de George Knight
Fusesem chemat la spital că să o încurajez pe mama unui copil care fusese ars foarte tare. Când am ajuns acolo, am găsit un copilaş de doi ani care se hrănea cu o lingură pe care o ţinea între degetele de la picioarul drept. Îşi pierduse mâinile. Şi nu mai avea nici urechi, pleoape, păr sau buze. Trei decenii mai târziu încă mă doare sufletul când îmi amintesc de vizita aceea.
În ce fel de lume trăim? S-ar putea spune că un adult rău ar putea să merite aşa ceva, dar ce a făcut un copilaş ca să sufere atâta?
Şi nu este singurul caz. Povestiri ca aceasta sunt foarte dese, bolile, crimele, accidentele şi războiale lovind lumea noastră. Parcă ar fi venit iadul pe pământ. Unde este Dumnezeu?
Întrebarea aceasta devine şi mai pertinentă când ne dăm seama cine este Dumnezeu. Biblia spune că este iubitor şi atotputernic. Iar dacă este atotputernic, trebuie să fie în stare să termine cu durerea.
Oamenii fac tot ce pot ca să vindece bolile şi să elimine nedreptatea. Doctorii cred că ei sunt datori să aline durerea fizică. Dacă aş putea să-l vindec de cancer pe vecin, aş face-o fără să stau pe gânduri. De ce dar nu împiedică Dumnezeu accidentele şi de ce nu îi vindecă pe bolnavi? Dacă poate să pună capăt durerii, de ce nu o face? De ce nu procedează ca cei mai buni dintre noi? Unde este când avem nevoie de El? Este El un iceberg moral, care se află sus, în cer? Oare chiar Îi pasă de suferinţa şi necazurile copiilor Săi?
Cazul lui Iov
Acestea sunt printre cele mai importante întrebări pe care le putem pune despre Dumnezeu. Unii s-ar putea să creadă că răspunsurile sunt clare în Biblie. La urma urmelor, Cel care ne-a creat ştie ce gândim. Dacă aş fi scris eu Biblia, aş fi explicat aceste probleme, astfel încât toţi să fie mulţumiţi de răspuns. Răspunsurile mele ar fi fost foarte raţionale, uşor de înţeles şi la subiect.
Dar Biblia nu a fost scrisă de mine, nici de vreun teolog. Dumnezeu Însuşi a inspirat conţinutul Scripturii şi a ales să răspundă la întrebări aşa cum a găsit El de cuviinţă.
Cartea lui Iov explică cel mai bine tăcerea lui Dumnezeu în vremurile de criză. Iov nu şi-a pierdut doar averea, ci a fost şi martor al morţii premature a copiilor săi. Prietenii au venit să îl încurajeze şi să îl ajute să îşi mărturisească păcatele pentru care presupuneau ei că fusese pedepsit. Drept răspuns Iov şi-a apărat nevinovăţia.
Punctul culminant al cărţii este în capitolele 38 şi 39, când Dumnezeu intră în cele din urmă în scenă. El nu îi ia partea lui Iov, nici a prietenilor acestuia. Nici măcar nu vorbeşte despre problema lui Iov şi nici nu îi dă vreo explicaţie pentru suferinţa sa. Nici nu îi explică tăcerea pe care a păstrat-o în timp ce el suferea.
Dumnezeu în schimb îi pune câteva întrebări. Începe prin a-L întreba unde era el când a fost creat pământul. Apoi aduce în discuţie câteva subiecte complexe, legate de natură. Aceste întrebări sunt o provocare pentru Iov – şi pentru fiecare dintre noi. Dumnezeu îl întreabă: “Ce ştii tu despre cum este condusă lumea aceasta?”
Răspunsul implicit este: “Nu prea ştiu mare lucru.” Adevărul este că nici Iov, nici noi, oamenii moderni, nu înţelegem prea mult din realitatea supremă şi din problemele esenţiale ale Universului. Cei mai mari oameni de ştiinţă abia dacă ating suprafaţa problemelor. Suntem neputincioşi în faţa atâtor probleme relativ minore, cum ar fi uraganele şi cutremurele. Cu toate avansurile ştiinţei, nu suntem prea departe de Iov în ce priveşte înţelegerea complexităţii vieţii.
Aşadar răspunsul dat de Dumnezeu lui Iov cu privire la unde este El când noi suferim – când avem nevoie de El, când se pare că tace – este că trebuie să avem încredere că El va face ce este mai bine pentru rasa umană.
În spatele scenei
Dar acest răspuns nu este prea satisfăcător pentru cei care nu înţeleg lupta dintre bine şi rău. Din fericire, primele două capitole ale cărţii lui Iov trag perdeaua care ascunde supranaturalul de lumea noastră plină de suferinţă. Acolo aflăm că problema răului este mult mai complexă decât cred oamenii, că nu Dumnezeu este autorul durerii şi a suferinţei, ci Satana (diavolul).
