia din oase, acolo unde este cel mai mare depozit de calciu din organism.
Pe de alta parte zaharul caramelizat care se lipeste de smaltul dentar favorizeaza aparitia cariilor prin dezvoltarea bacteriilor la nivelul fisurilor smaltului. Lipsa calciului, a vitaminei D si a proteinelor din alimentatia femeilor gravide si consumul de zahar in exces de catre acestea favorizeaza defecte ale mugurilor dentari ale viitorilor copii care vor fi mai expusi la dezvoltarea de carii dentare. Mierea de albine este inlocuitorul ideal al zaharului, totusi sa nu uitam sfatul inteleptului de a “nu manca multa miere”, la fel cum nu era bine de a manca multa mana.
Daca se foloseste, totusi zaharul pentru conservarea unor alimente (compoturi, gem, dulceata), desi efectul rau nu este atat de mare prin faptul ca vegetalele aduc prin ele insele elementele minerale necesare, indicatia este de a nu se face abuz in consumarea acestor alimente si sa cautam a conserva fructele prin alta metoda (uscare, congelare).
Folosirea alimentelor prea fierbinti sau prea reci constituie, de asemenea, factori favorizanti ai cariei dentare prin fisurile pe care le produc smaltului dentar.
Caria netratata la timp duce la aparitia infectiei si in cele di urma la pierderea dintelui. Edentatia (lipsa dintilor) face masticatia dificila cu efecte negative asupra timpului bucal al digestiei, igiena dintilor prin spalat cu pasta de dinti (recomandat de doua ori pe zi) este un factor adjuvant in prevenirea cariilor dentare, insa elementul esential ramane alimentatia.
Abcesul dentar este urmarea directa a unei carii neglijate multa vreme. Tratarea lui implica intr-o prima faza drenajul puroiului de catre stomatolog prin canalul dentar sau prin incizie, cat si tratament antibiotic, iar in a doua faza extractia dentara sau daca este posibila tratarea infectiei de de la radacina dintelui, tratare care in general este foarte dificila prin pastrarea dintelui.
Infectiile mucoasei cavitatii bucale, manifestate adesea prin afte la nivelul limbii sau mucoasei cerului gurii si a obrajilor, sunt datorate unor microorganisme si se comporta ca niste boli transmisibile in general intre copii, sau prin mancarea de alimente care se consuma in stare cruda si nu au fost suficient spalate. În general sunt boli autolimitate care se vindeca fara un tratament specific, dar uneori sunt necesare antibiotice sau antimicotice.
Mai pot aparea inflamatii ale mucoasei cavitatii bucale sub forma de afte in avitamioze, anemii sau ca urmare a efectului unor condimente sau a arsurilor chimice sau fizice.
Cancerele cavitatii bucale apar sub forma unor rani care nu se inchid timp indelungat, cu marginile indurate si care se extind treptat sau sub forma unor tumori de consistenta crescuta care cresc cotiuu in dimensiuni (in general aceasta forma apare la nivelul glandelor salivare. Cancerul buzelor mai ales cea inferioara este favorizat de expunerea la raze ultraviolete (frecvent la persoane care lucreaza in agricultura). Folosirea palariilor de soare sunt cele mai eficiente mijloace pentru prevenirea acestui tip de cancer. Fumatul si consumul de bauturi alcoolice constituie, de asemenea, factori de risc pentru cancerele cavitatii bucale atat prin efectul iritant local, cat si prin scaderea rezistentei organismului.
Bolille aparatului digestiv ll
Motto: “Ferice de tine tarã, al cãrei împãrat este de neam mare si ai cãrei voievozi mãnâncã la vreme potrivitã ca sã-si întãreascã puterile, nu ca sã se dedea la betie.” (Eclesiast 10:17)
Contiuãm studiul bolilor tubului digestiv cu suferintele altor câteva segmente care urmeazã cavitãtii bucale, si anume: faringe, esofag, stomac).
Faringele este acea cavitate din spatele cavitãtii bucale care reprezintã locul de intersectie dintre calea aerianã si tubul digestiv. Prin acest loc trece atât aerul care este inspirat sau expirat din plãmân urmând traseul sãu prin fosele nazale sau cavitatea bucalã si ajugând la laringe, trahee, bronhii si plãmâni, cât si alimentele si apa care trec din cavitatea bucalã în esofag si stomac sau (mai rar) în caz de vomã urmând acelasi traseu în sens invers.
Curios lucru, desi orificiile de comunicare dintre calea respiratorie si faringe sunt destul de mari, alimentele solide si lichide nu gresesc drumul, decât rareori, pentru a ajunge în plãmâni. Aceasta se datoreazã unor formatiuni anatomice (vãlul palatin si epiglota) ale cãror muschi coordonati de centrii nervosi din trunchiul cerebral închid calea respiratorie în momentul deglutitiei.
Dereglarea acestor centri nervosi (frecvent în paralizii, în tumori craniene sau în come), indiferent de cauzã, duce la perturbarea functionalitãtii acestor supape, ceea ce permite aspiratia alimetelor (lichide si chiar solide) determinând aparitia pneumoniilor de aspiratie, abceselor pulmonare sau chiar producând deces prin asfixie acutã. Un astfel de eveniment neplãcut si uneori tragic se poate întâmpla si celor care vorbesc, râd sau suspinã în timp ce mãnâcã sau mai frecvent chiar la mestecãtorii de gumã care continuã sã mestece guma în timpul jocurilor sportive, a activitãtilor fizice, sau si a altor activitãti care cer o concetrare deosebitã. Tehnica eliberãrii cãilor respiratorii în astfel de urgente (asfixia mecanicã prin corp strãin în cãile respiratorii) a fost descrisã în articolul: Primul ajutor în urgente medico chirurgicale, al revistei “Pãzitorul Adevãrului”din ianuarie-martie 2002, Nr.XIII/2).
Esofagul, ca si faringele au în principal rolul de a transporta bolul alimentar format în cavitatea bucalã pânã în stomac care reprezintã prima statie cu duratã prelungitã în deplasarea alimentelor prin tubul digestiv. Asezarea muschilor esofagului si modul cum se cotractã permit ca deplasarea bolului alimentar si chiar a alimentelor lichide sã se realizeze chiar împotriva fortei gravitãtii în asa fel încât putem mânca chiar stând cu capul în jos (desi nu este, desigur, recomandatã aceastã pozitie datoritã lipsei de confort). Cu totii ne amintim de apa bãutã direct dintr-un izvor de munte si nu stim sã fi avut ceva necazuri din aceastã pricinã.
Existã boli care afecteazã nervii si muschii esofagului ducând la un fel de paralizie a acestor muschi în asa fel încât mâncarea regurgiteazã din stomac în esofag si ajunge chiar în gurã când ne aplecãm, sau alteori apar dilatatii mari ale esofagului datoritã unei contractãri excesive a sfincterului din esofag si stomac (cardia). Tratamentul medicamentos are o eficietã limitatã, necesitând adesea tratament chirurgical.
