Calea catre Hristos

Cap. 1- Iubirea lui Dumnezeu fata de om
Natura si revelatia marturisesc deopotriva despre dragostea lui Dumnezeu. Tatal nostru ceresc este izvorul vietii, al intelepciunii si bucuriei. Priviti la lucrurile minunate si frumoase din natura! Ganditi-va la minunata lor adaptare nu numai la nevoile si fericirea omului, ci ale tuturor creaturilor! Lumina soarelui si ploaia care inveselesc si reimprospateaza pamantul, dealurile, marile si campiile, toate ne vorbesc despre Iubirea Creatorului. Dumnezeu este Acela care are grija de nevoile zilnice ale tuturor fapturilor Sale. in cuvinte frumoase psalmistul spune:
“Ochii tuturor nadajduiesc in Tine, si Tu le dai hrana la vreme. iti deschizi mana, si saturi dupa dorinta tot ce are viata”. Psalmul 145,15.16.
Dumnezeu a facut pe om in mod desavarsit sfant si fericit; pamantul, asa minunat cum a iesit din mana Creatorului, nu purta nici o urma de decadere sau umbra de blestem. Calcarea legii lui Dumnezeu : legea iubirii : aceasta a adus nenorocire si moarte. Si totusi, in mijlocul suferintelor care sunt un rezultat al pacatului este descoperita dragostea lui Dumnezeu. Este scris ca Dumnezeu a blestemat pamantul din cauza omului (Geneza 3,17). Spinii si palamida : dificultatile si incercarile care au facut ca viata lui sa fie plina de truda si grija : au fost randuite insa spre binele sau, ca o parte a disciplinei necesare in planul lui Dumnezeu pentru ridicarea pacatosului din ruina si degradarea aduse de pacat. Lumea, desi decazuta, nu este toata numai necaz si mizerie. Chiar in natura se afla solii de nadejde si mangaiere. Scaietii sunt plini de flori iar spinii sunt acoperiti cu trandafiri.
“Dumnezeu este iubire” este scris pe fiecare boboc de floare ce sta sa se deschida, pe fiecare fir de iarba ce se ridica. Pasarelele incantatoare care fac sa rasune aerul cu trilurile lor inveselitoare, florile atat de delicat colorate care in desavarsirea lor isi raspandesc parfumul, copacii falnici ai padurii cu bogatul lor frunzis de un verde viu : toate marturisesc despre grija parinteasca si iubitoare a Dumnezeului nostru si despre dorinta Sa de a face fericiti pe copiii Sai.
Cuvantul lui Dumnezeu descopera caracterul Sau. El insusi a facut si face cunoscut iubirea si mila Sa infinita. Cand Moise s-a rugat: “Arata-mi slava Ta”, Domnul a raspuns: “Voi face sa treaca pe dinaintea ta toata frumusetea Mea” (Exod 33,18.19). Aceasta este slava Sa. Domnul a trecut pe dinaintea lui Moise “si a strigat: ‘Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de indurare si milostiv, incet la manie, plin de bunatate si credinciosie, care isi tine dragostea pana la mii de neamuri de oameni, iarta faradelegea, razvratirea si pacatul’”. (Exod 34,6.7). “El este milos si plin de indurare, indelung rabdator si bogat in bunatate”, pentru ca “ii place indurarea”. (Iona 4,2; Mica 7,18).
Dumnezeu a legat inimile noastre de El prin nenumarate dovezi ale iubirii Sale din ceruri si de pe pamant. El a cautat sa ni Se descopere prin lucrurile din natura si prin cele mai profunde si gingase legaturi omenesti pe care inimile noastre le pot cunoaste. Totusi, toate acestea nu oglindesc decat imperfect Iubirea Sa. Cu toate aceste dovezi evidente, vrajmasul a tot binele a orbit mintea oamenilor, asa incat ei privesc spre Dumnezeu cu teama, inchipuindu-si-L ca fiind sever si neiertator. Satana a determinat pe oameni sa considere pe Dumnezeu ca fiind o fiinta al carei atribut principal este judecata severa, unul care este un judecator aspru, un creditor brutal si neinduplecat. El a infatisat pe Creator ca pe unul care pandeste cu multa atentie ca sa poata observa greselile si pacatele oamenilor si sa poata aduce asupra lor judecatile cerului. insa pentru a indeparta aceasta umbra intunecata si pentru a descoperi lumii iubirea nemarginita a lui Dumnezeu, Domnul Isus a venit sa traiasca printre oameni.
Fiul lui Dumnezeu a venit din ceruri ca sa ne descopere pe Tatal. “Nimeni n-a vazut vreodata pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este in sanul Tatalui, Acela L-a facut cunoscut” (Ioan 1,18). “Nimeni nu cunoaste deplin pe Tatal, afara de Fiul, si acela caruia vrea Fiul sa i-L descopere” (Matei 11,27). Cand unul dintre ucenici I-a adresat rugamintea: “Doamne, arata-ne pe Tatal”, Domnul Hristos i-a raspuns: “De atata vreme sunt cu voi, si nu M-ai cunoscut Filipe? Cine M-a vazut pe Mine a vazut pe Tatal. Cum zici tu dar: ‘Arata-ne pe Tatal’?” (Ioan 14,8,9).
Descriind scopul misiunii Sale aici, pe pamant, Domnul Hristos spunea: “Dumnezeu M-a uns sa vestesc saracilor Evanghelia; M-a trimis sa tamaduiesc pe cei cu inima zdrobita, sa propovaduiesc robilor de razboi slobozirea si orbilor capatarea vederii ’sa dau drumul celor apasati’” (Luca 4,18). Aceasta a fost lucrarea Sa. El umbla din loc in loc, facand bine si vindecand pe toti cei ce erau apasati de diavolul. Erau sate intregi unde in nici o casa nu se mai auzea vreun geamat datorat bolii, pentru ca Domnul Hristos trecuse prin ele si vindecase toate suferintele. Lucrarea Sa dadea marturie despre misiunea Sa divina. Dragostea, mila si compasiunea erau manifestate in fiecare act al vietii Sale, inima Sa se deschidea cu multa simpatie fiilor oamenilor. El a luat asupra Sa natura omeneasca, pentru ca in acest fel sa poata satisface mai bine nevoile omului. Oamenii cei mai saraci si cei mai umili nu se temeau sa se apropie de El. Chiar si copilasii erau atrasi de El. Acestia simteau o placere deosebita sa stea pe genunchii Sai si sa priveasca fata Sa expresiva, blanda si iubitoare.
Domnul Hristos nu ascundea adevarul, dar totdeauna il rostea cu iubire. in legaturile Sale cu oamenii, El dadea pe fata cel mai atent tact si o atentie profunda si plina de bunatate. El n-a fost niciodata nepoliticos si n-a rostit nici un cuvant aspru, nefolositor. N-a pricinuit niciodata unui suflet sensibil o durere inutila. Domnul Hristos nu critica slabiciunea omeneasca. El a rostit adevarul, dar totdeauna l-a rostit cu iubire. A denuntat fatarnicia, necredinta si nedreptatea, dar lacrimile se simteau in vocea Lui atunci cand rostea mustrarile Sale taioase. El a plans pentru Ierusalim, cetatea pe care o iubea, dar care a refuzat sa-L primeasca pe El, care este calea, adevarul si viata. Ei L-au lepadat pe El, Mantuitorul, dar Domnul le arata o blandete plina de compasiune. Viata Sa a fost o viata de renuntare de sine si de o atenta purtare de grija pentru altii. Orice suflet era pretios inaintea Sa. in timp ce Se purta intotdeauna cu demnitate divina, El Se pleca cu gingasie spre fiecare membru al familiei lui Dumnezeu. Vedea in toti oamenii suflete cazute in pacat, pentru mantuirea carora El venise. Acesta este caracterul Domnului Hristos, asa cum este descoperit in viata Sa.
Acesta este caracterul lui Dumnezeu, caci din inima Tatalui se revarsa asupra fiilor oamenilor torentele milei divine manifestate in Isus Hristos. Mantuitorul cel iubitor si milostiv era Dumnezeu “aratat in trup” (1 Timotei 3,16).
Domnul Hristos a trait, a suferit si a murit pentru rascumpararea noastra. El a devenit “om al durerii”, pentru ca noi sa putem fi partasi de bucuria vesnica. Domnul Dumnezeu a ingaduit ca Fiul Sau iubit, plin de har si adevar sa vina dintr-o lume de nedescrisa slava intr-o lume manjita si poluata de pacat si intunecata de umbra mortii si blestemului. El I-a ingaduit sa paraseasca sanul iubirii Sale si adorarea ingerilor spre a suferi rusinea, insulta, umilinta, ura si moartea. “Pedeapsa care ne da pacea, a cazut peste El, si prin ranile Lui suntem tamaduiti” (Isaia 53,5). Priviti-L in pustie, in Ghetsemani, pe cruce! Fiul fara prihana al lui Dumnezeu a luat asupra Sa povara pacatului. El, care era una cu Dumnezeu Tatal, a ajuns sa simta in sufletul Sau teribila despartire pe care pacatul o aduce intre Dumnezeu si om. Acest fapt a smuls de pe buzele Sale strigatul plin de durere: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?” (Matei 27,46). Povara zdrobitoare a pacatului, constienta teribilei lui grozavii, a despartirii pacatosului de Dumnezeu : acestea au fost cele ce au zdrobit inima Fiului lui Dumnezeu.
Dar acest mare sacrificiu n-a fost facut pentru a trezi in inima Tatalui iubire fata de pacatos si nici pentru a-L determina sa fie binevoitor a-l mantui. O, nu! “Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu” (Ioan 3,16). Tatal nu ne iubeste ca urmare a marii Sale jertfe aduse pentru noi, ci El a adus aceasta jertfa pentru ca ne iubeste.
Domnul Hristos a fost mijlocul prin care Tatal a putut sa-Si reverse asupra unei lumi cazute in pacat nemarginita Sa iubire. “Dumnezeu era in Hristos, impacand lumea cu Sine” (2 Corinteni 5,19). Dumnezeu Tatal a suferit impreuna cu Fiul Sau. in agonia Ghetsemanilor, in moartea ispasitoare de pe crucea Golgotei inima Iubirii infinite a platit pretul mantuirii noastre. Domnul Isus spunea: “Tatal Ma iubeste, pentru ca imi dau viata, ca iarasi s-o iau” (Ioan 10,17). Sau cu alte cuvinte: “Atat de mult va iubeste Tatal meu, incat pe Mine Ma iubeste mai mult pentru ca Mi-am dat viata pentru mantuirea voastra. Facandu-Ma reprezentantul si garantul vostru prin jertfa vietii Mele, luand asupra Mea slabiciunile trupului vostru si vinovatia voastra, Eu sunt si mai mult iubit de Tatal Meu; caci prin sacrificiul Meu, Dumnezeu poate fi drept si totusi sa indreptateasca pe cel care crede in Hristos”.
Nimeni altul decat Fiul lui Dumnezeu nu putea infaptui mantuirea noastra; caci numai El, care a fost la sanul Tatalui, putea sa ni-L faca cunoscut, numai El care a cunoscut inaltimea si adancimea dragostei lui Dumnezeu putea s-o faca sa se manifeste. Nimic altceva decat sacrificiul infinit adus de Domnul Hristos in favoarea omului decazut nu putea sa exprime iubirea lui Dumnezeu Tatal pentru omenirea pierduta.
“Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu”. El L-a dat nu numai sa traiasca printre oameni, sa poarte pacatele lor ci sa moara ca jertfa pentru ei. El L-a dat omenirii pierdute. Domnul Hristos trebuia sa Se identifice pe Sine cu interesele si nevoile omenirii. El, care era una cu Dumnezeu, S-a legat de fiii oamenilor cu legaturi care nu aveau sa fie rupte niciodata. Domnului Hristos “nu-I este rusine sa-i numeasca frati” (Evrei 2,11). El este Jertfa noastra, Aparatorul nostru, Fratele nostru, purtand chipul nostru omenesc inaintea tronului Tatalui si care pentru vesnicie este una cu neamul omenesc pe care l-a rascumparat El, Fiul omului. Si toate acestea pentru ca pacatosul sa poata fi ridicat din ruina si degradarea pacatului spre a putea reflecta iubirea lui Dumnezeu si a se impartasi de bucuria sfintirii.
Pretul platit pentru mantuirea noastra, sacrificiul infinit pe care L-a facut Tatal nostru din ceruri dand pe Fiul Sau sa moara pentru noi trebuie sa trezeasca in noi idei foarte inalte despre ceea ce putem deveni prin Hristos. Pe masura ce inspiratul apostol Ioan privea inaltimea, adancimea si largimea iubirii lui Dumnezeu Tatal fata de lumea pierduta era cuprins de adorare si veneratie. Negasind un limbaj mai potrivit in care sa exprime maretia si gingasia acestei iubiri, el a chemat lumea intreaga s-o priveasca. “Vedeti ce dragoste ne-a aratat Tatal, sa ne numim copii ai lui Dumnezeu” (1 Ioan 3,1). Ce valoare da faptul acesta omului! Datorita pacatului fiii oamenilor au ajuns robi ai lui Satana. Prin credinta in jertfa ispasitoare a Domnului Hristos, fiii lui Adam pot deveni fii ai lui Dumnezeu. Luand asupra Sa natura noastra omeneasca, Domnul Hristos a inaltat omenirea. Cei pacatosi sunt astfel in pozitia in care : prin legatura cu Domnul Hristos : pot in adevar sa devina vrednici de numele de “fii ai lui Dumnezeu”.
O astfel de iubire este fara egal. Sa fim numiti copii ai imparatului ceresc! Pretioasa fagaduinta! Tema celei mai profunde meditatii! Iubirea fara seaman a lui Dumnezeu pentru o lume care nu L-a iubit! Gandul acesta are asupra sufletului o putere ce ii subjuga si aduce ratiunea in supunere fata de vointa lui Dumnezeu. Cu cat vom studia mai mult caracterul divin in lumina crucii de pe Golgota, cu atat vom vedea mai mult mila, gingasia si iertarea impletite cu nepartinirea si dreptatea si cu atat mai mult si mai clar vom discerne nenumaratele dovezi ale iubirii infinite si ale milei pline de gingasie care intrec cu mult dragostea si dorul unei mame pentru copilul ei neascultator.
 
Cap. 2 – Pacatosul are nevoie de Hristos
La inceput, omul a fost inzestrat cu puteri nobile si cu o minte bine echilibrata. Ca fiinta, el era desavarsit si in deplina armonie cu Dumnezeu. Gandurile lui erau curate, iar scopurile sale, sfinte. Dar prin neascultare, puterile sale au ajuns pervertite, iar egoismul a luat locul iubirii. Prin pacat, el a ajuns atat de slab, incat ii era imposibil, in propria sa putere, sa reziste puterii raului. El a devenit rob al lui Satana si ar fi ramas astfel pentru totdeauna, daca Dumnezeu n-ar fi intervenit in mod special. A fost scopul ispititorului de a zadarnici planul divin prin crearea omului si a umple pamantul cu vaiet si pustiire ca apoi, aratand spre toate aceste rele, sa le prezinte ca fiind rezultatul faptului ca Dumnezeu a creat pe om.
in starea sa de nevinovatie, omul traia intr-o fericita comuniune cu El, “in care sunt ascunse toate comorile intelepciunii si ale stiintei” (Coloseni 2,3). Dar dupa pacatuirea sa, el n-a mai putut gasi deloc bucurie in sfintenie si, ca urmare, a cautat sa se ascunda de prezenta lui Dumnezeu. Aceasta este inca starea inimii nerenascute. O astfel de inima nu este in armonie cu Dumnezeu, si, deci, nu gaseste nici o bucurie in comuniunea cu El. Pacatosul nu poate fi fericit in prezenta lui Dumnezeu si de aceea va ocoli, se va retrage din compania fiintelor sfinte. Daca i s-ar ingadui sa intre in ceruri, aceasta n-ar fi o bucurie pentru el. Spiritul iubirii neegoiste care domneste acolo : fiecare inima raspunzand inimii iubirii infinite : n-ar trezi nici un ecou in sufletul sau. Gandurile, interesele si motivele sale ar fi straine de cele ce determina actiunile fiintelor fara pacat care locuiesc acolo. El ar constitui o nota discordanta in armonia cerului. Pentru el, cerul ar fi un loc de tortura si ar dori sa se ascunda de Acela care este lumina si centrul bucuriei cerului. Nu este deci o hotarare arbitrara din partea lui Dumnezeu aceea de a exclude pe cei rai din ceruri, caci propria lor nevrednicie face imposibila prezenta lor acolo. Pentru ei, slava lui Dumnezeu ar fi un foc mistuitor. Ei ar prefera nimicirea numai ca sa poata fi ascunsi de fata Celui care a murit ca sa-i rascumpere.
Este imposibil sa scapam prin noi insine, din prapastia pacatului in care ne-am afundat. Inimile noastre sunt rele si nu le putem schimba. “Cum ar putea sa iasa dintr-o fiinta necurata un om curat? Nu poate sa iasa nici unul” (Iov 14,4). Caci “umblarea dupa lucrurile firii pamantesti este vrajmasie impotriva lui Dumnezeu, caci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu si nici nu poate sa se supuna” (Romani 8,7). Educatia, cultura, exercitarea vointei, eforturile omenesti : toate acestea au sfera lor de actiune, dar aici ele sunt cu totul fara putere. Ele pot produce o corecta comportare exterioara, dar nu pot schimba inima; ele nu pot curati izvoarele vietii. Trebuie sa existe o putere care sa lucreze dinauntru, o noua viata de sus, mai inainte ca oamenii sa poata fi schimbati de la pacat la sfintenie. Aceasta putere este Hristos. Numai harul Sau poate sa invioreze puterile fara viata ale sufletului si sa-l atraga spre Dumnezeu, spre sfintire.
Mantuitorul spunea: “Daca un om nu se naste din nou”, adica daca el nu primeste o inima noua, dorinte noi, scopuri si motive noi, care sa duca la o viata noua, el “nu poate vedea imparatia lui Dumnezeu” (Ioan 3,3). Ideea ca este necesara numai o dezvoltare a calitatilor bune care exista de la natura in om este o fatala inselaciune. “Caci omul firesc nu primeste lucrurile Duhului lui Dumnezeu, caci pentru el sunt o nebunie; si nici nu le poate intelege, pentru ca trebuiesc judecate duhovniceste” (1 Corinteni 2,14). “Nu te mira ca ti-am zis: ‘Trebuie sa va nasteti din nou’ ” (Ioan 3,7). Despre Domnul Hristos este scris: “in El era viata si viata era lumina oamenilor” (Ioan 1,4). El era singurul “Nume dat oamenilor, in care trebuie sa fim mantuiti” (Fapte 4,12).
Nu este suficient sa-ti dai seama de bunatatea plina de iubire a lui Dumnezeu, sa vezi bunavointa Lui si duiosia parinteasca a caracterului Sau. Nu este de ajuns sa discerni intelepciunea si dreptatea legii Sale, sa vezi ca ea este intemeiata pe principiul vesnic al iubirii. Apostolul Pavel a vazut toate acestea cand a exclamat: ” marturisesc prin aceasta ca Legea este buna”. “Asa ca Legea, negresit este sfanta, si porunca este sfanta, dreapta si buna”. Dar el a adaugat in amaraciunea si disperarea sufletului sau: “dar eu sunt pamantesc, vandut rob al pacatului” (Romani 7,16. 12. 14). El tanjea dupa curatirea si neprihanirea pe care era neputincios sa le dobandeasca prin sine insusi si aceasta l-a facut sa strige: “O, nenorocitul de mine! Cine ma va izbavi de acest trup de moarte?” (Romani 7,24). Acesta este strigatul care a izbucnit din inimile impovarate ale oamenilor din toate tarile si din toate veacurile. Nu este decat un singur raspuns pentru toti: “Iata mielul lui Dumnezeu, care ridica pacatul lumii” (Ioan 1,29).
Multe sunt simbolurile, pildele prin care Duhul lui Dumnezeu a cautat sa ilustreze acest adevar si sa-l faca clar sufletelor care tanjesc sa fie eliberate de povara vinovatiei. Cand, dupa ce a pacatuit inseland pe Esau, Iacob a fugit din casa tatalui sau, el se simtea apasat de greutatea vinovatiei sale. Singur si fugar cum era, despartit de tot ceea ce facea ca viata sa aiba valoare, sa-i fie draga, singurul gand care, mai presus de toate celelalte apasa asupra sufletului sau a fost temerea ca nu cumva pacatul sau sa-l fi despartit de Dumnezeu, fiind parasit de Providenta. in amaraciunea sa, el s-a culcat sa se odihneasca pe pamantul gol, avand in jurul sau numai dealurile singuratice, iar deasupra, stralucirea cerului acoperit de stele. Pe cand dormea, o lumina stranie i-a aparut in vis. Si iata, de pe pamantul pe care se odihnea o uriasa scara parea ca se inalta chiar pana la portile cerului, si pe ea ingerii lui Dumnezeu coborau si urcau, in timp ce de sus, din slava cerului, o voce divina s-a auzit rostind o solie de mangaiere si speranta. Astfel s-a facut cunoscut lui Iacob ceea ce raspundea nevoii si dorintei sufletului sau : un Mantuitor. Cu bucurie si recunostinta a vazut descoperindu-i-se o cale prin care el, un pacatos, putea fi readus in comuniune cu Dumnezeu. Scara tainica din visul sau reprezenta pe Domnul Hristos, singurul mijloc de comunicare dintre Dumnezeu si om.
Acesta este acelasi tablou la care Domnul Hristos S-a referit in convorbirea Sa cu Natanael, atunci cand a spus: “Veti vedea cerul deschis si pe ingerii lui Dumnezeu suindu-se si pogorandu-se peste Fiul omului” (Ioan 1,51). Prin caderea sa in pacat, omul s-a instrainat de Dumnezeu, iar pamantul a fost despartit de cer. Peste prapastia aceasta despartitoare nu poate exista nici un mijloc de comunicare. Dar prin Domnul Hristos pamantul este iarasi pus in legatura cu cerul. Prin meritele Sale, Domnul Hristos a facut un pod de legatura peste prapastia facuta de pacat, astfel incat ingerii slujitori sa intre din nou in relatie cu oamenii. Domnul Hristos este Acela care leaga pe omul cazut, in slabiciunea si neputinta sa, de Izvorul puterii infinite.
Zadarnice sunt visurile oamenilor spre progres, in zadar sunt toate silintele pentru inaltarea omenirii, atata timp cat acestia neglijeaza singura sursa a sperantei si ajutorului neamului omenesc cazut in pacat. Caci “orice ni se da bun si orice dar desavarsit este de sus, pogorandu-se de la Tatal luminilor” (Iacob 1,17). Fara Dumnezeu nu exista un caracter crestin desavarsit. Iar singura cale spre Dumnezeu este Domnul Hristos. El spune: “Eu sunt calea, adevarul si viata. Nimeni nu vine la Tatal decat prin Mine” (Ioan 14,6).
Inima iubirii divine tanjeste dupa copiii Sai de pe pamant cu o putere mai tare decat moartea. Dand pe Fiul Sau pentru noi, El ne-a daruit totul in acest unic dar. Viata, moartea si lucrarea de mijlocire a Mantuitorului, lucrarea ingerilor in favoarea noastra si suspinurile negraite ale Duhului Sfant si, mai presus de toate, Tatal lucrand totul prin toti, interesul necontenit al fiintelor ceresti : toate acestea sunt puse in slujba mantuirii oamenilor.
Sa contemplam deci sacrificiul uimitor adus pentru noi. Sa cautam sa intelegem si sa apreciem activitatea si energia pe care cerul le depune pentru castigarea celor pierduti si aducerea lor inapoi in casa Tatalui. Motive mai bune si mijloace mai puternice decat cele folosite nu s-ar putea pune niciodata in actiune; rasplata cea peste masura de mare pentru implinirea in dreptate a datoriei, bucuria cerului, societatea ingerilor, comuniunea si iubirea lui Dumnezeu si a Fiului Sau, inaltarea si dezvoltarea tuturor facultatilor noastre de-a lungul tuturor veacurilor : nu sunt toate acestea puternice stimulente si incurajari care sa ne determine sa aducem Creatorului si Rascumparatorului nostru o slujire pornita dintr-o inima plina de iubire?
Pe de alta parte, judecatile lui Dumnezeu rostite impotriva pacatului, o rasplata inevitabila, degradarea caracterului nostru si rasplatirea finala sunt prezentate in Cuvantul lui Dumnezeu spre a ne avertiza impotriva primejdiei de a sluji lui Satana.
Sa nu tinem seama oare de bunatatea lui Dumnezeu? Ce ar fi putut face El mai mult? Sa ne asezam deci intr-o buna si dreapta legatura cu El, care ne-a iubit si ne iubeste cu o dragoste uimitoare. Sa ne folosim deci cat mai mult de mijloacele harului care ne-au fost puse la dispozitie pentru ca sa fim transformati pana la deplina asemanare cu El si pentru a fi readusi in tovarasia ingerilor slujitori, in armonie si comuniune cu Tatal si cu Fiul.
 
 
Cap. 3 – Pocainta
Cum poate fi un om drept inaintea lui Dumnezeu? Cum poate pacatosul sa fie facut neprihanit? Numai prin Domnul Isus Hristos noi putem fi adusi in armonie cu Dumnezeu, cu sfintenia Lui. Dar cum putem veni la Domnul Hristos? Multi ridica aceeasi problema pentru care, in Ziua Cincizecimii, multimea, strapunsa in inima de vinovatia pacatului, a strigat: “Ce sa facem?” Primul cuvant al raspunsului lui Petru a fost: “Pocaiti-va” (Fapte 2,37.38). Altadata, la scurt timp dupa aceea, el a spus: “Pocaiti-va… si intoarceti-va la Dumnezeu, pentru ca sa vi se stearga pacatele” (Fapte 3,19).
Pocainta cuprinde in sine o adanca parere de rau de pacatele savarsite si o continua ferire de a le mai face. Noi nu vom renunta pe deplin la pacat pana cand nu vom ajunge sa simtim pacatosenia lui; pana cand nu vom ajunge sa-l parasim cu toata inima noastra, pana atunci nu se va produce adevarata schimbare in viata noastra.
Sunt multi aceia care dau gres in a intelege adevarata natura a pocaintei. Multora le pare rau ca au pacatuit si chiar ajung sa faca o schimbare vizibila in viata lor, aceasta pentru ca se tem ca pacatele lor vor aduce asupra-le suferinte. Dar nu aceasta este pocainta, in sensul biblic. Unii ca acestia deplang mai degraba suferinta decat pacatul. Aceasta era amaraciunea lui Esau cand a vazut ca a pierdut pentru totdeauna dreptul de intai nascut. Balaam, inspaimantat de ingerul care statea in calea sa cu sabia scoasa, si-a recunoscut vina de teama sa nu-si piarda viata; dar el nu manifesta o adevarata pocainta, o reala parere de rau pentru pacat, nici o intoarcere de la scopurile lui, nici scarba fata de ceea ce este rau. Iuda Iscarioteanul, dupa ce a vandut pe Domnul sau, a strigat: “Am pacatuit, caci am vandut sange nevinovat” (Matei 27,4).
