de Vicki Griffit
Pat era o doamnă divorţată, o “pasăre singură”, copiii fiind mari şi plecaţi de acasă, iar ea era dependentă. Imobilizată în fotoliul plin cu lucruri, era captiva televizorului. “Încercam să scap de sentimentele de singurătate”, a mărturisit ea, “şi deschideam televizorul. Obiceiul acesta s-a dezvoltat până când am început să dau pe toate canalele, nu pentru a găsi programul meu favorit, ci pentru a găsi ceva – orice! – la care să mă uit. De multe ori mă ridicam din faţa televizorului în zori, după ce adormisem în fotoliu. Mă uitam adesea la lucruri despre care nu aş fi cumpărat niciodată o carte să citesc şi îmi era foarte ruşine de asta.”
Dar Pat nu este singura care are obiceiul acesta. 99% din casele din America au televizor – mai mult decât congelatoare sau canalizare interioară. Americanii îşi petrec jumătate din timpul liber în faţa televizorului. Într-un cămin american obişnuit, televizorul este deschis şapte ore pe zi, adulţii petrecând în faţa micului ecran peste patru ore. Asta înseamnă săptămânal 28 de ore sau anual două luni fără oprire.
În medie tinerii americani petrec în faţa televizorului mai mult timp decât în alte activităţi, în afară de dormit. Cercetătorul şi psihologul dr. Jane Healy observă că “începând cu trei-cinci ani – perioada cea mai importantă pentru dezvoltarea cognitivă a creierului – se estimează că, în medie, copiii petrec 28 de ore pe săptămână în faţa micului ecran. La elevii din gimnaziu numărul orelor ajunge la aproximativ 25, iar la liceeni 28 de ore săptămânal, cam de şase ori mai mult decât timpul petrecut pentru teme.” Când uitatul la televizor este combinat cu jocurile video, mulţifkaâaaaolescenţi petrec între 35 şi 55 de ore săptămânal în faţa televizorului sau a jocurilor video.
Efectele televizorului asupra creierului
Luând în calcul aceste statistici, se pare că televizorul poate avea un efect hipnotic şi probabil aditiv asupra oricărui creier – fie el tânăr sau bătrân. Un cercetător scria: “Dorinţele puternice nu implică neapărat substanţe fizice….. Majoritatea criteriilor pentru dependenţa de substanţe se pot aplica celor care se uită mult la televizor.”
Deşi oamenii spun că se simt mult mai relaxaţi şi inactivi când se uită la televizor, odată ce aparatul este închis, se termină şi simţământul de relaxare. Din nefericire, simţămintele lor de inactivitate şi vigilenţă scăzută rămân. În timp ce activităţile care pun creierul la treabă măresc numărul şi puterea legăturilor neurale specifice respectivelor activităţi, unii telespectatori spun că televizorul “le-a absorbit sau uscat energia, lăsându-i fără puteri.” Obiceiul lui Pat de a se uita la televizor o făcea prea sleită pentru a se angaja în alte activităţi.”
Un motiv ar fi faptul că în mare parte televizorul este pentru creier o activitate pasivă. Aşa cum observă Jeff Victoroff, autorul cărţii Salvează-ţi creierul: “Cel mai important aspect cu privire la stimularea mentală şi creier este faptul că experienţa pasivă este foarte puţin benefică pentru creierul adult. Pentru a face creierul să înveţe şi să se dezvolte, trebuie să generăm reacţii active la provocările cognitive.” Pe scurt: televizorul ajută foarte puţin sau chiar deloc la dezvoltarea creierului.
Dar după spusele doctorului Antonio Domasio, cercetător neurolog, televizorul face totuşi ceva pentru creier: măreşte riscul neutralităţii emoţionale, deoarece creierul este blocat, ceea ce i se oferă fiind prea mult. Asta se întâmplă pentru că centrul informaţiei din creier primeşte şi procesează informaţii într-un ritm mult mai rapid decât o face centrul emoţional.
La ştiri, de pildă, nu este un lucru neobişnuit să vezi scene de groază, de violenţă şi vărsare de sânge, iar în acelaşi timp să se afişeze în colţul ecranului scorul de la baschet şi bursa de valori. “Un eveniment sau o persoană poate apărea pe ecran într-o fracţiune de secundă”, spune Domasio, “dar e nevoie de câteva secunde pentru un impact emoţional, ceea ce înseamnă că din punct de vedere moral eşti mai puţin afectat. Te afli într-o lume neutră din punct de vedere emoţional.”
Victoroff este de acord: “Lucrurile se succed unul după altul. Indiferent cât de îngrozitoare, imaginile sunt arătate aşa de repede, încât nu avem timp să procesăm emoţional spaima unui anumit eveniment.”
Audienţa
În cartea sa, Plictisit încă într-o societatea a distracţiei, psihiatrul Richard Winter citează o altă posibilă capcană a televizorului. Scopul suprem al televizorului este audienţa: audienţa atrage publicitate, care la rândul ei aduce câştig. Deci, televizorul înseamnă publicitate, nu informaţii, iar distracţia este modalitatea prin care se poate ajunge la acest scop de importanţă enormă: venitul obţinut din publicitate.
