Calatoria spre cer

Calatoria spre cer

 
CUPRINS:
1.    Deschidere 142   1.2.4
2.    Rugăciune
3.    COR
4.    Introducere
5.    Tema I
6.    Tema II
7.    COR
8.    Tema III A
9.    Tema III B
10.  Poezie: E greu
11.  COR
12.   Poezie: Mă voi întoarce acasă într-o zi
13.   Tema IV
14.   Tema V
15.   Tema VI
16.   Poezie: E timpul
17.   Închidere 79   1.2.3
18.   Rugăciune
19.   Postludiu – ieşire

Aseară m-am culcat foarte tulburată. Noaptea a fost groaznică pentru mine. Nu puteam să mă liniştesc, nu-mi găseam locul, mă cuprindeau ameţeli, casa se învârtea cu mine, nu reuşeam s-adorm. Am avut un vis… ceva foarte uimitor, eram foarte mulţi; parte din ei îmi erau cunoscuţi; se pregătea ceva, nu toţi erau de acord; parcă trebuia să urcam pe un drum… spre dimineaţă m-am liniştit.
Când am deschis ochii, am rămas cu ei pironiţi în tavan. Parcă aveam în mine aceeaşi lumină, acelaşi decor; dar curând m-am trezit. Îmi părea rău că s-a terminat aşa de repede. Încercam să-mi amintesc ce m-a făcut să am o noapte atât de agitată. M-am ridicat şi privirea mi s-a oprit la cartea din care citisem un capitol în acea seară. Era cartea „Schiţe din viaţa sorei White”, deschisă tocmai la capitolul intitulat „Călătoria pe drumul cel îngust”.
………………………………………………………
În timpul care ne stă la dispoziţie vă invităm să lăsăm gândurile noastre să urmărească această experienţă minunată descoperită într-un vis sorei White, în timp ce se afla la Battle Creek în august 1868…

Priveam la o mare mulţime de oameni. O parte din această mulţime începu să se pregătească de călătorie. Mă aflam între ei. Aveam cu noi nişte căruţe foarte încărcate cu bagaje. Pe măsură ce înaintam, drumul începea să urce.
De o parte a acestui drum era o prăpastie adâncă, iar de cealaltă parte era un zid înalt, drept şi alb.
Lumea – o mare mulţime de oameni – copii ce se zbat să supravieţuiască nevoilor celor mari, tineri flămânzi după plăceri tari, părinţi ce aleargă să rezolve criza viitorului, bătrâni speriaţi de graba civilizaţiei, bolnavi plictisiţi de atâta concediu medical, creştini „pioşi” pripindu-se să nu lipsească nimic de la masa „sfinţită”, oameni de seamă, savanţi, medici, cercetători speriaţi de şocul viitorului, oameni politici, gânditori progresişti copleşiţi în lupta pentru pace, dornici să corijeze traiectoria Terrei de la un cataclism inevitabil. Câte nu se mai poate spune despre lume… Dar în acest amalgam de oameni am descoperit că o parte din ei, o grupă de creştini se pregătea de călătorie.
Privesc şi văd aievea, când un gând ce nu mi-l pot explica a pus stăpânire pe mine, doream dar să merg împreună cu ei. Mi-am dat seama că-mi va fi foarte greu. Păcate grele ambalate frumos în valize de piele, vicii ascunse pe fundul căruţei, idoli de toate felurile ocupau camerele inimii, păreri scumpe îmi căptuşeau îmbrăcămintea, straturi de fard ce dezvăluiau o faţă evlavioasă, diplome recunoscute, maniere elegante exersate, ce reflectau sclipirile minţii, trăgeau căruţa supraîncărcată a fiinţei mele. Toată această povară mă copleşea. Însă ceva m-a făcut să nu disperez. Drumul acesta nu era altceva decât viaţa nouă ce-o doream s-o încep acum; alături un zid înalt, drept şi alb, ce-l simţeam tot timpul lipit de mine.
Zidul acesta nu putea fi decât credinţa în El, Cel care ne însoţea, ne apăra, cel care marcase acest drum, speranţa mea şi a acelora cu care călătoream. De cealaltă parte a acestui drum, se afla o prăpastie adâncă – era lumea de unde plecasem. Mi-era groază să privesc înapoi, primejdia de a ne prăbuşi ne ameninţa la tot pasul. Doream să-mi continui drumul, dar nu înţelegeam de ce înaintau aşa de greu.
Către tine când strig,
Către Tine când strig, Domnul meu,
O, Tu să-mi răspunzi
Tu să-mi răspunzi Doamne.
O, ia aminte la a mea rugă
Când strig către Tine Doamne!
Răspunde-mi când strig către Tine
Stânca mea răspunde-mi
Spre Tine Domnul meu
Către Tine când strig,
O, Tu să-mi răspunzi, Doamne!