Marturisirea aceasta a fost smulsa sufletului sau vinovat datorita unui simtamant teribil de condamnare si a unei teribile asteptari a judecatii. Urmarile actului sau il umpleau de groaza, dar nu era patruns de o durere profunda, zdrobitoare de inima pentru faptul ca a vandut pe Fiul nevinovat al lui Dumnezeu si a lepadat pe Sfantul lui Israel. Faraon, sub influenta plagilor trimise de Dumnezeu, a recunoscut pacatul sau numai pentru a scapa de continuarea pedepsei, dar s-a reintors la pozitia de sfidare a cerului de indata ce plagile au incetat. Toti acestia deplangeau rezultatele pacatului, dar nu erau zdrobiti pentru pacatul in sine.
insa atunci cand inima se supune influentei Duhului Sfant, constiinta va fi trezita, iar pacatosul va ajunge sa inteleaga ceva din profunzimea si sfintenia legii lui Dumnezeu, care este temelia guvernarii Sale in ceruri si pe pamant. “Lumina aceasta este adevarata Lumina care lumineaza pe orice om, venind in lume”, care lumineaza camarile tainice ale sufletului, iar lucrurile ascunse ale intunericului sunt aduse la lumina (Ioan 1,9). Simtamantul vinovatiei pune stapanire pe minte si inima. Pacatosul intelege acum dreptatea lui Dumnezeu si ii este groaza sa apara, in vinovatia si intinarea lui, inaintea Celui care cerecteaza inimile. El vede iubirea lui Dumnezeu, frumusetea sfinteniei si bucuria curatiei; el doreste atunci din inima sa fie curatit si readus in legatura cu cerul.
Rugaciunea lui David, dupa caderea sa, ilustreaza natura adevaratei cainte pentru pacatul savarsit. Pocainta sa a fost sincera si profunda. El n-a facut nimic ca sa-si micsoreze vina; rugaciunea sa n-a fost nicidecum inspirata de dorinta de a scapa de amenintarea judecatii. David a vazut grozavia pacatului sau; si-a dat seama de josnicia sufletului sau si ii era scarba de pacatul sau. El s-a rugat nu numai pentru iertare, ci si pentru curatia inimii. El tanjea dupa bucuria sfintirii : spre a fi iarasi in armonie si comuniune cu Dumnezeu. Iata limbajul sufletului sau apasat:
“Ferice de cel cu faradelegea iertata; si de cel cu pacatul acoperit! Ferice de omul caruia nu-i tine in seama Domnul nelegiuirea, si in duhul caruia nu este viclenie!” Psalmul 32,1.2. “Ai mila de mine, Dumnezeule, in bunatatea Ta! Dupa indurarea Ta cea mare, sterge faradelegile mele! Caci imi cunosc bine faradelegile, si pacatul meu sta necurmat inaintea mea Curateste-ma cu isop, si voi fi curat; spala-ma si voi fi mai alb decat zapada Zideste in mine o inima curata, Dumnezeule , pune in mine un duh nou si statornic! Nu ma lepada de la fata Ta, si nu lua de la mine Duhul Tau cel Sfant. Da-mi iarasi bucuria mantuirii Tale; si sprijineste-ma cu un duh de bunavointa! Izbaveste-ma de vina sangelui varsat, si limba mea va lauda indurarea Ta!” Psalmul 51,1-14
Nu sta in puterea noastra sa dam pe fata o astfel de pocainta; ea se dobandeste numai prin Domnul Hristos, care S-a inaltat la cer si a dat daruri oamenilor.
Dar tocmai aici, in acest punct, multi pot gresi si, de aceea, nu mai ajung sa primeasca ajutorul pe care Domnul Hristos doreste sa li-l dea. Acestia gandesc ca nu pot veni la Domnul Hristos pana cand mai intai nu se pocaiesc si ca pocainta ii pregateste pentru iertarea pacatelor lor. Este adevarat ca pocainta precede iertarea pacatelor; caci numai inima zdrobita si smerita va simti nevoia unui Mantuitor. Dar oare trebuie ca pacatosul sa astepte pana cand va fi pocait si numai dupa aceea sa vina la Domnul Isus? Trebuie oare sa facem din pocainta un obstacol intre pacatos si Mantuitor?
Sfanta Scriptura nu ne invata ca pacatosul trebuie ca mai intai sa se pocaiasca si numai dupa aceea va putea sa dea curs invitatiei Domnului Hristos: “Veniti la Mine, toti cei truditi si impovarati si Eu va voi da odihna” (Matei 11,28).
Ceea ce conduce pe pacatos la adevarata pocainta este puterea mantuitoare a Domnului Hristos. Apostolul Petru clarifica aceasta problema in cuvantul adresat iudeilor cand zice: “Pe acest Isus, Dumnezeu L-a inaltat cu puterea Lui, si L-a facut Domn si Mantuitor, ca sa dea lui Israel pocainta si iertarea pacatelor” (Fapte 5,31). Noi nu putem nicidecum sa ne pocaim fara ca Duhul lui Hristos sa trezeasca constiinta, dupa cum nu putem fi iertati de pacatele noastre fara Domnul Hristos.
Domnul Hristos este izvorul oricaror impulsii bune. Numai El poate sadi in inima vrajmasie fata de pacat. Orice dorinta dupa adevar si curatie, convingerea cu privire la propria noastra pacatosenie constituie dovada faptului ca Duhul Sau Sfant lucreaza in inimile noastre.
Domnul Hristos spunea: “Si dupa ce voi fi inaltat de pe pamant, voi atrage la Mine pe toti oamenii” (Ioan 12,32). Domnul Hristos trebuie sa fie descoperit pacatosului ca Mantuitor care a murit pentru pacatele lumii. Privind la Mielul lui Dumnezeu inaltat pe crucea Golgotei, taina mantuirii incepe sa se descopere mintii noastre, iar bunatatea lui Dumnezeu ne conduce la pocainta. Prin moartea Sa pentru cei pacatosi, Domnul Hristos a dat pe fata o iubire mai presus de intelegerea noastra. Pe masura ce pacatosul o contempla, dragostea aceasta ii induioseaza inima, ii impresioneaza mintea si ii conduce sufletul la cainta.
Este adevarat ca, uneori, oamenii incep sa se rusineze de caile lor pacatoase si se lasa de unele din obiceiurile lor rele, inainte de a fi constienti de faptul ca sunt atrasi spre Hristos. Dar ori de cate ori acestia depun eforturi de a produce o reforma in viata lor dintr-o dorinta sincera de a face ceea ce este drept, puterea lui Hristos este aceea care-i determina la aceasta. O influenta mai presus de cunoasterea lor lucreaza asupra sufletului, constiinta este trezita, iar manifestarea vietii lor este schimbata in bine. in timp ce Domnul Hristos ii atrage sa priveasca la crucea Sa, sa priveasca pe Acela care a fost pironit pentru pacatele lor, poruncile lui Dumnezeu revin in constiinta. Stricaciunea vietii lor si pacatul adanc inradacinat in suflet le sunt descoperite. Ei incep atunci sa inteleaga ceva din neprihanirea Domnului Hristos si exclama: “Ce este oare pacatul, ca a trebuit sa ceara un sacrificiu atat de mare pentru mantuirea victimelor lui? Toata aceasta dragoste, toata aceasta suferinta, toata aceasta umilinta au fost oare necesare pentru ca noi sa nu pierim, ci sa avem viata vesnica?”
Pacatosul se poate opune acestei iubiri divine, el poate refuza sa se lase atras de Hristos; dar daca nu se va opune, atunci va fi atras de Hristos. intelegerea Planului de Mantuire ii va conduce la piciorul crucii in adanca pocainta de pacatele sale, care au pricinuit suferintele Fiului mult iubit al lui Dumnezeu.
Aceasta vointa divina care lucreaza asupra lucrurilor din natura vorbeste si inimilor oamenilor, dand nastere in fiinta lor unei dorinte inexprimabile dupa ceva care le lipseste. Lucrurile firii, ale pacatului nu-i mai satisfac. Duhul lui Dumnezeu ii indeamna mereu sa caute numai acele lucruri care le pot da pace si liniste : harul lui Hristos, bucuria sfintirii. Prin mijloace vazute si nevazute, Mantuitorul nostru lucreaza continuu ca sa atraga inimile oamenilor de la placeri care nu satisfac, placeri ale pacatului, la binecuvantarile vesnice pe care le pot primi in Hristos. Tuturor acestor suflete care cauta in van sa bea din fantanile fara apa ale pacatului li se adreseaza chemarea divina: “Celui ce ii este sete, sa vina, cine vrea, sa ia apa vietii fara plata” (Apocalips 22,17).
Voi, care simtiti in inimile voastre dorinta dupa ceva mai bun decat poate oferi lumea pacatului, recunoasteti aceasta dorinta a sufletului vostru ca fiind vocea lui Dumnezeu! Cereti de la El sa va dea pocainta, rugati-L sa va descopere pe Domnul Hristos in nemarginita Lui dragoste si desavarsita curatie. in viata Domnului Hristos principiile legii lui Dumnezeu, iubirea fata de Dumnezeu si oameni, au fost in mod desavarsit exemplificate. Bunatatea, iubirea neegoista constituiau viata Sa. Numai cand privim la El si cand lumina fetei Mantuitorului nostru se revarsa asupra noastra, numai atunci ajungem sa vedem pacatosenia inimilor noastre.
Ca si Nicodim altadata, poate ca si noi ne amagim cu ideea ca viata noastra este dreapta, iar caracterul nostru moral este corect, tragand concluzia ca nu trebuie sa ne mai umilim inima inaintea lui Dumnezeu, asemenea pacatosului de rand. Cand insa lumina de la Domnul Hristos lumineaza sufletele noastre, numai atunci putem vedea cat suntem de pacatosi, numai atunci putem recunoaste egoismul faptelor noastre si vrajmasia noastra impotriva lui Dumnezeu, care au manjit fiecare act al vietii. Atunci vom intelege ca neprihanirea noastra este cu adevarat asemenea unor carpe murdare si ca numai sangele Domnului Hristos ne poate curati de orice intinaciune a pacatului si ne poate reinnoi inimile facandu-le ca a Lui.
O singura raza a slavei lui Dumnezeu, o singura licarire a curatiei Domnului Hristos care patrund in suflet fac ca fiecare pata de necuratie sa apara dureros de clar descoperind diformitatea si defectele caracterului omenesc. Aceasta va pune in evidenta dorintele nesfintite, necredinciosia inimii si necuratia buzelor. Actele de neascultare ale pacatosului, prin care acesta desconsidera legea lui Dumnezeu ca fiind fara valoare, ii sunt infatisate privirii si intelegerii, iar spiritul sau este coplesit si mahnit sub influenta cercetatoare a Duhului lui Dumnezeu. El se dezgusta de sine insusi atunci cand vede caracterul curat si fara pata al Domnului Hristos.
Cand profetul Daniel a privit slava ce inconjura pe solul ceresc care a fost trimis la el, a fost coplesit de simtamantul propriei sale slabiciuni si imperfectiuni. Descriind efectul acestei scene minunate el spune: “Puterile m-au lasat, culoarea mi s-a schimbat, fata mi s-a slutit si am pierdut orice vlaga” (Daniel 10,8). Sufletul miscat in acest fel va uri egoismul, va detesta iubirea de sine si va cauta : prin neprihanirea Domnului Hristos : acea curatie a inimii care este in armonie cu legea lui Dumnezeu si cu caracterul Domnului Hristos.
Apostolul Pavel spune ca “cu privire la neprihanirea pe care o da legea” : in ceea ce priveste faptele exterioare : el era “fara prihana” (Filipeni 3,6); dar atunci cand a inteles caracterul spiritual al legii, s-a recunoscut ca pacatos. Judecand dupa litera legii, asa cum oamenii o aplica manifestarii exterioare a vietii, el s-a abtinut de la pacat; dar cand a privit in profunzimea preceptelor sfinte, el s-a vazut pe sine asa cum il vedea Dumnezeu si atunci s-a plecat in umilinta si si-a marturisit vina. El a declarat: “Odinioara, fiindca eram fara lege, traiam; dar cand a venit porunca, pacatul a inviat, si eu am murit” (Romani 7,9). Cand el a inteles natura spirituala a legii, pacatul i-a aparut in toata hidosenia lui, iar pretuirea de sine a disparut.
Dumnezeu nu considera toate pacatele ca find egale; exista grade de vinovatie, in aprecierea Sa, ca si in cea a omului; dar oricat de neinsemnat ar parea in ochii oamenilor un pacat sau altul, nici un pacat nu este mic inaintea lui Dumnezeu. Judecata omului este partinitoare, nedesavarsita, dar Dumnezeu apreciaza toate lucrurile asa cum sunt in realitate. De pilda, un betiv este dispretuit si i se spune ca pacatul sau il va exclude din imparatia cerurilor; in timp ce mandria, egoismul si lacomia raman, prea adesea, nemustrate. Totusi, aceste pacate sunt in mod deosebit ofensatoare pentru Dumnezeu, pentru ca sunt contrare bunatatii caracterul Sau, acelei iubiri neegoiste care formeaza atmosfera lumilor necazute in pacat. Cel care cade in unele pacate grele poate ajunge sa aiba un simtamant de rusine, sa-si vada nimicnicia si sa simta nevoia dupa harul lui Hristos, dar mandria nu simte aceasta nevoie si, in acest fel, ea inchide inima in fata Domnului Hristos si a binecuvantarilor nespus de mari pe care El a venit sa ni le dea.
Sarmanul vames din parabola Domnului, care se ruga: “Dumnezeule, ai mila de mine, pacatosul” (Luca 18,13), se socotea pe sine ca un om foarte rau, foarte pacatos, si ceilalti il vedeau in aceeasi lumina; dar el a ajuns sa-si dea seama de nevoia lui spirituala si a venit inaintea lui Dumnezeu cu povara de vinovatie si rusine, implorand mila Sa. Inima sa era deschisa ca Duhul lui Dumnezeu sa-Si faca lucrarea si sa-l elibereze de sub puterea pacatului. Rugaciunea fariseului mandru si increzator in propria sa neprihanire a aratat ca inima sa era inchisa influentei Duhului Sfant. Datorita departarii de Dumnezeu, el nu avea simtamantul propriei nelegiuiri in contrast cu desavarsirea sfinteniei divine. El nu simtea nici o nevoie si de aceea n-a primit nimic.
Daca ajungi sa-ti dai seama de pacatosenia ta, nu astepta sa te faci singur mai bun. Sunt multi aceia care gandesc ca nu sunt destul de buni pentru a veni la Domnul Hristos. Astepti sa devii mai bun prin propriile tale eforturi? “Poate un etiopean sa-si schimbe pielea, sau un pardos sa-ti schimbe petele? Tot asa, ati putea voi sa faceti binele, voi care sunteti deprinsi sa faceti raul?” (Ieremia 13,23). Ajutorul nostru este numai in Dumnezeu. Noi nu trebuie sa asteptam convingeri mai temeinice sau ocazii mai bune sau caractere mai sfinte. Prin noi insine nu putem face nimic. Noi trebuie sa venim la Hristos asa cum suntem.
Dar nimeni sa nu se amageasca pe sine cu gandul ca Dumnezeu, in marea Sa iubire si mila, va mantui chiar si pe cei care au respins harul Sau. Pacatosenia nespus de mare a pacatului poate fi inteleasa numai in lumina crucii de pe Golgota. Cei care sustin ca Dumnezeu este prea bun ca “sa arunce afara” pe cei pacatosi, sa privasca Golgota. Ea a avut loc pentru ca n-a existat o alta cale prin care omul sa poata fi manuit, pentru ca fara acest sacrificiu era imposibil pentru neamul omenesc sa scape de puterea manjitoare a pacatului si sa fie readus in comuniune cu fiintele sfinte : pentru ca era imposibil pentru ei sa devina partasi vietii spirituale : de aceea, Domnul Hristos a luat asupra Sa vinovatia neascultarii si a suferit in locul pacatosului. Iubirea, suferintele si moartea Fiului lui Dumnezeu marturisesc despre teribila grozavie a pacatului si declara ca nu exista nici o alta scapare de sub puterea lui, nici o speranta pentru o viata mai inalta decat prin supunerea inimii noastre Domnului Hristos.
Adesea, cei care nu doresc sa vina la pocainta se scuza spunand despre cei ce marturisesc a fi crestini: “Eu sunt tot asa de bun ca si ei. Ei nu sunt mai altruisti, mai supusi sau mai prevazatori in comportamentul lor de cum sunt eu. Ei sunt tot atat de mult iubitori de placeri si necumpatati ca si mine”. in acest fel ei fac din greselile altora o scuza pentru propria lor neglijare a datoriei. Dar pacatele si defectele altora nu pot fi o scuza pentru nimeni, caci Domnul Dumnezeu nu ne-a dat ca model niste fiinte omenesti gresite. Fiul nepatat al lui Dumnezeu ne-a fost dat ca exemplu, iar aceia care se plang de comportarea rea a celor ce marturisesc a fi crestini ar trebui sa fie exemple de vietuire mai buna si mai nobila. Daca ei au o conceptie asa de inalta despre ceea ce inseamna a fi crestini, nu este oare pacatul lor cel putin tot atat de mare? Ei stiu ceea ce este drept si totusi refuza sa faca.
Feriti-va de o indelungata amanare! Nu lasati la o parte lucrarea de parasire a pacatelor si de cautare a curatiei de inima prin Domnul Hristos. Aici au gresit mii si mii de oameni spre pierzarea lor vesnica. Nu vreau sa staruiesc aici asupra scurtimii si nesigurantei vietii; dar exista un teribil pericol : un pericol insuficient de bine inteles : in a tot amana ascultarea de vocea Duhului Sfant al lui Dumnezeu si a alege a trai viata cea fara pacat, caci de fapt aceasta este in realitate cauza care produce amanarea. Pacatul, oricat de mic ar fi el considerat, nu poate fi ingaduit decat cu primejdia pierderii vesnice. Lucrul pe care nu ajungem sa-l biruim ne va birui el pe noi si va lucra la pierderea noastra vesnica.
Adam si Eva au cautat sa-si linisteasca vocea constiintei, ca un lucru de o asa mica importanta de a manca din fructul oprit nu putea avea urmari asa de teribile ca cele aratate de Dumnezeu. Dar acest lucru mic, neinsemnat a constituit calcarea legii sfinte si de neschimbat a lui Dumnezeu, a separat pe om de Dumnezeu, a deschis porti largi mortii si a adus vaiuri negandite asupra lumii. Veac dupa veac se ridica de pe pamantul nostru un strigat continuu de jale, si intreaga creatiune geme si suspina ca o consecinta a neascultarii omului. Chiar cerul a simtit efectele rascularii lui impotriva lui Dumnezeu. Golgota sta ca un monument al aducerii aminte a sacrificiului nespus de mare ce a fost cerut ca ispasire pentru calcarea legii divine. Sa nu consideram deci pacatul ca fiind un lucru neinsemnat.
Orice fapta de nelegiuire, orice neglijare sau respingere a harului lui Hristos are repercursiuni asupra celui in cauza; acestea impietresc inima, pervertesc vointa, intuneca intelegerea si nu numai ca te fac mai putin dispus, dar si mai putin capabil sa te supui blandelor indemnuri ale Duhului Sfant al lui Dumnezeu.
Multi cauta sa-si linisteasca constiinta tulburata gandind ca pot schimba cursul vietii lor rele atunci cand doresc sa faca acest lucru, ca pot sa trateze cu usurinta invitatiile harului lui Dumnezeu si totusi sa fie din nou impresionati de ele. Ei gandesc ca dupa ce au dispretuit Duhul harului, dupa ce au ales sa-si aseze influenta de partea lui Satana, la un moment dat, constransi de imprejurari extreme, isi pot schimba cursul vietii. Dar acest lucru nu este asa de usor de realizat. Experienta, educatia din tot cursul vietii au modelat in asa masura caracterul, incat in asemenea imprejurari putini mai sunt aceia care doresc sa fie schimbati dupa chipul Domnului Hristos.
Chiar numai o singura trasatura rea de caracter, o singura dorinta pacatoasa cultivata perseverent vor face : in cele din urma : fara efect puterea Evangheliei. Orice ingaduinta pacatoasa adanceste aversiunea sufletului fata de Dumnezeu. Pacatosul care da pe fata o indiferenta totala fata de adevarul divin va culege ceea ce a semanat. in toata Biblia nu gasim un avertisment mai serios adresat celor care trateaza cu usurinta raul decat cuvintele inteleptului, care spune ca “cel rau este prins in insasi nelegiuirea lui” (Proverbe 5,22).
Domnul Hristos este gata sa ne elibereze de pacat, dar El nu forteaza niciodata vointa; si daca prin pacatuire continua, vointa a ajuns cu totul robita si noi nu dorim sa ne eliberam si nu vrem sa primim harul Sau, ce ar putea face El mai mult? Ne-am nimicit singuri prin respingerea hotarata a iubirii Sale. “Iata ca acum este vremea potrivita; iata ca acum este ziua mantuirii” (2 Corinteni 6,2). “Astazi, daca auziti glasul Lui, nu va impietriti inimile” (Evrei 3,7.8). “Omul se uita la ceea ce izbeste ochii, dar Domnul se uita la inima” : inima omeneasca, cu sentimentele ei contradictorii de bucurie si necaz; inima ratacitoare si schimbatoare este salasul multor necuratii si inselaciuni (1 Samuel 16,7). Domnul insa cunoaste motivele, intentiile si scopurile ei. Veniti la El cu inimile manjite, asa cum sunt! Asemenea psalmistului, deschideti larg camarile inimii voastre inaintea ochiului atoatevazator, spunand: “Cerceteaza-ma, Dumnezeule, si cunoaste-mi inima! incearca-ma si cunoaste-mi gandurile. Vezi daca sunt pe o cale rea si du-ma pe calea vesniciei” (Psalmul 139,23.24).
Multi accepta religia numai cu mintea, o forma a sfintirii, pe cand inima nu este curata. Rugaciunea noastra ar trebui sa fie insa: “Zideste in mine o inima curata, Dumnezeule, pune in mine un duh nou si statornic” (Psalmul 51,10). Ocupati-va in mod sincer de mantuirea voastra! Fiti tot asa de zelosi si de staruitori in aceasta, cum ati fi daca viata aceasta trecatoare v-ar fi in primejdie! Problema aceasta trebuie rezolvata intre Dumnezeu si voi insiva, rezolvata pentru vesnicie. Numai o falsa speranta, si nimic mai mult va constitui ruina voastra.
Studiati Cuvantul lui Dumnezeu cu multa rugaciune! Acest Cuvant prezinta inaintea voastra legea lui Dumnezeu si viata Domnului Hristos, marile principii ale sfintirii, fara de care “nimeni nu va vedea pe Dumnezeu” (Evrei 12,14). Cuvantul lui Dumnezeu convinge de pacat; el descopera in mod clar calea mantuirii. Dati-i ascultare, caci este vocea lui Dumnezeu care vorbeste inimii voastre!
Cand ajungeti sa vedeti grozavia pacatului, cum si pe voi insiva, asa cum sunteti in realitate, nu disperati! Domnul Hristos a venit sa mantuiasca pe cei pacatosi. Noi nu trebuie sa-L impacam pe Dumnezeu cu noi, ci : o, minunata iubire! : “Dumnezeu era in Hristos, impacand lumea cu Sine” (2 Corinteni 5,19). El doreste nespus de mult sa castige pentru Sine : prin iubirea Sa : inimile copiilor Sai instrainati de El. Nici un parinte pamantesc nu poate fi atat de rabdator cu greselile si scaderile copiilor sai, asa cum este Dumnezeu cu aceia pe care-i cauta sa-i mantuiasca. Nimeni nu poate mijloci cu atata caldura pentru cel pacatos. Buzele omenesti n-au adresat niciodata invitatii asa de iubitoare celor ratacitori, asa cum face El. Toate fagaduintele Sale, toate avertizarile Sale nu sunt decat suspinurile iubirii Sale nemarginite.
Cand Satana vine si-ti sopteste ca esti un mare pacatos, priveste in sus, spre Rascumparatorul tau si vorbeste despre meritele Sale! Privind la lumina Sa vei fi ajutat. Recunoaste-ti pacatele, dar spune vrajmasului ca “Hristos insusi a venit in lume ca sa mantuiasca pe cei pacatosi” si ca tu vei putea fi salvat prin iubirea Lui nemarginita (1 Timotei 1,15). Domnul Isus a pus lui Simon o intrebare cu privire la cei doi datornici. Unul datora domnului sau o mica suma de bani, iar altul ii datora o suma imensa, dar el i-a iertat pe amandoi. Domnul Hristos a intrebat apoi pe Simon: care dintre cei doi datornici va iubi mai mult pe domnul sau. Simon a raspuns: “Socotesc ca acela caruia i-a iertat mai mult” (Luca 7,43). Noi am fost mari pacatosi, dar Domnul Hristos a murit pentru ca sa putem fi iertati. Meritele jertfei Sale sunt cu totul indestulatoare pentru a fi prezentate Tatalui in favoarea noastra. Aceia carora le-a iertat mult il vor iubi mult si vor sta aproape de tronul Sau, laudandu-L pentru iubirea Sa cea mare si pentru sacrificiul Sau suprem. Numai atunci cand vom intelege pe deplin dragostea lui Dumnezeu, numai atunci vom intelege mai bine uraciunea si grozavia pacatului. Cand ajungem sa vedem lungimea scarii care a fost coborata pentru noi, cand intelegem ceva din sacrificiul infinit pe care Domnul Hristos l-a facut in favoarea noastra, numai atunci inima se topeste de duiosie si cainta.
 
 
Cap. 4 – Marturisirea pacatelor
“Cine isi ascunde faradelegile nu propaseste, dar cine le marturiseste si se lasa de ele, capata indurare” (Proverbe 28,13).

Conditiile pentru obtinerea milei lui Dumnezeu sunt simple, drepte si rationale. Domnul Dumnezeu nu cere de la noi sa facem unele lucruri greu de indeplinit pentru a putea primi iertarea de pacat. Nu este nevoie sa facem pelerinaje lungi si obositoare sau sa ne supunem unor penitente dureroase spre a recomanda astfel fiinta noastra Dumnezeului cerului sau pentru a ispasi in acest fel pacatele noastre; pentru ca acela care marturiseste si paraseste pacatul sau capata indurare.
Apostolul spune: “Marturisiti-va unii altora pacatele si rugati-va unii pentru altii, ca sa fiti vindecati”. (Iacob 5,16). Marturisiti-va pacatele lui Dumnezeu, singurul care le poate ierta, si marturisiti-va greselile unii altora! Daca ai jignit, ai facut vreun rau prietenului sau aproapelui tau, trebuie sa-ti recunosti greseala, iar datoria lui este sa te ierte. Apoi trebuie sa ceri iertare de la Dumnezeu, pentru ca fratele pe care l-ai ranit este proprietatea lui Dumnezeu si, ranindu-l, ai pacatuit impotriva Creatorului si Rascumparatorului sau. Cazul este adus apoi in fata singurului si adevaratului Mijlocitor, marele nostru Preot, care “in toate lucrurile a fost ispitit ca si noi, dar fara pacat”, care are “mila de slabiciunile noastre” si care poate sa ne curateasca de orice intinaciune (Evrei 4,15).
