Când bucătăria trebuie dărâmată de dragul fericirii unui nenorocit!Prov. 14:21: ,,Cine dispreţuieşte pe aproapele său face un păcat, dar ferice de cine are milă de cei nenorociţi”. ,,Ferice de cei milostivi căci ei vor avea parte de milă” (Mat. 5:7).
,,După câteva zile, Isus S-a întors în Capernaum. S-a auzit că este în casă, şi s-au adunat îndată aşa de mulţi că nu putea să-i mai încapă locul dinaintea uşii. El le vestea Cuvîntul. Au venit la el nişte oameni, cari I-au adus un slăbănog, purtat de patru inşi. Fiindcă nu puteau să ajungă pînă la El, din pricina norodului, au desfăcut acoperişul casei unde era Isus, şi, după ce l-au spart, au pogorît pe acolo patul în care zăcea slăbănogul. Când le-a văzut Isus credinţa, a zis slăbănogului: <<Fiule, păcatele îţi sînt iertate!” (Marcu 2:1-5).
Isus era în cetatea lui Naum, la ţarmul Mării Tiberiadei (Galileea). Raportul evangheliilor nu ne oferă prea multe detalii despre acest paralitic (gr. paraliptikon = paralitic, paralizat, slăbănog). Singurele amănunte oferite sunt: era bolnav zacând într-un pat (propriu-zis o rogojină). Probabil că suferea de o paralizie progresivă, imobiliznâdu-l pe acesta de ceva vreme într-o rogojină. Cei care îl aduc pe slăbănog sunt patru oameni, patru inşi sau aşa cum citim pe paginile evangheliei după Matei, ei nu sunt apelati decât cu pronumele personal ei, formă neccentuată: ,,Şi iată că i-au adus la el un slăbănog, care zăcea într-un pat….” (Mat. 9:2 p.p.).
La prima impresie când citesc parcă nu au nici o identitate. Şi aşa este, nu mă înşel! Sunt doar patru oameni necunoscuţi din Capernaum, probabil vecini sau prieteni de-ai slăbănogului sau cel mai sigur nişte persoane care împart mila Domnului Hristos faţă de un muribuind părăsit de familie şi de societate. Mai mult decât atât, păcătosul de slăbănog suferea acum şi oprobriul autorităţilor locale – condamnarea preoţilor.
În timpurile vechiului Israel, aceştia aveau şi calitatea de medici şi învăţători pentru popor. Cu una dintre ultimele speranţe, paraliticul este cărat pe traga lui la preoţi pentru a primi poate o ultimă şansă de însănătoşire. Dar stupoare!, tocmai aceia care ar fi trebuit să-i vorbească despre iertare şi vindecare, îl condamnă fără echivoc pe paralitic şi-l trimit la pedeapsa gheenei. Imaginaţi-vă cam ce stare plana şi trona în inima acestui nevrednic. Disperare şi cruntă deznădejde! Aproape toată lumea îl condamnase: familie, rude, sociatate şi autorităţi. Biblia nu aminteşte nimic despre vreo dorinţă a familiei sau a rudelor lui de a-l ajuta sau a-i adresa câteva cuvinte de alinare. Părăsit de oameni şi suferind oprobriul lor, acesta suferea ,,pe drept” consecinţele păcatelor umbletelor stricate. Nu realizăm din raportul scripturistic de cât timp zăcea paraliticul în rogojina lui. Poate că de multă vreme.
