Bolile cailor urinare
Motto: „Tu mi-ai întocmit rãrunchii, Tu m-ai tesut în pântecele mamei mele.” (Psalmi 139:13)
Vom continua prezentarea bolilor aparatului excretor cu bolile cãilor urinare extrarenale.
Cãile urinare extrarenale sunt formate dintr-un sistem de tuburi (ureterele si uretra) si un rezervor (vezica urinarã) prin care urina formatã în rinichi este drenatã pentru a fi eliminatã în exteriorul corpului: ureterele în numãr de 2, tuburile care fac legãtura dintre rinichi si vezica urinarã, si uretra (organ unic median) dreneazã urina din vezica urinarã spre exterior.
Vezica urinarã primeste urina din ambii rinichi prin intermediul ureterelor si o acumuleazã în perioada dintre mictiuni. În mod normal în vezica urinarã se acumuleazã aproximativ 300-350 ml de urinã, dar în cazuri de boli obstructive ale uretrei, vezica urinarã se dilatã si se pot acumula în vezica urinarã chiar peste 1000 ml urinã. La mictiune, prin contractia muschilor evacuatori ai urinii si prin relaxarea sfincterului care controleazã eliminarea urinii, vezica urinarã se goleste.
Sfincterul orificiului uretral intern este sub control dublu, pe de o parte al sistemului nervos vegetativ care creeazã un automatism ce determinã golirea automatã a vezicii atunci când ajunge la un anumit volum, si pe de altã parte sub control voluntar constient ce se realizeazã dupã vârsta de 1-2 ani, control voluntar care poate amâna eliminarea urinii din vezica urinarã pentru un anumit timp pânã când considerentele etice o permit. Desigur sunt afectiuni ale sistemului nervos care afecteazã acest control voluntar al mictiunilor, ceea ce determinã mictiuni necontrolate care sunt determinate doar de umplerea vezicii urinare, sau nu mai existã nici mãcar controlul sistemului nervos vegetativ asupra sfincterului uretral intern si urina curge în continuu, vezica urinarã pierzându-si rolul de rezervor al urinii.
Frecvent, la copii mai ales, se întâmplã ca acest control voluntar sã fie partial, în sensul cã este deficitar în timpul somnului si copiii urineazã noaptea în pat chiar la vârste scolare. Aceastã boalã numitã enurezis nocturn se vindecã, în general, spontan cu trecerea anilor, astfel cã la vârsta pubertãtii aceste cazuri sunt de obicei rare. Pentru a ajuta la o corectare mai rapidã a suferintei se recomandã ca acesti copii sã doarmã 1-2 ore si dupã amiazã, pentru a nu fi foarte obositi seara, când se culcã, evitând astfel somnul profund; sã nu bea lichide si sã nu consume fructe zemoase în ultimele 2-3 ore înainte de culcare; sã urineze înainte de a se culca si sã fie sculati dupã aproximativ 2 ore pentru a urina (în general mictiunea necontrolatã se produce la aproximativ 2 ore dupã culcare).
Acest lucru va fi observat de pãrinti care vor sti exact momentul când are loc mictiunea necontrolatã si copilul va fi trezit pentru a urina cu 15-20 de minute mai devreme. Pentru ca sã nu fie foarte însetati seara, se vor evita alimentele cu multã sare la mesele de prânz si de searã. În timpul zilei copiii vor fi învãtati sã se abtinã voluntar de la urinare mãcar câteva minute (3-5 minute) dupã ce a început senzatia de urinare, pentru a întãri astfel muschii sfincterului care controleazã eliminarea urinii.
Bolile care afecteazã direct cãile urinare cuprind: traumatismele, infectiile urinare, litiaza urinarã si tumorile urinare.
Traumatismele sunt de severitate variabilã, în general, în cadrul unor politraumatisme (frecvent accidente rutiere, dar în prezent sunt în crestere si agresiunile) si pot provoca contuzii (striviri de tesuturi), rupturi sau sectiuni ale acestor organe. Principalele simptome în traumatismele cãilor urinare sunt hematuria (sânge în urinã) sau anuria (lipsa eliminãrii urinii), iar mai târziu pot apare supraainfectii care pot determina formarea de abcese în micul bazin sau peritonite. Tratamentul este în mod evident chirurgical.
Infectiile cãilor urinare sunt de multe ori asociate infectiilor rinichilor (în cadrul pielonefritelor acute sau cronice). Durerile lombare si febra sunt simptome constante la infectiile acute la care se asociazã urinarea frecventã (polakiuria) si mictiuni dureroase (disuria) si urina devine tulbure sau chiar hemoragicã. Diagnosticul clinic este sustinut de probele de laborator (examen de urinã, uroculturã, hemogramã, dozarea creatininei) si echografie, iar tratamentul este în primul rând cu antibiotice la care germenul care a produs infectia este sensibil.
Consumul de lichide (ceai) în cantitãti de 2-3 litri/24 ore constituie un tratament adjuvant. Evolutia este, în general, bunã sub tratament antibiotic cu vindecarea infectiilor, dar uneori infectia se poate croniciza în sensul disparitiei simptomelor, dar persistã germenul patogen care nu poate fi eliminat în totalitate prin tratament si boala se agraveazã lent în timp provocând intermitent si episoade acute.