Aceia care nu si-au umilit inimile inaintea lui Dumnezeu, recunoscandu-si vinovatia, nu au indeplinit inca prima conditie spre a fi primiti de El. Daca n-am experimentat lucrul acesta, n-am trait acea pocainta de care nimanui nu-i va parea rau vreodata si daca nu ne-am marturisit pacatele cu o reala umilinta si zdrobire de suflet, scarbiti de nelegiuirea noastra, atunci nu am cautat cu adevarat iertarea pacatelor; si daca niciodata n-am cautat-o, atunci niciodata nu vom gasi pacea lui Dumnezeu. Singurul motiv pentru care noi nu dobandim iertarea pacatelor din trecut este acela ca nu suntem dispusi sa ne umilim inimile si sa ne supunem conditiilor aratate in Cuvantul adevarului. Cu privire la aceasta problema ne sunt date instructiuni clare. Marturisirea pacatelor, publica sau particulara, ar trebui sa fie o exprimare libera si din toata inima. Ea nu trebuie sa fie impusa pacatosului. Ea nu trebuie facuta intr-un mod usuratic si nepasator si nici nu trebuie sa fie obtinuta cu sila de la aceia care n-au ajuns sa-si dea seama de caracterul josnic al pacatului. Marturisirea care, insa, este o revarsare a adancului fiintei noastre gaseste calea spre Dumnezeu, spre mila Sa nemasurata. Psalmistul spune: “Domnul este aproape de cei cu inima infranta, si mantuieste pe cel cu duhul zdrobit” (Psalmul 34,18).
Adevarata marturisire are totdeauna un caracter deosebit si recunoaste pacatul pe nume. Pacatele pot fi de o asa natura incat trebuiesc marturisite numai lui Dumnezeu; pot fi din cele ce trebuie sa fie marturisite celor carora le-am adus vatamare, sau pot avea un caracter public si deci va trebui sa fie marturisite public. Dar oricum ar fi marturisirea, ea trebuie sa fie categorica, bine definita si la subiect, recunoscand pe nume pacatele de care cel gresit s-a facut vinovat.
in zilele lui Samuel, israelitii s-au abatut de la Dumnezeu. Ei au ajuns sa sufere consecintele pacatului lor; pentru ca au pierdut credinta in Dumnezeu, si-au pierdut increderea in puterea si intelepciunea Lui de a conduce natiunea lor, au pierdut increderea in maiestria Lui de a apara si duce la bun sfarsit cauza Sa. Ei au intors spatele Marelui Carmuitor al universului si au dorit sa fie condusi la fel cum erau conduse natiunile din jurul lor. inainte ca sa gaseasca pace, ei au facut aceasta marturisire clara: “…la toate pacatele noastre am mai adaugat si pe acela de a cere un imparat pentru noi”
(1 Samuel 12,19). Acesta era pacatul de care se faceau vinovati, si acest pacat trebuia marturisit. Pacatul nerecunostintei apasa asupra sufletelor lor si ii despartea de Dumnezeu.
Marturisirea pacatelor nu va fi primita de Dumnezeu daca nu este insotita de o pocainta sincera si de reforma. Trebuie sa se vada o schimbare hotarata in viata; orice lucru care constituie o ofensa la adresa lui Dumnezeu trebuie dat la o parte. Aceasta va fi urmarea unei adevarate cainte, a unei adevarate pareri de rau pentru pacat. Lucrarea pe care o avem de facut este foarte clar asezata inaintea noastra: “Spalati-va deci si curatiti-va! Luati dinaintea ochilor Mei faptele rele pe care le-ati facut! incetati sa mai faceti raul! invatati-va sa faceti binele, cautati dreptatea, ocrotiti pe cel asuprit; faceti dreptate orfanului, aparati pe vaduva” (Isaia 1,16.17). “Daca da inapoi zalogul, intoarce ce a rapit, urmeaza invataturile care dau viata si nu savarseste nici o nelegiuire, va trai negresit si nu va muri” (Ezechiel 33,15). Apostolul Pavel, vorbind despre lucrarea pocaintei, spune: “Caci uite, tocmai intristarea aceasta a voastra dupa voia lui Dumnezeu, ce framantare a trezit in voi! Si ce cuvinte de dezvinovatire! Ce manie! Ce frica! Ce dorinta aprinsa! Ce ravna! Ce pedeapsa! in toate voi ati aratat ca sunteti curati in privinta aceasta” (2 Corinteni 7,11).
Cand pacatul a distrus in om simtul moral, cel gresit nu va mai vedea defectele caracterului sau si nici nu-si va mai da seama de grozavia pacatului pe care l-a comis. Daca pacatosul nu se supune puterii convingatoare a Duhului Sfant, el ramane aproape orb fata de pacatul sau. Atunci marturisirea sa nu este sincera si nici serioasa. Pentru fiecare pacat recunoscut el prezinta o scuza, declarand ca daca n-ar fi fost anumite imprejurari, el n-ar fi facut aceasta sau aceea pentru care este mustrat.
Dupa ce Adam si Eva au mancat din pomul oprit, au fost cuprinsi de un simtamant de rusine si teama. La inceput, singurul lor gand a fost cum sa se scuze pentru pacat si cum sa scape de teribila condamnare la moarte. Cand Domnul i-a intrebat cu privire la pacatul lor, Adam a raspuns aruncand vina in parte asupra lui Dumnezeu si in parte asupra tovarasei lui: “Femeia pe care mi-ai dat-o ca sa fie langa mine, ea mi-a dat din pom si am mancat”. Femeia, la randul ei, a aruncat vina asupra sarpelui zicand: “Sarpele m-a amagit, si am mancat din pom” (Geneza 3,12.13). De ce ai facut sarpele? De ce i-ai ingaduit sa vina in gradina Edenului? Acestea au fost intrebarile cuprinse in scuza ei pentru pacatul savarsit, aruncand astfel asupra lui Dumnezeu responsabilitatea caderii lor in pacat. Spiritul indreptatirii de sine isi are originea in tatal minciunii si a fost dat pe fata de toti fiii si fiicele lui Adam. Marturisirile de acest fel nu sunt inspirate de Duhul Sfant si nu vor fi primite de Dumnezeu. Adevarata pocainta va conduce pe pacatos sa-si vada vinovatia si s-o recunoasca fara viclenie sau ipocrizie. Asemenea sarmanului vames, neindraznind sa-si ridice ochii spre cer, el va striga: “Doamne, fii milostiv mie, pacatosul”. Iar aceia care isi recunosc vinovatia vor fi iertati si indreptatiti, pentru ca Domnul Hristos va pleda cu sangele Sau in favoarea celui cu adevarat pocait.
Exemplele de adevarata pocainta si umilinta pe care le gasim in Cuvantul lui Dumnezeu dau pe fata un spirit de reala marturisire in care nu exista nici o scuza pentru pacat si nici o incercare de indreptatire de sine. Apostolul Pavel n-a incercat sa ascunda nimic; el infatiseaza pacatul sau in cele mai negre culori, fara a incerca sa-si usureze vina. El spune: “Am aruncat in temnita pe multi sfinti, caci am primit puterea aceasta de la preotii cei mai de seama; si, cand erau osanditi la moarte, imi dadeam si eu votul impotriva lor. I-am pedepsit adesea in toate sinagogile si imi dadeam toate silintele ca sa-i fac sa huleasca. in pornirea mea nebuna impotriva lor, ii prigoneam pana in cetatile straine” (Fapte 26,10.11). El n-a ezitat sa declare: “Hristos Isus a venit in lume ca sa mantuiasca pe cei pacatosi, dintre care cel dintai sunt eu” (1 Timotei 1,15).
Inima smerita si zdrobita, supusa printr-o pocainta adevarata, va aprecia iubirea lui Dumnezeu si valoarea jertfei de pe Golgota. Dupa cum un fiu se marturiseste unui tata iubitor, tot asa si cel ce se caieste cu adevarat va aduce toate pacatele sale inaintea lui Dumnezeu. Este scris: “Daca ne marturisim pacatele, El este credincios si drept, ca sa ne ierte pacatele si sa ne curateasca de orice nelegiuire” (1 Ioan 1,9).
 
 
Cap. 5 – Consacrarea sau predarea de sine
Fagaduinta lui Dumnezeu ne spune ca “Ma veti cauta, si Ma veti gasi, daca Ma veti cauta cu toata inima” (Ieremia 29,13).
intreaga noastra inima trebuie sa se supuna lui Dumnezeu; daca nu, nici o schimbare nu se va produce in noi prin care sa fim facuti iarasi asemenea Lui. Din fire noi suntem instrainati de Dumnezeu. Duhul Sfant descrie starea aceasta a noastra in urmatoarele cuvinte: “morti in greselile si in pacatele noastre”. “Tot capul este bolnav si toata inima sufera de moarte. Din talpi pana-n crestet, nimic nu-i sanatos; ci numai rani, vanatai si carne vie, nestoarse, nelegate si nealinate cu untdelemn.” Noi suntem tinuti cu putere in cursa lui Satana, “de care au fost prinsi ca sa-i faca voia” (Efeseni 2,1; Isaia 1,5,6; 2 Timotei 2,26). Dumnezeu doreste sa ne vindece si sa ne elibereze. Dar pentru ca aceasta cere o transformare completa, o reinnoire a intregii noastre naturi, trebuie sa ne supunem pe deplin lui Dumnezeu.
Lupta impotriva eului personal este cea mai mare si cea mai grea din cate s-au vazut vreodata. Supunerea eului si renuntarea noastra totala pentru Dumnezeu cer stradanii; dar inainte de a fi schimbati, innoiti in sfintenie, noi trebuie sa ne supunem lui Dumnezeu.
Conducerea lui Dumnezeu nu se bazeaza pe o supunere oarba, pe un control lipsit de ratiune, asa cum ar vrea Satana sa se inteleaga. Ci ea apeleaza la ratiune si constiinta. “Veniti totusi sa ne judecam”, suna invitatia Creatorului adresata fiintelor create de El (Isaia 1,18). Dumnezeu nu forteaza vointa creaturilor Sale. El nu poate primi o inchinare care nu este adusa de buna voie si in mod inteligent. O supunere fortata va fi o piedica in calea unei adevarate dezvoltari a mintii si a caracterului, ceea ce ar face din om un simplu automat. Nu acesta este scopul Creatorului cu noi. El doreste ca omul, coroana puterii Sale creatoare, sa atinga cele mai inalte culmi posibile ale dezvoltarii. El asaza inaintea noastra binecuvantarile cele mai inalte la care doreste sa ajungem prin harul Sau. El ne invita sa ne predam cu totul Lui, pentru ca sa poata lucra in noi, dupa toata vointa Sa. Ramane ca noi sa alegem daca dorim sa fim liberi de robia pacatului si sa ne bucuram de glorioasa libertate a fiilor lui Dumnezeu.
Predandu-ne pe noi insine lui Dumnezeu, trebuie neaparat sa lepadam tot ceea ce ne-ar desparti de El. Mantuitorul spune: “Tot asa, oricine dintre voi care nu se leapada de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu” (Luca 14,33). Trebuie sa departam de la noi tot ceea ce ne-ar desparti inima de Dumnezeu. Mamona este inca Idolul multora. Iubirea de bani, dorinta de imbogatire constituie lantul de aur care-i leaga de Satana. Renumele si onorurile lumesti sunt idolii la care se inchina altii. O viata egoista si comoda si fuga de raspundere sunt idolii altora. Dar aceste lanturi ale robiei trebuiesc rupte. Noi nu putem fi jumatate ai lui Dumnezeu si jumatate ai lumii. Nu putem fi copii ai lui Dumnezeu, daca nu suntem cu totul ai Lui.
Sunt unii care marturisesc ca slujesc lui Dumnezeu, in timp ce se bazeaza numai pe eforturile lor de ascultare a legii lui Dumnezeu de a-si forma un caracter drept si a-si obtine astfel mantuirea. Inimile lor nu sunt miscate de vreun simtamant profund de iubire fata de Domnul Hristos, ci el cauta sa-si indeplineasca indatoririle vietii de crestin ca fiind cerute de Dumnezeu pentru obtinerea vietii vesnice. O astfel de religie nu valoreaza nimic. Cand Domnul Hristos locuieste in inima, intreaga fiinta va fi atunci plina de iubirea Sa, de bucuria comuniunii cu El, astfel incat se va alipi cu totul de El; privindu-L, eul va fi uitat. Atunci iubirea fata de Domnul Hristos va fi izvorul actiunilor noastre. Aceia care au ajuns sa simta iubirea constrangatoare a lui Dumnezeu nu se vor intreba cat sau ce anume trebuie sa dea pentru a implini cerintele lui Dumnezeu; ei nu vor avea in vedere un standard scazut de vietuire, ci vor tinde catre o desavarsita conformare fata de vointa Rascumparatorului lor. Cu o dorinta puternica, ei jertfesc totul si dau pe fata un interes pe masura valorii tintei pe care o urmaresc. O simpla marturisire a credintei noastre in Hristos, fara a avea o profunda iubire pentru El, nu este decat vorbarie, un formalism rece si o goana dupa vant.
Crezi tu oare ca este un sacrificiu prea mare acela de a jertfi totul pentru Hristos? intreaba-te: “Ce a dat Domnul Hristos pentru mine?” Fiul lui Dumnezeu a dat totul : viata, dragostea si suferintele Sale : toate le-a dat pentru mantuirea noastra. Cum am putea noi atunci : obiecte nevrednice ale unei iubiri asa de mari : sa retinem inimile noastre spre a nu fi predate Lui? in fiecare clipa a vietii, noi am fost partasi ai binecuvantarilor harului Sau si pentru acest motiv nu ne putem da pe deplin seama de ignoranta si mizeria din care ne-a scos. Am putea privi la Cel pe care pacatele noastre L-au rastignit si totusi prin actiunile vietii noastre sa dispretuim dragostea si sacrificiul Sau? Avand in vedere umilinta nespus de mare a Domnului slavei, sa murmuram oare pentru faptul ca putem intra in viata numai prin lupta si lepadare de sine?
intrebarea multor inimi pline de mandrie este: “De ce este oare nevoie sa vin la pocainta, sa ma umilesc, inainte de a avea asigurarea primirii mele de catre Dumnezeu?” Ca raspuns la aceasta intrebare, va trimit la Hristos. El a fost fara pacat si, mai mult decat atat, a fost Printul cerului; pentru mantuirea omului, insa, El S-a facut pacat pentru neamul omenesc. El “a fost pus in numarul celor faradelege, pentru ca a purtat pacatele multora si S-a rugat pentru cei vinovati” (Isaia 53,12).
Dar ce putem da noi, cand El a dat totul? O inima manjita de pacat, pentru ca Hristos s-o spele, s-o curateasca cu propriul Sau sange si s-o mantuiasca prin dragostea Sa nemasurata! Totusi oamenii gandesc ca este greu sa dai totul. Mi-e rusine sa aud vorbindu-se astfel si mi-e rusine sa scriu despre acest lucru.
Dumnezeu nu ne cere sa renuntam la ceea ce ar fi spre binele nostru sa pastram. in tot ceea ce face, El are in vedere binele copiilor Sai. O, daca toti cei care n-au ales inca pe Hristos ar putea intelege ca El are ceva mai bun sa le ofere decat cele dupa care alearga ei insisi! Cand cel pacatos cugeta si actioneaza contrar vointei lui Dumnezeu, el aduce prin aceasta cea mai mare vatamare si nedreptate propriului sau suflet. Adevarata bucurie nu poate fi gasita pe calea pe care ne-a oprit sa mergem Acela care cunoaste si planuieste, mai bine decat oricine, ce este spre binele si fericirea creaturilor Sale. Calea nelegiuirii este calea mizeriei si nimicirii.
Este o greseala a nutri gandul ca Dumnezeu isi gaseste placerea in a vedea pe copiii Sai suferind. Cerul intreg este interesat in fericirea omului. Parintele nostru ceresc nu inchide caile bucuriei nici uneia din creaturile Sale. Poruncile divine ne cer sa ne oprim de la acele fapte care ar aduce suferinte si dezamagiri si care ar inchide pentru noi calea fericirii ceresti, Mantuitorul lumii primeste pe oameni asa cum sunt, cu toate nevoile, imperfectiunile si slabiciunile lor; si nu numai ca El ii va curati de pacat, oferindu-le mantuirea prin sangele Sau, dar va satisface dorinta inimii tuturor acelora care primesc sa ia jugul Sau si sa poarte povara Sa. Este scopul Sau acela de a da pace si odihna tuturor acelora care vin la El pentru painea vietii. El cere din partea noastra sa indeplinim numai acele indatoriri care ne vor conduce pasii pe inaltimile binecuvantarii la care cei neascultatori de vointa Lui nu pot ajunge niciodata. Adevarata bucurie a vietii celui credincios este aceea de a avea in inima pe Hristos, nadejdea slavei.
Multi isi pun intrebarea: “Cum sa ma predau pe mine insumi lui Dumnezeu?” Doresti sa te predai lui Dumnezeu, dar esti slab, nu ai destula putere morala, esti rob al indoielilor si stapanit de obiceiurile vietii tale pacatoase. Fagaduintele si hotararile tale sunt asemenea unor funii de nisip. Singur nu-ti poti controla si stapani gandurile, impulsurile si simtamintele. Amintirea fagaduielilor nerespectate si a angajamentelor neimplinite slabeste increderea in propria ta sinceritate si te face sa crezi ca Dumnezeu nu te poate primi; dar nu trebuie sa deznadajduiesti. Ce trebuie sa intelegi este adevarata putere a vointei. Aceasta este puterea care guverneaza natura omului, puterea ce ia hotarari sau care face alegerea. Totul depinde de dreapta lucrare a vointei. Dumnezeu a dat oamenilor puterea alegerii; datoria lor este aceea de a o exercita. Nu sta in puterea noastra sa ne schimbam inima si nici sa predam lui Dumnezeu simtamintele; dar putem alege sa-l slujim. Putem sa-I dam vointa; atunci El va lucra in noi si vointa si infaptuirea, dupa buna Sa gasire cu cale. in acest fel, intreaga noastra fiinta va fi adusa sub controlul Duhului lui Hristos; simtamintele noastre vor fi atunci indreptate numai spre El, iar gandurile vor fi in armonie cu El.
Dorintele de bine si de sfintire sunt foarte bune. Dar daca ne limitam numai la dorinte, ele nu ne vor folosi la nimic. Multi se vor pierde, desi au sperat si au dorit sa fie crestini. Ei nu ajung sa-si supuna vointa lui Dumnezeu. Ei nu aleg chiar acum sa fie adevarati crestini.
Prin dreapta folosire a vointei se poate produce o schimbare totala in viata omului. Daca-ti supui vointa lui Hristos, atunci te aliezi cu acea Putere care este mai presus de toate domniile si stapanirile. Atunci vei primi putere de sus ca sa ramai statornic si astfel, printr-o continua predare de sine lui Dumnezeu, vei fi facut in stare sa traiesti viata noua, viata de credinta.
 
 
 
Cap. 6 – Credinta si acceptarea
Pe masura ce constiinta ti-a fost inviorata prin lucrarea Duhului Sfant, incepi sa intelegi ceva din rautatea, puterea, vinovatia si mizeria pacatului; aceasta te determina sa privesti la el cu scarba. Simti atunci ca pacatul este acela care te-a despartit de Dumnezeu si ca esti rob al puterii raului. Cu cat te zbati mai mult ca sa scapi, cu atat mai mult iti dai seama de neputinta ta. Aceasta inseamna ca motivele faptelor tale sunt necurate, inima este rea. intelegi ca viata ti-a fost plina de egoism si pacat. Doresti insa din toata inima sa fii iertat, sa fii curatit, eliberat. Armonia cu Dumnezeu, asemanarea cu El : ce pot face oare pentru a le obtine?
Ceea ce iti trebuie insa este pacea : iertarea, pacea si iubirea cerului in suflet. Banii nu o pot cumpara, mintea nu o poate procura, iar intelepciunea nu poate ajunge pana la ea; prin propriile tale eforturi nu vei putea niciodata nadajdui s-o obtii. Dar Dumnezeu ti-o ofera in dar, “fara bani si fara plata” (Isaia 55,1). Depinde numai de tine daca vei dori sa intinzi doar mana si s-o prinzi. Domnul spune: “De vor fi pacatele voastre cum e carmazul se vor face albe ca zapada; de vor fi rosii ca purpura, se vor face ca lana” (Isaia 1,18). “Va voi da o inima noua, si voi pune in voi un duh nou” (Ezechiel 36,26).
Ti-ai marturisit pacatele si te-ai hotarat sa le indepartezi din inima ta. Te-ai hotarat sa te predai cu totul lui Dumnezeu. Mergi acum la El si roaga-L sa te spele de pacate si sa-ti dea o inima noua. Apoi crede ca El face acest lucru, pentru ca a fagaduit. Aceasta este lectia pe care Domnul Hristos a dat-o cand a fost pe pamant, si anume ca orice dar pe care Dumnezeu ni-l fagaduieste trebuie sa credem ca il vom primi cu adevarat si ca este al nostru. Domnul Hristos a vindecat pe oameni de boli atunci cand ei au avut credinta in puterea Lui. El i-a ajutat in lucrurile pe care ei le puteau vedea, le-a inspirat astfel increderea in El cu privire la lucrurile pe care nu le puteau vedea : conducandu-i sa creada in puterea Sa de a ierta pacatele. Acest lucru este foarte clar exprimat cu ocazia vindecarii slabanogului: “Dar ca sa stiti ca Fiul omului are putere pe pamant sa ierte pacatele, : ‘Scoala-te’, a zis El slabanogului, ‘ridica-ti patul si du-te acasa’” (Matei 9,6). De asemenea, apostolul Ioan, vorbind despre minunile Domnului, spune: “Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi sa credeti ca Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, si crezand sa aveti viata in numele Lui” (Ioan 20,31).
Din simpla relatare a Bibliei cu privire la felul in care Domnul Isus vindeca pe bolnavi putem invata ceva despre modul in care trebuie sa credem in El pentru iertarea pacatelor, sa ne intoarcem la istoria paraliticului de la Betesda. Sarmanul suferind era fara nici un ajutor; timp de treizeci si opt de ani el nu-si folosise picioarele. Cu toate acestea, Domnul i-a spus: “Scoala-te, ridica-ti patul si umbla” (Ioan 5,8). Bolnavul ar fi putut spune Domnului: “Doamne, daca ai sa ma faci sanatos atunci am sa fac ceea ce-mi spui Tu”. Dar nu, el a crezut in cuvantul Domnului Hristos, a crezut ca a fost vindecat si imediat a pornit sa se ridice; el a voit sa mearga si a mers. El a actionat la cuvantul Domnului Hristos, si Dumnezeu I-a dat puterea necesara. El a fost pe deplin vindecat.
in mod asemanator, si tu esti pacatos. Tu nu poti face ispasire pentru pacatele din trecut. Nu-ti poti schimba inima si nici nu te poti face singur sfant. Dar Dumnezeu fagaduieste ca va face toate acestea pentru tine, prin Domnul Isus Hristos. Crede aceasta fagaduinta! Voieste sa-L servesti! indeplinind intocmai acest lucru, Dumnezeu va implini fata de tine Cuvantul Sau. Daca crezi fagaduinta : crezi ca esti iertat si curatit : Dumnezeu indeplineste aceasta; esti vindecat, asa cum Domnul Hristos a dat paraliticului puterea de a umbla in clipa in care acesta a crezut ca a fost vindecat. Tot asa se va intampla si cu tine, daca crezi acest lucru.
Nu astepta sa simti ca ai fost facut sanatos, ci spune: “Eu cred acest lucru; si este asa nu pentru ca simt aceasta, ci pentru ca Dumnezeu a fagaduit”.
Domnul Isus spune: “Orice lucru veti cere, cand va rugati, sa credeti ca l-ati si primit, si-l veti avea” (Marcu 11,24). Exista o conditie pentru implinirea acestei fagaduinte, si anume ca noi sa ne rugam in conformitate cu voia lui Dumnezeu. Dar voia lui Dumnezeu este tocmai ca El sa ne curateasca de orice pacat, sa ne faca copii ai Sai si sa ne faca in stare sa traim o viata sfanta. Astfel, noi ne putem ruga pentru aceste binecuvantari si sa credem ca le-am primit, multumind lui Dumnezeu pentru ca le-am primit. Este privilegiul nostru acela de a merge la Domnul Hristos pentru a fi curatiti si a sta apoi inaintea legii fara ocara sau remuscari. “Acum dar nu este nici o osandire pentru cei ce sunt in Hristos Isus, care nu traiesc dupa indemnurile firii pamantesti ci dupa indemnurile Duhului” (Romani 8,1).
De aici inainte nu mai suntem ai nostri, pentru ca am fost cumparati cu un pret. “Caci stiti ca nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, ati fost rascumparati” ci cu sangele scump al lui Hristos, Mielul fara cusur si fara prihana” (1 Petru 1,18.19). Prin acest simplu act al credintei in Dumnezeu, Duhul Sfant a dat nastere unei vieti noi in inima ta. Esti asemenea unui copil nou-nascut in familia lui Dumnezeu, si El te iubeste asa cum iubeste pe Fiul Sau.
Acum, pentru ca te-ai predat astfel Domnului Hristos, sa nu te dai inapoi, sa nu te indepartezi de El, ci zi de zi sa spui: “Eu sunt al lui Hristos; m-am consacrat in totul Lui”. Roaga-L sa-ti dea Duhul Sau Sfant si sa te pastreze in harul Sau. Consacrandu-te in totul lui Dumnezeu si crezand in El, vei putea deveni copilul Lui, traind prin si in El. Apostolul Pavel spune: “Astfel dar, dupa cum ati primit pe Hristos Isus, Domnul, asa sa si umblati in El” (Coloseni 2,6).
Unii inclina sa creada ca trebuie sa fie pusi la proba, ca trebuie sa dovedeasca Domnului ca s-au schimbat inainte ca sa poata cere binecuvantarile Sale. Dar ei sa ceara chiar acum binecuvantarile lui Dumnezeu. Ei trebuie sa aiba harul Sau, Spiritul lui Hristos, care sa-i ajute in neputinta lor; daca nu, ei nu vor rezista raului. Domnul doreste ca noi sa venim la El asa cum suntem, pacatosi, neputinciosi, simtind ca depindem de El. Sa venim la El cu toata slabiciunea noastra, cu toata nesocotinta si pacatosenia noastra si sa cadem in pocainta la picioarele Sale. Este meritul slavei Sale acela ca ne curprinde in bratele iubirii Sale, ne leaga ranile si ne curateste de orice intinaciune.
Tocmai aceasta este greseala pe care o fac mii de oameni, ei nu cred ca Domnul Isus ii iarta pe fiecare, in mod individual. Ei nu cred pe Dumnezeu pe cuvant. Este privilegiul tuturor acelora care implinesc conditiile sa stie ca iertarea se acorda in dar, fara plata, pentru fiecare pacat. Dati la o parte orice banuiala ca fagaduintele lui Dumnezeu n-ar fi pentru noi. Ele sunt pentru fiecare pacatos care se pocaieste. Puterea si harul au fost date prin Domnul Hristos spre a fi duse de ingerii slujitori fiecarui suflet credincios. Nimeni nu este asa de pacatos incat sa nu gaseasca putere, curatie si neprihanire in Hristos, care a murit pentru el. El asteapta sa-l dezbrace de hainele patate si manjite de pacat si sa-i imbrace cu hainele neprihanirii. El nu doreste ca cei pacatosi sa moara, ci sa traiasca.