Pana inspirată ne oferă câteva detalii extrem de importante despre starea în care ajunsese acest om: ,,Slăbănogul pierduse orice speranţă de vindecare. Boala lui era urmarea unei vieţi de păcat şi suferinţele lui erau făcute şi mai amare din cauza remuşcărilor. De multă vreme ceruse el ajutorul fariseilor şi doctorilor, sperând să fie scăpat de suferinţele lui spirituale şi durerile fizice. Dar ei îl declaraseră cu răceală ca fiind nevindecabil şi fusese lăsat să sufere mânia lui Dumnezeu. Fariseii priveau suferinţa ca o dovadă a dizgraţiei divine şi se ţineau departe de cei suferinzi şi de cei bolnavi. Omul paralizat era cu totul lipsit de ajutor şi, vazând că nu mai e nădejde să-i vină de undeva scăpare, el cazu în disperare. Atunci a auzit de lucrările minunate ale lui Isus, i s-a spus că alţii, tot aşa de păcătoşi şi deznădăjduiţi ca şi el, fuseseră vindecaţi, că până şi leproşii fuseseră curăţaţi. Prietenii care i-au spus lucrurile acestea i-au dat curaj să creadă că şi el ar putea să fie vindecat, dacă ar fi dus la Isus. Dar nedejdea lui s-a spulberat când şi-a adus aminte în ce chip venise boala asupra lui. Se temea ca nu cumva Medicul cel neprihănit să nu-l suporte în faţa Lui. Dar, mai mult decât vindecarea fizică el dorea eliberarea de povara păcatului. Dacă ar fi putut să-L vadă pe Isus şi să primească asigurarea iertării şi a păciicu Cerul, el ar fi fost mulţumit fie să trăiască, fie să moară, după voia lui Dumnezeu. Nu era timp de pierdut, carnea lui prăpădită dădea semne de descompunere. Cu lacrimi în ochi i-a rugat pe prietenii lui să-l ducă pe pat până la Isus, lucru pe care ei l-au făcut cu mare plăcere” (Ellen G. White, Hristos Lumina Lumii, p. 206-207).
Isus predica în casa soacrei lui Simon Petru, pe care tocmai o vindecase de friguri (probabil malarie). Haideţi să ne imaginăm împreună scena care se petrece în jurul persoanei Mântuitorului. Se afla acolo o mulţime pestriţă de oameni. Oameni învăţaţi şi oameni simpli, mânaţi de diferite motivaţii. Unii îl aclamau pe Isus în inimile lor ca împărat, alţii cautau să-L acuze şi omoare. Erau atât de mulţi încât se formase de jur împrejurul modestei case a soacrei lui Simon Petru un zid uman impenetrabil. Şi toţi păreau atât de scrupuloşi în a-şi urmări scopurile pentru care erau acolo, încât nu schiţau nici un gest că ar dori să se clintească din poziţia pe care o ocupase cu efort.
Din vechime şi până în timpul Domnului Isus, casele în Israel erau foarte rudimentare. Planul şi construcţia caselor oamenilor obişnuiţi erau foarte simple. Ele erau construite din lut sau din şipci şi ipsos, având de obicei o singură cameră principală. Acoperişurile caselor erau plate, unde oamenii se puteau odihni sau lucra, iar uneori erau acoperite cu coviltir. Acoperişul erau făcut din lemn, lut şi pământ, şi era menţinut plat cu ajutorul unui tavălug cilindric special. La acoperiş se putea ajunge cu ajutorul unor trepte construite pe peretele exterior al casei.
Prin lege, fiecare casă trebuia să aibă o balustradă (pălimar) pe marginea acoperişului de jur împrejur pentru a putea preveni căderea oamenilor (Deut. 22:5). Acoperişul era scena unei activităţi intense: oamenii stăteau acolo la taifas, urcau acolo pentru a se ruga sau medita şi mai era folosit pentru uscatul hainelor, inului, smochinelor şi al altor fructe. Tot aici se gaseau cele două pietre de la râşniţa pentru grâu şi umbrarul.
În momentul în care Îl întâlneşti pe Isus ca Mântuitor personal nu mai poţi fi la fel de nepăsător ca înainte faţă de cei care sunt fraţii Lui şi fraţii tăi. Atunci când mâna divină ne-a atins cu adevărat trupurile gârbovite şi bolnave din cauza păcatelor şi sufletele nefericite, nu mai putem fi decât ceea ce a fost şi este Mântuitorul pentru omenirea suferindă, un balsam de mângâiere.
Mi-o imaginez pe soacra lui Simon Petru foarte bucuroasă de vizita Domnului Isus în casa ei. Curăţenie impecabilă, totul aranjat, gata pentru a primi în modesta casa pe Slujitorul Domnului şi pe cei care aveau să îşi predea viaţa Lui. După o perioadă de neputinţă şi de chin, acestă femeie este readusă de Marele Medic la viaţă. O văd cu ochii strălucind de fericire, gata să facă orice pentru Isus şi pentru salvarea celor din jurul ei.