„În timp ce călătoream, drumul se făcea din ce în ce mai greu. În unele locuri se părea că era aşa de îngust încât am ajuns la convingerea că nu vom putea merge înainte cu aceste care încărcate. Atunci am deshămat caii, am luat o parte din bagaje, le-am pus pe cai şi am pornit mai departe călări.
Ce era de făcut?!… Să renunţăm? – N-am înţeles niciodată de ce se cere atâta renunţare unui creştin. Nu suferise Hristos pentru noi? Nu călcase El pe acest drum? Nu ştia El cât de greu e să fi om?…
Aveam o credinţă moştenită. Părinţii mei erau şi ei în acest grup care călătorea. Consideram că era suficient să crezi… „Da, să crezi că… El, Fiul lui Dumnezeu venit ca Fiu al Omului, a încercat şi a dovedit că se poate parcurge drumul acesta îngust iar acum, ca un biruitor, ne aşteaptă să venim la El”. „Dar tot pe jos, pe acelaşi drum anevoios?!… Nu se putea cumva să zburăm?!…”
Priveam la cei din jurul meu şi nu mi se părea că sunt ieşit din comun. Când făceam vizite împreună cu părinţii mei, totdeauna plecam dezamăgită. La fiecare vedeam lucrurile ce mi le-aş fi dorit. Muncisem toată viaţa şi nu eram mulţumită de realizări. Zilele de sabat mă plictiseau. Nu era predică să nu se facă apel la „nu mai strângeţi comori pe pământ, ajutaţi pe cei nevoiaşi, mulţumiţi-vă cu puţinul pe care-l aveţi…” şi altele… Deci renunţare… Pentru mine timpul înseamnă bani, şi banii cereau timp să te bucuri de ei. Lucrul acesta devenise ceva obişnuit în viaţa mea. Dar cu ocazia unei predici, ceva neobişnuit mi-a atras atenţia: se citise un paragraf din „Marea Luptă”, ce sublinia ideea că „cea mai adâncă sărăcie şi cea mai mare lepădare de sine este mai bine primită înaintea lui Dumnezeu decât bogăţia, onoarea, o viaţă comodă şi cu mulţi prieteni.” Şi mai departe spunea: „Dacă îngăduim ca interesele lumeşti să pună stăpânire pe minţile noastre, atunci Dumnezeu ne poate da un timp când va trebui să renunţăm la ele.”
Predica se încheiase cu apelul că timpul acela sosise. Drumul pe care urma să mergem se făcea din ce în ce mai îngust şi mai greu. Întreaga grupă a fost invitată să se ridice, să implore ajutorul lui Dumnezeu. M-am ridicat, simţeam că mă clatin. Prăpastia se deschidea mult în faţa mea. Eram în faţa unei alegeri: să continui drumul sau să mă prăbuşesc în groapa adâncă a lumii. M-am rugat cum nu o făcusem niciodată până acum, şi am înţeles că trebuie să renunţ, să renunţ la carele ce scârţâiau sub povara păcatelor mele. Atunci am deshămat caii, am luat o parte din bagaje şi am pornit uşuraţi, călări…

„Pe măsură ce înaintam, cărarea ce în ce mai îngustă. Eram nevoiţi să ne lipim de zid ca nu cumva să cădem în prăpastia adâncă. Ne era teamă!” Greu şi parcă din ce în de mai greu… Ca niciodată mai înainte, fel de fel de idei nelinişteau mintea noastră (mea). Îmi amintesc de ce.
Citisem într-o carte că multe din elementele supranaturale descrise în Biblie, urmau să fie explicate ştiinţific; de exemplu: se spune că cele două table de piatră pe care erau scrise cele zece porunci şi aşezate în chivot nu erau altceva decât un condensator. Acesta, fiind dus pe munte era încărcat cu electricitate de la un trăsnet, iar apoi coborât în mijlocul poporului, se dovedea că prin atingerea lor se provoca moartea prin electrocutare. Acolo se explica, că interdicţia divină de a nu se atinge de chivot, nu era altceva decât un afiş ce ar putea fi înţeles astăzi ca „pericol de electrocutare”. Anunţuri ca acestea mă tulburau şi mă făceau să reflectez şi să simt că drumul pe care-l urcam era anevoios. Ba, mai mult, mi-amintesc că în unele ocazii, unii puneau la îndoială actul creaţiunii şi necesitatea absolută a jertfei Domnului Hristos.
„Regretabil, – spunea un conducător al bisericii – că există unii care contestă inspiraţia întregii Biblii. Unii batjocoresc primele capitole din Geneza, iar alţii subtil, atacă Spiritul Profetic. Folosindu-se de unele mecanisme ale posibilităţii gândirii şi potenţelor umane, unii dintre cei care călătoreau pe acest drum al credinţei, considerau că stă la dispoziţia omului, „schema mântuirii”, coborând acest act divin la posibilităţile raţiunii omului păcătos, jertfa de pe Golgota, rămânând astfel fără valoare. Deşi îmi era greu să-mi regăsesc poziţia, pe atunci aceste idei mă captivau, considerându-le ca pe ceva interesant, frumos la privit şi plăcut să le asculţi.