Dumnezeu nu Se poarta cu noi asa cum se poarta oamenii muritori unii cu altii. Gandurile Sale sunt ganduri de mila, de iubire si duioasa impreuna simtire. El spune: “Sa se lase cel rau de calea lui, si omul nelegiuit sa se lase de gandurile lui, sa se intoarca la Domnul care va avea mila de el, la Dumnezeul nostru, care nu oboseste iertand”. “Eu iti sterg faradelegile ca un nor si pacatele ca o ceata” (Isaia 55,7; 44,22).
“Eu nu doresc moartea celui ce moare, zice Domnul Dumnezeu. intoarceti-va dar la Dumnezeu si veti trai”. (Ezechiel 18,32). Satana este gata sa rapeasca binecuvantatele asigurari ale lui Dumnezeu. El doreste sa ia din suflet orice licarire de nadejde si orice raza de lumina; dar nu trebuie sa-i ingadui sa faca acest lucru. Nu pleca urechea la ispititor, ci spune: “Domnul Hristos a murit pentru ca eu sa pot trai. El ma iubeste si doreste sa nu pier. Eu am in cer un Tata iubitor; si desi am jignit iubirea Lui, desi binecuvantarile pe care El mi le-a dat le-am risipit, ma voi scula, ma voi duce la Tatal meu si-i voi zice: ‘Tata, am pacatuit impotriva cerului si impotriva ta si nu mai sunt vrednic sa ma chem fiul tau: fa-ma ca pe unul din argatii tai’”. Parabola spune cum avea sa fie primit fiul risipitor: “Cand era inca departe, tatal sau l-a vazut, si i s-a facut mila de el, a alergat de a cazut pe grumazul lui si l-a sarutat mult” (Luca 15,18-20).
Dar chiar si aceasta parabola, oricat de placuta si miscatoare este ea, totusi nu poate exprima mila de necuprins a Tatalui nostru ceresc. Domnul declara prin profetul Sau: “Te iubesc cu o iubire vesnica, de aceea iti pastrez bunatatea Mea” (Ieremia 31,3). in timp ce pacatosul este inca departe de casa Tatalui, cheltuindu-si averea intr-o tara straina, inima Tatalui se topeste de dor dupa el; si orice dorinta de intoarcere la Dumnezeu trezita in suflet nu este decat chemarea plina de caldura a Duhului Sau, imbiind, rugand si atragand pe fiul ratacitor spre inima iubitoare a Tatalui.
Avand in fata ta binecuvantatele fagaduinte ale cuvintelor Sfintei Scripturi, mai poti oare sa dai loc indoielii? Poti oare crede ca atunci cand sarmanul pacatos doreste sa se intoarca, cand doreste sa se lepede de pacatele lui, Domnul l-ar opri cu asprime de a cadea la picioarele Sale in pocainta? Departe de tine asemenea ganduri! Nimic nu poate aduce o mai mare vatamare sufletului tau decat de a avea asemenea conceptii despre Tatal nostru ceresc. El uraste pacatul, dar iubeste pe pacatos si S-a dat pe Sine in persoana Domnului Hristos, pentru ca toti cei care vor veni, sa fie mantuiti si sa aiba parte de binecuvantarea vesnica in imparatia slavei. Ce limbaj mai puternic sau mai delicat ar fi putut fi folosit decat acela pe care l-a ales si prin care isi exprima iubirea fata de noi? El declara: “Poate o femeie sa uite copilul pe care-l alapteaza si sa n-aiba mila de rodul pantecelui ei? Dar chiar daca l-ar uita, totusi Eu nu te voi uita cu nici un chip” (Isaia 49,15).
O, tu care te indoiesti si tremuri, priveste in sus, caci Hristos traieste pururi ca sa mijloceasca pentru noi! Multumeste lui Dumnezeu pentru darul scumpului Sau Fiu si roaga-te ca El sa nu fi murit in zadar pentru tine. Duhul Sfant te invita astazi. Vino cu toata inima la Hristos si vei primi binecuvantarile Sale!
Cand citesti fagaduintele Lui, adu-ti aminte ca ele sunt expresia iubirii si milei Sale nemarginite. Inima mare a Iubirii infinite se indreapta spre pacatos cu toata compasiunea. “in El avem rascumparare, prin sangele Lui, iertarea pacatelor” (Efeseni 1,7). Da! Nu trebuie decat sa vezi ca Dumnezeu este sprijinul tau. El doreste sa restabileasca in om chipul Sau moral. Cu cat te vei apropia mai mult de El, marturisindu-ti pacatele si pocaindu-te, El Se va apropia de tine cu mila si iertarea Sa.
 
 
Cap. 7 – Dovada adevaratei ucenicii
„Caci daca este cineva in Hristos, este o faptura noua. Cele vechi s-au dus; iata ca toate lucrurile s-au facut noi” (2 Corinteni 5,17).
Cineva poate ca nu va sti sa ne spuna exact timpul, locul sau sa redea intregul sir al imprejurarilor din procesul convertirii sale; dar faptul acesta nu dovedeste ca el este nepocait. Domnul Hristos spunea lui Nicodim: “Vantul sufla incotro vrea, si-i auzi vuietul, dar nu stii de unde vine, nici incotro merge. Tot asa este cu oricine este nascut din Duhul” (Ioan 3,8). Asemenea vantului care este invizibil, dar ale carui efecte sunt vazute si simtite in mod neindoios, tot asa este si cu Duhul lui Dumnezeu in lucrarea Lui asupra inimii omului. Puterea aceasta regeneratoare, pe care nici un ochi omenesc nu o poate vedea, da nastere unei vieti noi in suflet si creaza un om nou, dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. in timp ce lucrarea Duhului este tacuta si imperceptibila, efectele ei sunt vizibile. Daca inima a fost reinnoita prin Duhul lui Dumnezeu, viata va da marturie despre acest fapt. in timp ce noi insine nu putem face nimic pentru schimbarea inimilor noastre sau pentru a ne aduce in armonie cu Dumnezeu, in timp ce nu ne putem increde deloc in noi insine sau in faptele noastre bune, viata noastra va dovedi daca harul lui Dumnezeu locuieste sau nu in noi. Se va observa atunci o schimbare in caracterul, obiceiurile si preocuparile noastre. Contrastul va fi clar si categoric intre ceea ce am fost si ceea ce suntem. Caracterul se descopera nu prin fapte sau rele savarsite in anumite ocazii, ci prin tendinta continua manifestata in cuvintele si faptele noastre zilnice.
Este adevarat ca este cu putinta sa se dea pe fata o corecta purtare exterioara si fara puterea reinnoitoare a Domnului Hristos. Placerea de a fi un om cu influenta si dorinta de a fi onorat de ceilalti pot produce o viata ordonata. Respectul de sine ne poate face sa evitam orice ar insemna o aparenta rea. Si o inima egoista poate face acte de generozitate. Prin ce mijloace vom putea sti atunci de partea cui suntem?
A cui este inima noastra? Cu cine se ocupa cugetele noastre? Despre cine ne place sa vorbim? Cui inchinam cele mai calde sentimente si cele mai bune energii ale noastre? Daca suntem ai Domnului Hristos, atunci cugetele noastre vor fi pline de El si cele mai placute sentimente se vor indrepta spre El. Atunci tot ceea ce avem si tot ceea ce suntem vor fi consacrate Lui. Atunci vom dori sa purtam chipul Lui, sa respiram spiritul Sau, sa facem voia Sa si sa-I fim placuti in toate lucrurile.
Aceia care devin oameni noi in Isus Hristos vor da pe fata in viata lor roadele Duhului Sfant, si anume: “dragostea, bucuria, pacea, indelunga rabdare, bunatatea, facerea de bine, credinciosia, blandetea, infranarea poftelor” (Galateni 5,22.23). Ei nu se vor mai potrivi pe viitor placerilor de mai inainte, ci prin credinta in Fiul lui Dumnezeu vor calca pe urmele Lui, vor reflecta caracterul Lui, curatindu-se dupa cum El este curat. Ei gasesc placere in lucrurile pe care candva le urau si urasc ceea ce iubeau candva. Cei ingamfati si increzatori in sine devin blanzi si smeriti cu inima, cei usuratici si incapatanati devin seriosi si gata sa asculte. Betivii devin abstinenti, iar desfranatii curati. Obiceiurile desarte si extravaganta lumii pacatului sunt date la o parte. Crestinii vor cauta nu “podoaba de afara”, ci “omul ascuns al inimii, in curatia nepieritoare a unui duh bland si linistit” (1 Petru 3,3.4).
Nu exista dovada a unei adevarate pocainte daca aceasta nu se da pe fata prin fapte de schimbare si indreptare a vietii. Daca indeplineste ce a fagaduit, daca da inapoi ce a furat, daca isi marturiseste pacatele si iubeste pe Dumnezeu si pe aproapele sau, pacatosul poate fi atunci sigur ca a trecut de la moarte la viata.
Cand, ca fiinte gresite si pacatoase, noi venim la Hristos si devenim partasi ai harului Sau iertator, atunci iubirea inunda inimile noastre. Atunci orice sarcina ni se pare usoara, caci jugul pe care Domnul Hristos il pune asupra noastra este usor. implinirea datoriei devine o desfatare si sacrificiul, o placere. Calea care inainte se parea invaluita in intuneric ajunge acum luminata de razele stralucitoare ale Soarelui neprihanirii.
Frumusetea caracterului lui Hristos va fi vazuta in urmasii Sai. Pentru El era o placere sa faca voia lui Dumnezeu. Iubirea fata de Dumnezeu si zelul pentru slava Sa erau puterea ce controla viata Mantuitorului nostru. Iubirea infrumuseta si innobila toate actiunile Lui. Iubirea este de la Dumnezeu. Inima neconsacrata nu poate fi izvorul ei si deci n-o poate manifesta. O astfel de iubire nu poate fi gasita decat in lumina in care Hristos este prezent, in care domneste El. “Noi il iubim pentru ca El ne-a iubit intai” (1 Ioan 4,19). in inima reinnoita prin harul divin, iubirea este principiul ce se afla la baza oricarei actiuni. Ea transforma caracterul, stapaneste si conduce impulsiunile, controleaza pasiunile, invinge vrajmasia si innobileaza afectiunile. Aceasta dragoste, cultivata in suflet, face ca viata sa fie placuta si raspandeste o influenta innobilatoare in jurul nostru.
Doua sunt greselile impotriva carora copiii lui Dumnezeu : mai cu seama aceia care acum au ajuns sa se increada in harul Sau : trebuie in mod deosebit sa se pazeasca. Prima, de care ne-am mai ocupat, este aceea de a se bizui pe propriile lor fapte, increzandu-se in tot ceea ce vor putea face ele, pentru a-i aduce in armonie cu Dumnezeu. Tot ce poate face omul fara Dumnezeu este manjit de egoism si pacat. Numai harul Domnului Hristos, prin credinta, este acela care ne poate face sfinti.
in opozitie cu aceasta, dar nu mai putin primejdioasa, este ratacirea de a considera ca credinta in Hristos scuteste pe oameni de pazirea legii lui Dumnezeu; si ca, deoarece noi devenim partasi harului lui Hristos numai prin credinta, faptele noastre nu au nimic de-a face cu mantuirea noastra.
Dar sa retinem faptul ca ascultarea nu este numai o simpla si formala supunere, ci o slujire din iubire. Legea lui Dumnezeu este insasi expresia naturii Sale. Ea este intruparea marelui principiu al iubirii si deci este temelia guvernarii Sale in cer si pe pamant. Daca inima noastra este reinnoita dupa chipul lui Dumnezeu, daca iubirea divina este implantata in suflet, atunci nu va fi oare legea lui Dumnezeu implinita in viata noastra? Cand principiul iubirii este sadit in inima, cand pacatosul este reinnoit dupa chipul Celui care l-a creat, atunci este implinita fagaduinta noului legamant: “Voi pune Legile Mele in inimile lor si le voi scrie in mintea lor” (Evrei 10,16). Si daca legea este scrisa in inima, atunci nu va modela ea oare viata? Ascultarea : slujirea si supunerea loiala a iubirii : este adevaratul semn al faptului ca suntem ucenicii Sai. De aceea spune Sfanta Scriptura: “Caci dragostea lui Dumnezeu sta in pazirea poruncilor”. “Cine zice ‘il cunosc’ si nu pazeste poruncile Lui, este un mincinos si adevarul nu este in el” (1 Ioan 5,3; 2,4). in loc de a scuti pe om de ascultarea de legea lui Dumnezeu, credinta, si numai ea, este aceea care ne face partasi harului lui Hristos, care ne face in stare sa-I dam ascultare.
Noi nu ne castigam mantuirea prin ascultarea noastra; pentru ca mantuirea este darul fara plata al lui Dumnezeu, care poate fi primit prin credinta. Dar ascultarea este rodul credintei. “Stiti ca El S-a aratat ca sa ia pacatele; si in El nu este pacat”. “Oricine ramane in El, nu pacatuieste; oricine pacatuieste, nu L-a vazut nici nu L-a cunoscut” (1 Ioan 3,5.6). Iata adevarata dovada! Daca ramanem in Hristos si daca iubirea lui Dumnezeu locuieste in noi, atunci simtamintele, cugetele, planurile si actiunile noastre, toate vor fi in armonie cu vointa lui Dumnezeu, asa cum este ea exprimata in preceptele legii Sale sfinte. “Copilasilor, nimeni sa nu va insele! Cine traieste in neprihanire, este neprihanit, cum El insusi este neprihanit” (1 Ioan 3,7). Neprihanirea este definita de standardul legii sfinte a lui Dumnezeu, asa cum este el exprimat in Cele Zece Porunci date pe Sinai.
Acea asa-numita credinta in Hristos care invata ca pacatosul este scutit de obligatia de a asculta de Dumnezeu nu este credinta, ci incumetare. “Caci prin har ati fost mantuiti, prin credinta. Si aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2,8). “Tot asa si credinta; daca n-are fapte, este moarta in ea insasi” (Iacob 2,17). Domnul Hristos marturisea despre Sine mai inainte ca sa vina pe pamant: “Vreau sa fac voia Ta, Dumnezeule, si Legea Ta este in fundul inimii mele” (Psalmul 40,8). Si chiar inainte de a Se inalta iarasi la ceruri, El a declarat: “Eu am pazit poruncile Tatalui Meu si raman in dragostea Lui” (Ioan 15,10). Sfanta Scriptura ne spune: “Si prin aceasta stim ca il cunoastem, daca pazim poruncile Lui” Cine zice ca ramane in El, trebuie sa traiasca si el cum a trait Isus” (1 Ioan 2,3-6). “Fiindca si Hristos a suferit pentru voi si v-a dat o pilda, ca sa calcati pe urmele Lui” (1 Petru 2,21).
Conditia dobandirii vietii vesnice este astazi exact aceeasi care a fost dintotdeauna : aceeasi care a fost in gradina Edenului inainte de caderea primilor nostri parinti : perfecta ascultare de legea lui Dumnezeu, o desavarsita neprihanire. Daca viata vesnica s-ar acorda in alte conditii, care sa ceara pacatosului mai putin decat aceasta, atunci fericirea intregului Univers ar fi in primejdie. Atunci calea pentru pacat ar fi libera, cu tot cortegiul lui de vaiuri si mizerie, care ar ramane vesnice.
Pentru Adam, a fost posibil, inainte de caderea sa in pacat, sa-si formeze un caracter drept prin ascultare de legea lui Dumnezeu. Dar el a dat gres in a face aceasta si, prin pacatul sau, natura noastra este decazuta, iar prin noi insine nu putem ajunge neprihaniti. Deoarece suntem pacatosi, nesfinti, nu putem pazi in mod desavarsit legea cea sfanta a lui Dumnezeu. Noi nu avem o neprihanire a noastra, cu care sa facem fata, sa raspundem cerintelor legii lui Dumnezeu. Dar Domnul Hristos a gasit o cale de scapare pentru noi. El a trait pe pamant in mijlocul incercarilor si ispitelor, asa cum trebuie sa traim si noi. El a trait o viata fara pacat. A murit pentru noi si acum Se ofera sa ia pacatele noastre si sa ne dea in schimb neprihanirea Sa. Daca ne predam Lui si-L primim ca Mantuitor personal, atunci, asa pacatoasa cum ar fi viata noastra, noi suntem socotiti neprihaniti pentru El si prin El. Caracterul Domnului Hristos este pus atunci in locul caracterului nostru, si suntem primiti inaintea lui Dumnezeu ca si cand n-am fi pacatuit niciodata.
Mai mult decat atat, Domnul Hristos schimba inima. El locuieste prin credinta in inima ta. Trebuie sa pastrezi aceasta legatura cu Hristos prin credinta si printr-o continua consacrare a vointei tale Lui si, atata vreme cat faci acest lucru, El va lucra in tine si vointa si infaptuirea, dupa buna Sa gasire cu cale. Astfel poti spune: “Viata pe care o traiesc acum in trup o traiesc in credinta in Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit si S-a dat pe Sine insusi pentru mine” (Galateni 2,20). De aceea spunea Domnul Hristos ucenicilor Sai: “Fiindca nu voi veti vorbi, ci Duhul Tatalui vostru va vorbi in voi” (Matei 10,20). Atunci, avand pe Hristos lucrand in voi, veti da pe fata acelasi spirit si veti face aceleasi fapte bune : fapte ale neprihanirii si ascultarii.
Asadar, noi nu avem nimic in noi insine cu care sa ne mandrim. Nu avem nici un motiv pentru inaltare de sine. Singura noastra speranta este neprihanirea Domnului Hristos, care ne este atribuita, si acea lucrare prin care Duhul Sfant lucreaza in si prin noi.
Cand vorbim despre credinta, atunci trebuie sa facem totdeauna o deosebire in mintea noastra. Exista un fel de credinta care este cu totul deosebita de adevarata credinta. Existenta si puterea lui Dumnezeu, adevarul Cuvantului Sau sunt realitati pe care nici Satana si ingerii sai nu le pot tagadui. Sfanta Scriptura ne spune ca “…si dracii cred… si se infioara” (Iacob 2,19). Dar aceasta nu este credinta. Acolo unde este nu numai credinta in Cuvantul lui Dumnezeu, ci si o supunere a vointei noastre lui Dumnezeu, acolo unde inima este consacrata Lui, iar simtamintele ii apartin, acolo este credinta : o credinta care lucreaza prin iubire si care curateste fiinta. Prin aceasta credinta inima este innoita dupa chipul lui Dumnezeu. Iar inima care, in starea ei nereinnoita, nu se supunea legii lui Dumnezeu si nici nu se putea supune acum isi gaseste placerea in preceptele ei sfinte, exclamand impreuna cu psalmistul: “Cat de mult iubesc Legea Ta! Toata ziua ma gandesc la ea” (Psalmul 119,97). Astfel, neprihanirea pe care o da legea este implinita in noi, care nu mai traim “dupa indemnurile firii pamantesti, ci dupa indemnurile Duhului” (Romani 8,1).
Mai sunt si din aceia care au cunoscut iubirea plina de iertare a Domnului Hristos si care in adevar doresc sa fie copii ai lui Dumnezeu si totusi isi dau seama de nedesavarsirea caracterului lor, de viata lor plina de greseli si incep sa se indoiasca de faptul ca inimile lor au fost cu adevarat reinnoite prin Duhul Sfant. Unora ca acestia le spun: Nu dati inapoi cuprinsi de disperare! Va trebui adesea sa ne plecam si sa plangem la picioarele Domnului Hristos din cauza scaderilor si greselilor noastre, dar nu trebuie sa ne descurajam. Chiar daca suntem biruiti de vrajmas, nu suntem lepadati, nu suntem uitati si respinsi de Dumnezeu. Nu! Domnul Hristos este la dreapta lui Dumnezeu, mijlocind pentru noi. Ucenicul iubit, Ioan, spunea: “Copilasilor, va scriu aceste lucruri, ca sa nu pacatuiti. Dar daca cineva a pacatuit, avem la Tatal un Mijlocitor, pe Isus Hristos Cel neprihanit!”
(1 Ioan 2,1). Sa nu uitam cuvintele Domnului Hristos: “Caci Tatal insusi va iubeste” (Ioan 16,27). El vrea sa va faca iarasi dupa chipul Sau si sa vada reflectandu-se in voi curatia si sfintenia Lui. Daca va veti supune Lui, El care a inceput aceasta lucrare buna in voi, o va duce mai departe pana la ziua revenirii Domnului Hristos. Rugati-va cu mai multa caldura; credeti mai mult! Si atunci cand vom ajunge sa nu ne mai punem incredere in propria noastra putere, sa ne prindem puternic de Rascumparatorul nostru, atunci il vom lauda pe El, care este sanatatea fiintei noastre.
Cu cat te vei apropia mai mult de Hristos, cu atat vei recunoaste mai mult pacatosenia ta, caci atunci vei avea o viziune mai clara, iar imperfectiunile tale vor aparea mai mari si in vadit contrast cu desavarsirea Sa. Aceasta este dovada faptului ca amagirile lui Satana si-au pierdut puterea si ca influenta datatoare de viata a Duhului lui Dumnezeu lucreaza in tine.
Nu poate fi iubire profunda pentru Domnul Hristos in inima care nu-si da seama de propria ei pacatosenie. Fiinta care este transformata prin harul lui Hristos va admira caracterul Sau divin; dar daca nu ne vedem diformitatea morala, aceasta este dovada de netagaduit ca n-am ajuns sa vedem frumusetea si desavarsirea caracterului Domnului Hristos.
Cu cat vom incerca sa ne pretuim mai putin, cu atat vom cauta sa pretuim mai mult curatia si dragostea infinite ale Mantuitorului nostru. O recunoastere a pacatoseniei noastre ne indreapta catre Acela care poate ierta. Cand pacatosul, dandu-si sema de neputinta lui, va cauta pe Hristos, atunci Acesta i Se va descoperi in toata puterea. Cu cat reunoasterea nevoii noastre ne va indrepta mai mult spre El si spre Cuvantul lui Dumnezeu, cu atat mai inalte vor fi convingerile noastre despre caracterul Sau si cu atat mai clar vom reflecta chipul Sau.
Cap. 8 – Cresterea in Hristos
Schimbarea inimii, prin care devenim copii ai lui Dumnezeu, este numita in Biblie nastere. Ea mai este comparata si cu incoltirea semintei bune semanata de gospodar. Tot la fel cei ce sunt cu adevarat convertiti la Hristos sunt “ca niste prunci nascuti de curand”, care trebuie sa creasca “in toate privintele, ca sa ajungem la Cel care este Capul, Hristos” (1 Petru 2,2; Efeseni 4,15). Asemenea semintei bune semanata in tarina, ei trebuie sa creasca si sa aduca roade. Isaia spune ca ei vor fi numiti “terebinti ai neprihanirii, un sad al Domnului, ca sa slujeasca spre slava Lui” (Isaia 61,3). in acest fel se iau ilustratii din viata naturala, ca sa ne ajute la o mai buna intelegere a adevarurilor ascunse ale vietii spirituale.
Toata intelepciunea si iscusinta omului nu sunt in stare sa dea viata nici chiar celui mai mic lucru din natura. Numai prin viata pe care o da Dumnezeu pot trai plantele si animalele. Tot astfel, numai prin viata ce vine de la Dumnezeu poate lua fiinta viata spirituala in inimile oamenilor. Numai cine este nascut “de sus”, numai acela poate deveni partas al vietii pe care Domnul Hristos a venit s-o dea (Ioan 3,3).
Asa cum este cu viata, tot la fel este si cu cresterea. Dumnezeu este acela care preface mugurul in floare si floarea in fruct. Prin puterea Sa se dezvolta samanta, “intai un fir verde, apoi spic, dupa aceea grau deplin in spic” (Marcu 4,28). Iar profetul Osea spunea poporului Israel ca “va inflori asemenea crinului”, “vor da viata graului si vor inflori ca via” (Osea 14,5.7). Domnul Hristos ne indeamna sa ne uitam “cu bagare de seama cum cresc crinii” (Luca 12,27). Plantele si florile nu cresc prin propria lor grija, prin eforturile si preocuparea lor, ci primind ceea ce a prevazut Dumnezeu ca este spre cresterea si viata lor. Copilul nu poate, prin propria lui putere si grija, sa adauge nimic la statura lui. Nici tu nu poti, prin grija si eforturile tale, sa obtii cresterea spirituala. Planta si copilul cresc datorita faptului ca primesc din mediul inconjurator cele necesare pentru viata : aer, lumina soarelui si hrana. Ceea ce aceste daruri ale naturii sunt pentru animale si plante, este Hristos pentru aceia “care se incred in El”. El este “lumina pe vecie”, “un soare si un scut” (Isaia 60,19; Psalmul 84,11). El va fi “ca roua pentru Israel”. El “va fi ca o ploaie repede, care uda campul” (Osea 14,5; Psalmul 72,6). El este Apa vie, “Painea lui Dumnezeu” care se pogoara din cer si da lumii viata” (Ioan 6,33).
in darul fara egal al Fiului Sau, Dumnezeu a inconjurat lumea intreaga cu o atmosfera de har, tot asa de reala ca si aerul care inconjoara globul pamantesc. Toti aceia care aleg sa respire aceasta atmosfera datatoare de viata vor trai si vor creste pana la statura de barbati si femei in Hristos Isus.
Dupa cum floarea se intoarce dupa soare, pentru ca razele lui stralucitoare sa poata ajuta la desavarsirea frumusetii si simetriei ei, tot astfel si noi sa ne intoarcem spre Soarele neprihanirii, pentru ca lumina cerului sa lumineze asupra noastra, iar caracterul nostru sa se dezvolte asemenea caracterului Domnului Hristos.
Domnul Hristos ne invata acelasi lucru atunci cand ne spune: “Ramaneti in Mine, si Eu voi ramanea in voi. Dupa cum mladita nu poate aduce roada de la sine, daca nu ramane in vita, tot asa nici voi nu puteti aduce roada, daca nu ramaneti in Mine… caci despartiti de Mine, nu puteti face nimic” (Ioan 15,4.5). Voi sunteti tot asa de dependenti de Domnul Hristos pentru a trai o viata sfanta, dupa cum este mladita dependenta de vita pentru a creste si a aduce roada. Despartiti de Hristos nu veti avea viata. Singuri nu veti avea putere sa rezistati ispitei sau sa cresteti in har si in sfintenie. Ramanand insa in El, veti putea inflori. Tragandu-va viata din El, din viata Lui, nu veti putea fi nici lenesi si nici neroditori. Veti fi atunci asemenea unui pom sadit langa apa unui rau.