Regurgitatiile acide din stomac, cât si putrefactia alimentelor care stagneazã în esofag în cazurile de dilatatii mari ale esofagului, faviorizeazã aparitia ulcerelor esofagiene sau /si a cancerelor de esofag.
Diagnosticul precoce care poate fi pus astãzi prin gastrofibroscopie permite o interventie chirurgicalã precoce si prelungirea semnificativã a vietii chiar în cancerele de esofag. Oricum leziunile de gastritã sau ulcere esofagiene trebuie supravegheate periodic prin gastroscopie pentru a depista din timp aparitia unor leziuni canceroase.
Stricturile esofagiene care apar frecvent dupã ingestia accidentalã sau în scop suicid a unor substante acide sau baze tari care ard mucoasa esofagului, dar care n-au reusit sã producã decesul sunt niste complicatii redutabile care marcheazã întreaga viatã a bolnavului. Dilatatiile esofagului pe care le fac periodic medicii cu diferite instrumente pentru a permite acestor bolnavi sã se alimenteze au o eficientã limitatã în timp, cicatricile care se formeazã ducând treptat la îngustarea severã a lumenului esofagului împiedicând la un moment dat chiar trecerea lichidelor.
Se efectueazã operatii digestive cu confectionarea unui esofag “nou” din alte segmente ale tubului digestiv (în general dintr-o parte a stomacului) care se aseazã sub piele. Chiar dacã viata este prelungitã astfel, calitatea vietii are mult de suferit, asa cã si în aceastã privintã rãmâne valabilã afirmatia cã prevenirea este mai valoroasã decât tratarea afectiunilor. Mai ales copiii mici trebuie protejati pentru cã astfel de fiinte nevinovate se accidenteazã frecvent când gustã din sticlele pe care le au la îndemânã cu substante toxice lãsate neglijent în preajma lor de cãtre pãrinti, sau alte persoane adulte.
Stomacul reprezintã una dintre statiile importante ale digestiei alimentelor. Aici alimentele sunt diluate si amestecate cu sucul gastric care contine enzime si acid clorhidric. Pânã la acidifierea bolului alimentar, amilaza care provine din glandele salivare îsi continuã digestia amidonului. Când aciditatea scade suficient intrã în actiune pepsina care începe descompunerea proteinelor si lipaza gastricã care începe descompunerea grãsimilor cu lant scurt.
De asemenea, temperatura alimentelor este egalizatã cu temperatura corpului si consistenta bolului alimentar este redusã prin amestecul cu sucul gastric. Tot stomacul secretã un factor care ajutã la absorbtia vitaminei B12, vitamina esentialã pentru multiplicarea celulelor în lipsa ei din organism apãrând asa numitele anemii megaloblastice. De o importantã deosebitã este secretia de mucus care protejeazã mucoasa gastricã de actiunea acidului clorhidric.
Una dintre bolile cele mai frecvente ale stomacului este ulcerul gastric. Ulcerul gastric poate avea diverse localizãri pe suprafata stomacului. Alimentatia condimentatã, factorii genetici (mosteniti), folosirea unor medicamente (aspirina, antiinflamatoare, cortizonice) pot produce ulcer gastric. Recent s-a constatat prezenta unui microorganism asociat ulcerului gastric si duodenal (Helicobacter pylori), care ar produce sau cel putin ar favoriza aparitia ulerului gastric si duodenal.
De aceea tratamentul ulcerelor gastrice include astãzi pe lângã medicatia antiacidã (care scade aciditatea gastricã) si depistarea prezentei acestui microorganism si în caz cã este prezent se adminisreazã si tratament antibiotic, reusindu-se într-o proportie mult mai mare decât în trecut o vindecare durabilã a ulcerului. Oricum ulcerul cu localizare gastricã trebuie investigat si prin gastroscopie întrucât frecvent el reprezintã de fapt o leziune canceroasã si nu un ulcer benign.
Cancerul gastric este de diferite tipuri, cu evolutia mai lentã sau mai rapidã, însã întotdeauna fatalã în lipsa tratamentului adecvat. Diagnosticul de certitudine se face prin gastroscopie însotitã de biopsie. Folosirea din ce în ce mai frecventã a gastroscopiei pentru diagnostic permite descoperirea cancerului gastric în faze precoce care se pot vindeca prin tratatament chirurgical (extirparea leziunii canceroase) sau cel putin o prelungire de câtiva ani a vietii. Alte tratamente, în acest caz, inclusiv cele “naturiste” nu fac decât sã amãgeascã pacientul si sã amâne interventia salvatoare pânã în momentul când e prea târziu.
Ce semne si simptome pot ridica suspiciunea unui cancer gastric? Inapetenta persistentã si progresivã, scãdere ponderalã, anemie de cauzã neprecizatã, jenã dureroasã epigastricã sunt câteva din simptomele care sugerazã aparitia unui cancer gastric. Adevãrul este cã aparitia acestor simptome reprezintã, în general, în cancerul gastric, o fazã destul de avansatã. De aceea, în anumitetãri unde cancerul gastric este frecvent (cum ar fi Japonia) se efectueazã gastroscopie periodic la toatã populatia dupã o anumitã vârstã, reusindu-se astfel sã se depisteze cancerele gastrice în stadii precoce.
Ce favorizeazã cancerul gastric în special si în general cancerele digestive? Fumatul, consumul de alimente afumate sau prãjite, preparatele la grãtar, nitratii din apã sau plante sunt cel mai frecvent asociate cu o frecventã crescutã de cancere gastrice.
Existã si asa numite leziuni precanceroase (care nu sunt cancere, dar care degenereazã cu timpul cu sigurantã în cancere) cum ar fi polipii gastrici, care se pot depista si radiologic, dar mai ales prin gastroscopie si pot fi extirpati tot pe cale endoscopicã. Amintim de asemenea gastritele hiperacide care sunt asociate frecvent ulcerului, cel hipoacide sau cu lipsã totalã a aciditãtii care favorizeazã adesea cancerul gastric, alte forme mai rare (cu pliuri gigantice sau altele atrofice) a cãror digestie, cât si tratament sunt de competenta specialistilor gastrologi sau internisti. Urmeazã sã continuãm articolul nostru în numãrul viitor discutând despre bolile intestinului.
Bolile aparatului digestiv III
Motto: “Ferice de tine tarã, al cãrei împãrat este de neam mare si ai cãrei voievozi mãnâncã la vreme potrivitã ca sã-si întãreascã puterile, nu ca sã se dedea la betie.” (Ecles.10:17)
Continuãm seria articolelor referitoare la bolile digestive cu studiul suferintelor localizate la nivelul intestinului. Dupã cum bine stim de la lectiile de anatomie, intestinul cuprinde douã segmente mari, si anume: intestinul subtire si intestinul gros, care la rândul lor sunt subîmpãrtite în duoden, jejun si ileon care formeazã intestinul subtire si, respectiv, apedice, cec, colon ascendent, colon trasvers, colon descendent, signoid si rect, care formeazã intestinul gros. Aceastã împãrtire s-a fãcut atât pe criterii anatomice care se referã la localizare si morfologie, dar si pe criterii functionale, aceste segmente având în general si roluri diferite în procesul digestiei.
