Bolile aparatului excretor
Motto: “Tu mi-ai întocmit rãrunchii, Tu m-ai tesut în pântecele mamei mele.” (Ps.139:13)
Alcãtuirea minunatã a corpului omenesc cuprinde si un aparat cu rol special în eliminarea substantelor rezultate din metabolismul celulelor care alcãtuiesc tesuturile si aparatele organismului.
De fapt rolul principal al rinichilor este tocmai acela de a mentine un echilibru, o concentratie constantã a componentelor constituente ale sângelui, eliminând substantele rezultate din ardere sau din alte procese metabolice (uree, electroliti) sau ingerate în exces (inclusiv apa). Pentru îndeplinirea acestei functii rinichiul este alcãtuit si se comportã asemenea unui filtru prin care este trecut sângele în asa fel încât prin functionarea normalã a acestui filtru se realizeazã o mentinere între anumite limite a concentratiei elementelor plasmei, astfel încât variatii ale activitãtii, ale alimentatiei sau ale conditiilor de mediu nu produc modificãri ale constantelor sanguine.
Un rinichi cu functie o normalã poate produce urina foarte concentratã cu densitate pânã la 1040 sau cu o densitate echivalentã cu cea apei (aprox. 1000), atunci când cantitatea de apã ingeratã este mare. Dar în afarã de functia excretorie, rinichiul are si un rol deosebit în reglarea tensiunii arteriale (TA) pe de o parte prin capacitatea sa de a elimina sau a retine electroliti (Na+, K+), cât si prin prezenta în apropierea arterelor a unor celule care secretã hormoni ce determinã în ultimã instantã cresterea tensiunii arteriale.
Mai mult rinichiul are un rol deosebit în stimularea productiei de globule rosii (hematii) prin producerea unui hormon (eritropoietina) care are acest rol.
Iatã deci cã o boalã renalã are frecvent efecte multiple si gravitatea ei este cu atât mai mare cu cât aceastã boalã este difuzã si afecteazã ambii rinichi, fatã de bolile localizate la un singur rinichi.
Orice boalã cronicã si progresivã a rinichilor poate duce în cele din urmã la insuficientã renalã cronicã. Aceasta înseamnã cã rinichiul nu-si mai poate îndeplini rolul de a mentine între limite normale constantele biologice ale sângelui. Din aceastã cauzã cresc în sânge produsele rezultate din metabolismul celular (uree, creatininã, radicali, acizi, etc.), nu se mai pot elimina electrolitii (K+, Na+), valorile lor fiind foarte mult dependente în aceste cazuri de cantitãtile care se ingerã prin alimentatie si în cele din urmã nu se mai poate elimina nici apa, volumul urinii scãzând progresiv pânã la anurie (lipsa totalã a urinei).
Apar, de asemenea, modificãri ale tensiunii arteriale care creste progresiv si rãspunde tot mai greu la medicamente. Apare acidoza, se altereazã starea de constientã, apar forme grave de insuficientã cardiacã si anemii care sunt corectate doar partial cu tratament medicamentos, inclusiv cu eritropoietinã.
Solutia terapeuticã în aceste cauze este hemodializa si (mai eficient) transplantul renal. Existã si forme de insuficientã renalã acutã. Acestea sunt produse fie de substante toxice care atacã rinichiul, fie ca urmare a unor deshidratãri severe care priveazã rinichiul de perfuzia sanguinã necesarã un timp care depãseste câteva ore (Atentie! Când TA este sub 70 mm Hg perfuzia renalã nu se mai realizeazã si apare insuficienta renalã acutã!), sau ca urmare a unor accidente transfuzionale când hemoglobina eliberatã în sânge blocheazã tubii excretori renali, sau în urma unor accidente severe cu zdrobiri musculare întinse când mioglobina eliberatã în sânge poate bloca tubii excretori renali.