Multi considera ca trebuie sa faca ceva, sa aiba o parte in lucrarea de mantuire. Ei s-au increzut in Hristos pentru iertarea pacatelor, dar acum cauta ca prin propriile lor eforturi sa traiasca o viata neprihanita. Orice efort de felul acesta va da gres. Domnul Hristos spune ca “fara Mine nu puteti face nimic”. Cresterea noastra in har, bucuria noastra, puterea de a fi folositori : toate acestea depind de unirea noastra cu Hristos. Prin comuniunea noastra cu Hristos, ramanand in El zi de zi si ceas de ceas, numai asa vom putea creste in har. El este nu numai Autorul, dar si Desavarsitorul credintei noastre. Hristos trebuie sa fie Cel dintai, Cel de pe urma si intotdeauna. El trebuie sa fie cu noi, nu numai la inceputul si sfarsitul caii noastre, ci la fiecare pas. David spunea: “Am necurmat pe Domnul inaintea ochilor mei: cand este El la dreapta mea, nu ma clatin” (Psalmul 16,8).
Te intrebi: “Cum pot ramane in Hristos?” in acelasi fel cum L-ai primit la inceput. “… Dupa cum ati primit pe Hristos Isus, Domnul, asa sa si umblati in El.” “Si cel neprihanit va trai prin credinta” (Coloseni 2,6; Evrei 10,38). Tu te-ai predat cu totul lui Dumnezeu ca sa fii cu totul al Lui, sa-I slujesti si sa-L asculti si, in acest scop, ai primit pe Hristos ca Mantuitor al tau personal. Tu n-ai putea nici sa faci ispasire pentru pacatele tale si nici sa-ti schimbi inima; dar predandu-te lui Dumnezeu, crezi ca El, din dragoste pentru Domnul Hristos, a facut toate acestea pentru tine. Prin credinta, ai ajuns sa fii al lui Hristos si, prin credinta, trebuie sa cresti pana la plinatatea masurii Lui : dand si primind. Trebuie sa dai totul : inima, vointa, slujirea ta : sa te dai pe tine insuti in ascultare deplina de cerintele Lui si sa primesti totul : pe Domnul Hristos, plinatatea binecuvantarilor Sale, ca El sa domneasca in inima ta, sa fie taria ta, neprihanirea ta, ajutorul tau vesnic, ca sa-ti dea puterea sa asculti. Consacra-te lui Dumnezeu in fiecare dimineata; fa din aceasta prima ta lucrare! Rugaciunea ta sa fie: “O, Doamne, primeste-ma sa fiu cu totul al Tau. Asez toate planurile mele la picioarele Tale. Foloseste-ma astazi in serviciul Tau. Ramai cu mine si lasa ca tot ceea ce fac sa fie facut in puterea Ta”. Aceasta este o lucrare ce trebuie savarsita zilnic.
Consacra-te in fiecare dimineata lui Dumnezeu pentru ziua aceea! Supune-I toate planurile tale, ca ele sa fie aduse la indeplinire sau abandonate, dupa cum va hotari El, in providenta Sa. in acest fel, zi de zi sa-ti incredintezi viata in mainile lui Dumnezeu si, astfel viata ta va fi din ce in ce mai mult modelata dupa viata Domnului Hristos.
O viata traita in Hristos este o viata de pace launtrica. Nu va fi extaz sentimental, ci o incredere statornica, plina de pace. Speranta ta nu se afla in tine insuti; ea este in Hristos. Slabiciunea ta se uneste cu puterea Lui, nestiinta ta cu intelepciunea Lui, nesiguranta ta cu puterea Lui dainuitoare. Astfel, tu nu trebuie sa te bizui pe tine insuti, nu trebuie sa ingadui mintii sa se ocupe de eul tau, ci sa te increzi in Hristos. Mintea ta sa se ocupe de iubirea Lui, de frumusetea si desavarsirea caracterului Sau. Hristos in lepadarea Sa de sine, Hristos in umilinta Sa, Hristos in toata curatia si sfintenia Sa, Hristos in nespus de marea Sa iubire : iata care trebuie sa fie subiectul contemplarii tale. Numai iubindu-L, imitandu-L si depinzand in totul de El vei putea fi transformat dupa chipul si asemanarea Sa.
Domnul Hristos spune: “Ramaneti in Mine”. Aceste cuvinte ne transmit ideea de odihna, de stabilitate, de incredere. El ne zice iarasi: “Veniti la Mine… si Eu va voi da odihna” (Matei 11,28). Cuvintele psalmistului exprima acelasi gand, cand spune: “Taci inaintea Domnului si nadajduieste in El” (Psalmul 37,7). Iar Isaia ne da asigurarea ca “in liniste si odihna va fi mantuirea voastra” (Isaia 30,15). Aceasta odihna insa, nu se capata prin inactivitate; caci, in invitatia Mantuitorului, fagaduinta odihnei este legata de chemarea la lucru, la activitate: “Luati jugul Meu asupra voastra… si veti gasi odihna” (Matei 11,29). Inima care isi gaseste cel mai mult odihna in Hristos va fi cea mai zeloasa si cea mai activa in lucrarea pentru El.
Cand mintea se ocupa de eul propriu, ea se instraineaza de Hristos, izvorul puterii si vietii. De aceea, efortul continuu al lui Satana este de a abate atentia pacatosului de la Mantuitorul, impiedicand astfel unitatea si comuniunea sufletului cu Hristos. Cu placerile pacatului, grijile, necazurile si problemele incurcate ale vietii, greselile altora sau propriile voastre greseli si nedesavarsiri : cu unele din acestea sau cu toate laolalta va cauta el sa abata mintea voastra de la Hristos. Sa nu ne lasam inselati de siretlicurile lui. Pe multi dintre cei care sunt in adevar constienti si doritori a trai pentru Dumnezeu el ii face adesea sa se ocupe de propriile lor greseli si slabiciuni; despartindu-i astfel de Hristos, el nadajduieste sa castige biruinta. Sa nu facem din eul nostru personal centrul preocuparilor noastre, facandu-ne temeri si griji cu privire la faptul ca vom fi mantuiti sau nu. Toate acestea ne indeparteaza sufletul de Izvorul puterii noastre. incredinteaza lui Dumnezeu problema ramanerii tale in El si increde-te in El! Cugeta si vorbeste despre Hristos! Fa ca eul tau sa dispara in El! Da la o parte orice indoiala; elibereaza-te de teama! Spune impreuna cu apostolul Pavel: “Traiesc… dar nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine. Si viata pe care o traiesc acum in trup, o traiesc in credinta in Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit si S-a dat pe Sine pentru mine” (Galateni 2,20). Ramai linistit in Dumnezeu! El este in stare sa pazeasca ce I-ai incredintat. Daca te vei lasa in bratele Sale, El te va face sa ajungi mai mult decat iubitor prin Cel care te-a iubit.
Cand Domnul Hristos a luat asupra Sa natura noastra omeneasca, El a legat omenirea de Sine prin legaturi de iubire ce nu vor putea fi rupte niciodata de nici o putere, afara de cazul ca omul singur va alege acest lucru. Satana va cauta intotdeauna sa incerce tot felul de ademeniri inselatoare pentru a ne face sa rupem aceasta legatura : sa alegem astfel noi insine sa ne despartim de Hristos. La aceasta trebuie sa veghem, sa luptam, sa ne rugam, ca nimeni si nimic sa nu ne faca sa alegem un alt stapan, caci noi suntem intotdeauna liberi sa facem acest lucru. Dar sa pastram totdeauna ochii nostri atintiti la Hristos si El ne va apara. Privind la Hristos, noi suntem in siguranta. Nimeni nu ne va smulge din mana Sa. Astfel, daca vom privi mereu la El, vom fi “schimbati in acelasi chip al Lui, din slava, prin Duhul Domnului” (2 Corinteni 3,18).
in felul acesta au ajuns primii ucenici sa fie asemenea scumpului lor Mantuitor. Cand au auzit cuvintele Domnului Hristos, au simtit ca au absoluta nevoie de El. L-au cautat, L-au gasit si L-au urmat. Au fost cu El acasa, la masa, in locuri retrase afara, pe camp. Ei erau cu El ca niste invatacei cu invatatorul lor primind zilnic de pe buzele Lui lectii despre adevarul cel sfant. Au privit la El ca niste slujitori la stapanul lor, spre a ajunge sa cunoasca toate indatoririle lor. Ucenicii erau si ei niste oameni supusi “acelorasi slabiciuni ca si noi” (Iacob 5,17). Ei aveau, ca si noi, aceeasi lupta de dus cu pacatul si aveau nevoie de acelasi har pentru a trai o viata sfanta.
Chiar Ioan, ucenicul iubit, cel care a reflectat cel mai mult asemanarea cu Mantuitorul, nu avea de la natura, din fire, aceasta virtute a caracterului. El nu numai ca era : din fire : increzut si ambitios dupa marire, ci si violent si razbunator cand era ofensat. Dar pe masura ce caracterul divin al Mantuitorului ii era descoperit, el isi recunostea slabiciunile si aceasta cunoastere il facea umil. Taria si rabdarea, puterea si bunatatea, maiestatea si blandetea pe care le-a vazut zilnic in viata Fiului lui Dumnezeu au umplut sufletul sau de admiratie si iubire. Zi de zi inima sa a fost atrasa spre Hristos, pana cand, din iubire pentru invatatorul sau, el s-a pierdut din vedere. Temperamentul sau razbunator si ambitios a fost supus puterii modelatoare a Domnului Hristos. Influenta regeneratoare a Duhului Sfant a reinnoit inima sa. Puterea iubirii lui Hristos a lucrat transformarea caracterului sau. Acesta este rezultatul sigur al unirii cu Hristos. Cand Domnul Hristos locuieste in inima, intreaga natura este atunci schimbata. Spiritul Domnului Hristos, iubirea Lui inmoaie inima, supun sufletul si inalta cugetele si dorintele noastre catre Dumnezeu, catre ceruri.
Dupa ce Domnul Hristos S-a inaltat la ceruri, simtamantul prezentei Sale era in continuare cu urmasii Sai. Aceasta era o prezenta personala, plina de iubire si lumina. Hristos Mantuitorul, care a umblat, a vorbit si S-a rugat cu el, care a rostit cuvinte de nadejde si mangaiere inimilor lor, pe cand solia pacii era inca pe buzele Lui, a fost luat la ceruri din mijlocul lor. in timp ce un nor de ingeri il primea, sunetul vocii Sale a ajuns inapoi la ei asigurandu-i: “Si iata ca Eu sunt cu voi in toate zilele pana la sfarsitul veacului” (Matei 28,20). El S-a inaltat la ceruri ca Fiu al omului. Ei stiau ca Domnul Hristos statea inaintea tronului lui Dumnezeu ca fiind inca Prietenul si Mantuitorul lor; stiau ca sentimentele Sale erau neschimbate, ca se identifica inca cu suferintele neamului omenesc. El a prezentat inaintea Tatalui meritele sangelui Sau pretios, aratand spre ranile din mainile si picioarele Sale in amintirea pretului pe care l-a platit pentru rascumparatii Sai. Ei stiau ca El S-a inaltat la ceruri ca sa le pregateasca locasuri si ca va veni din nou ca sa-i ia la Sine.
Adunandu-se laolalta, dupa inaltarea Domnului la cer, ucenicii au prezentat cu ardoare cererile lor inaintea Tatalui, in numele Domnului Hristos. Cu teama sfanta ei s-au plecat in rugaciune, repetand asigurarea: “Orice veti cere de la Tatal, in Numele Meu, va va da. Pana acum n-ati cerut nimic in Numele Meu; cereti si veti capata, pentru ca bucuria voastra sa fie deplina” (Ioan 16,23.24). Ei au intins mana credintei mai sus si tot mai sus prezentand puternicul argument: “Hristos a murit! Ba mai mult, El a si inviat, sta la dreapta lui Dumnezeu, si mijloceste pentru noi” (Romani 8,34). Ziua Cincizecimii le-a adus apoi prezenta Mangaietorului, despre care Domnul Hristos spusese ca “va fi in voi”. in continuare ii asigurase: “Va este de folos sa Ma duc; caci daca nu Ma duc Eu, Mangaietorul nu va veni la voi; dar daca Ma duc, vi-L voi trimite” (Ioan 14,17; 16,7). De atunci inainte, prin Duhul Sfant, Domnul Hristos avea sa locuiasca continuu in inimile copiilor Sai. Unirea lor cu Hristos era acum mai stransa decat atunci cand era personal cu ei. Lumina, iubirea si puterea lui Hristos, care locuiau in ei, straluceau prin ei, asa ca oamenii vazandu-i se mirau intrucat stiau ca erau oameni necarturari si de rand; si “au priceput ca fusesera cu Isus” (Fapte 4,13).
Tot ceea ce Domnul Hristos a fost pentru ucenicii Sai doreste sa fie si pentru copiii Sai de astazi, pentru ca in ultima Sa rugaciune, avand in jurul Sau mica grupa a ucenicilor, spusese: “Si Ma rog nu numai pentru ei, ci si pentru cei ce vor crede in Mine prin cuvantul lor” (Ioan 17,20).
Domnul Isus Se ruga pentru noi, cerand ca noi sa putem fi una cu El, asa cum El este una cu Tatal. Ce unire minunata este aceasta! Mantuitorul spunea despre Sine: “Fiul nu poate face nimic de la Sine”. “Tatal care locuieste in Mine, El face aceste lucrari ale Lui” (Ioan 5,19; 14,10). Astfel, daca Hristos locuieste in inimile noastre, El va lucra in noi “si vointa si infaptuirea” (Filipeni 2,13). Atunci noi vom lucra asa cum a lucrat El si vom da pe fata acelasi spirit. in acest fel, iubindu-L si ramanand in El, noi vom creste “in toate privintele, ca sa ajungem la Cel ce este Capul, Hristos” (Efeseni 4,15).
 
 
Cap. 9 – Viata si faptele noastre
Dumnezeu este pentru intreg Universul izvorul vietii, luminii si bucuriei. Asemenea razelor de lumina de la soare, asemenea apei care se revarsa dintr-un izvor viu, tot asa binecuvantarile se revarsa de la Dumnezeu peste toate creaturile Sale. Si oriunde viata lui Dumnezeu se afla in inimile oamenilor, ea se revarsa si asupra altora in iubire si binecuvantare.
Bucuria Mantuitorului nostru consta in inaltarea si rascumpararea celor cazuti in pacat. Pentru realizarea acestui scop, El nu Si-a considerat viata ca fiind scumpa inaintea Sa si a suferit crucea si a dispretuit rusinea. Chiar si ingerii sunt totdeauna angajati in a lucra pentru fericirea altora. Aceasta este bucuria lor. Ceea ce inimile egoiste ar socoti drept un serviciu umilitor, adica acela de a sluji celor care sunt nenorociti si, din toate punctele de vedere inferiori lor in caracter si rang, este totusi lucrarea ingerilor fara pacat. Spiritul iubirii Domnului Hristos ce se jertfeste pe sine este spiritul care cuprinde intreg cerul si care constituie esenta binecuvantarilor Lui. Acesta este spiritul pe care urmasii lui Hristos il vor avea, lucrarea pe care ei o vor face.
Cand iubirea lui Hristos este pastrata ca ceva scump in inima, asemenea mirosului unui parfum placut ea nu poate fi ascunsa. Influenta ei sfanta va fi simtita de toti aceia cu care venim in contact. Spiritul Domnului Hristos in inima este asemenea unui izvor in desert, curgand ca sa invioreze totul, facand pe cei ce sunt gata sa piara doritori sa bea din apa vietii.
Iubirea fata de Hristos se va manifesta in dorinta de a lucra asa cum a lucrat El, pentru binecuvantarea si inaltarea omenirii. Ea ne va face sa avem iubire, bunatate si simpatie fata de toate fiintele create de cerescul nostru Tata.
Viata Mantuitorului pe pamant n-a fost o viata comoda, inchinata Siesi, ci El a muncit din greu, depunand eforturi serioase, neobosite pentru mantuirea omenirii pierdute. Din ieslea de la Betleem pana la crucea Golgotei, Domnul Hristos a mers pe calea jertfirii de sine si n-a cautat sa fie scutit de sarcini grele, calatorii istovitoare, de griji si lucrari epuizante. El spunea: “Fiul omului n-a venit sa I se slujeasca, ci El sa slujeasca si sa-Si dea viata ca rascumparare pentru multi” (Matei 20,28). Acesta era singurul si marele scop al vietii Sale. Toate celelalte erau secundare si subordonate. Mancarea si bautura Sa erau acelea de a face voia lui Dumnezeu si a sfarsi lucrarea Sa. Eul si interesul egoist n-au avut nici un loc in activitatea Sa.
Tot la fel si cei care sunt partasi harului lui Hristos vor fi gata sa faca orice sacrificiu pentru ca si altii, pentru care a murit Domnul Hristos, sa poata fi partasi ai darului ceresc. Ei vor face tot ceea ce pot pentru a face mai buna lumea in care traiesc. Acest spirit este rodul sigur al unui suflet cu adevarat convertit. De indata ce cineva vine la Hristos, in inima lui se naste dorinta de a face cunoscut si altora ce minunat prieten a gasit in Hristos; caci adevarul mantuitor si sfintitor nu poate fi ascuns in inima sa. Asemenea lui Filip cand a gasit pe Mantuitorul, si noi vom invita pe altii sa priveasca fata Lui. Vom cauta sa le aratam bunatatea atragatoare a Domnului Hristos, impreuna cu realitatile nevazute ale imparatiei cerurilor. Atunci vom avea o dorinta puternica de a merge pe aceeasi cale pe care a mers si Domnul Hristos. Vom fi atunci stapaniti de dorinta plina de zel ca si cei din jurul nostru sa poata privi “pe Mielul lui Dumnezeu, care ridica pacatul lumii” (Ioan 1,29).
Efortul facut pentru binecuvantarea altora va avea ca rezultat propria noastra binecuvantare. Acesta a fost de fapt scopul urmarit de Dumnezeu atunci cand ne-a dat partea noastra de lucru in cadrul Planului de Mantuire. El a dat astfel oamenilor privilegiul de a deveni partasi de natura divina si, la randul lor, acestia sa fie o binecuvantare pentru toti semenii lor. Aceasta este cea mai mare onoare, cea mai mare bucurie pe care Dumnezeu o poate da celor credinciosi. Cei care devin astfel partasi la lucrarea iubirii divine sunt adusi tot mai aproape de Creatorul lor.
Dumnezeu ar fi putut sa incredinteze ingerilor din ceruri lucrarea de vestire a soliei Evangheliei si toata lucrarea slujirii din iubire. El ar fi putut sa foloseasca alte mijloace pentru implinirea planurilor Sale. Dar in marea Sa iubire, a ales sa ne faca conlucratori cu El, cu Domnul Hristos si cu ingerii, pentru ca sa putem fi partasi binecuvantarii, bucuriei si inaltarii spirituale care rezulta din aceasta slujire neegoista.
Facandu-ne partasi suferintelor Lui, noi suntem adusi in relatii de impreuna simtire cu Domnul Hristos. Fiecare act de sacrificiu de sine pentru binele altora intareste spiritul binefacerii in inima datatorului, legandu-l tot mai strans de Rascumparatorul lumii, care, macar ca era bogat, S-a facut sarac pentru noi, pentru ca prin saracia Lui, noi sa ne imbogatim (2 Corinteni 8,9). Si cand noi implinim in acest fel scopul divin al existentei noastre, numai atunci viata poate fi o binecuvantare pentru noi.
Daca vei lucra asa cum Domnul Hristos a stabilit ca trebuie sa lucreze ucenicii Sai, castigand suflete pentru El, atunci vei simti nevoia unei experiente spirituale mai profunde, cum si a unei cunoasteri mai inalte a lucrurilor dumnezeiesti; atunci vei inseta si vei flamanzi dupa neprihanire. Vei lupta atunci cu Dumnezeu in rugaciune si, credinta ta va fi intarita, iar sufletul tau va bea si mai mult din izvoarele mantuirii. intampinand impotrivire si incercari, acestea te vor face sa te apropii mai mult de Biblie, si te vei ruga mai mult. Atunci vei creste in harul si in cunostinta Domnului Hristos si vei obtine o experienta bogata.
Spiritul lucrarii dezinteresate pentru altii da caracterului profunzime, statornicie si o bunatate plina de iubire asemenea lui Hristos, care aduce celui ce are un asemenea caracter pace si fericire. Atunci aspiratiile vietii sunt mai inalte. Nu mai este loc pentru lenevie si egoism. Aceia care folosesc in acest fel darurile spirituale vor creste si vor deveni puternici spre a lucra pentru Dumnezeu. Ei vor dobandi o intelegere spirituala mai clara si o credinta puternica, mereu crescanda, cum si o mai mare putere in rugaciune. Duhul lui Dumnezeu lucrand asupra lor “trezeste armonii” sfinte in suflet ca raspuns la atingerea divina. Aceia care se consacra astfel unei lucrari dezinteresate, neegoiste, pentru binele altora, lucreaza cu atat mai sigur la propria lor mantuire.
Singura cale pentru a creste in har este aceea de a face in mod dezinteresat lucrarea pe care ne-a incredintat-o Domnul Hristos : a face tot ceea ce sta in puterile noastre ca sa ajutam si sa binecuvantam pe aceia care au nevoie de ajutorul pe care li-l putem da. Puterea vine prin exercitiu; activitatea este in esenta conditia vietii. Aceia care se straduiesc sa mentina vietuirea crestina, acceptand in mod pasiv binecuvantarile ce vin prin mijloacele harului, fara sa faca nimic pentru Hristos nu fac altceva decat incearca sa traiasca numai mancand, fara sa si munceasca. Dar in cele spirituale, ca si in cele fizice, aceasta are intotdeauna ca rezultat degenerare si decadere. Un om care va refuza sa-si foloseasca membrele sale nu peste mult timp nu va mai avea putere ca sa le foloseasca. Tot la fel si crestinul care nu va folosi puterile pe care i le-a dat Dumnezeu, nu numai ca nu va mai creste in Hristos, dar va pierde si puterea pe care o avea.
Biserica lui Hristos este instrumentul folosit de Dumnezeu pentru mantuirea oamenilor. Misiunea ei este de a duce lumii Evanghelia. Aceasta indatorire sta asupra tuturor crestinilor. Fiecare, in limitele darului sau si ale ocaziilor pe care le are, trebuie sa aduca la indeplinire insarcinarea Mantuitorului. Iubirea lui Hristos, descoperita noua, ne face datori fata de toti aceia care nu-L cunosc. Dumnezeu ne-a dat lumina nu numai pentru noi, ci pentru a o revarsa si asupra altora.
Daca urmasii Domnului Hristos ar fi treji la postul datoriei lor, ar fi mii acolo unde astazi este numai unul care vesteste Evanghelia in tarile lumii. Toti aceia care nu se pot angaja personal in aceasta lucrare pot totusi s-o sustina cu mijloacele lor, cu simpatia si rugaciunile lor. Si mai este inca mult de lucru pentru suflete chiar in tarile asa-zise crestine.
Nu este nevoie sa mergem in tarile pagane, nici chiar sa parasim cercul restrans al familiei, daca indatoririle noastre ne retin aici, ca sa lucram pentru Hristos. Noi putem face acest lucru in camin, in comunitate, printre cei care au legatura cu noi, printre cei cu care lucram zilnic.
Cea mai mare parte a vietii Mantuitorului pe pamant a fost petrecuta lucrand din greu in micul atelier de dulgherie din Nazaret. ingerii slujitori vegheau pe Domnul vietii pe cand Acesta mergea printre tarani si meseriasi, nerecunoscut si neonorat. El isi indeplinea tot atat de constiincios chemarea in timp ce lucra la modestul Sau mestesug, ca si atunci cand vindeca pe bolnavi sau cand umbla pe valurile rascolite de furtuna ale marii Galileii. Tot asa si noi putem umbla si lucra cu si pentru Hristos in cele mai umile indatoriri si in cele mai de jos pozitii ale vietii.
Apostolul spune: “Fiecare, fratilor, sa ramana cu Dumnezeu in starea in care era cand a fost chemat” (1 Corinteni 7,24). Omul de afaceri poate sa-si conduca afacerile in asa fel incat, datorita cinstei si credintei sale, Domnul sa fie preamarit. Daca el este un adevarat urmas al Domnului Hristos, va demonstra religia lui in tot ce face si va da pe fata inaintea oamenilor spiritul lui Hristos. Mecanicul poate fi un reprezentant vrednic si credincios al Aceluia care a muncit din greu in umila Sa viata traita printre dealurile din Galilea. Toti aceia care poarta numele lui Hristos sa lucreze si sa se comporte astfel incat ceilalti, vazand faptele lor bune, sa slaveasca pe Creatorul si Rascumparatorul lor.
Multi au gasit scuze pentru faptul ca n-au pus darurile lor in slujba lui Hristos, spunand ca altii au avut daruri si ocazii mai bune ca ei. A existat chiar ideea ca numai cei care sunt in mod deosebit talentati, numai acestora li se cere sa-si consacre capacitatile in slujba lui Dumnezeu. Unii au inteles ca talentele au fost date numai unei anumite clase favorizate excluzand pe ceilalti care, bineinteles, nu sunt chemati sa se impartaseasca nici de activitatea acelora, nici de rasplata lor. Dar in parabola Domnului nu sunt prezentate in acest fel lucrurile. Cand stapanul casei a chemat pe slujitori, el a dat fiecaruia partea sa de lucru.
Cu un spirit plin de iubire, putem indeplini cele mai umile indatoriri ale vietii “ca pentru Domnul” (Coloseni 3,23). Daca iubirea lui Dumnezeu este in inima, ea se va manifesta atunci in viata de fiecare zi. Vom fi atunci inconjurati de parfumul placut al prezentei lui Hristos, iar influenta noastra va fi spre inaltare si binecuvantare.
Nu trebuie sa astepti ocazii mari, speciale sau talente extraordinare pentru ca numai atunci sa lucrezi pentru Dumnezeu. Nu trebuie sa te gandesti ce va gandi lumea despre tine. Daca viata ta zilnica este o marturie despre curatia si sinceritatea credintei tale si daca si ceilalti sunt convinsi ca dorinta ta este sa le fi de folos, atunci eforturile tale nu vor fi in totul zadarnice.
Cei mai umili si cei mai saraci dintre ucenicii Domnului Hristos pot fi o binecuvantare pentru altii. Poate ca ei nu-si dau seama ca fac ceva deosebit de bun, dar prin influenta lor tacuta pot pune in miscare valuri de binecuvantari tot mai adanci si tot mai intinse, ale caror rezultate binecuvantate poate ca nu le vor cunoaste decat in ziua rasplatirii finale. Ei nu simt si nici nu au cunostinta despre faptul ca fac o lucrare insemnata. Ei nu sunt chemati sa se impovareze singuri cu ingrijorarea pentru reusita lucrarii. Ei nu trebuie sa faca altceva decat sa mearga inainte in liniste, indeplinind cu credinciosie lucrarea pe care Dumnezeu le-o incredinteaza, si viata lor nu va fi traita in zadar. Viata lor proprie va creste atunci mai mult si tot mai mult dupa chipul Domnului Hristos; ei sunt atunci lucratori impreuna cu Dumnezeu in viata aceasta si se pregatesc astfel pentru lucrarea cea mai inalta si pentru bucuria neumbrita de nimic a vietii vesnice.