Acei oameni necunoscuţi aduc pe targă pe slăbănog. Dar nimeni nu se clinteşte pentru e le permite să se apropie de Isus. Toţi sunt extrem de ocupaţi, având în mintea lor motivaţii ,,corecte” faţă de indiferenţa şi impotrivirea lor vizavi de starea deplorabilă a paraliticului. ,,Să sufere! Să moară! Asta e soarta celor păcătoşi! A păcătuit atâţia ani! Nu mai tulburaţi liniştea auditoriului!” Mai cu seamă, fără să forţez nota, îmi imaginez că, din cauza stării de putrefacţie a trupului acestuia, mulţi făceau gesturi mai discrete sau mai indiscrete pentru a-l îndepărta de acolo. Mirosea greu! ,,Pleacă de aici că îţi duhneşte carnea! Suferă pedeapsa Domnului!”. Coturi care se lovesc spre dezaprobare, vorbe discrete de discreditare şi dezaprobare a nenorocitului, mâini care se ţineau de nasuri ale căror olfactivi nu mai suportau duhoarea. Ce scenă a realităţii omeneşti nepocăite! Toţi erau atât de atenţi la Isus, dar nu aveau nici cea mai mică dorinţă de a-i ajuta fraţii Lui, de a împlini cuvintele Domnului: ,,Oridecâteori aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti neînsemnaţi fraţi ai Mei, mie mi le-aţi făcut” (Mat. 25:40).
Nu ştiu câţi se gândeau în realitate la predica rostită de Isus. Majoritatea predicilor Mântuitorului ne amintesc de cel flămând, de cel însetat, de cel căzut între tâlhari, de fiul risipitor, de săracul Lazăr, de orfani şi de văduve. Dacă ar fi luat aminte măcar la câteva cuvinte din cele rostite de Isus, acel zid s-ar fi risipit permiţând slăbănogului să fie adus înaintea Lui. Intrigant este faptul că Isus nu face nici un efort de a ajunge la paralitic. Deşi sunt convins că ştia tot ce se petrece în jur şi în inima clocotindă a acestui nenorocit, Isus aşteaptă. El aşteptă un singur lucru de la păcătoşii muritori, să pună piciorul în Iordan înainte ca apele să se despartă. Puterea minunată a lui Dumnezeu se va manifesta, dar nu înainte să se manifeste dorinţa noastră prin intermediul credinţei.
Cu siguranţă, Dumnezeu nu va face nimic din ceea ce putem face noi. Poate că predica tocmai despre mila pe care trebuie s-o arătăm faţă de cei care se află într-o stare nenorocită. Şi fiecare interpreta conform tradiţiei personale şi bisericeşti pentru ca să-şi poată linişti conştiinţa. Alungat şi dispreţuit, acest slăbănog era atât de aproape de Cer şi totuşi atât de imposibil de întâlnirea cu El. De cele mai multe ori suntem exact ca acea mulţime fără simţ, ,,corectă, cinstită, religioasă”, Isus atât de aproape de noi şi totuşi, noi, la mii de kilomertrii depărtare de poarta Cerului.
Mai rău este că prin atitudinile şi gesturile noastre îi împiedicăm şi pe alţii să Îl cunoască pe adevăratul Isus. Şi cel mai rău este că denaturam prin comportamentul nostru ,,creştin” adevărata imagine a lui Dumnezeu. Şi ascultăm sute şi mii de predici în fiecare an, dar ce folos dacă slăbănogul nu e nici măcar la uşa casei sau a bisericii noastre? Stă afară şi toată lumea crede că aşa este dreptatea Domnului. Poate fi rocker, lepros, cerşător, prostitutată, fiecăruia îi găsim câte o explicaţie pentru distanţa şi zidul dintre noi şi ei. Nu spune Cuvântul Domnului: ,,cercetaţi pe văduvă şi pe orfan în necazurile lor?”. I-am cercetat ca să putem rosti un veritabil da sau nu? Dar cred că ocupându-ne atât de mult cu cercetarea lor nu mai avem timp de acţiune.