Dintre substantele toxice mai cunoscute care produc insuficientã renalã acutã remarcãm etilenglicolul (componenta principalã a lichidului antigel – folosit iarna pentru rãcirea motoarelor cu ardere internã). O lingurã (aprox.15ml) de antigel ingeratã produce insuficienta renalã acutã care poate fi fatalã unei persoane adulte. Pentru copii intoxicatia gravã poate fi produsã cu cantitãti si mai mici. De asemenea unele ciuperci otrãvitoare pot produce insuficientã renalã acutã prin toxinele pe care le contin dacã sunt ingerate preparate alimentare din aceste ciuperci (la noi în tarã Amanita phalloides este principalul vinovat pentru aceste intoxicatii.
Dacã ne referim la insuficientele renale cronice în afarã de cazurile determinate de boli cronice ale rinichilor nu trebuie sã trecem cu vederea substantele toxice care produc insuficienta renalã cronicã datoritã efectului lor dãunãtor prelungit asupra rinichilor prin ingestia lor repetatã (timp de ani de zile), ca de exemplu unele medicamente care pentru unele persoane au devenit asemenea drogurilor.
Astfel de efect fenacetina care este un component al antinevralgicului, medicament pe care foarte multe persoane îl folosesc pentru dureri de cap si care datoritã cofeinei pe care îl contine creeazã o stare de dependentã care duce la necesitatea unor doze crescute treptat pentru a obtine efectele dorite. Ca urmare se ajunge la cantitãti mari care se consumã zilnic (peste 10 cp/zi) ceea ce mãreste si efectul toxic asupra rinichilor, astfel cã dupã o anumitã perioadã care variazã în functie de cantitatea totalã de medicament folositã cât si în functie de rezistenta individualã, se ajunge la insuficientã renalã. Iatã de ce este bine sã cântãrim foarte atent avantajele si dezavantajele folosirii medicamentelor.
Existã si alte medicamente (frecvent antibiotice) care pot produce insuficientã renalã. Efectul lor toxic este mai mare la copii si la bãtrâni. Deshidratarea creste, de asemenea, efectul toxic al acestor medicamente, datoritã reducerii capacitãtii rinichilor de a le elimina si ca urmare a cresterii concentratiei lor în sânge. Iatã de ce un medic care indicã un astfel de tratament are multã bãtaie de cap pentru a decide ce tratament este în avantajul bolnavului si în functie de gravitatea bolii sã decidã dacã este avantajos a trata boala cu alte antibiotice.
Tratamentul principal al insuficientei renale acute constã pe deoparte în înlãturarea cauzei si pe de altã parte în efectuarea hemodializei care prelungeste viata pânã când functiile rinichilor se restabilesc prin refacerea celulelor distruse. Se reuseste astfel ca dupã câteva zile sau sãptãmâni sã nu mai fie nevoie de dializã, rinichiul refãcându-se complet apoi în câteva luni. Rareori insuficienta renalã acutã duce la o recuperare incompletã a functiilor rinichilor si la insuficienta renalã cronicã necesitând hemodializã cronicã (cu 2-3 sedinte/sãptãmânã) sau transplant renal.
Bolile rinichiului care produc insuficienta renalã cronicã sunt boli care afecteazã membrana filtrantã care se gãseste la nivelul glomerulilor renali (între capilare si capsula care primeste urina filtratã). Aceste boli sunt denumite si glomerulonefrite. Frecvent cauza este o afectiune autoimunã în care aceastã membranã este afectatã în mod direct de nise anticorpi sau prin depunere de complexe antigen – anticorp la nivelul acestei membrane determinând alterarea filtrãrii.
Alte boli renale care produc insuficienta renalã cronicã sunt nefropatiile ionterstitia care sunt adesea de cauzã infectioasã sau uneori toxice (fenacetina este un exemplu), sau autoimune. Alte boli renale cronice sunt, nefropatiile vasculare care afecteazã rinichiul prin afectarea initialã a vaselor sale prin aterosclerozã, prin embolie sau tromboze sau prin efectul prelungit al unei presiuni sanguine crescute ca în cazul hipertensiunii arteriale netratate.