 
 
Cap. 10 – Cunoasterea de Dumnezeu
Multe sunt caile prin care Dumnezeu cauta sa ni Se faca cunoscut si sa ne aduca astfel in comuniune cu El. Natura vorbeste fara incetare priceperii, intelegerii noastre. Inima care se deschide larg va fi impresionata de dragostea si slava lui Dumnezeu, asa cum sunt ele descoperite in lucrarile mainilor Sale. Urechea care se pleaca sa asculte poate auzi si intelege cele ce Dumnezeu ne transmite prin lucrurile din natura. Campiile cele verzi, arborii cei inalti, mugurii si florile, norii cei trecatori, picurii de ploaie, murmurul paraielor, stralucirea boltii ceresti : toate acestea vorbesc inimilor noastre si ne invita sa-L recunoastem pe Cel care a facut toate aceste lucruri.
Mantuitorul nostru lega pretioasele Sale invataturi de lucrurile din natura. Copacii, pasarile, florile din vai, dealurile, lacurile si cerurile frumoase, ca si intamplarile si imprejurarile vietii de fiecare zi, toate erau puse in legatura cu cuvantul adevarului pentru ca astfel, invataturile Sale sa poata fi mereu vii in minte, chiar in mijlocul grijilor si preocuparilor vietii.
Dumnezeu ar dori ca fiii Sai sa aprecieze lucrarile Sale si sa-si gaseasca placerea in frumusetea simpla si linistitoare cu care El a impodobit caminul nostru pamantesc. El este un iubitor al frumosului si, mai presus de orice atractie exterioara, iubeste frumusetea caracterului. El ar dori ca noi sa cultivam curatia si simplitatea, acest farmec tacut al florilor.
Daca vom voi sa ascultam, atunci lucrurile create de Dumnezeu ne vor invata lectiile pretioase ale ascultarii si increderii. De la stele, care in drumul lor fara urme prin spatiu isi urmeaza de veacuri cursul randuit lor, pana la cea mai mica particula, toate lucrurile din natura asculta de vointa Creatorului. Iar Dumnezeu Se ingrijeste de toate si sustine tot ceea ce El a creat. El, care sustine lumile nenumarate in imensitatea spatiului, Se ingrijeste, in acelasi timp, de nevoile vrabiutei care-si ciripeste fara teama modestul sau cantec. Cand oamenii pornesc la istovitoarea lor munca zilnica, ca si atunci cand se pleaca in rugaciune, cand se culca seara, sau cand se scoala dimineata, cand cel bogat benchetuieste in palatul sau, sau cand cel sarac isi strange copiii in jurul mesei lui saracacioase, si unii si altii sunt in atentia veghetoare a Tatalui nostru ceresc. Nu se varsa nici o lacrima fara ca Dumnezeu sa nu fi luat cunostinta de ea. Nu exista zambet pe care El sa nu-l fi vazut.
Daca noi am crede acestea pe deplin, atunci toate ingrijorarile noastre neintemeiate ar disparea. Viata noastra n-ar mai fi plina de dezamagiri, asa cum este acum; caci orice lucru, mare sau mic, ar fi asezat in mainile lui Dumnezeu, care nu este nici pus in incurcatura de multimea grijilor si nici coplesit de greutatea lor. Ne-am bucura atunci de o pace launtrica de care multi au fost straini.
Cand fiinta ta se desfata la privirea frumusetii pline de atractie a pamantului, gandeste-te la Noul Pamant, care niciodata nu va mai cunoaste atmosfera inabusitoare a pacatului si mortii si unde fata naturii nu va mai purta deloc umbra blestemului. Lasa ca imaginatia sa-ti infatiseze caminul celor mantuiti si nu uita ca el va fi mult mai maret decat poate cea mai stralucita imaginatie a ta sa si-l inchipuie. in diferitele daruri pe care Dumnezeu le-a asezat in natura noi nu putem vedea decat cea mai slaba licarire a slavei Sale. Caci este scris: “Lucruri pe care ochiul nu le-a vazut, urechea nu le-a auzit, si la inima omului nu s-au suit, asa sunt lucrurile, pe care le-a pregatit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” (1 Corinteni 2,9).
Poetii si naturalistii au de spus multe lucruri despre natura, dar crestinismul este acela care se bucura pe deplin de frumusetea pamantului si o apreciaza la inalta ei valoare, pentru ca el recunoaste in toate lucrarea mainilor lui Dumnezeu si vede iubirea Lui si in floare si in copac. Nimeni nu poate intelege deplin insemnatatea dealurilor, a vailor, a raului si a marii daca nu le priveste ca o expresie a iubirii lui Dumnezeu fata de om.
Dumnezeu ne vorbeste prin lucrarile providentei Sale si prin influenta Duhului Sau asupra inimii. in diferite imprejurari si situatii din viata noastra, in schimbarile ce se produc zilnic in jurul nostru, noi putem gasi invataturi pretioase numai daca inimile noastre vor fi deschise ca sa le priceapa. Psalmistul, infatisand lucrarile providentei lui Dumnezeu spune ca “bunatatea Domnului umple pamantul” Cine este intelept, sa ia seama la aceste lucruri si sa fie cu luare aminte la bunatatile Domnului” (Psalmul 33,5; 107,43).
Dumnezeu ne vorbeste prin Cuvantul Sau. Aici noi avem in modul cel mai clar descoperirea caracterului Sau, a modului in care Se ocupa de oameni si marea lucrare de mantuire. Aici ne este infatisata istoria patriarhilor si a profetilor cum si a altor barbati sfinti din vechime. Acestia erau oameni “supusi acelorasi slabiciuni ca si noi” (Iacob 5,17). in Cuvantul Sau vedem cum ei se luptau cu descurajarile, asemenea noua, si totusi cum au prins iarasi curaj si au ajuns biruitori prin harul lui Dumnezeu. Vazand toate acestea, suntem incurajati in alergarea noastra dupa neprihanire. Cand citim despre minunatele experiente harazite lor, despre lumina, dragostea si binecuvantarea de care s-au bucurat si despre lucrarea pe care au facut-o prin harul care le-a fost dat, Duhul care i-a inspirat pe ei aprinde si in noi flacara unei dorinte sfinte de a fi asemenea lor in caracter, de a umbla cu Dumnezeu, asemenea lor.
Domnul Hristos spune despre Scripturile Vechiului Testament : si cu atat mai mult este aceasta valabil pentru cele ale Noului Testament : ca “ele marturisesc despre Mine”, Rascumparatorul, Cel spre care sunt indreptate toate sperantele noastre privind viata vesnica (Ioan 5,39). Da, intreaga Biblie ne vorbeste despre Hristos. De la primul raport cu privire la creatiune : caci “nimic din ce a fost facut, n-a fost facut fara El” : si pana la fagaduinta cea mai de pe urma : “iata Eu vin curand”, noi citim lucrarile Sale si ascultam vocea Sa (Ioan 1,3; Apocalips 22,12). Daca doresti sa cunosti mai bine pe Mantuitorul, studiaza Sfintele Scripturi.
Umple-ti inima cu Cuvantul lui Dumnezeu! El este apa vie care stinge setea ta arzatoare. El este painea vie venita din cer. Domnul Hristos declara: “Daca nu mancati trupul Fiului omului si daca nu beti sangele Lui, n-aveti viata in voi insiva”. Si El se explica spunand: “Cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh si viata” (Ioan 6,53.63). Corpurile noastre sunt hranite prin ceea ce mancam si bem; si asa cum stau lucrurile in domeniul natural, tot asa este si in cel spiritual. Lucrurile la care meditam vor da tonul si puterea vietii noastre spirituale.
Lucrarea mantuirii este tema asupra careia ingerii doresc sa priveasca, s-o cunoasca; ea va constitui stiinta si cantul celor mantuiti de-a lungul veacurilor nesfarsite. Nu este oare vrednic sa cugetam profund la ea si sa o studiem acum cu multa luare aminte? Iubirea si mila infinita a Domnului Hristos, sacrificiul pe care l-a facut in favoarea noastra cer din partea noastra cea mai serioasa si mai solemna cugetare. Sa staruim mai mult asupra caracterului scumpului nostru Mantuitor. Sa meditam mai mult asupra lucrarii Sale, a Aceluia care a venit sa mantuiasca pe poporul Lui de pacatele sale. Cand contemplam in acest fel marile teme ale cerului, credinta si iubirea noastra vor deveni mai puternice, iar rugaciunile noastre vor fi mai mult si tot mai mult ascultate de Dumnezeu, pentru faptul ca ele vor fi mai mult si tot mai mult pline de credinta si iubire. Ele vor fi inteligente si calduroase. Va fi atunci o mai statornica incredere in Domnul Hristos si o experienta zilnica si vie a puterii Sale de a mantui in mod desavarsit pe toti aceia care vin la Dumnezeu prin El.
in timp ce cugetam la desavarsirea Mantuitorului nostru, vom dori sa fim cu totul transformati si reinnoiti dupa chipul Sau curat. Sufletul nostru va inseta si va flamanzi dupa asemanarea cu Cel pe care-L adoram. Cu cat cugetele noastre se vor ocupa mai mult de Domnul Hristos, cu atat mai mult vom vorbi si altora despre El si-L vom reprezenta in lume prin viata noastra.
Biblia n-a fost scrisa numai pentru cei invatati; dimpotriva, ea a fost destinata oamenilor de rand. Marile adevaruri necesare pentru mantuirea noastra ne sunt prezentate tot asa de clar ca si lumina zilei; nimeni deci nu va fi dus in ratacire si nu va pierde cararea, cu exceptia celor care urmeaza propria lor judecata in loc sa urmeze vointa lui Dumnezeu, care este asa de clar descoperita in Cuvantul Sau.
Nu trebuie sa primim invataturile nici unui om drept invataturi ale Sfintelor Scripturi, ci personal trebuie sa studiem Cuvantul lui Dumnezeu. Daca vom ingadui altora sa gandeasca pentru noi, atunci vom ajunge sa avem numai niste energii intelectuale slabe, schiloade si capacitati cu totul reduse. Puterile nobile ale mintii pot fi asa de pipernicite datorita lipsei de preocupare cu acele subiecte vrednice de atentia lor incat isi pierd puterea de a sesiza insemnatatea profunda a Cuvantului lui Dumnezeu. Puterea intelectuala se va dezvolta daca ea este folosita spre a intelege legatura dintre subiectele Sfintelor Scripturi, spre a compara text cu text si lucrurile spirituale cu lucrurile spirituale.
Nimic nu este mai puternic pentru intarirea intelectului ca studierea Scripturilor. Pentru dezvoltarea noastra spirituala nici o alta carte nu este asa de puternica ca sa inalte gandurile si sa dea putere facultatilor intelectuale ca adevarurile vaste si innobilatoare ale Sfintelor Scripturi. Daca Cuvantul lui Dumnezeu ar fi studiat asa cum ar trebui sa fie, atunci oamenii ar avea vederi atat de largi, caractere atat de nobile si statornice cum rar se vad in zilele noastre.
Dar citirea in fuga a Sfintelor Scripturi nu aduce decat foarte putin folos. Cineva poate sa citeasca intreaga Biblie si totusi sa nu vada frumusetea ei si nici sa nu inteleaga profunzimea si adanca ei insemnatate. Studierea unui pasaj pana cand insemnatatea lui este pe deplin lamurita, iar legatura lui cu Planul de Mantuire devine evidenta, este de o mai mare valoare decat citirea mai multor capitole fara urmarirea unui anumit scop si fara a invata din aceasta. Sa ai totdeauna Biblia cu tine. Ori de cate ori ai ocazia, citeste in ea; cauta sa-ti fixezi bine textele ei in minte. Chiar si atunci cand mergi pe strada poti citi un pasaj si medita asupra lui, fixandu-l astfel bine in minte.
Noi nu putem obtine intelepciunea cereasca fara o cercetare serioasa si fara un studiu insotit de rugaciune. Unele parti ale Sfintelor Scripturi sunt cu adevarat prea clare pentru a putea fi intelese gresit, dar sunt si alte parti al caror inteles nu se afla la suprafata spre a fi vazut dintr-o singura privire. Atunci trebuie sa comparam text cu text. Trebuie sa cercetam totul cu grija, reflectand asupra lor cu multa rugaciune. Un astfel de studiu va fi rasplatit din belsug. Dupa cum minerul descopera filoanele de metal pretios ascunse in sanul pamantului, tot astfel cel care cerceteaza cu perseverenta Cuvantul lui Dumnezeu, ca dupa o comoara ascunsa, va gasi adevaruri de o mare valoare, adevaruri ce sunt ascunse de vederea cercetatorului neglijent. Cuvintele inspiratiei divine, bine cumpanite in inima vor fi asemenea unor paraie curgand din Izvorul vietii.
Sfanta Scriptura sa nu fie niciodata studiata fara rugaciune. inainte de a deschide paginile ei, trebuie sa ne rugam pentru iluminarea Duhului Sfant si ea ne va fi data. Cand Natanael a venit la Domnul Hristos, Mantuitorul a exclamat: ” ‘Iata cu adevarat un israelit in care nu este viclesug’. ‘De unde ma cunosti?’ a intrebat Natanael. Drept raspuns Isus i-a zis: ‘Te-am vazut mai inainte ca sa te cheme Filip, cand erai sub smochin’” (Ioan 1,47.48). Domnul Hristos ne va vedea si pe noi in locurile tainice la rugaciune, daca il vom cauta cerand de la El lumina pentru ca sa cunoastem ce este adevarul. ingerii din sferele de lumina vor fi cu aceia care in umilinta si cu cercetare de inima cauta calauzirea divina.
Duhul Sfant inalta si preamareste pe Mantuitorul. Este lucrarea Lui aceea de a prezenta pe Hristos, curatia neprihanirii Lui si mantuirea cea mare pe care o avem prin El. Hristos spune: “El Ma va proslavi, pentru ca va lua din ce este al Meu si va va descoperi” (Ioan 16,14). Duhul adevarului este singurul invatator eficient al adevarului divin. Cat de mult trebuie ca pretuieste Dumnezeu neamul omenesc, ca a dat pe unicul Sau Fiu sa moara pentru noi si apoi a imputernicit pe Duhul Sau Sfant sa fie invatatorul si Calauzitorul permanent al celui credincios!
 
Cap. 11 – Inaltul privilegiu al rugaciunii
Dumnezeu ne vorbeste prin natura si revelatie, prin providenta Sa si prin influenta Duhului Sau Sfant. Dar toate acestea nu sunt suficiente. Si noi trebuie sa deschidem inimile noastre Lui. Pentru a avea o viata spirituala si putere morala, trebuie sa avem o continua si personala legatura cu Tatal nostru ceresc. Inimile noastre pot fi atrase spre El; putem medita la lucrarile Sale, la mila Sa, la binecuvantarile Sale; dar toate acestea nu inseamna a avea comuniune cu Dumnezeu in adevaratul sens al cuvantului. Pentru a avea comuniune cu Dumnezeu, noi trebuie sa avem sa-I spunem ceva cu privire la viata noastra de fiecare zi.
Rugaciunea este deschiderea inimii noastre lui Dumnezeu, ca unui prieten. Aceasta nu pentru ca este necesar sa informam pe Dumnezeu cu privire la persoana noastra, cine suntem noi, ci pentru ca noi sa putem fi capabili sa-L primim. Rugaciunea nu coboara pe Dumnezeu la noi, ci ne inalta pe noi la El.
Cand Domnul Hristos a fost pe pamant, El a invatat pe ucenici cum sa se roage. El i-a sfatuit sa prezinte nevoile lor zilnice inaintea lui Dumnezeu si sa aseze toata povara lor asupra Lui. Asigurarea pe care El le-a dat-o, ca cererile lor vor fi ascultate, este de asemenea o asigurare pentru noi.
insusi Domnul Hristos, in timp ce Se afla printre oameni, Se ruga foarte des, Mantuitorul nostru S-a identificat cu nevoile si slabiciunile noastre si, facand astfel, El a devenit un rugator, un petitionar zelos ce cauta sa primeasca de la Tatal Sau energii noi pentru implinirea datoriei si pentru a face fata incercarilor. in toate lucrurile El este exemplul nostru. in necazurile noastre El este asemenea unui frate “care in toate lucrurile a fost ispitit ca si noi”; dar, fiind fara pacat, fiinta Sa se dadea inapoi cu dezgust de la tot ceea ce era rau. intr-o lume plina de pacat, El a trecut prin lupte si chinuri sufletesti. Natura Sa omeneasca facea ca rugaciunea sa devina o necesitate si un privilegiu. El gasea mangaiere si bucurie in comuniunea cu Tatal Sau. Daca Mantuitorul lumii, Fiul lui Dumnezeu, a simtit nevoia rugaciunii, cu mult mai mult fiintele muritoare, slabe si pacatoase trebuie sa simta nevoia de rugaciune continua si staruitoare.
Tatal nostru ceresc asteapta sa-Si reverse asupra noastra plinatatea binecuvantarilor Sale. Este privilegiul nostru acela de a bea cu indestulare din izvorul iubirii nemarginite. Cu toate acestea este de mirare ca ne rugam prea putin. Dumnezeu este binevoitor si gata sa asculte rugaciunea pornita din sinceritatea inimii celui mai umil dintre copiii Sai; cu toate acestea, se da pe fata o mare lipsa de tragere de inima din partea noastra de a face cunoscut lui Dumnezeu nevoile noastre. Ce vor gandi ingerii cerului despre noi, sarmanele si neajutoratele fiinte omenesti, care suntem supusi ispitei si care totusi ne rugam asa de putin si avem atat de putina credinta, in timp ce inima iubirii infinite a lui Dumnezeu se pleaca spre noi gata sa ne dea mai mult decat cerem sau gandim noi? ingerii gasesc o mare placere sa se plece inaintea lui Dumnezeu si sa stea langa El. Ei considera comuniunea cu Dumnezeu ca fiind cea mai mare bucurie a lor; totusi, fiii acestui pamant, care au asa de multa nevoie de ajutorul pe care numai Dumnezeu il poate da, se simt parca multumiti sa umble in afara luminii Duhului Sau si fara insotirea prezentei Sale.
intunericul celui rau invaluie pe aceia care neglijeaza rugaciunea: soaptele ispititoare ale vrajmasului ii amagesc la pacat. Si toate acestea pentru ca ei nu folosesc privilegiile rugaciunii pe care Dumnezeu li le-a dat in aceasta randuiala divina. De ce oare fiii si fiicele lui Dumnezeu sa fie atat de intarzietori in a se ruga, stiind ca rugaciunea este cheia in mana credintei care deschide tezaurul cerului, unde se gasesc depozitate resursele inepuizabile ale Celui Atotputernic? Fara rugaciuni staruitoare si continua veghere, noi suntem in primejdia de a deveni din ce in ce mai nepasatori si de a devia de la calea dreapta. Vrajmasul mantuirii noastre cauta mereu sa puna piedici in calea spre tronul milei, pentru ca noi sa nu putem obtine : prin rugaciuni straruitoare si credinta : harul si puterea de a rezista ispitei.
Sunt anumite conditii de indeplinit, in baza carora noi putem astepta ca Dumnezeu sa asculte si sa raspunda rugaciunilor noastre. Prima din aceste conditii este aceea ca noi sa simtim nevoia dupa ajutorul Sau. El ne-a fagaduit ca “va turna ape peste pamantul insetat si rauri pe pamantul uscat” (Isaia 44,3). Aceia care flamanzesc si inseteaza dupa neprihanire, care tanjesc dupa Dumnezeu, pot fi siguri ca vor fi saturati. Inima trebuie deschisa influentei Duhului Sfant, caci altfel binecuvantarea lui Dumnezeu nu poate fi primita.
Marea noastra nevoie de ajutor este ea insasi un argument care pledeaza in modul cel mai elocvent in favoarea noastra. Dar Dumnezeu trebuie cautat si rugat ca El sa faca toate aceste lucruri pentru noi. El spune: “Cereti si vi se va da; cautati si veti gasi”. De asemenea: “El, care n-a crutat nici chiar pe Fiul Sau, ci L-a dat pentru noi toti, cum nu ne va da fara plata, impreuna cu El, toate lucrurile?” (Matei 7,7; Romani 8,32).
Daca pastram nelegiuire in inimile noastre, daca staruim intr-un pacat cunoscut, Dumnezeu nu ne va auzi; dar rugaciunea inimii caite si zdrobite va fi totdeauna ascultata. Cand am indreptat tot ceea ce stim ca a fost rau, atunci putem avea incredere ca Dumnezeu va raspunde cererilor noastre. Propriile noastre merite nu ne vor recomanda niciodata bunavointei lui Dumnezeu; ci numai meritele Domnului Hristos, numai acelea ne vor mantui; sangele Sau va fi acela care ne va curati. Totusi, noi avem o lucrare de facut, si anume aceea de a implini conditiile ce se cer pentru a fi primiti de Dumnezeu.
Un alt element al rugaciunii cu succes este credinta. “Caci cine se apropie de Dumnezeu trebuie sa creada ca El este si ca rasplateste pe cei ce-L cauta” (Evrei 11,6). Domnul Hristos a spus ucenicilor Sai: “… orice lucru veti cere, cand va rugati, sa credeti ca l-ati si primit si-l veti avea” (Marcu 11,24). Credem noi oare pe Dumnezeu pe cuvant?
Asigurarea aceasta este cuprinzatoare si nelimitata, si Cel care a dat-o este credincios in indeplinirea ei. Daca nu primim lucrurile pe care le-am cerut chiar atunci cand ne-am rugat, trebuie totusi sa credem ca Dumnezeu aude si ca El va raspunde rugaciunilor noastre. Noi suntem asa de gresiti si ingusti la vedere, incat uneori cerem lucruri care n-ar fi o binecuvantare pentru noi; dar Tatal nostru ceresc, pentru ca ne iubeste, raspunde rugaciunilor noastre dandu-ne acele lucruri care sunt in adevar spre binele nostru si pe care noi insine am dori sa le avem daca ochii nostri, luminati fiind de Duhul Sfant, ar putea vedea lucrurile asa cum sunt in realitate. Cand ni se pare ca nu primim raspuns la rugaciunile noastre, trebuie totusi sa ne prindem tare de fagaduintele care ne sunt date, caci timpul raspunsului va veni cu siguranta, si vom primi binecuvantarea de care avem cea mai mare nevoie. Dar a pretinde ca rugaciunea sa fie totdeauna implinita chiar in felul dorit de noi ar fi o indrazneala necuvenita din partea noastra. Dumnezeu este prea intelept ca sa poata gresi si prea bun ca sa retina vreun bine de la cei ce umbla in neprihanire. Deci nu trebuie sa ne temem a ne increde in El, chiar daca nu vedem imediat un raspuns la rugaciunile noastre. Sa ne bizuim pe fagaduinta Lui, care este sigura: “Cereti si vi se va da”.
Daca ne lasam calauziti de indoielile si temerile noastre, sau daca incercam sa rezolvam orice lucru pe care nu-l vedem asa clar inainte de a avea o credinta deplina, atunci greutatile si incurcaturile vor creste si se vor inmulti tot mai mult. Dar putem sa venim la Dumnezeu, dandu-ne seama de neputinta si dependenta noastra de El, asa cum suntem in adevar, si in credinta plina de umilinta si incredere sa facem cunoscut lui Dumnezeu dorintele noastre. Si El, a carui cunoastere este fara margini, care vede toate in creatiunea Sa si care conduce totul prin vointa si cuvantul Sau, poate si va asculta strigatele noastre si va face ca lumina sa lumineze in inimile noastre. Prin rugaciuni sincere, suntem adusi in legatura cu inima Celui Atotputernic. Poate ca nu vom avea : in momentul acela : dovada clara ca fata Mantuitorului nostru este aplecata asupra noastra in nespusa mila si dragoste. Totusi lucrurile asa stau. Poate ca nu simtim atingerea Sa vizibila, dar mana dragostei Sale este asupra noastra plina de bunatate.
Cand venim sa cerem mila si binecuvantarea lui Dumnezeu, trebuie sa avem un spirit iubitor si iertator in inimile noastre. Cum ne putem oare ruga: “si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri”, si totusi sa nutrim un spirit neiertator? (Matei 6,12). Daca dorim ca rugaciunile noastre sa fie ascultate, atunci noi trebuie sa iertam pe altii in acelasi fel si in aceeasi masura in care speram sa fim si noi iertati.
Staruinta in rugaciune este de asemenea o conditie a ascultarii ei. Noi trebuie sa ne rugam necurmat, daca dorim sa crestem in credinta si experienta crestina. Noi trebuie sa fim “staruitori in rugaciune”, “sa staruim in rugaciune, veghind in ea cu multumiri” (Romani 12,12; Coloseni 4,2). Apostolul Petru sfatuia pe credinciosi sa fie “intelepti si sa vegheze in vederea rugaciunii” (1 Petru 4,7). Pavel sfatuia astfel: “in orice lucru duceti cererile voastre la cunostinta lui Dumnezeu prin rugaciuni si cereri, cu multumiri” (Filipeni 4,6). “Dar voi, prea iubitilor”, spunea apostolul Iuda, “… rugati-va prin Duhul Sfant si tineti-va in dragostea lui Dumnezeu” (Iuda 20,21). Rugaciunea continua este legatura sufletului cu Dumnezeu, legatura ce nu poate fi rupta, astfel incat viata de la Dumnezeu se revarsa in viata noastra, apoi din viata noastra curatia si sfintenia se reintorc la Dumnezeu.
Este necesara silinta in rugaciune; nimeni si nimic sa nu te impiedice de la aceasta. Trebuie sa depui orice efort spre a pastra deschisa comuniunea dintre Domnul Hristos si fiinta ta. Cauta sa folosesti orice ocazie de rugaciune, oriunde ti s-ar oferi ea. Aceia care cauta cu adevarat comuniunea cu Dumnezeu vor fi vazuti in adunarile de rugaciune, indeplinindu-si cu credinciosie datoria, fiind plini de zel si dornici sa culeaga toate binecuvantarile care le sunt oferite. Ei vor folosi orice ocazie pe care o au spre a se aseza in acel loc in care pot primi razele luminii ceresti.
Noi trebuie sa ne rugam in cercul familiei si, mai presus de toate nu trebuie sa neglijam rugaciunea in taina, pentru ca aceasta este viata sufletului nostru. Este imposibil sa crestem in cele spirituale, daca rugaciunea este neglijata. Rugaciunea inaltata in familie sau numai in public nu este suficienta. in tacerea singuratatii sa deschidem intreaga noastra fiinta ochiului cercetator al lui Dumnezeu. Rugaciunea inaltata in taina trebuie sa fie auzita numai de Dumnezeu, Cel care asculta rugaciunile. Nici o ureche curioasa nu trebuie sa se incarce cu povara unor astfel de cereri ascultandu-le. in rugaciunea in taina intreaga fiinta se elibereaza de influentele inconjuratoare, se elibereaza de orice framantare. Linistita si totusi fierbinte, rugaciunea se va inalta astfel la Dumnezeu. Placuta si durabila va fi influenta care porneste de la Cel care vede in ascuns, a Carui ureche este deschisa sa auda rugaciunea care porneste dintr-o astfel de inima. Printr-o simpla si linistita credinta, sufletul pastreaza comuniunea cu Dumnezeu si isi aduna raze de lumina dumnezeiasca ca sa-l intareasca si sa-l sustina in conflictul cu Satana. Dumnezeu este cetatuia puterii noastre.