Dupã cum am mentionat deja, prima parte a intestinului subtire este duodenul. Acesta are o formã de potcoavã care uneste capãtul distal al stomacului cu prima parte a jejunului. El este un segment fix legat prin ligamente strânse de peretele posterior al abdomenului, spre deosebire de restul intestiului care are ligamente lungi care permit o mare mobilitate a anselor intestinale. Duodenul este despãrtit de stomac printr-o zonã cu musculaturã circularã bine dezvoltatã numitã pilor care prin contractura sa nu permite iesirea alimentelor din stomac spre duoden pânã când digestia gastricã nu este încheiatã. În duoden se varsã prin canale diferite (coledoc si ductul pancreatic), care se unesc la capãtul termial, bila care este produsã de ficat si depozitatã în colecist, si, respectiv, sucul pancreatic care este produs de pancreas.
Bila are rolul de a emulsiona grãsimile fãcându-le astfel disponibile pentru lipaza pancreaticã care le descompune în acizi grasi si glicerinã fãcând astfel posibilã absorbtia lor prin mucoasa jeunului. Sucul pancreatic contine o multime de fermenti care descompun principiile nutritive (glucide, proteine si lipide) pânã la fragmente mici care se pot absorbi în sânge prin mucoasa intestinalã sau reduce aceste principii la fragmente forte mici care se supun apoi digestiei fermentilor produsi de glandele intestinului pânã la fragmente care pot strãbate barierã intestinalã si pot intra în sânge (monozaharide, aminoacizi si glicerinã) sau limfã (acizi grasi).
Suprafata intestinului subtire, mai ales a jejunului, este mult mãritã prin prezenta unor pliuri ale mucoasei care la rându-i prezintã mici prelugiri (vilozitãti) astfel încât suprafata de contact cu continutul intestinului este mult mai mare (de sute de ori mai mare) decât suprafata exterioarã a intestiului, pentru a permite o absorbtie mai bunã a principiilor alimentare, mineralelor si a apei astfel încât nimic sã nu se piardã. Ba mai mult încã, celulele de la suprafata mucoasei intestinale prezintã la suprafata dinspre lumenul intestinului (dinspre interiorul intestinului) mici prelungiri ca niste firisoare microscopice (microvilozitãti) unde au loc ultimele etape ale digestiei si unde se face absorbtia elementelor nutritive descompuse, în forme absorbabile.
Jejunul este locul unde se absorb aproape în totalitate grãsimile si aminoacizii si în cea mai mare parte glucidele cât si o parte din apã, vitamine si minerale; ileonul este zona unde se absorb o parte din glucide, în mare parte apa, minerale si vitamine. Mentionãm cã în ultima parte a ileonului este absorbitã vitamina B12, vitaminã esentialã pentru multiplicarea celulelor pentru cã ea contribuie la formarea nucleului, lipsa ei din sânge (fie prin aport deficitar, fie prin absorbtie deficitarã datoratã lipsei factorului intrinsec secretat de somac sau a bolilor segmentului terminal al ileonului) producând anemii severe, cât si afectarea sistemului nervos prin boli demielinizante.
Colonul recupereazã apa si mineralele care nu s-au absorbit în intestin, si este locul unde flora intestinalã produce o vitaminã esentialã pentru sinteza unei proteine indispensabile coagulãrii numitã protrombinã. Aceastã vitaminã este vitamina K, numitã si vitamina antihemoragicã.
Apendicele, un mic organ asemãnãtor unui deget de mãnusã la capãtul proximal al intestinului gros, considerat în urmã cu câteva zeci de ani un organ lipsit de importantã (de aici multimea de operatii de apendicitã efectuate cu si fãrã rost), este dovedit astãzi ca fiind un organ limfoid cu importantã deosebitã în apãrarea organismului prin producerea de anticorpi.
În urma procesului de digestie alimentele ingerate sunt transformate în elemente care se absorb în sânge si reziduuri alimentare formate mai ales din celulozã care vor forma bolul fecal.
Initial consideratã ca neavând nici un rol în digestie si în pãstrarea sãnãtãtii, celuloza din alimente a devenit în urma studiilor din ultimii ani un element dovedit ca fiind de o deosebitã importantã pentru prevenirea unor boli grave, în special cancerul de intestin gros. S-a constatat cã lipsa ei din alimente determinã încetinirea tranzitului intestinal si constipatia. Ca urmare, substantele proteice provenite în special din carne si din produsele de origine animalã care mai rãmân în bolul fecal produc prin descopunere în intestinul gros produsi toxici, si iritanti pentru mucoasa intestinalã, favorizând astfel în cele din urmã cancere care nediagnosticate si neînlãturate chirurgical în timp util determinã în cele din urmã decesul prematur.
Cancerele intestinului gros sunt frecvente dupã vârsta de 50 de ani. Depistarea lor precoce este de o mare importantã pentru cã extirpate chirurgical la timp se vindecã complet, sau cel putin durata de supravietuire este mult prelungitã. Semnele care pot sugera un cancer de intestin gros sunt:
– scaun cu sânge
– anemie de cauzã neclarã
– astenie care se accentueazã progresiv
– modificãri frecvente ale tranzitului intestinal (diaree alternând cu constipatie)
– aspectul ”laminat” al materiilor fecale (de parcã ar fi trecut printr-un orificiu rigid).
Investigatiile radiologice (irigoscopia) si mai ales colonoscopia depisteazã tumorile intestinale chiar în stadii incipiente, operabile.
În urma unor studii fãcute pe grupe mari de persoane pe o perioadã îndelungatã (zeci de ani) s-au depistat factori care favorizeazã aparitia cancerelor digestive, în general si al cancerelor intestinului gros, în special. Îi vom enumera pe cei importanti factori alimentari care s-au dovedit cã favorizeazã aparitia acestor cancere:
– carnea în alimentatie prin favorizarea constipatiei si prin compusii nitrosaminici care apar în intestin în urma descompunerii proteinelor din carne, substante foarte iritante pentru mucoasa intestinalã;
– grãsimile prãjite (inclusiv uleiul prãjit);
– alimentele afunate, fie ele de origine animalã sau vegetalã (cascaval afumat, prune afumate, preparate din soia afumate);
– unele tipuri de conservanti si coloranti chimici.
Polipii intestinului gros, chiar benigni, se pot maligniza cu timpul, motiv pentru care se recomandã extirprea lor care frecvent se face astãzi cu ajutorul colonoscopului fãrã interventie chirurgicalã.
Cancerele si alte tumori ale intestinului subtire sunt în general rare si sunt greu de diagnosticat. Examenul radiologic poate depista astfel de tumori atunci când produc fenomene de ocluzie. Recent a fost lansatã o metodã modernã de invetigatie prin ingestia unei capsule care are încorporatã o microcamerã video care transmite datele la un aparat care le înregistreazã. Metoda este costisitoare si deocamdatã nu este la îndemâna majoritãtii pacientilor români, însã este o investigatie salutarã în cazurile încurcate când se suspecteazã o tumorã de intestin subtire.