Diabetul zaharat afecteazã rinichii prin mecanisme multiple (atât prin afectare glomerularã, cât si prin favorizarea infectiilor interstitiale si prin leziuni vasculare).
Toate aceste boli determinã în final insuficienta renalã cronicã care se instaleazã mai devreme sau mai târziu în functie de agresivitatea bolii, cât si de tratamentul urmat. Un rol deosebit în tratarea insuficientei renale cronice o datã instalate, îl are regimul alimentar care trebuie sã reducã substantele bogate în proteine si sã excludã în totalitate carnea din alimentatie.
Tumorile renale, inclusiv cele canceroase sunt boli relativ frecvente. Spre deosebire de alte organe aceste tumori pot fi diagnosticate mai usor mai ales prin echografie examen, frecvent efectuat astãzi si tratamentul chirurgical chiar al cancerelor renale se poate face în timp util salvând adesea bolnavul.
Un loc aparte între bolile renale îl ocupã litiaza urinarã. Frecvent, din punct de vedere al cauzalitãtii, ea este o boalã în care (ca la majoritatea bolilor cronice se combinã o componentã ereditarã cu o componentã dependentã de mediu si alimentatie. Deshidratãrile accentuate în conditii de lucru la temperaturi înalte, consumul insuficient de apã, continutul crescut de sãruri în apa de bãut constituie factori favorizanti. Excesul alimentar, consumul ridicat de proteine, cât si infectiile urinare au fost dovedite, de asemenea, ca factori favorizanti. Existã si boli metabolice în care se produc în exces anumite substante care eliminându-se în cantitate mare prin urinã, precipitã si formeazã calculi (ex.guta)
Litiaza renalã nu produce în general simptome pânã când un calcul format în rinichi nu migreazã în ureter (tubul de legãturã dintre rinichi si vezica urinarã) care poate fi astupat de calcul si crescând presiunea urinii deasupra obstacolului apar dureri intense în regiunea lombarã. Durerile au caracter colicativ (cu intensificãri si ameliorãri succesive) si dacã nu se eliminã repede calculul aproape toti bolnavii se adreseazã medicului. Sub tratament antispastic durerile se amelioreazã si cel mai frecvent calculii care au blocat pentru un timp ureterul se eliminã.
În cazul cã acesti calculi nu se eliminã în câteva zile existã pericolul afectãrii ireversibile a rinichiului mai ales când este asociatã si o infectie urinarã. De ceea se recomandã tratamentul de sfãrâmare a calculilor (litotritie) în clinicile urologie. În cazul calculilor foarte mari din bazinet este necesarã uneori operatia.
Nu putem încheia acest articol referitor la bolile rinichiului, fãrã a spune câteva cuvine despre transplantul renal. Transplantul renal a fost si este unul dintre cele mai de succes transplante de organe la om, în sensul reusitei frecvente, în sensul tolerantei si în sensul prelungirii vietii cu un numãr mult mai mare de ani si a unei calitãti mai bune a vietii comparativ cu hemodializa. Un avantaj fatã de alte organe este cã transplantul renal se poate efectua si de la un donator viu care cedeazã unul din cei doi rinichi ai sãi persoanei cu insuficientã renalã. Un om cu un rinichi sãnãtos poate avea o viatã aproape normalã, întrucât un rinichi normal poate acoperi în totalitate necesitãtile unui organism care nu abuzeazã de capacitãtile sale.
Desigur cã si cu transplant renal trebuie protejat prin medicamente care suprimã sau reduc imunitatea organismului (cu exceptia transplantului de la gemenii univitelini). De aceea anumite infectii (în special virale) pentru care nu exista antibiotice specifice sunt foarte grave când survin la o persoanã tratatã cu imunosupresoare, aceste persoane trebuind protejate în mod special fatã de aceste infectii prin evitarea contactului cu persoane care ar putea sã le transmitã astfel de boli.
Dr.Rãileanu V.