Roaga-te in camaruta ta si, mergand la lucrul tau zilnic, lasa ca inima sa fie mereu inaltata la Dumnezeu. Astfel a umblat Enoh cu Dumnezeu. Aceste rugaciuni in taina se inalta la tronul harului asemenea mirosului pretios al jertfei de tamaie. Satana nu poate sa infranga pe acela a carui inima se sprijina astfel pe Dumnezeu. Nu exista timp sau loc care sa fie nepotrivit a inalta rugaciuni lui Dumnezeu.
Nu exista nimic care sa ne poata impiedica a inalta inimile noastre in rugaciuni staruitoare. in invalmaseala strazii, in mijlocul ocupatiilor zilnice, noi putem aduce cererile noastre inaintea lui Dumnezeu, pentru ca Acesta sa ne acorde calauzirea divina, asa cum a facut Neemia atunci cand a adresat cererea sa imparatului Artaxerxe. Un loc retras pentru rugaciune poate fi gasit oriunde ne-am afla. Trebuie sa avem totdeauna usa inimii deschisa, adresand mereu invitatia ca Domnul Hristos sa vina si sa locuiasca in inima noastra ca un oaspete ceresc.
Desi in jurul nostru s-ar putea sa fie o atmosfera infectata, corupta, noi nu trebuie sa respiram miasmele ei otravitoare, ci putem sa traim respirand aerul curat al cerului. Putem inchide orice intrare inchipuirilor necurate si gandurilor nesfinte, inaltand inima, fiinta noastra in prezenta lui Dumnezeu prin rugaciuni sincere. Cei ale caror inimi sunt deschise ca sa primeasca sprijinul si binecuvantarea lui Dumnezeu vor umbla intr-o atmosfera mai sfanta decat aceea a pamantului si vor avea o continua comuniune cu cerul.
Noi trebuie sa ajungem sa avem convingeri mai clare despre Domnul Hristos si o intelegere mai buna a valorii realitatilor vesnice. Frumusetea sfinteniei trebuie sa umple inimile copiilor lui Dumnezeu; iar ca lucrul acesta sa se realizeze, trebuie sa ne rugam ca Dumnezeu sa ne descopere lucrurile ceresti.
Sa ne inaltam fiinta spre cer, pentru ca Dumnezeu sa ne poata da posibilitatea sa respiram atmosfera cerului. Ne putem tine asa de aproape de Dumnezeu incat in fiecare din incercarile neasteptate, cugetele noastre se vor intoarce spre El tot asa de natural dupa cum se intorc florile spre soare.
Adu inaintea lui Dumnezeu nevoile tale, bucuriile, necazurile, grijile si temerile tale. Poverile tale nu-L vor impovara si nici nu-L vor obosi. El, care tine socoteala pana si de perii capului tau, nu ramane indiferent fata de nevoile copiilor Sai. “Domnul este plin de mila si de indurare” (Iacob 5,11). Inima Sa iubitoare este miscata de necazurile noastre si chiar de strigatul nostru de durere. Sa aducem inaintea Lui tot ceea ce ne apasa. Nimic nu este prea greu pentru El, pentru ca este Cel care tine lumile si guverneaza intregul Univers. Nimic din ceea ce, intr-un fel oarecare, are legatura cu pacea noastra nu este prea neinsemnat pentru ca El sa nu-l ia in seama. in experienta noastra nu exista un capitol prea intunecat pentru ca El sa nu-l poata citi si nici incurcaturi asa de dificile pe care El sa nu le poata rezolva. Nici o nenorocire nu se poate abate asupra celui mai neinsemnat dintre copiii Sai, nici o ingrijorare nu-i poate chinui sufletul, nici o bucurie nu-l poate incanta si nici o rugaciune sincera nu-i iese de pe buze fara ca Tatal nostru ceresc sa nu observe, fara ca El sa nu manifeste un interes viu pentru toate acestea. Caci El “tamaduieste pe cei cu inima zdrobita, si le leaga ranile” (Psalmul 147,3). Legaturile dintre Dumnezeu si fiecare fiinta sunt asa de intime si profunde ca si cand n-ar mai fi alt om pe pamant de care El sa Se ingrijeasca si pentru care El sa fi dat pe Fiul Sau mult iubit.
Domnul Hristos a spus: “in ziua aceea, veti cere in Numele Meu, si nu va zic ca voi ruga pe Tatal pentru voi. Caci Tatal insusi va iubeste, pentru ca M-ati iubit si ati crezut ca am iesit de la Dumnezeu”. “… Eu v-am ales pe voi” pentru ca orice veti cere de la Tatal, in Numele Meu, sa va dea” (Ioan 16,26.27; 16,16). Dar a te ruga in numele Domnului Hristos inseamna ceva mai mult decat simpla rostire a numelui Sau la inceputul unei rugaciuni. A te ruga in numele Domnului Hristos inseamna a te ruga in spiritul si puterea lui Hristos, ca unii care credem in fagaduintele Sale, ne bizuim pe harul Sau si infaptuim lucrarile Sale.
Dumnezeu nu doreste ca vreunul dintre noi sa se faca pustnic sau calugar si sa se retraga din lume pentru a face numai rugaciuni. Viata noastra trebuie sa se asemene vietii Domnului Hristos, si anume pe munte in rugaciune si apoi in mijlocul multimii. Cel care nu va face altceva decat sa se roage va inceta curand sa se mai roage, sau rugaciunile lui vor deveni o simpla forma. Cand oamenii se retrag din viata sociala, departe de sfera indatoririlor crestine si de purtarea crucii, cand inceteaza sa mai lucreze cu zel pentru Domnul, care a lucrat cu zel pentru ei, atunci nu mai au pentru ce sa se roage si pierd simtamantul nevoii de rugaciune. Rugaciunile lor devin personale si egoiste. Ei nu se pot ruga pentru nevoile omenirii sau pentru inaltarea edificiului imparatiei lui Dumnezeu, cerand putere pentru aceasta lucrare.
Noi suferim pierderi atunci cand neglijam privilegiul de a ne aduna laolalta spre a ne intari si incuraja unul pe altul si a sluji lui Dumnezeu. Adevarurile Cuvantului Sau isi pierd atunci din insufletire si importanta pentru noi. Inimile noastre inceteaza sa mai fie iluminate si trezite prin influenta lor sfintitoare si puterea noastra spirituala scade. in legaturile noastre, ca crestini, noi pierdem foarte mult prin lipsa de simpatie unul fata de altul. Cine se inchide in sine ca sa traiasca numai pentru el nu se afla in pozitia pe care Dumnezeu a dorit ca el s-o ocupe. Cultivarea simtamintelor sociale din fiinta noastra ne face in stare sa simtim cu altii si constituie mijlocul de dezvoltare si de intarire a noastra in serviciul lui Dumnezeu.
Daca crestinii s-ar aduna unii cu altii, vorbind unul altuia despre iubirea lui Dumnezeu si despre pretioasele adevaruri ale mantuirii, atunci inimile lor s-ar reinviora si ei s-ar intari unul pe altul. Noi putem zilnic sa invatam din ce in ce mai mult despre Tatal nostru ceresc, capatand o noua experienta a harului Sau; atunci vom dori sa vorbim despre iubirea Lui si facand astfel inimile noastre vor fi incalzite si incurajate.
Daca vom gandi si vom vorbi mai mult despre Domnul Hristos si mai putin despre noi insine, vom simti mai mult prezenta Sa. Daca ne-am gandi la Dumnezeu ori de cate ori vedem dovezile grijii Sale pentru noi, L-am pastra totdeauna in cugetele noastre si am simti o placere deosebita sa-I vorbim si sa-I aducem lauda. Noi vorbim despre lucrurile trecatoare, pentru ca ne intereseaza. Vorbim despre prietenii nostri, pentru ca ii iubim si impartim bucuriile si necazurile cu ei. Totusi avem infinit mai multe si mai mari motive sa iubim pe Domnul Dumnezeu decat pe prietenii nostri pamantesti. Trebuie sa fie lucrul cel mai natural din lume acela de a-L face pe El obiectul principal al gandurilor noastre, de a vorbi despre bunatatea Lui si de a spune altora despre puterea Sa. Darurile Sale bogate pe care le-a revarsat asupra noastra n-au fost date cu scopul de a absorbi atat de mult gandurile si iubirea noastra incat sa nu mai ramana nimic pentru Dumnezeu; dimpotriva, ele ar trebui sa ne reaminteasca totdeauna de El si sa ne lege cu legaturile iubirii si multumirii de Binefacatorul nostru ceresc. Noi ne ocupam prea mult de cele de jos. Sa ne ridicam ochii spre usa deschisa a Sanctuarului de sus, unde lumina slavei lui Dumnezeu straluceste pe fata Domnului Hristos care “poate sa mantuiasca in chip desavarsit pe cei care se apropie de Dumnezeu prin El” (Evrei 7,25).
Noi trebuie sa laudam mai mult pe Dumnezeu pentru “bunatatea Lui si pentru minunile Lui fata de fiii oamenilor” (Psalmul 107,8). Rugaciunile noastre sa nu constea numai in a cere si a primi. Sa nu ne gandim numai la nevoile noastre si niciodata la binecuvantarile pe care le primim. Niciodata nu putem spune ca ne-am rugat prea mult, dar suntem prea zgarciti atunci cand trebuie sa multumim. Noi suntem continuu primitori ai darului lui Dumnezeu si, cu toate acestea, cat de putina recunostinta ii aratam, cat de putin ii aducem lauda pentru ceea ce a facut si face pentru noi.
in vremurile de demult, Dumnezeu a poruncit poporului Israel atunci cand se aduna pentru serviciul divin: “Sa mancati inaintea Domnului, Dumnezeului vostru, si sa va bucurati impreuna cu familiile voastre de toate lucrurile cu care va va fi binecuvantat Domnul Dumnezeul vostru” (Deuteronomul 12,7). Ceea ce este facut pentru slava lui Dumnezeu trebuie facut cu bucurie, cu cantece de lauda si multumire si nu cu tristete si posomorare.
Dumnezeul nostru este un Tata bun si milostiv; serviciul pe care I-l aducem sa nu fie privit ca o activitate impovaratoare si chinuitoare. Trebuie sa fie o placere sa ne inchinam lui Dumnezeu si sa luam parte la lucrarea Sa. Dumnezeu nu doreste ca poporul Sau, pentru care a lucrat o mantuire atat de mare, sa se comporte ca si cand El ar fi un supraveghetor aspru si neinduplecat. El este cel mai bun prieten al lor si cand ei se inchina inaintea Lui, El vrea ca sa fie cu el, sa-i binecuvinteze si sa-i mangaie, umplandu-le inimile cu bucurie si dragoste. Dumnezeu doreste ca fiii si fiicele Sale sa gaseasca mangaiere in serviciul Sau, ca ei sa aiba mai mult bucurii decat necazuri in lucrarea Sa. El doreste ca aceia care vin sa I se inchine sa aduca cu ei gandurile pretioase ale Iubirii si purtarii Sale de grija, pentru ca sa fie astfel intariti in toate problemele vietii de fiecare zi, pentru ca sa primeasca har si sa indeplineasca in mod cinstit si cu credinciosie toate lucrurile.
Trebuie sa venim la crucea Domnului Hristos. Domnul Hristos, si El rastignit, sa fie obiectul cugetarii, al conversatiei si al simtamintelor celor mai pline de o sfanta bucurie. Noi trebuie sa pastram aducerea aminte a fiecarei binecuvantari pe care o primim de la Dumnezeu si atunci cand vom ajunge constienti de marea Lui iubire fata de noi, vom fi gata sa ne incredem cu totul in mana care a fost pironita pe cruce pentru noi.
Fiinta noastra poate fi mai aproape de cer pe aripile imnurilor de lauda. in curtile ceresti, Dumnezeu este adorat cu cantari de lauda, si atunci cand ii aducem multumirile noastre, serviciul nostru divin se aseamana cu adorarea ostilor ceresti. “Cine aduce multumiri ca jertfa, acela proslaveste pe Dumnezeu” (Psalmul 50,23). Sa venim deci inaintea Creatorului nostru cu bucurie si adanca inchinare, cu “multumiri si cantari de lauda” (Isaia 51,3).
 
 
Cap. 12 – Ce sa facem cu indoiala
Multi, indeosebi aceia care sunt la inceputul vietii de crestin, sunt adesea tulburati de unele indoieli. in Sfanta Scriptura se afla multe lucruri pe care ei nu le pot explica sau chiar intelege, iar Satana se serveste de aceste lucruri ca sa zdruncine credinta lor in Scriptura ca descoperire a lui Dumnezeu. Ei se intreaba: “Cum pot cunoaste eu care este calea cea dreapta? Daca in adevar Biblia este Cuvantul lui Dumnezeu, cum pot sa ma eliberez de aceste indoieli si nedumeriri?”
Dumnezeu niciodata nu ne cere sa credem fara sa ne dea suficiente dovezi pe care sa intemeiem credinta noastra. Existenta Sa, caracterul Sau, adevarul Cuvantului Sau : toate acestea sunt intemeiate pe dovezi care apeleaza la ratiunea noastra, iar dovezile acestea sunt din abundenta. Cu toate acestea, Dumnezeu n-a exclus posibilitatea indoielii. Credinta noastra trebuie sa se intemeieze pe dovezi si nu pe demonstratii. Aceia care voiesc sa se indoiasca vor avea prilej, in timp ce aceia care in mod sincer doresc sa cunoasca adevarul vor gasi o multime de dovezi pe care sa-si intemeieze credinta.
Este imposibil pentru o minte marginita sa inteleaga deplin caracterul lucrarilor Celui Infinit. Pentru inteligenta cea mai ascutita, pentru mintea cea mai cultivata, Cel Prea inalt trebuie sa ramana totdeauna invaluit in ceva tainic. “Poti spune tu ca poti patrunde adancimile lui Dumnezeu, ca poti ajunge la cunostinta desavarsita a Celui Atotputernic? Cat cerurile-i de inalta; ce poti face? Mai adanca decat Locuinta mortilor; ce poti sti?” (Iov 11,7.8).
Apostolul Pavel exclama uimit: “O, adancul bogatiei, intelepciunii si stiintei lui Dumnezeu! Cat de nepatrunse sunt judecatile Lui, si cat de neintelese sunt caile Lui” (Romani 11,33). Dar, desi “norii si negura ii inconjoara, dreptatea si judecata sunt temelia scaunului Sau de domnie” (Psalmul 97,2). Modul in care El Se comporta cu noi, cum si motivele care-L determina la aceasta pot fi intelese atat cat este necesar ca sa putem discerne mila si iubirea Sa nemarginite, unite cu puterea Lui nespus de mare. Din planurile Lui noi putem intelege atat cat este spre binele nostru sa stim; dar dincolo de aceasta, noi trebuie sa ne incredem totusi in bratul Celui Atotputernic si in inima Lui care este plina de iubire.
Cuvantul lui Dumnezeu, asemenea caracterului divinului sau Autor, cuprinde taine care niciodata nu vor putea fi pe deplin intelese de fiintele marginite. Intrarea pacatului in lume, intruparea Domnului Hristos, nasterea din nou, invierea si multe alte subiecte prezentate in Sfanta Scriptura sunt taine prea adanci ca sa poata fi explicate de mintea omului sau sa poata fi intelese pe deplin. Dar nu avem nici un motiv ca sa ne indoim de Cuvantul lui Dumnezeu numai pentru faptul ca nu putem intelege tainele providentei Sale. in lumea naturala suntem in permanenta inconjurati de taine, pe care nu le putem aprofunda. Cele mai simple forme de viata prezinta probleme pe care chiar si cel mai intelept ganditor este neputincios sa le explice. Pretutindeni intalnim minuni care trec peste puterea priceperii noastre. Ne mai miram atunci afland ca in lumea spirituala sunt taine pe care de asemenea nu le putem cuprinde? Dificultatea sta numai in slabiciunea si ingustimea mintii omenesti. Dumnezeu ne-a dat in Sfintele Scripturi suficiente dovezi despre caracterul lor divin si nu trebuie sa punem la indoiala Cuvantul Sau pentru motivul ca nu putem intelege toate tainele providentei Sale.
Apostolul Petru spune ca in Sfintele Scripturi “sunt lucruri grele de inteles, pe care cei nestiutori si nestatornici le rastalmacesc spre pierzarea lor” (2 Petru 3,16). Partile mai dificile, mai grele ale Sfintelor Scripturi au fost folosite de sceptici ca un argument impotriva Bibliei; dar tocmai aceste parti constituie o puternica dovada despre inspiratia divina a Bibliei. Daca Sfanta Scriptura nu ne-ar spune nimic despre Dumnezeu, ci numai lucruri pe care sa le putem intelege cu usurinta, daca maretia si maiestatea Sa ar putea fi usor intelese de mintile noastre marginite, atunci Biblia n-ar mai purta dovada de netagaduit a autoritatii ei divine. Chiar maretia si tainele subiectelor prezentate in Biblie trebuie sa inspire credinta in ea ca fiind Cuvantul lui Dumnezeu.
Biblia desfasoara adevarul cu o simplitate si o adaptare perfecta la nevoile si aspiratiile inimii omenesti incat a uimit si a umplut de admiratie cele mai cultivate minti, facand in acelasi timp in stare chiar si pe cei mai umili si neinvatati sa inteleaga calea mantuirii. Si totusi, aceste adevaruri, expuse asa de simplu, se ocupa de subiecte atat de inalte si mult cuprinzatoare si atat de cu totul peste posibilitatile noastre de intelegere incat le acceptam numai pentru ca Dumnezeu le-a spus. Astfel, Planul de Mantuire este in mod clar expus inaintea noastra, incat fiecare suflet poate vedea pasii pe care trebuie sa-i faca in lucrarea pocaintei fata de Dumnezeu si a credintei in Domnul Isus Hristos, pentru a putea fi mantuit in modul in care a randuit Dumnezeu. Totusi, dincolo de aceste adevaruri atat de usor de inteles, se afla tainele care ascund slava Sa : taine care intrec puterea de cercetare a mintii omenesti, dar care inspira cercetatorului respect si credinta. Cu cat acesta cerceteaza mai mult Sfanta Scriptura, cu atat mai profunda este convingerea lui ca acesta este Cuvantul Viului Dumnezeu, iar ratiunea umana se pleaca in fata maiestatii revelatiei divine.
A recunoaste faptul ca noi nu putem intelege pe deplin marile adevaruri ale Bibliei inseamna a admite numai ca mintea noastra marginita este neinstare sa priceapa nemarginirea, ca omul, cu limita lui cunoastere, nu poate patrunde planurile Celui Atotstiutor.
Pentru ca nu pot aprofunda toate tainele Cuvantului lui Dumnezeu, cei sceptici le leapada; si nu toti cei care marturisesc a crede in Evanghelie sunt scutiti de aceasta primejdie. Apostolul spune: “Luati seama dar, fratilor, ca nici unul dintre voi sa nu aiba o inima rea si necredincioasa, care sa va desparta de Dumnezeul cel viu” (Evrei 3,12). Este numai bine si drept sa studiem cu atentie invataturile Sfintelor Scripturi si sa cercetam “lucrurile adanci ale lui Dumnezeu” (1 Corinteni 2,10), in masura in care sunt descoperite in Scripturi. in timp ce “lucrurile ascunse sunt ale Domnului, Dumnezeului nostru”, “lucrurile descoperite sunt ale noastre si ale copiilor nostri, pe vecie” (Deuteronom 29,29). Dar lucrarea lui Satana este aceea de a perverti puterea de intelegere a mintii omenesti. in procesul de cercetare a Scripturii, o oarecare mandrie este amestecata cu consideratia fata de adevarul biblic, astfel incat oamenii incearca un simtamant de nerabdare si infrangere daca ei nu pot sa explice fiecare pasaj al Sfintelor Scripturi, spre deplina lor satisfactie. Este prea umilitor pentru ei sa recunoasca faptul ca nu pot intelege Cuvantul inspirat. Ei nu sunt dispusi sa astepte cu rabdare pana cand Dumnezeu va gasi de bine sa le descopere adevarul. Ei considera ca intelepciunea lor proprie este suficienta sa-i faca in stare sa inteleaga Scripturile si, nereusind sa le inteleaga, ei ajung sa le tagaduiasca autoritatea. Este adevarat ca multe teorii si invataturi socotite in popor ca provenind din Biblie nu-si au temelia in invataturile ei si sunt, de fapt, contrare Cuvantului inspirat. Asemenea lucruri au fost motive de indoiala si nedumerire pentru multi. Totusi, vina nu trebuie pusa in seama Cuvantului lui Dumnezeu, ci a oamenilor care au denaturat acest Cuvant.
Daca ar fi fost posibil pentru fiintele create sa ajunga la o completa intelegere a lui Dumnezeu si a lucrarilor Lui, atunci odata ajunsi la acest punct, pentru ei n-ar mai exista posibilitatea unor noi descoperiri ale adevarului, nici a cresterii cunostintei si nici o mai mare dezvoltare a mintii si caracterului. Atunci Dumnezeu n-ar mai fi nicidecum Fiinta Suprema; iar omul, ajungand la limitele cunoasterii si dezvoltarii, ar inceta sa mai progreseze. Sa multumim lui Dumnezeu ca lucrurile nu stau astfel. Dumnezeu este de necuprins; “in El sunt ascunse toate comorile intelepciunii si ale stiintei” (Coloseni 2,3). Si in veacurile nesfarsite cei mantuiti vor cerceta continuu, vor invata intruna; totusi, niciodata comorile intelepciunii, ale bunatatii si puterii Sale nu se vor epuiza.
Dorinta lui Dumnezeu este ca, incepand chiar din aceasta viata, adevarurile Cuvantului Sau sa fie mereu aduse la cunostinta poporului Sau. Exista numai o singura cale pe care poate fi obtinuta aceasta cunostinta. Noi putem ajunge la o intelegere a Cuvantului lui Dumnezeu numai prin iluminarea Duhului Sfant, prin care acest Cuvant a fost dat, caci “nimeni nu cunoaste lucrurile lui Dumnezeu, afara de Duhul lui Dumnezeu. Caci Duhul cerceteaza totul, chiar si lucrurile adanci ale lui Dumnezeu” (1 Corinteni 2,11,10). Iar fagaduinta Mantuitorului facuta urmasilor Sai a fost: “Cand va veni Mangaietorul, Duhul adevarului, are sa va calauzeasca in tot adevarul, pentru ca va lua din ce este al Meu, si va va descoperi” (Ioan 16,13.14).
Dumnezeu doreste ca omul sa-si foloseasca facultatile mintii, iar studiul Sfintelor Scripturi va intari si inalta mintea celui credincios mai mult decat orice altceva. Cu toate acestea, noi trebuie sa ne ferim de a zeifica ratiunea, care, de fapt, este supusa slabiciunii si neputintei naturii noastre omenesti. Daca dorim ca Scriptura sa nu fie ascunsa intelegerii noastre, asa incat chiar si cele mai clare adevaruri sa ramana neintelese pentru noi, atunci trebuie sa dam pe fata simplitatea si credinta unui copilas care este gata sa invete si care totdeauna doreste ajutorul Duhului Sfant. Simtamantul puterii si intelepciunii lui Dumnezeu, cum si al neputintei noastre de a intelege maretia Lui sa ne inspire umilinta si, atunci cand deschidem Cuvantul Sau, sa facem lucrul acesta cu o veneratie sfanta, ca si cum am sta in prezenta Lui. Atunci cand stam in fata Cuvantului lui Dumnezeu, ratiunea noastra trebuie sa recunoasca prezenta unei autoritati superioare, iar inima si mintea noastra trebuie sa se plece inaintea marelui EU SUNT.
Sunt multe lucruri care, in aparenta, sunt dificile sau neclare dar pe care Dumnezeu le va face simple si pe intelesul acelora care cauta cu ajutorul Sau sa le inteleaga. Dar fara calauzirea Duhului Sfant, noi vom fi mereu predispusi fie sa sucim Scripturile, fie sa le interpretam gresit. Foarte multi citesc Biblia, dar fara vreun folos si, in multe cazuri, chiar spre raul lor. Cand Cuvantul lui Dumnezeu este deschis fara cuvenita veneratie si fara rugaciune, cand gandurile si simtamintele noastre nu sunt fixate asupra lui Dumnezeu, sau nu sunt in armonie cu vointa Sa, atunci mintea este intunecata de indoieli si chiar studiul Bibliei ajunge sa hraneasca scepticismul. Vrajmasul sufletelor pune atunci stapanire pe ganduri si sugereaza interpretari care nu sunt corecte. Ori de cate ori cei credinciosi nu cauta sa fie in cuvant si fapta in armonie cu Dumnezeu, atunci, oricat de cultivati ar fi ei, sunt predispusi sa greseasca in intelegerea Scripturilor si nu este sigur sa ne incredem in explicatiile pe care ei le dau. Aceia care cauta in Sfanta Scriptura contraziceri si nepotriviri sunt lipsiti de discernamant spiritual. Avand o viziune neclara, ei vor gasi multe motive de indoiala si necredinta in acele lucruri care de fapt sunt clare si simple.
Oricat de deghizata ar fi, in marea majoritatea cazurilor adevarata cauza a indoielii si scepticismului este alipirea de pacat. invataturile si restrictiile infatisate in Cuvantul lui Dumnezeu nu sunt placute inimii pline de mandrie si iubitoare de pacat, iar cei care nu vor sa asculte de cerintele lui sunt gata sa se indoiasca de autoritatea sa. Ca sa putem intelege adevarul, noi trebuie sa avem o dorinta sincera de a cunoaste acest adevar si o predispozitie binevoitoare a inimii de a-l asculta. Si toti aceia care se apropie in acest spirit de studiul Sfintelor Scripturi vor gasi o multime de dovezi ca ele sunt Cuvantul lui Dumnezeu si vor ajunge la o intelegere a adevarurilor lui care ii va putea face intelepti spre mantuire.
Domnul Hristos a spus: “Daca vrea cineva sa faca voia Lui, va ajunge sa cunoasca daca invatatura este de la Dumnezeu” (Ioan 7,17). in loc de a pune la indoiala si a critica ceea ce nu intelegi, ia aminte la lumina care straluceste deja asupra ta si atunci vei primi o mai mare lumina. Prin harul lui Hristos, indeplineste-ti orice indatoriri care sunt deja clare intelegerii tale si vei fi atunci in stare sa intelegi si sa indeplinesti pe cele de care te indoiesti acum.
Exista o dovada care este la indemana tuturor : atat a celor mai cultivati, cat si a celor mai neinvatati : si anume dovada experientei. Dumnezeu ne invita sa experimentam pentru noi realitatea Cuvantului Sau, adevarul fagaduintelor Sale. El ne indeamna “sa gustam si sa vedem ce bun este Domnul” (Psalmul 34,8). in loc de a ne baza pe cuvantul altora, sa gustam si sa vedem noi insine. El declara: “Cereti si veti capata” (Ioan 16,24). Fagaduintele Sale vor fi implinite. Ele n-au dat gres niciodata, nici nu pot da gres vreodata. Pe masura ce ne apropiem de Domnul Hristos si ne bucuram de plinatatea iubirii Sale, indoiala si intunericul vor disparea in lumina prezentei Sale.