Acest tip de infectii (cronice) afecteazã în principal rinichii si mai rar cãile urinare. Tratamentul consta în tratament antibiotic de lungã duratã sau doar în perioadele de acutizare, consum de lichide în cantitate crescutã, evitarea intemperiilor si a eforturilor fizice mari. Cauzele exacte ale infectiilor urinare nu sunt totdeauna cunoscute, dar igiena deficitarã, infectiile intestinale (cu colibacil), bolile aparatului genital, litiaza urinarã, interventiile chirurgicale sau procedurile diagnostice si terapeutici urologice (cistoscopie, sondaje vezicale) au frecvent un rol în producerea infectiilor urinare. Asocierea cu boli care scad rezistenta organismului cum ar fi diabetul zaharat, este de asemenea frecventã. Având în vedere cele mentionate mai sus igiena riguroasã a organelor genitale si a regiunii anale (mai ales la femei) este de o importantã deosebitã pentru prevenirea infectiilor urinare.
Despre litiaza urinarã am discutat deja în articolul din numãrul precedent al revistei. Vom adãuga doar faptul cã în afara calculilor migrati din rinichi în cãile urinare si în vezica urinarã, pot sã se formeze calculi chiar în interiorul vezicii urinare, calculi care de obicei ating dimensiuni mari si care nu se pot elimina spontan necesitând litotritie (sfãrâmare) prin cistoscopie sau si mai frecvent interventie chirurgicalã. Calculii se asociazã frecvent cu infectii urinare potentându-se reciproc în sensul cã infectiile urinare favorizeazã producerea calculilor, iar calculii favorizeazã producerea si extensia infectiilor, tratamentul antibiotic fiind adesea necesar în asocierea tratamentului urologic.
Tumorile cãilor urinare ca si tumorile rinichilor, sau ale altor organe pot fi benigne sau maligne (canceroase). Atât cele benigne, cât si cele maligne pot produce obstructii la nivelul cãilor urinare determinând umflarea unui rinichi sau chiar a ambilor rinichi (hidronefrozã uni sau bilateralã), hematurie (sânge în urinã), mai ales la cele canceroase si dureri lombare datoritã distensiei renale.
Diagnosticul se stabileste în urma unor investigatii multiple care includ echografia, urografia, tomografia computerizatã si cistoscopia, si uneori laparascopia cu eventualã biopsie. O datã stabilit diagnosticul tratamentul este în primul rând chirurgical, eventual asociat apoi cu chimioterapia si radioterapia pentru tumorile maligne.
Având în vedere posibilitatea descoperirii precoce a tumorilor maligne ale cãilor urinare si ale vezicii urinare, tratamentul chirurgical poate determina o vindecare completã a bolii.
Un loc aparte în cadrul tumorilor care afecteazã drenajul urinii din vezicã îl ocupã tumorile prostatei care desi este o glandã care apartine aparatului genital masculin, afectarea ei apartine în mod special domeniului urologic prin interdependenta cu aparatul urinar.
Tumorile prostatei fie ele benigne (adenomul de prostatã) sau maligne (cancerul de prostatã) produc în primul rând obstructia uretrei prostatice, împiedicând eliminarea urinii din vezica urinarã. Ca urmare dimensiunile vezicii urinare cresc datoritã eliminãrii incomplete a urinii si apare initial o retentie cronicã de urinã care poate ajunge la un volum de peste 1000 ml. Mictiunile devin frecvent, mai ales noaptea, ajungând la peste 5-6 ori/noapte, determinând alterarea somnului, si deseori se ajunge la o obstruare totalã a uretrei apãrând asa numita retentie cronicã completã de urinã, sau retentie acutã de urinã care produce dureri violente la nivelul vezicii urinare si umflarea evidentã în aceastã zonã. Sondajul vezicii urinare în aceastã situatie este o necesitate urgentã. Apoi trebuie avut în vedere tratamentul chirurgical. În caz contrar, când datoritã refuzului pacientului care este în general bãtrân, sau a bolilor asociate care împiedicã o interventie chirurgicalã relativ dificilã, va fi necesarã purtarea unei sonde permanente a vezicii urinare.
În cazul când s-a stabilit diagnosticul de adenom de prostatã si nu se indicã încã interventia chirurgicalã se recomandã pentru a întârzia progresia rapidã a bolii regimului alimentar fãrã condimente (fãrã usturoi, ceapã, ardei iute, murãturi, etc.) si fãrã nici un fel de alcool sau cafea. Se recomandã de asemenea consumul de alimente care evitã constipatia (tãrâte, grâu fiert sau încoltit, prune uscate, mere coapte) evitarea eforturilor fizice mari (în special ridicarea greutãtilor mari) si plimbarea sau activitatea usoarã în picioare cel putin o orã dupã fiecare masã. Respectând aceste indicatii evolutia adenomului de prostatã va fi mult încetinitã.
Stricturile uretrei care sunt cel mai frecvent urmare ale unor infectii (deseori produse de bolile venerice) sau traumatisme au o simptologie asemãnãtoare adenomului de prostatã datoritã obstructiei pe care o produc si aparitiei reziduului vezical datoritã evacuãrii incomplete a vezicii urinare. Tratamentul constã în dilatatii mecanice cu sonde de diferite mãrimi sau tratament chirurgical. Evident prevenirea acestor boli, ca si în orice alte boli este preferabilã tratãrii lor.
Dr Raileanu Valerian