Drept rezultat, la vârsta de 20 de ani mulţi spectatori au văzut mai bine de un milion de reclame. Dar ce învată din ele? “Un copil învaţă că este cea mai importantă persoană din univers”, scrie Winter, “că impulsurile nu trebuie negate, că durerea nu trebuie tolerată şi că soluţia pentru orice fel de durere este un anumit produs. El învaţă un amestec ciudat, de nemulţumire şi drepturile pe care le au. Prin mesajul reclamelor copiii devin egoişti, impulsivi şi dependenţi.”
Autorul Henry Lebalme este de acord: “Ciudat este că această încărcătură de stimuli, informaţii, publicitate şi distracţie a avut un rezultat neaşteptat: plictiseala. Când din toate părţile suntem înconjuraţi de stimuli, ajungem la un punct în care nu mai putem să răspundem profund la nimic…. Tindem să devenim incapabili să deosebim şi să alegem din multele opţiuni. Rezultatul este că nu mai suntem atenţi la nimic.”
Dar acesta nu este singurul aspect care afectează atenţia copiilor şi a adulţilor. Capacitatea de a fi atent şi de a te concentra asupra unei activităţi este o alegere interioară. Dar televizorul manipulează artificial creierul, pentru ca acesta să fie atent, încălcând unele instrumente naturale de apărare ale creierului, prin imagini care se succed rapid, detalii în prim plan şi sunete puternice. Centrii creierului care se ocupă de noutate, recompensă şi frică sunt alertaţi de aceşti stimuli cu privire la pericolul iminent. Iar asta te face să te uiţi în continuare la televizor – te obligă să fii atent – fie că vrei sau nu, lucru care poate duce la hiperactivitate, frustrare şi iritabilitate.
Când este corect folosit, televizorul poate fi o modalitate de educare, informare, distracţie şi chiar relaxare. Există programe bune de ştiinţă, istorie, natură, religie, artă etc. Acest tip de programe pot reprezenta o distracţie plăcută şi pot stimula interesul într-un anumit domeniu de studiu. Dar învăţatul superior are loc doar ca rezultat al exersării mentale active, care în general nu este stimulată de televizor.
În această capcană căzuse Pat. Ea a recunoscut că dependenţa sa de televizor o lipsea de relaţiile cu ceilalţi, o deprima şi o obosea. A participat la seminarul Living Free (A trăi liber), cu privire la cum să te eliberezi de vicii, şi a descoperit căi de ieşire din cercul vicios în care se găsea.
“Am mers la seminar şi am cumpărat cartea Living Free (A trăi liber), deoarece ştiam că am nevoie de ajutor. După ce mi-am însuşit stilul de viaţă promovat în program, mă simt ca şi cum m-aş fi născut din nou. Practic cu pasiune grădinăritul şi mersul pe jos; am mai mult timp pentru a citi cărţi bune, pentru a-mi vizita vecinii şi pentru a mă implica în proiecte comunitare – simt cum cresc spiritual şi sunt mai capabilă să fac faţă problemelor cotidiene, fără să recurg la subrefugii. Mă îngrijesc mult mai bine de sănătatea mea şi mă bucur din nou de viaţă.” (În Living free este publicată mărturia lui Pat şi o poză cu ea.)
În loc de televizor
Cu ce am putea înlocui televizorul? Întâlnirile plăcute cu prietenii şi rudele intensifică hormonii cerebrali asociaţi cu simţământul de bunăstare şi fericire.
În general activităţile care oferă provocări intelectuale sau hobbyurile măresc capacitatea de rezolvare a problemelor şi creează un alt tip de noutate. Exerciţiul fizic în natură, fie el în forma grădidinăritului, a urcatului pe munte, a ciclismului sau a altor activităţi fizice, are efect în ce priveşte buna ridicarea bunei dispoziţii.
Jucatul cu animalele de casă, perioadele de inactivitate laborală şi ajutorarea celor în nevoie sunt modalităţi de a oferi creierului atât relaţii sociale, cât şi dezvoltare. Citirea de cărţi bune şi provocatoare creşte capacitatea creierului de a rezolva probleme şi de a face faţă stresului.
Consumarea de fructe, cereale, legume şi nuci oferă o nutriţie esenţială pentru o dispoziţie echilibrată, înfrânarea poftelor şi creşterea puterii creierului. Înlocuirea băuturilor care conţin cafeină, a alcoolului şi a nicotinei cu apă şi băuturi sănătoase creşte rezistenţa mentală şi fizică, în acelaşi timp eliminând stările emoţionale extreme asociate cu aceste substanţe dăunătoare.
Dar şi mai important, Biblia ne învaţă că Dumnezeu este un Prieten personal şi credincios, “care este mai aproape decât un frate”, iar prezenţa şi puterea Sa sunt la dispoziţia tuturor celor care caută la El ajutor, în vreme de nevoie.