Într-o seară, am avut ocazia să aud ceva care nu m-a lăsat să dorm toată noaptea. Dispunând de o revistă ce prezenta experienţele unui specialist cineva susţinea că s-a dovedit faptul că „sufletul omului părăseşte trupul acestuia imediat după ce moarte. Cu posibilităţile avansate ale fotografierii în infraroşu, s-a putut imprima negativul unui film, „sufletul omului” care nu este altceva decât particule fine de materie, asemenea unui abur galben-verzui ce iese din omul mort şi apoi se îndreaptă spre cer.”
Când am auzit aşa ceva, mi-am zis în sinea mea: „Ce bine că oamenii de ştiinţă au ocazia să vadă că este adevărat ce scrie Biblia, adică omul are suflare care se întoarce la Dumnezeu.” Particulele fine din materie?!… Suflarea de viaţă pe care o dă Dumnezeu?!… Simţeam că mă clatin pe drumul îngust… Eram foarte dornic să aflu ultimele noutăţi şi căutând să nu-mi scape nici o carte, nici un articol, nici o discuţie… Zvonurile că fiinţe extraterestre ne vizitează cu fantasticele lor O.Z.N.-uri, mă captivau. Confirmările martorilor oculari, fotografiile luate la locul de aterizare, apariţia lor instantanee, îmi dădea curajul să spun: „Vedeţi că puteţi crede că mai sunt şi alte planete locuite?” La rândul ei lumea ştiinţifică era uimită şi divizată prin apariţia faimoşilor vindecători filipinezi. Mă derutasem după declaraţia unei surori ce suferea de o boală, când a fost întrebată ce părere are, a zis: „nu contează cine te vindecă, Isus sau Satana, important e să te faci sănătos.” De multe ori încercam să confrunt credinţa cu aceste gânduri ce atârnau de mintea mea asemenea unui bagaj!…
Simţeam că-mi pierd echilibrul pe drumul cel îngust. Zidul cel alb şi drept, acea credinţă dreaptă dată sfinţilor o dată pentru totdeauna, respingea erezia, orice idee deghizată a celui rău ce nu era altceva decât bagajele ce le căram cu noi. Mi-am dat seama că trăim în timpul când „Satana lucrează prin orice amăgire pentru a pune stăpânire pe mintea oamenilor.”
M-am cutremurat. Nevegherea la porţile gândirii îşi arată consecinţele. Cu post şi rugăciune am cerut Domnului să mă elibereze de aceste poveri. Simţeam că nu mai puteam continua aşa. Atunci am luat bagajele de pe cai şi le-am lăsat să se prăvălească în prăpastie. Am mers mai departe călări…

E greu să mergi pe cărăruie
Şi totuşi să rămâi,
Pe calea-ngustă unde suie
Iubirea cea dintâi;
E greu să urci când toţi coboară
Şi totuşi să cobori
La cei căzuţi sub grea povară,
La cei ce plâng în zori…
E greu s-arunci când lumea strânge
Şi totuşi să aduni
Durerea lumii care plânge
Şi-a urii mari furtuni;
E greu să taci când ai dreptate
Şi totuşi să vorbeşti
Aceluia care te bate…
Spunându-i că-l iubeşti.
E greu să ierţi întotdeauna
Şi totuşi să nu ierţi
Păcatul, pofta rea, minciuna,
Prin anii cei deşerţi.
E greu să crezi când eşti înfrânt
Şi totuşi să nu crezi
Ispitelor ce-ţi gâdilă auzul
Să vii, s-asculţi, să vezi.
(incompletă)