Colitele cu formele lor variate sunt determinate sau favorizate de abuzuri si greseli alimetare, combinatii nepotrivite de alimente, stress, folosirea condimentelor iritante, orar neregulat al meselor, sedentarism si frecvent factori infectiosi, alergici sau lipsa geneticã a anumitor fermenti digestivi (frecvent lipsa lactazei).
Desigur, tratamentul lor înseamnã în primul rând tratarea cauzelor. Dacã în privinta factorilor infectiosi lucrurile sunt mai clare întrucât prevenirea colitelor infectioase constã în respectarea regulilor de igienã (a nu introduce în gurã fructe sau legume nespãlate, a nu mânca cu mâinile nespãlate, a nu mânca alimente stricate sau alimente insuficient tratate termic la cele care se gãtesc), la restul colitelor depistarea cauzei este mai dificilã si trebuie avuti în vedere toti factorii enumerati mai sus.
Diareele sunt unele dintre cele mai frecvente suferinte ale intestinului. Cauzele sunt variate: greseli alimentare, infectii, boli ale mucoasei intestinului care împiedicã digestia si absorbtia alimentelor, deficiente enzimatice mostenite sau dobândite, efectele unor medicamente sau efectele unor toxine microbiene continute în alimente alterate.
Desigur, tratarea cauzei este esentialã, însã indiferent de cauzã, regimul alimentar corect usureazã suferinta si scurteazã durata bolii, iar pentru vindecarea multor forme de diarei este suficient numai regimul. Acest regim este simplu si poate fi recomandat, fãrã nici un risc, oricãrei forme de diaree. El constã în: supã de morcovi fierti si pasati prin sitã ca în alimentatia sugarilor, mucilagiu de orez, brânzã de vaci sau cas (nu cascaval), ceai neîndulcit, preferabil de chimen, afine si banane.
Orice alte alimente în afara celor mentionate mai sus trebuie excluse. Se poate îndulci, eventual, ceaiul cu solutie de glucozã de la farmacie. Acest regim se mentine pânã la normalizarea scaunului, cel putin 24 de ore, sau dupã absenta scaunului timp de 24 de ore. Se introduce apoi treptat a doua zi: pâine prãjitã, mãr ras pe rãzãtoarea de sticlã, albusul de la ou fiert, iar a treia zi: supã de zarzavaturi, cartofi copti si lapte prins. Timp de o sãptãmânã se vor evita dulciurile concentrate, grãsimile si condimentele.
Parazitozele intestinale sunt boli frecvente mai ales la copii. Dacã în privinta teniei vegetarienii sunt scutiti de o astfel de îmbolnãvire întrucât oul care va da nastrere teniei se gãseste în carne, oxiurii si ascarizii se transmit prin ingerarea ouãlor lor de pe zarzavaturi insuficient spãlate sub jet de apã sau prin obiceiul de a mânca cu mâinile nespãlate. Tratamentele medicamentoase existente la ora actualã sunt mai efeciente si mai comode decât metodele sau medicamentele folosite de înaintasii nostri.
Hemoroizii nu reprezintã în general o boalã gravã, ci doar o boalã supãrãtoare. Uneori prezintã si elemente de gravitate prin aparitia trombozelor hemoroidale care prin riscul de mobilizare a cheagului (embolie) reprezintã o amenintare pentru viatã. Ce favorizeazã producerea hemoroizilor? Sigur cã este si o predispozitie, mostenitã de la pãrinti, însã condimentele alimentare, mai ales cele iuti (chiar si usturoiul) sau acre (murãturile), alcoolul, dar si sedentarismul, constipatia si eforturile mari pot duce la dilatarea venelor hemoroidale (deci la aparitia hemoroizilor).
De aceea pentru cei care au hemoroizi se recomandã renuntarea la alimente condimentate, sã nu se culce si sã nu stea pe scaun mãcar o orã dupã mese (chiar si seara), sã evite constipatia printr-o alimentatie corespunzãtoare bogatã în fibre celulozice (prune uscate muiate, grâu fiert, tãrâte de grâu), si sã nu facã eforturi de ridicare de greutãti mari, cât si o igienã localã riguroasã prin spãlarea cu apã caldã dupã fiecare scaun.
Ocluzia intestinalã reprezintã o urgentã chirurgicalã, diagnosticul tardiv duce la pierderea vietii , uneori chiar si dupã operatie. De aceea semnele ei trebuie recunoscute nu numai de medici. Oprirea tranzitului intestinal pentru materii fecale si pentru gaze, vãrsãturile repetate, mãrirea volumului abdomenului si bineînteles durerile mari abdominale generalizate sugereazã o ocluzie intestinalã. Consultul medical nu ar trebui amânat si prezentarea la camera de gardã a unui spital trebuie urgentatã la orice orã din zi sau din noapte.
Apendicita acutã este de asemenea o urgentã chirurgicalã. Dureri abdominale relativ intense în fosa iliacã dreaptã (partea de jos a abdomenului în dreapta), febra si eventual vãrsãturi sugereazã apendicita si impun consultul chirurgului.
Perforatia intestinului se poate produce în cazul unor traumatisme, a unor boli inflamatorii intestinale (rectocolita hemoragicã sau boala Crohn) si determinã peritonite adesea cu efect fatal. Desigur, tratamentul este de competenta chirurgului.
Infarctul intestinal produs prin astuparea arterelor ce irigã intestinul subtire sau /si gros este o suferintã de mare gravitate care se terminã în cea mai mare parte cu decesul pacientului datoritã necrozei ce cuprinde cea mai mare parte a intestinului în scurt timp de la blocarea circulatiei în artera mezentericã superioarã. Dacã este limitat la un segment mai mic, extirparea portiunii afectate de cãtre chirurg este salvatoare.
În numãrul viitor vom continua cu prezentarea bolilor ficatului si pancreasului, aceste organe anexe ale tubului digestiv care au atât rol în digestie, dar si în multe alte functii pentru pãstrarea homeostaziei organismului.
Bolile aparatului digestiv IV
Motto: “Ferice de tine tarã al cãrui împãrat este de neam mare si ai cãrei voievozi mãnâncã la vreme potrivitã ca sã-si întãreascã puterile, nu ca sã se dedea la betie.” (Ecles.10:17).
Prezentarea face referire la bolile apartului digestiv cu suferintele localizate la nivelul ficatului si cãilor biliare, organe care sunt legate doar în parte de digesia alimenelor (în mod deosebit ficatul având un rol general în metabolismul glucidelor, lipidelor si proteinelor, în detoxifierea orgnismului de produsii toxici introdusi din afarã sau formati în orgnism si în biotransformarea sau eliminarea medicamentelor).
Constituind cea mai mare glandã, ficatul (aprox.1500 g) reprezintã un laborator central al orgnismului, având functii multiple si producând o mare parte din substantele care intrã în componenta sângelui, sau subsante cu rol în activitatea altor organe, substante care sunt doar transportate de sânge. Ficatul este asezat în partea dreaptã a abdomenului, sub diafragm si are o vascularizatie multiplã, reprezentatã de artera hepaticã si vena portã, vase care aduc sânge la ficat (artera aduce sânge oxigenat de la inimã, iar vena portã aduce sânge bogat în principiile nutritive – glucide, aminoacizi, acizi grasi, sãruri minerale – de la intestin).