Omeneşte a rămas o singură soluţie. Bucătăria soacrei lui Simon Petru! Aşa cum aminteam deja, acoperişul la evrei era o parte foarte importantă a casei. Acolo era bucătăria, umbrarul, pietrele de moară. Casele simple aveau o singură cameră şi bucătăria. Soacra lui Petru se pregătise cum se cuvine pentru momentul acesta. Domnul îi rezervase un test al credinţei ei, aşa cum o face pentru fiecare dintre noi. Cei patru inşi urcă pe scările exterioare, strică bucătăria femeii şi pogoară pe acolo pe paralitic chiar în faţa lui Isus. Care credeţi că au fost reacţiile de moment?
Nu ni se aminteşte nimic despre socrul lui Petru, probabil că nu mai avea, soacra fiind văduvă. Petru era misionar acum, plecând mai tot timpul de acasă. Atunci când Îl laşi pe Isus să-ţi atingă inima, El o face pentru totdeauna. În general, femeile sunt cele pe care poţi să le urneşti mai greu dintr-o locuinţa în alta, nu prea acceptă lipsa condiţiilor. Într-o anumită măsură, cred că aşa era şi pe timpul Domnului. Dar acestă femeie este altfel, ea Îl cunoaşte pe Mântuitorul şi bucătăria ei este mai puţin importantă decât vindecarea unui nenorocit. Şi ea fusese bolnavă. Ştia cum este!
Crezi că Isus ţi-a atins inima? Puneţi încă o dată întrebarea, rememorând în inima ta comportamentul faţă de fraţii lui Isus. Citind atent Scriptura observăm că dacă cineva vrea să invite pe cineva la un ospăţ în numele Domnului, trebuie să îi invite acolo pe fraţii Lui. Iar fraţii Lui trebuie să devină ai noştri. Cei mai mulţi fraţi ai Lui locuiesc la drumuri şi la garduri. Isus în marea Lui milă S-a identificat cu ei. Tu?
Îmi aduc bine aminte de cineva care atunci când a fost invitat să predice, îmi mărturisea: ,,Eu nu pot să predic la oamenii aştia! Nu am cuvinte potrivite pentru intelectul lor. Nu ştiu dacă o să înţeleagă ceva.” Ce fel de sentimente te încearcă atunci când te întâlneşti cu fraţii lui Isus, cu un nenorocit sau cu un paralitic păcătos? ,,Îţi mulţumesc Doamne că nu sunt ca oamenii aceştia hrăpăreţi”? Adevărat! Dar tu poţi să-i ajuţi să devină asemenea lui Isus! Fariseul nu a greşit că I-a adus slavă Domnului pentru că nu era ca acei păcătoşi deplorabili, ci pentru că s-a bucurat de neorocirea lor ca să se înalţe pe sine.
,,Copilule!”, (sau ,,fiule!” în CNS) i se aderesează Isus, aducând speranţă în inima lui şi confirmând credinţa lui sinceră. Aşa cum eşti, dincolo de păcatele cu care m-ai răstignit, tu eşti copilul şi fiul Meu. Te iubesc, eşti fratele Meu şi fratele lor. Au fost patru necunoscuţi care au făcut fapta acesta a credinţei. Nici măcar nu li s-au pomenit numele pe paginile Sfintei Scripturi. Ei sunt categoria pe care Domnul o va recunoaşte ca fiind ,,fiii Cerului” (vezi Matei 25). Sunt cei care au fost la Isus în temniţă, la spital, I-au dat să mănânce, I-au dat să bea în persoana fraţilor Lui.
Peste milenii, aceşti patru neînsemnaţi oameni mă reprezină pe mine şi pe tine ducând vestea buna a mântuirii fraţilor lui Isus. Poate că aici pe pământ nu-şi va mai aminti nimeni nici măcar numele lor, nimeni nu-i va striga pe vreo scenă de decernare a premiilor, dar am toată convinegerea că vor intra cu lauri pe porţile Paradisului ceresc primind nume noi şi darul vieţii veşnice.
Niţulescu Daniel