„Pe măsură ce calea se făcea mai strâmtă, am văzut că nu mai putem merge mai departe, aşa, călări cum doream noi. Deşi drumul era mai anevoios, totuşi mă simţeam mai uşurat. Sabat de Sabat veneam la adunare. Mă întâlneam cu fraţii mei, trăiam bucuriile şi necazurile lor, ascultam cu atenţie ce ne mai spuneau fraţii din conducere, la ce piatră kilometrică am ajuns şi cât mai este din drum. Câteodată drumul devenea mai dificil când unele greutăţi se abăteau asupra noastră, cei ce călătoream alergam repede la fraţii noştri conducători să ne ajute, să ne poarte ei grijile, credinţa noastră era legată de credinţa lor şi asemenea unor purtători de poveri, aceştia mărşăluiau cu grijile noastre în spate.
Îmi amintesc că într-o revistă săptămânală citisem câteva concluzii vizionare asupra stării omenirii, printre altele, scria că: „dacă vrem să evităm sfârşitul lumii, nu avem altceva de făcut decât să renunţăm la cursa înarmărilor.”
Lumea trebuie să vadă abisul ei şi să renunţe la drogul optimismului… Problema sfârşitului începuse să agite toată lumea. Fiecare încerca şi propunea soluţia de a evita impasul. Unii propuneau un calendar în care să existe o zi albă numită „Ziua păcii mondiale”, alţii sugerau introducerea moralei religioase în şcoli pentru a putea diminua violenţa şi imoralitatea tineretului, iar mult discutata idee a unirii bisericilor creştine se arăta ca fiind cea mai utilă lucrare care să aducă pacea. Simţeam că nu-mi convenea ideea sfârşitului. Doream, totuşi, să întreb pe fraţii care cunosc mai bine. Alergam de la unul la altul. Cineva mi-a zis: „Într-adevăr a sosit timpul – fiecare va trăi credinţa lui.”
Simţeam că m-au lăsat fără nici un ajutor, nici o speranţă. Am încercat la altcineva, mai în vârstă şi l-am întrebat: „Ce părere aveţi despre evenimentele pe care le trăim? Oare mai e mult până la venirea Domnului?”
„Da, îmi zise, pe un ton sfătos, după mine, poate veni mâine. Ce mai avem de făcut? Eu îl aştept de mult şi mai ales, cei care trăim în lumina Reformei Sanitare, nu văd de ce să ne temem.”
Răspunsul aceste m-a nedumerit şi mai mult.
Ce era de făcut?… Drumul pe care urcam era mereu mai strâmt şi mai anevoios. Trebuia să renunţăm la cai şi să mergem în şir, unul câte unul, pe jos. Trebuia să renunţăm să mai creadă alţii pentru noi. Trebuia să renunţăm a ne face din aproapele nostru un idol, trebuia să renunţăm la convingerea că stăm bine; sosise timpul când fiecare stătea pe picioarele credinţei lui personale.
De pe zidul cel alb şi drept erau lăsate mici funii de care toţi ne-am prins. Aceste funii erau micile experienţe personale pe care le făcusem cu Dumnezeu prin credinţă, ce ne veneau e acum în ajutor în înaintarea pe drumul cel îngust. Calea devenise şi mai îngustă, încât ne-am dat seama că trebuia să renunţăm şi la încălţămintea noastră.
Nici o influenţă, nici un păcat nu mai trebuia să ne împiedice de a simţi direct responsabilitatea de adevăraţi creştini. Nu ne-am descurajat de asprimea drumului şi ne-am continuat călătoria chiar în picioarele goale.