Sângele din aceste douã vase se adunã prin vasele sinusoidale în centrul unitãtilor functionale le ficatului (lobulii hepatici), în venele centrolobulare, care se unesc formând venele suprahepatice, care la rândul lor se varsã în vena cavã inferioarã. Fiecare celulã hepaticã are o suprafatã de contact cu vasele sinusoidale hepatice pe unde trece sângele si o altã suprafatã de contact cu canaliculele biliare care adunã lichidul biliar format în celulele heptice si îl transformã prin canalele hepatice drept si stâng care se unesc formând canalul hepatic comun si care din punctul de confluentã cu canalul cistic poartã denumirea de canalul coledoc.
Canalul cistic face legãtura cu vezica biliarã (colecist) care reprezintã depozitul pentru lichidul biliar (bilã sau fiere) între mese. În colecist are loc o concentrare a lichidului biliar prin absorbtia partialã a apei. În timpul meselor, prin contractia musculaturii din peretii colecistului, lichidul biliar se eliminã prin canalul cistic si coledoc în duoden, unde contribuie la emulsionarea grãsimilor care sunt expuse astfel mai usor enzimelor (lipazei) digestive si pot fi absorbite prin mucoasa intestinului subtire. Dar în afara acestui rol ficatul mai are o multime de functii indispensabile pentru viata organismului.
În viata intrauterinã el este unul dintre principalele organe hematopoietice (formatoare de celule sanguine). Aceastã functie este preluatã cu timpul de alte organe (în principal de mãduva osoasã). În ficat sunt produse albuminele, proteine care mentin apa în sânge, reabsorbind apa care a trecut prin peretele capilar.
Ficatul reprezintã, de asemenea, laboratorul unde se formeazã colesterolul, care desi este foarte mult acuzat în ultima vreme datoritã riscului crescut de boli cardiovasculare ischemice la persoanele cu valori crescute ale colesterolului sanguin, are si el un rol în producerea unor hormoni, în formarea membranelor celulare si a lipidelor componente ale sistemului nervos. De fapt, doar 1/3 din colesterolul sanguin provine din alimentele ingerate, iar 2/3 este produs în ficat.
Ficatul reprezintã, de asemenea, statia finalã de epurare a produsilor rezultati din degradarea hemoglobinei (bilirubina), cât si filtrul care retine si eliminã subantele toxice introduse în organism. (Ex.alcoolul, substantele chimice, medicamene, etc).
Ficatul produce substante indispensabile în procesul coagulãrii sângelui (trombinã, fibrinogen, etc.) si are un depozit important de glucide (glicogen), asigurând astfel mentinerea unui nivel constant al glicemiei (nivelul zahãrului în sânge) între mese. Mai mult, sub influenta unui hormon (glucagonul) ficatul produce rapid glucoza necesarã activitãtii si vietii în perioadele dintre mese atunci când depozitele de glicogen se epuizeazã.
De asemenea ficatul depoziteazã vitamine (B12) si minerale (fier) care sunt necesare întregului organism, în special tesuturilor cu o ratã ridicatã de multiplicare celularã. Prin anumite celule specializate (celulele Kupffer), ficatul joacã un rol esential si în imunitatea întregului orgnism.
Întelegem acum cã orice afectiune a ficatului nu are efect doar asupra digestiei, ci în mod direct asupra întregului organism, si cu cât aceastã afectare este mai extinsã, cu atât efectele sunt mult mai grave. O afectiune localizatã (ex. o tumorã benignã, un chist) poate trece chiar neobservatã datoritã capacitãtii mari a ficatului de a suplini activitãtile necesare, prin zonele sãnãtoase, iar un traumatism care nu produce decesul, dar care determinã îndepãrtarea chirurgicalã a unei mari pãrti din ficat pentru a opri o hemoragie catastrofalã, nu afecteazã în asa mare mãsurã functiile ficatului, precum sunt afectate aceste functii de substantele toxice care au o actiune difuzã lovind în fiecare celulã. Unele toxice sunt extrem de puternice, cum ar fi unele substante chimice (tetraclorura de carbon cu efect rapid legat de doza ingeratã), altele au un efect variabil legat de dozã si de pacient (paracetamol, tetracicline, alcool, anticonceptionale, sulfamide, tranchilizante, etc.).
Dupã cum puteti remarca, multe din toxicele enumerate ca afectând ficatul sunt medicamente. De aceea, este bine de gândit si din acest punct de vedere atunci când luãm medicamente (atentie chiar la paracetamol) si sã folosim medicamentele doar la indicatia medicilor priceputi.
Oricum, principalul toxic pentru ficat rãmâne în tara nostrã si în multe ale tãri, sãrace sau bogate, alcoolul. Fie la supãrare, fie la bucurie, oamenii beau bãuturi alcoolice. S-a dovedit prin studii riguroase cã o cantitate de aproximativ 80 g alcool pur (care echivaleazã cu aprox. 150 g de tuicã, coniac, lichior sau aprox. 600 g de vin sau 1 l bere) bãut zilnic, produce cu sigurantã ciroza hepaticã dupã cca 8-10 ani de consum regulat. Ciroza hepaticã este o boalã care constã în înlocuirea cu fibre conjunctive a celulelor hepatice care se distrug si produce la un moment dat strangularea din ce în ce mai accentuatã a circulatiei sanguine în ficat, ducând pe lângã fenomenele datorate lipsei activitãtii celulare hepatice, la aparitia ascitei (apã în cavitatea peritonealã) si a edemelor, iar în cele din urmã la decesul pacientului.
O altã suferintã frecventã a ficatului este reprezentatã de hepatitele virale. Cele mai frecvente sunt cele cu virus A, virus B si virus C. Acestia sunt virusi ce atacã întregul organism, cu preferintã însã pentru hepatocite. Necroza hepatocitelor poate determina uneori o hepatitã acutã gravã cu decesul prin insuficientã hepaticã, dar mai frecvent la virusul B si/sau C se produce o hepatitã cronicã, o suferintã îndelungatã, desfãsuratã pe o periodã de mai multi ani (chiar zeci de ani) care sfârseste în cele din urmã prin cirozã la aproximativ jumãtate din cazuri. Nu se cunoaste cu certitudine motivul pentru care la unele persoane hepatitele virale se vindecã complet, altele devin purtãtoare, aparent sãnãtoase de virusi (nu sunt bolnave, dar pot transmite boala), iar altele fac hepatitã cronicã si adesea cirozã.
Tratamentele în hepatitele cronice virale, desi mult mai eficiente în prezent prin folosirea interferonului, sunt foarte constisitoare si cu eficientã partialã, asa cã prevenirea acestor hepatite este calea cea mai bunã de ales.