Apostolul Pavel spune ca Dumnezeu “ne-a izbavit de sub puterea intunericului si ne-a stramutat in imparatia Fiului dragostei Lui” (Coloseni 1,13). Si oricine a trecut de la moarte la viata este in stare sa adevereasca faptul ca “Dumnezeu spune adevarul” (Ioan 3,33). Unul ca acesta poate marturisi in mod sigur: “Eu am avut nevoie de ajutor si l-am gasit in Domnul Hristos. Orice nevoie mi-a fost implinita si foamea sufletului meu a fost satisfacuta; acum Biblia este pentru mine, in adevar, descoperirea Domnului Hristos. Te intrebi de ce cred eu in Domnul Hristos? Pentru ca El este pentru mine un Mantuitor divin. De ce cred eu in Sfanta Scriptura? Pentru ca in ea am gasit vocea lui Dumnezeu vorbind sufletului meu”. Noi trebuie sa avem in noi insine dovada ca Biblia este cu adevarat Cuvantul lui Dumnezeu si ca Domnul Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Noi stim ca nu urmarim niste povesti nascocite de iscusinta omeneasca.
Apostolul Pavel indemna pe fratii sai sa creasca “in harul si cunostinta Domnului si Mantuitorului nostru Isus Hristos” (2 Petru 3,18). Cand copiii lui Dumnezeu vor creste in har, vor avea o continua si clara intelegere a Cuvantului Sau. Ei vor discerne atunci o noua lumina si o noua frumusete a adevarurilor sfinte. Acest lucru a fost valabil in istoria bisericii de-a lungul tuturor veacurilor si va continua sa fie astfel pana la sfarsit. Caci “cararea celor neprihaniti este ca lumina stralucitoare, a carei stralucire merge mereu crescand pana la miezul zilei” (Proverbe 4,18).
Prin credinta noi putem privi in viitor si putem lua fagaduintele lui Dumnezeu ca o garantie a cresterii puterii noastre intelectuale, unind facultatile noastre omenesti cu cele divine, aducand intreaga putere a fiintei noastre in legatura directa cu izvorul luminii. Sa ne bucuram de faptul ca tot ceea ce ne-a nedumerit in lucrarile providentei lui Dumnezeu va fi clarificat atunci, iar lucrurile care erau greu de inteles vor fi atunci explicate; iar acolo unde mintea si intelegerea noastra limitata vedeau numai confuzie si planuri zadarnicite vom ajunge sa vedem cea mai perfecta si cea mai frumoasa armonie. “Acum vedem ca intr-o oglinda, in chip intunecos; dar atunci vom vedea fata in fata. Acum cunosc in parte; dar atunci voi cunoaste deplin, asa cum am fost si eu cunoscut pe deplin” (1 Corinteni 13,12).
 
 
Cap. 13 – Bucuria in Domnul
Copiii lui Dumnezeu sunt chemati sa fie reprezentanti ai Domnului Hristos, pentru a infatisa tuturor bunatatea si mila lui Dumnezeu. Dupa cum Domnul Hristos ne-a descoperit adevaratul caracter al Tatalui, tot astfel si noi trebuie sa descoperim pe Domnul Hristos unei lumi care nu cunoaste iubirea Lui plina de mila si bunatate. “Cum M-ai trimis Tu pe Mine in lume”, spunea Domnul Hristos, “asa i-am trimis si Eu pe ei in lume”. “Eu in ei, si Tu in Mine; pentru ca ei sa fie in chip desavarsit una, ca sa cunoasca lumea ca Tu M-ai trimis” (Ioan 17,18,23). Apostolul Pavel spune ucenicilor Domnului Hristos: “Voi sunteti aratati ca fiind epistola lui Hristos” cunoscuta si citita de toti oamenii” (2 Corinteni 3,3,2). Prin fiecare dintre copiii Sai Domnul Hristos trimite cate o epistola lumii. Daca esti urmas al Domnului Hristos, atunci prin tine El trimite o epistola familiei, localitatii si strazii unde locuiesti. Domnul Hristos locuind in tine doreste sa vorbeasca inimilor acelora care nu-L cunosc. Poate ca ei nu citesc Sfanta Scriptura sau n-au ajuns sa auda vocea Lui care le vorbeste de pe paginile ei; poate ei nu vad dragostea lui Dumnezeu manifestata in lucrarile Sale. Dar daca esti un adevarat reprezentant al Domnului Hristos, atunci este posibil ca prin tine ei sa poata fi condusi sa inteleaga ceva din bunatatea Lui si sa fie castigati ca sa-L iubeasca si sa-I slujeasca.
Crestinii sunt pusi ca purtatori de lumina pe calea spre ceruri. Ei trebuie sa reflecte lumii lumina pe care o primesc de la Hristos. Viata si caracterul lor sa fie astfel incat prin ei si altii sa ajunga sa aiba o conceptie dreapta despre Hristos si lucrarea Sa.
Daca noi reprezentam cum se cuvine pe Hristos, atunci noi vom face ca slujirea Sa sa apara cat mai atragatoare, cum de fapt si este. Crestinii care aduna intunecime si tristete in sufletele lor si care murmura si se plang dau celorlalti o falsa infatisare a lui Dumnezeu si a vietii crestine. Ei lasa impresia ca Dumnezeu nu are placere sa vada pe copiii Sai fericiti si prin aceasta dau o marturie falsa despre Tatal nostru ceresc.
Satana tresalta de bucurie atunci cand poate duce pe copiii lui Dumnezeu la necredinta si descurajare. El gaseste placere in a ne vedea ca am ajuns sa nu ne mai incredem in Dumnezeu si sa ne indoim de bunavointa si puterea Lui de a ne mantui. Celui rau ii face placere atunci cand noi ajungem sa credem ca Dumnezeu ne vrea raul prin actiunile providentei in favoarea noastra. Este lucrarea lui Satana aceea de a infatisa pe Dumnezeu ca lipsit de orice mila si intelegere pentru noi, oamenii. El rastalmaceste adevarul cu privire la Dumnezeu. El umple imaginatia cu idei false despre Dumnezeu, si astfel in loc sa cugetam la adevarul despre Tatal nostru ceresc, noi insine ocupam prea adesea mintea noastra cu ideile false ale lui Satana si dezonoram pe Dumnezeu prin neincredere in El si murmurare impotriva Sa. Satana cauta intotdeauna sa faca din viata religioasa o viata plina de tristete. El doreste ca ea sa para apasatoare si foarte grea. Atunci cand crestinul, in propria sa viata, traieste o astfel de religie, el sustine prin necredinta sa minciunile lui Satana.
Multi, de-a lungul vietii, se ocupa prea mult cu greselile, caderile si dezamagirile lor incat inimile le sunt pline de tristete si descurajare. in timp ce ma aflam in Europa, o sora care era tocmai in aceasta situatie si care ajunsese la disperare, mi-a scris, cerandu-mi un cuvant de incurajare. Dupa ce am citit scrisoarea, in noaptea aceea am visat ca ma aflam intr-o gradina si cineva care parea ca este proprietarul acelei gradini ma conducea pe diferitele ei carari. Eu culegeam flori si ma bucuram de parfumul lor, cand aceasta sora, care mergea alaturi de mine, mi-a atras atentia asupra unor tufe de maracini urati la vedere, care ii inchideau drumul. Din aceasta cauza, era amarata si plangea. Ea nu mergea pe carare urmand pe stapanul gradinii care ne conducea, ci se misca numai printre spini si maracini. “O”, se plangea ea, “nu este oare pacat ca aceasta frumoasa gradina este stricata de maracini?” Atunci cel ce ne calauzea ii spuse: “Lasa maracinii, nu te mai ocupa de ei, pentru ca ei te ranesc numai. Culege trandafiri, crini si garoafe”.
Oare n-ai avut si momente luminoase in experienta ta? N-ai avut oare ocazii pretioase cand inima ti-a tresaltat de bucurie raspunzand lucrarii Duhului lui Dumnezeu? Cand privesti inapoi si rasfoiesti capitolele cuprinzand experienta vietii tale, nu gasesti oare si pagini placute? Nu cresc oare fagaduintele lui Dumnezeu, asemenea florilor placut mirositoare, pretutindeni de-a lungul cararii vietii tale? Nu vei lasa tu oare ca frumusetea si dulceata lor suava sa-ti umple inima de bucurie?
Spinii si maracniii nu vor face decat sa te raneasca si sa-ti produca durere; si daca ii culegi numai pe acestia si ii dai si altora, atunci, pe langa faptul ca dispretuiesti bunatatea lui Dumnezeu, nu impiedici tu oare si pe cei din jurul tau sa umble pe calea vietii?
Nu este un lucru intelept acela de a strange toate amintirile neplacute ale trecutului, cu nedreptatile si dezamagirile lui, de a vorbi despre ele si a ne lamenta din pricina lor pana cand ajungem coplesiti de descurajare. Un crestin descurajat este plin numai de intuneric, excluzand din sufletul sau lumina lui Dumnezeu si aruncand o umbra asupra cararii altora.
Multumim lui Dumnezeu pentru tabloul luminos pe care ni l-a dat! Sa adunam laolalta binecuvantatele asigurari ale iubirii Sale, ca sa le putem avea totdeauna inaintea ochilor; Fiul lui Dumnezeu parasind tronul Tatalui Sau, imbracand divinitatea Sa in haina naturii omenesti, pentru ca sa poata rascumpara pe pacatos de sub puterea lui Satana; biruinta castigata de El in favoarea noastra, deschizand astfel cerul inaintea oamenilor si infatisand privirii noastre locul in care Dumnezeirea isi descopera slava; neamul omenesc cazut, dar ridicat din ruina in care ii aruncase pacatul si adus iarasi in legatura cu Dumnezeul cel infinit, trecand cu bine incercarea divina prin credinta in Mantuitorul nostru, imbracat in neprihanirea Domnului Hristos si inaltat la tronul maririi Sale : iata tablouri pe care Dumnezeu doreste ca noi sa le contemplam.
Cand incepem sa punem la indoiala iubirea lui Dumnezeu si sa nu ne mai incredem in fagaduintele Lui, atunci il dezonoram si intristam pe Duhul Sau Sfant. Cum s-ar simti o mama daca copiii ei s-ar plange tot mereu de ea, ca si cand ea n-ar fi facut totul pentru binele lor, desi eforturile intregii ei vieti au fost inchinate cresterii si ajutorarii lor? Daca copiii s-ar indoi de iubirea ei, atunci inima ei ar fi zdrobita. Cum s-ar simti oare un parinte daca ar fi tratat astfel de copiii sai? Cum ne priveste oare Tatal nostru ceresc atunci cand dam pe fata neincredere fata de iubirea Lui care L-a determinat sa dea pe unicul Sau Fiu ca noi sa traim prin El? Apostolul Pavel scrie: “El, care n-a crutat nici chiar pe Fiul Sau, ci L-a dat pentru noi toti, cum nu ne va da fara plata, impreuna cu El toate lucrurile?” (Romani 8,32). Cu toate acestea, cat de multi sunt aceia care, daca nu prin cuvintele lor, atunci prin faptele lor spun ca “Domnul n-a spus lucrurile acestea pentru mine. Poate ca El iubeste pe altcineva, dar nu ma iubeste pe mine”!
Toate acestea aduc vatamare propriului tau suflet, caci orice cuvant de indoiala pe care il rostesti este o invitatie adresata ispitelor lui Satana; el intareste in tine tendinta spre indoiala si indeparteaza de la tine pe ingerii slujitori. Cand Satana te ispiteste, nu rosti nici un cuvant de indoiala sau tristete. Daca alegi sa deschizi usa in fata ispitelor lui, atunci mintea ti se va umple de neincredere si intrebari de razvratire. Daca-ti faci cunoscut sentimentele atunci orice indoiala pe care ai exprimat-o nu numai ca te va influenta pe tine, dar va fi o samanta care va incolti si va aduce roade in viata altora, astfel ca va fi imposibil sa lupti impotriva influentei cuvintelor rostite de tine. Poate ca vei fi in stare sa te eliberezi de ispitele si cursele lui Satana, dar altii care au fost determinati la aceasta de influenta ta poate ca nu vor putea sa scape de necredinta pe care le-ai sugerat-o. Cat de important este deci ca noi sa rostim numai acele cuvinte care vor da putere spirituala si viata.
ingerii asculta cu atentie ca sa auda ce fel de marturie dai, ce spui tu lumii despre Stapanul tau ceresc. Conversatia ta sa-L aiba ca subiect pe El, care traieste ca sa mijloceasca pentru tine inaintea Tatalui. Cand dai mana cu un prieten, pe buzele tale si in inima ta sa fie laude la adresa lui Dumnezeu. Faptul acesta va indrepta cugetele lui la Domnul Hristos.
Noi toti avem de facut fata incercarilor; toti avem dureri greu de suportat, ispite carora cu greu se poate rezista. Dar nu trebuie sa-ti spui necazurile semenilor tai, ci prezinta totul in rugaciune lui Dumnezeu. Trebuie sa-ti faci ca regula de viata de a nu rosti vreodata un cuvant de indoiala sau descurajare. Poti face foarte mult pentru iluminarea vietii altora si pentru sustinerea eforturilor lor prin cuvinte datatoare de nadejde si bucurie sfanta.
Multe suflete curajoase sunt asaltate teribil de ispite, aproape gata sa se prabuseasca in conflictul lor cu sine si cu puterile raului. Nu descuraja un astfel de suflet in lupta lui cea grea. incurajeaza-l prin cuvinte de mangaiere, pline de nadejde, care sa-l sustina in drumul sau. in acest fel, lumina lui Hristos pornind de la tine va ilumina pe altii. “Nici unul din noi nu traieste pentru sine” (Romani 14,7). Chiar fara sa ne dam seama, prin influenta noastra altii pot fi incurajati si intariti, sau pot fi descurajati si indepartati de la Domnul Hristos si adevar.
Sunt multi aceia care au o idee gresita despre viata si caracterul Domnului Hristos. Ei gandesc ca El a fost lipsit de caldura si seninatate si ca a fost neinduplecat, sever si lipsit de bucurie. in foarte multe cazuri, intreaga experienta crestina este influentata de aceste vederi intunecate.
Se spune adesea despre Domnul Hristos ca a plans dar ca niciodata n-a fost vazut zambind. in adevar, Mantuitorul nostru a fost un Om al durerilor si obisnuit cu suferinta, pentru ca Si-a deschis inima pentru toate durerile oamenilor. Dar desi viata Sa a fost o viata de lepadare de sine si umbrita de dureri si griji, spiritul Sau n-a fost insa niciodata zdrobit. Fata Sa nu purta expresia durerii si nemultumirii, ci era totdeauna expresia pacii si seninatatii. Inima Sa era un izvor de viata si oriunde mergea, ducea cu Sine odihna si pacea, bucuria si fericirea.
Mantuitorul nostru era de o profunda seriozitate si de un zel intens, dar nu era niciodata intunecat si ursuz. Viata acelora care ii urmeaza exemplul va fi plina de planuri serioase; ei vor avea o profunda intelegere a raspunderii personale. Usuratatea va disparea; nu va mai fi vorba de placeri zgomotoase si nici de glume grosolane, caci religia Domnului Hristos aduce pacea asemenea unui rau. Ea nu stinge lumina bucuriei; nu scade amabilitatea si nici nu intuneca fata luminoasa si zambitoare. Hristos n-a venit sa I se slujeasca, ci sa slujeasca; si cand iubirea Lui domneste in inimile noastre, atunci ii vom urma exemplul.
Daca in mintea noastra pastram cu precadere faptele lipsite de bunavointa si nedrepte ale altora, atunci vom gasi ca este imposibil sa-i iubim asa cum Hristos ne-a iubit pe noi; dar daca cugetele noastre se vor ocupa de iubirea minunata si de mila Domnului Hristos manifestate fata de noi, atunci acelasi spirit il vom da si noi pe fata in legaturile cu altii. Trebuie sa ne iubim si sa ne respectam unii pe altii, in ciuda greselilor si imperfectiunilor pe care nu putem sa nu le observam. Atunci va fi cultivata umilinta si neincrederea in sine si se va da pe fata o rabdatoare delicatete fata de greselile altora. Aceasta va nimici in noi orice egoism si ne va face sa avem o inima larga si generoasa.
Psalmistul spune: “increde-te in Domnul si fa binele; locuieste in tara, si umbla in credinciosie” (Psalmul 37,3). “increde-te in Domnul”. Fiecare zi isi are poverile, grijile si incurcaturile ei, iar cand ne intalnim, cat de gata suntem noi sa vorbim despre greutatile si incercarile noastre. Astfel lasam sa patrunda in inimile noastre atatea necazuri de imprumut, atatea temeri; dam glas unei apasatoare poveri de neliniste, incat se poate crede ca noi n-avem un Mantuitor iubitor si plin de mila, gata sa raspunda cererilor noastre si sa ne fie un ajutor totdeauna prezent in caz de nevoie.
Unii sunt totdeauna cuprinsi de teama si de griji inchipuite. Ei sunt zilnic inconjurati de dovezile iubirii lui Dumnezeu si in fiecare zi se bucura de bunatatile providentei Sale; dar ei nu iau seama la toate aceste binecuvantari. Mintea lor se ocupa continuu de ceva neplacut, de care se tem ca li s-ar putea intampla, sau de unele dificultati care in adevar pot exista, dar care, desi foarte mici, le orbesc ochii ca sa nu vada multimea lucrurilor pentru care ar trebui sa fie multumitori lui Dumnezeu. Greutatile pe care unii ca acestia le intampina, in loc sa-i apropie de Dumnezeu, singurul Izvor al ajutorului pentru ei, ii indeparteaza de El, pentru ca trezesc in ei neliniste si murmurare.
Si atunci este bine sa fim asa de necredinciosi? De ce sa fim oare nerecunoscatori si fara incredere? Domnul Hristos este Prietenul nostru; cerul intreg este interesat in bunul nostru mers. N-ar trebui sa ingaduim ca problemele si ingrijorarile vietii de fiecare zi sa ne tulbure sufletul si sa ne intunece fata. Daca totusi facem acest lucru, atunci totdeauna vom avea ceva care sa ne tulbure si sa ne necajeasca. N-ar trebui sa ne complacem in griji care nu fac altceva decat sa ne chinuiasca si sa ne istoveasca, dar care nu ne ajuta sa suportam incercarile.
Este posibil sa ajungi in mari greutati in activitatea ta; perspectivele poate ca devin din ce in ce mai intunecate si esti amenintat cu pierderi mari; nu trebuie sa te descurajezi; arunca grijile tale asupra lui Dumnezeu, ramai calm si plin de voie buna. Roaga-te pentru intelepciunea de a rezolva problemelevietii tale cu tact, prevenind astfel pierderi si dezastre. in dreptul tau adu la indeplinire tot ceea ce poti pentru a avea bune rezultate. Domnul Hristos a fagaduit ajutorul Sau, dar nu ne-a scutit de eforturi. Atunci cand, sprijinindu-te pe Hristos : Ajutorul nostru : ai facut tot ce ai putut, primeste cu bucurie rezultatele.
Nu este voia lui Dumnezeu ca poporul Sau sa fie doborat de grijile vietii. Dar Domnul nu ne amageste. El nu ne spune: “Nu va temeti, caci pe calea vietii voastre nu sunt primejdii”. El stie ca sunt incercari si primejdii si Se poarta cu noi sincer si deschis. El nu planuieste sa scoata acum pe copiii Sai din lumea de pacat si rautate, ci ii indreapta spre un loc sigur de scapare. Rugaciunea Sa pentru ucenicii Sai era: “Nu Te rog sa-i iei din lume ci sa-i pazesti de cel rau”. “in lume” spunea Mantuitorul, “veti avea necazuri; dar indrazniti, Eu am biruit lumea” (Ioan 17,15; 16,33).
in predica Sa de pe munte, Domnul Hristos a invatat pe ucenicii Sai lectiile necesare ale increderii in Dumnezeu. invataturile acestea erau randuite sa incurajeze pe copiii lui Dumnezeu din toate veacurile si au ajuns pana la noi, astazi, pline de invatatura si mangaiere. Mantuitorul indreapta atentia urmasilor Sai la pasarile cerului, cum isi ciripesc cantecele de lauda, libere de orice grija, caci “ele nici nu seamana, nici nu secera”. Cu toate acestea, Atotputernicul Tata ceresc Se ingrijeste de nevoile lor. Si Mantuitorul intreaba: “Oare nu sunteti voi cu mult mai de pret decat ele?” (Matei 6,26). Marele Purtator de grija al oamenilor si al animalelor isi deschide mana si indestuleaza trebuintele tuturor fapturilor Sale. Pasarile cerului nu sunt trecute nici ele cu vederea. Dumnezeu nu le pune hrana direct in cioc, dar Se ingrijeste de proviziile necesare nevoilor lor. Ele trebuie sa stranga insa singure grauntele de care El S-a ingrijit sa fie imprastiate pentru ele. Ele trebuie sa pregateasca materialul necesar pentru micutele lor cuiburi. Ele trebuie sa-si hraneasca puisorii. Si ele merg cantand la lucrul lor caci “Tatal” ceresc le hraneste”. Si oare “nu sunteti voi cu mult mai de pret decat ele”? Nu suntem noi oare inchinatori inteligenti si spirituali, de o mai mare valoare decat pasarile cerului? Oare Creatorul nostru, Pastratorul vietii noastre, Cel care ne-a facut dupa chipul si asemanarea Sa, nu Se va ingriji de toate trebuintele noastre, daca ne vom increde in El?
Domnul Hristos a indreptat atentia ucenicilor Sai la florile de pe camp care cresc intr-o bogata varietate, stralucind in simplitatea frumusetii pe care cerescul nostru Tata le-a dat-o, ca expresie a iubirii Sale fata de om. El spune: “Uitati-va cu bagare de seama cum cresc crinii de pe camp”. Frumusetea si simplitatea florilor din natura intrec cu mult splendoarea lui Solomon. Cea mai stralucita imbracaminte, produs al artei si iscusintei omenesti, nu se poate compara cu gratia naturala si frumusetea incantatoare ale florilor creatiunii lui Dumnezeu.
Domnul Hristos intreaba: “… Daca astfel imbraca Dumnezeu iarba de pe camp, care astazi este si maine va fi aruncata in cuptor, nu va va imbraca El cu mult mai mult pe voi, putin credinciosilor?” (Matei 6.28.30). Daca Dumnezeu, Artistul divin, da frumusetea si varietatea culorilor unor simple flori care pier intr-o zi, cu cat mai multa grija va avea El de aceia care sunt creati dupa chipul si asemanarea Sa? Aceasta lectie a Domnului Hristos este o mustrare pentru teama, nelinistea si indoielile inimii lipsite de credinta.
Dumnezeu doreste sa vada pe toti fiii si fiicele Sale fericiti, plini de pace si ascultatori. Domnul spune: “Va las pacea Mea, va dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o da lumea. Sa nu vi se tulbure inima, nici sa nu se inspaimante”. “V-am spus aceste lucruri, pentru ca bucuria Mea sa ramana in voi, si bucuria voastra sa fie deplina” (Ioan 14,27; 15,11).
Fericirea care este cautata din motive egoiste, in afara cailor datoriei, este o fericire nesigura, indoielnica si temporara; ea trece, si sufletul ajunge gol si trist; dar in slujirea lui Dumnezeu gasim bucurie si satisfactie; cel credincios nu este lasat sa batatoreasca carari nesigure; el nu este expus unor regrete si dezamagiri zadarnice. Chiar daca nu gustam placerile acestei vieti, putem totusi sa fim bucurosi privind dincolo, spre bucuria vietii vesnice.
Dar chiar si aici, cei credinciosi pot avea bucuria comuniunii cu Hristos; ei pot avea lumina iubirii Sale si mangaierea continua a prezentei Sale. Fiecare pas in viata ne poate aduce mai aproape de Hristos, ne poate da o experienta mai profunda a iubirii Sale si ne poate aduce un pas mai aproape de caminul binecuvantat al pacii. De aceea, sa nu ne parasim increderea noastra, ci sa avem o convingere de nestramutat, mai tare ca oricand. “Pana aici Domnul ne-a ajutat” si ne va ajuta pana la sfarsit (1 Samuel 7,12). Sa ne aducem aminte de dovezile monumentale ale iubirii lui Dumnezeu, de ceea ce a facut pentru mangaierea noastra, salvandu-ne din mana nimicitorului. Sa pastram vii in memoria noastra toate dovezile indurarii lui Dumnezeu, pe care le-a manifestat fata de noi, lacrimile pe care le-a sters, durerile pe care le-a alinat, necazurile, temerile indepartate, nevoile pe care le-a satisfacut si binecuvantarile pe care le-a revarsat asupra noastra : intarindu-ne astfel pentru tot ceea ce mai avem de intampinat in peregrinajul nostru.
Ne putem astepta la noi greutati in lupta viitoare a credintei si vietii, dar putem privi la cele din trecut, ca si la cele ce vor veni si sa spunem: “Pana aici ne-a ajutat Dumnezeu”. “Si puterea ta sa tina cat zilele tale” (Deuteronomul 33,25). incercarile nu vor fi mai mari decat puterea care ne-a fost data ca sa le suportam. De aceea, sa punem mana la lucru, oriunde este ceva de facut, avand incredintarea ca, orice ar veni, ne va fi data puterea necesara, proportionala cu incercarile prin care trecem.
in curand, portile cerului vor fi deschise pentru a primi pe copiii lui Dumnezeu, iar de pe buzele Regelui maririi va rasuna in urechile lor, asemenea unei melodii armonioase, binecuvantarea: “Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu, de mosteniti imparatia, care v-a fost pregatita de la intemeierea lumii” (Matei 25,34).
Atunci cei rascumparati vor fi primiti in caminul pe care Domnul Hristos il pregateste pentru ei. Acolo cei cu care vor fi impreuna nu vor mai fi cei rai de pe pamant, mincinosii, idolatrii, cei necurati, cei lipsiti de credinta, ci ei vor fi laolalta cu cei care au biruit pe Satana si care prin harul divin si-au format niste caractere desavarsite. Orice tendinta spre pacat, orice nedesavarsire care le-au dat de lucru aici, pe pamant, au fost spalate prin sangele Domnului Hristos si acum au ajuns sa aiba parte de stralucirea slavei Sale, care intrece cu mult stralucirea soarelui. Iar frumusetea morala, desavarsirea caracterului Sau, straluceste in si prin ei, intrecand cu mult stralucirea exterioara. Ei sunt fara vina inaintea inaltului tron alb al lui Dumnezeu, fiind partasi ai unitatii si privilegiilor ingerilor.
Avand in vedere aceasta mostenire glorioasa care asteapta pe cel credincios, “ce ar da un om in schimb pentru sufletul sau?” (Matei 16,26). El poate fi sarac si totusi sa posede in el o valoare si o demnitate pe care lumea nu le poate da. Sufletul rascumparat si eliberat de pacat, cu toate puterile sale nobile consacrate slujirii lui Dumnezeu, este de o valoare neintrecuta, iar in ceruri este bucurie inaintea lui Dumnezeu si a sfintilor ingeri chiar si pentru un singur suflet mantuit, bucurie exprimata prin cantari de sfanta biruinta.