„Primejdia de a ne prăbuşi se mărea. Ne alipiserăm cu toţii de zidul cel alb, dar simţeam că picioarele ne tremură.”
Pentru ce s-au îngălbenit toate feţele? Vai, a sosit ziua cea mare a necazului? Creştinii lăsaţi în urmă pe cale, grăbeau să-şi continue drumul, mărturisindu-şi păcatele în disperarea lor.
De frica pedepsei, în cuvinte de groază, strigau la Dumnezeu, în timp ce nelegiuiţii râdeau de jalea lor. Natura nu-şi mai urma legile. Lumea striga: „Vrem apă, n-avem aer, căldura e prea mare”… Răni nevindecabile apăreau pe oameni şi o stare de nelinişte domnea pe întreaga faţa a pământului. Cuprinşi de teamă am înălţat cea mai fierbinte rugăciune către Dumnezeu. Sufletul meu se zbătea, chinuit de întrebări:
„Cum, singur în noaptea strâmtorării.
Asemenea lui Iacob, şi lupt eu mai departe?
Cum?… singur pe drumul încercării,
Mă laşi tu, Doamne, să sufăr nedreptate?
Cum?… singur în mijlocul grădinii,
Măcar un frate treaz să nu îl simt aproape?
Cum?… singur paharu-amărăciunii,
Să-l sorb până la drojdii pe nerăsuflate?
Cum?… singur pe Dealul Căpăţânii,
Să mă ofer cu totul, chiar dincolo de moarte?
Cum?… singur şi lepădat uitării,
Un laodicean, de mijlocire să nu aibe parte?
Cum?… singur?…
Strângeam puternic funiile în mâini şi ne-am agăţat cu toată greutatea de ele. În acele clipe solemne mă ţineam strâns de promisiunile lui Dumnezeu. Doream să ştiu dacă sunt iertat, dacă mai este timp să mai poţi ierta. Timp nu mai era, dar nimic nu mă mai clătina. Nici o lege omenească nu mă putea face să abjur credinţa mea.
Cu ochii pironiţi la funiile care ne trăgeau, am trecut şi această porţiune dificilă de drum.
Cât de minunate erau acum făgăduinţele lui Dumnezeu! Bucuroşi am strigat cu toţii:
„Suntem ţinuţi de sus!… Suntem ţinuţi de sus!…”

Cu mâinile prinse strâns de funiile groase şi sigure ne întrebam: încotro mergem? De la capătul acelui drum puteam să privesc în abisul de jos. Auzeam muzica zgomotoasă, înjurături scârboase, glume grosolane, cântece josnice, strigăte de mânie şi văicăreli amare.
Eram mai preocupaţi ca oricând să ne ţinem bine de funii, ce nu erau altceva decât făgăduinţele lui Dumnezeu date celor care se hotărâseră să urce pe acest drum îngust. Dacă ne desprindeam de aceste funii doar o clipă, cădeam din nou în prăpastie, ca în mijlocul fiarelor sălbatice. Dar nu mai puteam suporta să privim şi ne-am întors privirea…
Iată ca înaintea noastră, de cealaltă parte a prăpastiei, era o pajişte frumoasă cu iarbă crudă. Nu puteam să vedem strălucirea soarelui dar o lumină asemenea aurului şi a argintului fin se odihnea asupra aceste pajişti. Cu ochii aţintiţi la frumuseţea acestei câmpii, simţeam că funiile au început să ne tragă mai sus, peste prăpastia îngrozitoare. Un sentiment de uşurare ne-a cuprins pe toţi; eram în siguranţă. Zburam… Eram fericiţi!…
E   TIMPUL
E timpul să stăm pe malul sufletului
Ca la marginea unui râu în care să privim
Să numărăm frunzele gândurilor,
Să cercetăm cămaşa inimii.
Să facem rânduială în odăiţa vieţii.
Cerul ne-a trimit piatra Cuvântului
Pentru ridicarea în noi a cetăţii veşnice,
Ne-a trimis lemnul adevărului
Pentru corabia credinţei.
E timpul ca pe o masă sub ochii universului
Să golim sacii faptelor,
Ulcioarele viselor,
Să tăiem şanţuri în noi
Pentru temelii viitoare,
Să semănăm în câmpul vieţii
Seminţele uitate,
Să facem din ziua de azi un sâmbure
Ca să aibă din ce răsări
Ziua de mâine.
E timpul să strângem bucată cu bucată
Oasele omului vechi
Şi să le azvârlim în groapa morţii
Să punem la lucru dălţile cerului
Ca din marmura fiinţei
Să cioplim OMUL CEL NOU
C. Greissing

Dumnezeu doreşte ca toţi cei ce vor fi în ceruri să fie fericiţi. Şi fericiţi vor fi aceia care au renunţat la principiul iubirii de sine (păcat) şi L-au lăsat pe Dumnezeu să sădească în inima şi viaţa lor marele principiu al Legii Sale.
Naşterea din nou implică această comutare de la egoism la o viaţă iubitoare (principiul legii). Sfinţirea înseamnă să devii mai iubitor. Tabloul biblic al desăvârşirii este reprezentat de maturitatea în exprimarea iubirii lui Dumnezeu. Astfel de oameni îşi formează caractere asemenea lui Hristos, căci “Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4,8). Astfel de persoane sunt în mod sigur mântuite pentru veşnicie.
Astăzi este ziua când trebuie să punem studiul biblic zilnic şi rugăciunea sinceră a inimii în capul listei noastre de priorităţi. Dumnezeu doreşte să ne ajute, dacă noi Îl lăsăm să o facă. Amin!
Sursa: www.cercetatiscripturile.org