Hepatitele cu virus A se transmit, în general, pe cale digestivã (alimente contaminate, fructe sau zarzavaturi nespãlate suficient, mâncatul cu mâinile nespãlate, etc.). În general, hepatitele cu virus A nu se cronicizeazã. Hepatitele cu virus B si C se transmit prin sânge infectat (transfuzii, seringi sau ace refolosite, instrumentar dentar nesterilizat, contact sexual neprotejat), iar uneori chiar prin picãturile de salivã în cazul hepatitei de tip B.
Pentru prevenirea hepatitei cu virus B se aplicã de câtiva ani vaccinarea în primele zile dupã nastere, chiar în maternitate. Pentru hepatita cu virus de tip C încã nu s-a descoperit un vaccin eficient. Existã, desigur, multi alti agenti infectiosi (virali sau bacterieni) care produc hepatite, încã acestea au o arie de rãspândire limitatã si frecventa lor este mult mai micã decât cele mentionate deja. O frecventã mai mare au acesti agenti infectiosi în zonele tropicale.
Cirozele hepatice pot fi produse si de alti factori în afarã de alcool, virusi sau substante toxice, dar acestea sunt mult mai rare comparativ cu cauzele prezentate deja.
Ficatul poate fi afectat de boli parazitare. O boalã relativ frecventã si gravã este chistul hidatic. Acesta este produs de un parazit intestinal care trãieste în intestinul animalelor carnivore (câini, pisici) si ale cãror ouã eliminate prin materiile fecale ale acestor animale, sunt ingerate de animalele ierbivore sau de om, iar dupã ce trec în sânge produc chisti prin localizare în diferite organe (frecvent în plãmâni si ficat). Tratamentul lor este chirurgical, concomitent cu cel antiparazitar. Igiena alimentatiei este esentialã în prevenirea acestui tip de boli care sunt mai frecvente la copiii care se joacã cu aceste animale.
Tumorile hepatice pot fi benigne sau maligne (cancerele). Dacã tumorile benigne sunt adesea o descoperire întâmplãtoare la ecografie (chisti, hemangioame, etc.) si de cele mai multe ori nu afecteazã functionalitatea ficatului, tumorile maligne primare (cancerele de ficat) sau secundare (metastazele) sunt boli grave, aproape totdeauna mortale. În general cancerele de ficat se produc în ficatul deja bolnav (afectat de ciroze sau de hepatite cronice). Descoperirea lui într-un stadiu incipient poate permite abordarea chirurgicalã si poate prelungi viata cu câtiva ani, mai rar poate si vindeca boala. Diagnosticul stabilit tardiv are doar valoare prognosticã, tratamentul medicamentos (citostatic) sau iradierea având o eficientã extrem de redusã. Metastazele hepatice ale unui cancer localizat în altã parte semnificã o gravitate extremã a bolii initiale si anuntã decesul apropiat.
Ce factori favorizeazã aparitia cancerelor hepatice? Adesea, cancerele heptice apar la bolnavii cu cirozã hepaticã. Deci cauzele ce produc cirozã sunt incriminate si în producerea cancerelor (alcoolul, virusii, toxicele hepatice chimice, medicamentele, etc.). Unele toxine elaborate de anumite specii de ciuperci (micotoxine produse de unele mucegaiuri), ciuperci care contamineazã cerealele, alunele depozitate necorespunzãtor, au fost constatate ca factori favorizanti ai cancerelor de ficat. Existã, de asemenea, si factori chimici dovediti ca toxice care favorizeazã cancerele de ficat, si anume, epoxizii produsi prin tratarea termicã a grãsimii (prãjire), hidrocarburile halogenate (DDT, tetraclorura de carbon), pesticide organoclorurate (anumite insecticide).
Unele medicamente, în special contraceptivele sunt suspectate de favorizarea aparitiei cancerelor hepative. Protejarea ficatului prin evitarea unor astfel de agenti carcinogeni este, desigur, mult mai eficientã decât tratarea unui cancer hepatic deja apãrut.
Dintre bolile colecistului si cãilor biliare, cea mai frecventã este litiaza biliarã. Uneori asimptomaticã (mai ales când calculii sunt mari), ea produce atunci când calculii sunt mici (sub 1 cm) frecvente crize dureroase (colici biliare) mai ales la ingestia alimentelor bogate în grãsimi sau condimentate. Blocarea unui calcul în canalul cistic, în coledoc sau în zona de evacuare a colecistului (infundibul) impune interventia chirurgicalã de urgentã. Atunci durerile sunt mari si prelungite, necedând decât partial si pentru duratã scurtã la tratamentul medicamentos.
Dacã aceste crize dureroase nu sunt frecvente sau severe si pot fi prevenite prin regim alimentar fãrã condimente si fãrã alimente bogate în grãsimi nu este o indicatie operatorie certã. Se impune doar o supraveghere prin examen ecografic anual. Oricum, interventia chirurgicalã care acum se efectueazã frecvent prin metoda laparascopicã este relativ usor de suportat. Regimul alimentar sãrac în grãsimi si fãrã condimente (ciocolatã, cacao, cafea) este recomandat oricum si înainte si dupã interventia chirurgicalã.
Colecistitele sunt inflamatii însotite adesea de infectii ale cãilor biliare si colecistului favorizate cel mai frecvent de litiaza biliarã. Existã, însã, uneori, si colecistite nelitiazice. Tratamentul este medicamentos (antibiotice) si chirurgical (colecistectomia).
Tumorile vezicii biliare sunt relativ rare. Cancerul vezicii biliare ar fi favorizat de litiaza biliarã si infectii repetate. S-a observat, de asemenea, frecventa ceva mai crescutã a cancerelor vezicii biliare la muncitorii care lucreazã în industria de cauciuc. Ca si la alte cancere, tratamentul este în general chirurgical asociat cu citostatice si eventual iradiere.
Bolie aparatului digestiv V
Motto: “Nu este bine sã mãnânci multã miere… ca sã nu ti se scârbeascã si s-o versi din gurã.” (Prov.27:27p.p.;16 u.p.)
Prezentãm bolile pancreasului, glanda care în parte este legatã functional si anatomic de tubul digestiv prin rolul pe care îl are în digestie si care joacã un rol deosebit în metabolismul general prin hormonii pe care îi secretã în sânge reglând în primul rând metabolismul glucidelor, dar interferând si cu metabolismul celorlalte principii alimentare.
Pancreasul este un organ retroperitoneal asezat anterior de coloana vertebralã lombarã în dreptul vertebrelor L1-L2 cu axul mare aproximativ perpendicular pe coloana vertebralã. Anatomic si functional aceastã glandã este formatã dintr-o componentã exocrinã (formatã din celule secretorii organizate în acizi, asemenea frunzelor pe rãmurelele unei plante care secretã în canalicule sucul pancreatic, canalicule ce se unesc în douã canale mai mari care se deschid în duoden) si o componentã endocrinã rãspânditã în întregul pancreas predominent la nivelul cozii (care elibereazã în sânge hormonii formati în celulele sale).