Acolo Satana Îl acuză pe Dumnezeu că ar cumpăra credincioşia oamenilor şi îl provoacă, spunând că dacă ar îngădui ca Iov să sufere, acesta L-ar blestema în faţă (Iov 1:11). Aşadar Dumnezeu îi permite lui Satana să îl pună pe Iov la probă. Testul arată că Iov este un om credincios şi nu Îl consideră pe Creator o maşină cosmică automată.
Bineînţeles că Iov şi prietenii săi nu ştiu nimic despre asta. Ei habar nu au de ce Dumnezeu tace şi este, în aparenţă, nepăsător faţă de necazurile cumplite din viaţa lui Iov.
Cartea lui Iov ne spune că viaţa asta conţine lucruri pe care noi nu le înţelegem. Întregul univers este cuprins de bătălia dintre bine şi rău, care afectează evenimentele. De aceea Dumnezeu vrea ca noi să ne încredem în El.
Cazul lui Isus
Iov nu a fost singurul personaj biblic care a primit din partea lui Dumnezeu “tratamentul tăcerii”. Nu a fost singurul care s-a întrebat unde este Tatăl când avem nevoie de El. Experienţa lui Isus este şi mai importantă pentru înţelegerea acestei întrebări. Şi asta pentru că El nu este încă o persoană care s-a confruntat cu această problemă, ci Fiul lui Dumnezeu, trimis de Tatăl să pună capăt problemei suferinţei (Ioan 1:1; 3:16).
Isus nu doar că a luat corp uman, cu toate slăbiciunile acestuia, dar a şi suferit ca oamenii (Evrei 2:17). Ca şi noi, El s-a temut de moarte, iar în faţa suferinţei a reacţionat la fel ca noi. În seara dinaintea răstignirii L-a implorat pe Tatăl să ia de la El cupa durerii, dar Tatăl nu a luat-o (vezi Matei 26: 36-46). Aşa cum se întâmplă şi cu noi, durerea L-a făcut pe Isus să simtă disperarea abandonului. “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu”, a strigat El, “pentru ce m-ai părăsit?” (Matei 27: 46)
Moartea lui Hristos este extrem de importantă pentru noi – nu doar pentru că prin ea El a plătit pentru păcatele noastre, ci şi pentru că prin ea Dumnezeu S-a dat pe Sine pentru noi. Pe cruce, Isus a fost “Dumnezeu cu noi” (Matei 1:23). Creatorul S-a coborât să guste cu noi durerea şi suferinţa. Crucea demonstrează că El nu este un iceberg, că Îi pasă într-adevăr de noi.
Suntem tentaţi să Îl confundăm pe Dumnezeu cu versiunea hollywoodeană a Calvarului american, băieţii buni care salvează vagonul de tren chiar înainte ca acesta să fie distrus. Moartea lui Hristos pune capăt unei asemenea ficţiuni. Imaginea lui Hristos pe Calvar, scrie Alister McGrath, este una a unui “Dumnezeu părăsit, lovit, sângerând şi murind, care a oferit un nou sens şi demnitate suferinţei umană, trecând El Însuşi prin umbra ei.”
Adevărul este că nici Isus, nici apostolii nu au fost scutiţi de suferinţă sau de morţi dureroase. Ei au suferit rezultatele activităţii lui Satana de distrugere a oamenilor. Isus nu le-a făcut urmaşilor Săi nicio promisiune goală; El le-a spus că aveau să aibă aceeaşi soartă ca El (vezi Ioan 15:18, 20; 16: 1, 2). Dar chiar dacă nu ni s-a promis că vom fi scutiţi de problemele vieţii, Dumnezeu a făgăduit că ne va oferi curajul şi suportul spiritual de care avem nevoie pentru a le face faţă. De fapt unul din darurile Sale a fost cel al Duhului Sfânt, care să ne încurajeze şi să ne conducă în vreme de strâmtorare (Ioan 14: 26, 27).
Sfârşitul tăcerii
Vestea bună este că Isus nu doar că a suferit şi a murit ca şi noi, ci şi că a învins moartea. Asta garantează faptul că Satana va fi biruit şi că la a doua Sa venire cei care cred în El vor fi înviaţi la o nouă lume, în care nu va mai exista durere (vezi 1 Corinteni 15: 20-23, 51-56; Apocalipsa 21: 1-4).
Biruinţa lui Isus face ca suferinţa noastră să poată fi mai uşoară. Creştinii încă mai suferă şi mor, dar, datorită învierii lui Hristos, ei au asigurarea că moartea nu este ultima realitate.
Când suferim, suntem părăsiţi de prieteni şi simţim că Dumnezeu ne-a uitat, să ne amintim că Hristos a trecut pe acolo înaintea noastră. Crucea uşurează suferinţa umană, neputinţa, abandonul şi disperarea. Ea ne învaţă, spune Martin Luther, să credem în speranţă atunci când nu mai este niciuna. De asemenea, ne arată unde este Dumnezeu când avem nevoie de El: este cu noi, suferind împreună cu noi. El va fi cu noi în suferinţă şi în singurătate până când va veni să ne ducă într-un loc unde “moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere.” (Apocalipsa 21:4)