Rolul sucului pancreatic este esential în digestie. Acest suc contine enzime lipolitice (care descompun grãsimile fãcând astfel posibilã absorbtia lor), enzime proteolitice (care descompun proteinele) si enzime glicolitice (care descompun amidonul).Secretia insuficientã a acestor enzime sau lipsa acestor enzime datoritã unor boli ale pancreasului sau extirpãrii chirurgicale determinã o absorbtie insuficientã a principiilor nutritive care nu se pot descompune în componente absorbabile si se instaleazã treptat o stare casexie (scãdere excesivã în greutate cu disparitia tesutului adipos si atrofiere muscularã) ducând în cele din urmã la deces.
Afectarea pancreasului endocrin (care poate fi asociatã afectãrii pancreasului exocrin, dar care poate fi si o afectare izolatã doar a pancreasului endocrin fãrã ca functia exocrinã sã aibã de suferit) se manifestã cel mai frecvent prin alterãri ale metabolismului glucidic (diabet sau hipoglicemii severe, sau, în cazul unor tumori care secretã gastrinã aparitia unor ulcere gastro-duodenale recidivante si rezistente la tratament).
În general suferinta pancreasului se poate manifesta prin dureri abdominale în etajul superior abdominal cu iradiere în centurã si în spate (“în barã”), frecvent agravatã de mesele bogate în grãsimi sau/si alcool, steatoree (scaun diareic bogat în grãsimi), icter (coloratia galbenã a tegumentelor), scãdere ponderalã (scãderea greutãtii), diabet si mai rar hemoragii digestive sau palparea unei tumori abdominale.
Dintre suferintele pancreasului exocrin, poate, cele mai frecvente sunt pancreatitele acute. Acestea sunt suferinte ale pancreasului manifestate prin inflamatie, edem si eventual necrozã a glandei. Frecvent se datoreazã consumului exagerat de alcool sau litiazei biliare cu calcul migrat în canalul coledoc care se blocheazã în locul de unire cu canalul pancreatic determinând împiedicarea evacuãrii sucului pancreatic în duoden.
Mai rar, pancreatitele acute pot fi declansate chir în absenta factorilor mentionati mai sus, atunci când în sânge valorile grãsimilor sunt mult crescute fie din cauze genetice (productie internã crescutã), fie datoritã unui exces de grãsimi în alimentatie. Aceste grãsimi ar favoriza microtromboze prin hidroliza lor în capilarele pancreatice si ar determina astfel ischemie (irigarea defectuoasã cu sânge a zonelor afectate) si necrozã (moartea celularã). ªi unele medicamente (cum ar fi cortizonicele, anticonceptionalele, unele diuretice sau citostatice), pot provoca uneori pancreatite acute. Cauzele infectioase au fost si ele incriminate uneori (frecvent în cazul oreionului sau al hepatitelor acute, si mai rar în alte infectii).
În cazul pancreatitelor acute, indiferent de cauzã, inflamatia duce la ruperea peretilor canaliculelor cu suc pancreatic, ceea ce determinã distrugerea glandei prin autodigestie. Pancreatitele acute sunt boli grave care determinã frecvent decesul pacientului, în lipsa unui tratament adecvat.
Simptomele principale sunt durerea abdominalã intensã în etajul superior abdominal, greatã, vãrsãturi si stare de soc cu scãderea marcatã a valorilor tensiunii arteriale. Tratamentul se efectueazã în spital si constã în tratament medicamentos pentru scãderea secretiei digestive, în general si a secretiei pancreatice în special, alimentatie parenteralã (perfuzii intravenoase), drenaj gastric continuu cu evacuarea sucului gastric printr-o sondã permanentã, antibiotice, pentru prevenirea infectiilor, reechilibrare hidroelectroliticã prin perfuzii si în caz de esec al acestei terapii, interventie chirurgicalã. Aceastã boalã constituie o urgentã medico-chirurgicalã si tratamentul ei se face doar în spital. Uneori interventia chirurgicalã se impune si dupã trecerea perioadei acute, datoritã instalãrii unor complicatii cum ar fi pseudochistul pancreatic.
Pancreatitele cronice sunt boli produse prin înlocuirea tesutului functional al pancreasului cu tesut fibros, adesea cu calcificãri si stenoze ale canalelor pancreatice. Se instaleazã astfel lent o insuficientã pancreaticã care determinã scãdere ponderalã, diaree, icter si dureri abdominale predominent postprandial (dupã mese) si uneori se asociazã si diabetul. Cauzele cele mai frecvente sunt alcoolismul si malnutritia. Tratamentul urmãreste calmarea simptomelor si administrarea enzimelor pancreatice la mese pentru ajutarea digestiei. Aceste suferinte sunt de lungã duratã si, în general, se agraveazã treptat, sau pot fi agravate brusc prin aparitia unor pusee de pancreatitã acutã.
Tumorile pancreasului exocrin sunt cel mai adesea maligne (cancere). Cauzele favorizante cele mai frecvente sunt: alcoolismul, diabetul zaharat, pancreatitele cronice, fumatul si alimentatia bogatã în grãsimi si proteine de origine animalã. Durerea, icterul si scãderea ponderalã sunt, în general, simptome tardive când tratamentul are o eficientã foarte redusã. În prezent, însã, examenul ecografic abdominal, efectuat frecvent pentru alte suferinte poate descoperi în timp util o tumorã pancreaticã si interventia chirurgicalã poate fi salvatoare. De altfel, tratamentul radical prin extirparea chirurgicalã a tumorii pare a fi singurul tratament eficient pe termen lung, atunci când se poate efectua la timp (înainte de extensia tumorii la organele învecinate). Tratamentul medicamentos are eficientã limitatã si, în general, prelungeste putin durata de viatã si amelioreazã partial simptomele.
Tumorile benigne sunt rare, unele tipuri fiind secretore de insulinã. Simptomul caracteristic este criza de hipoglicemie care se manifestã prin pierdere brutalã, aparent fãrã motiv, a constientei, transpiratii si puls accelerat; dozarea glicemiei în acel moment constatã valori foarte mici (sub 40 mg/100 ml). Aceste crize apr adesea dupã efort fizic. Acesti bolnavi sunt în general grasi, deoarece secretia crescutã de insulinã determinã valori scãzute ale glicemiei, iar glicemia scãzutã stimuleazã pofta de mâncare. Alimentatia cu mese frecvente si multe dulciuri previne aparitia crizelor de hipoglicemie, însã bolnavul se îngrasã rapid. Tratamentul este chirurgical, prin extirparea tumorii, care de obicei este greu de gãsit datoritã dimensiunilor mici.
Tumorile secretate de gastrinã determinã aparitia unor ulcere gastrice si duodenale rezistente la tratament (sindromul Zollinger-Ellison). Diabetul zaharat este o boalã a pancreasului endocrin datoratã, pe de o parte secretiei insuficiente de insulinã si pe de altã parte cresterii rezistentei la insulinã la nivelul celulelor tintã (celulele care folosesc insulina).
Insulina actioneazã la nivelul tuturor celulelor organismului, cu exceptia celulelor nervoase, a hematiilor si a celulelor musculare cardiace si are un rol principal în transportul glucozei în celulã. Lipsa insulinei determinã insuficienta folosire a glucozei din sânge si glicemia, desi creste, glucoza nu poate pãtrunde în celule datoritã deteriorãrii mecanismului de traversare a membranei celulare. Celulele “mor de foame” cu mâncarea la dispozitie. Datoritã acestei lipse intracelulare de glucozã se deregleazã si metabolismul celorlalte principii nutritive.
Celulele hepatice fabricã mai multã glucozã din aminoacizi (gluconeogenezã) si astfel, creste productia de reziduuri azotate. De asemenea, se utilizeazã în exces pentru ardere acizi grasi si cresc astfel corpii cetonici în sânge si urinã si se instaleazã acidoza (creste aciditatea plasmei). La valori mari ale glicemiei se pierde multã glucozã prin urinã, ceea ce antreneazã pierderea unei cantitãti mari de apã care, asociatã cu vãrsãturi, determinã deshidratãri severe si se poate instala coma hiperglicemicã si în final decesul prin stop cardiac.
Diabetul zaharat este o boalã din ce în ce mai frecventã. Aceastã boalã este determinatã de o asociere a unor factori genetici mosteniti cu factori favorizanti sau factori declansatori (infectii, adesea virale, alimentatia bogatã în zaharuri, obezitatea, sedentarismul, stressul). Existã, în mare, douã forme de diabet zaharat: cel insulino-dependent (tip I) si cel non-insulino-dependent (tip II).
Diabetul zaharat insulino-dependent este, în general, diabetul tinerilor si copiilor (ca moment al debutului) si este datorat secretiei insuficiente de insuline de cãtre pancreas. Tratamentul constã în aportul de insulinã prin administrare injectabilã la mese. Acest tip de tratament este cel mai “natural” cu putintã, întrucât înlocuieste o substantã de care organismul are neapãratã nevoie si pe care el nu o mai poate produce întrucât celulele care o produc au fost distruse. A nu-i da insulina necesarã înseamnã a condamna acea persoanã la moarte.
Regimul alimentar fãrã zaharuri concentrate are, de asemenea, o importantã deosebitã pentru cã previne cresterile accentuate si rapide ale glicemiei care nu pot fi contracarate instantaneu de insulina administratã injectabil, asa cum este reglatã glicemia prin secretia continuã de insulinã a pancreasului normal. Regimul alimentar la copii cuprinde chiar proportii mari de glucide (dar nu zaharuri concentrate) pentru a permite cresterea.
Diabetul zaharat non-insulino-dependent (tipul II) este, în general, diabetul care debuteazã la vârsta adultã, peste 40 de ani. Secretia de insulinã poate fi redusã, însã principalul mecanism pare a fi rezistenta crescutã la insulinã. Insulina secretatã nu este eficientã datoritã unor factori care o contracareazã (anticorpi, obezitate….) În acest tip de diabet, regimul alimentar este esential. Acest regim trebuie sã determine în primul rând atingerea greutãtii ideale (conform înãltimii si vârstei) întrucât este posibil ca prin reducerea greutãtii corporale sã se reuseascã normalizarea glicemiei fãrã nici un tratament medicamentos.
Desigur, eliminarea din alimentatie a dulciurilor concentrate este necesarã, la fel ca si reducerea fãinoaselor. Legumele si zarzavaturile (rosii, castraveti, spanac, salatã verde, pãstãi conopidã sau unele fructe sãrace în glucide, cum ar fi afinele, sunt recomandate atât datoritã continutului redus în glucide, cât si aportului important de substante minerale si vitamine. Brânza de vaci, laptele prins, mãmãliga sunt, de asemenea, alimente recomandate.
În cazul în care regimul alimentar nu corecteazã valorile glicemiei se recomandã medicamente hipoglicemiante orale care stimuleazã secretia de insulinã, pe de o parte si reduc rezistenta perifericã la insulinã, determinând astfel o crestere a eficientei insulinei. De multe ori, când rezervele pancreasului se epuizeazã devine necesarã administrarea insulinei, ca si la diabetul de tip I. De remarcat cã efect hipoglicemiant au si unele ceaiuri de plante (din frunze de afine, teci de la pãstãile de fasole).
Pentru ambele tipuri de diabet activitatea fizicã este recomandatã. Efortul fizic (dacã nu existã complicatii cardiace majore) are efect favorabil prin cresterea eficientei insulinei la nivel celular, reducând astfel glicemia si îmbunãtãtind metabolismul glucozei.
Nu trebuie sã pierdem din vedere una din complicatiile severe posibile ale tratamentului cu insulinã: coma hipoglicemicã. Aceasta poate apãrea atunci când se administreazã insulinã în cantitãti crescute comparativ cu cantitatea de glucide ingeratã (bolnavul îsi administreazã insulina si nu se alimenteazã deloc sau numai putin) sau bolnavul face un efort excesiv fãrã a reduce doza de insulinã. Aceastã comã se instaleazã brusc, bolnavul este inconstient, nu poate comunica, pupilele se dilatã, apar transpiratii, pulsul este accelerat. În lipsa unei interventii rapide de administrare de glucozã intravenos poate surveni decesul.
Deseori bolnavul are simptome premergãtoare intrãrii în comã hipoglicemicã: senzatii de foame, tremurãturi, anxietate (fricã), transpiratii. Administrarea pe cale oralã a unor dulciuri concentrate (miere de albine, zahãr, dulceatã) poate preveni instalarea comei hipoglicemice. Deoarece un bolnav diabetic poate fi gãsit în stare de comã de persoane care nu-l cunosc este bine ca sã aibã în permanentã cu el un carnet în care sã se mentioneze vizibil cã este diabetic.
De remarcat cã în afarã de acele situatii severe caracterizate prin comã diabetul zaharat, netratat corect, predispune la complicatii severe în timp, chiar dacã bolnavul nu prezintã dureri si nu are simptome deosebite. Astfel, pot apãrea mai repede decât la alte persoane complicatii cardiace (infarctul miocardic acut si alte forme decardiopatie ischemicã), complicatii renale (insuficientã renalã cronicã), complicatii ale circulatiei cerebrale (accidente vasculare cerebrale care determinã paralizii) sau complicatii oculare (retinopatie diabeticã, care duce la orbire) si complicatii ale circulatiei perifetice (areriopatie obliterantã, care poate determina amputatii ale membrelor inferioare). Din aceste motive bolnavul diabetic trebuie tratat cu seriozitate si colaborarea dintre pacient si medic trebuie sã fie permanentã. Tratamente de ultimã orã (cum ar fi transplantul de pancreas) sunt deocamdatã la nivel de începuturi si se adreseazã unui grup restrâns de persoane.
Oricum, diabeticul nu trebuie privit la ora actualã ca un condamnat la moarte. Cu un tratament corect si regim adecvat el poate trãi o viatã aproape normalã si cu o sperantã de viatã relativ asemãnãtoare celor fãrã diabet si de aceeasi vârstã cu el, atât pentru viata aceasta, cât si pentru cea viitoare.
Dr. Rãileanu Valerian
