Articole CreştineResurse Spirituale, Practice şi Gratuite

Categorii

CARE ESTE ROSTUL NIMICIRII

Scris la: 13 august 2019

 

de Ed Dickerson

“Toate îşi au vremea lor”, spune Cartea,  “dărâmarea îşi are vremea ei şi zidirea îşi are vremea ei.” (Eclesiastul 3:1.3) Iar sâmbâtă seara târziu, pe 20 octombrie 2007, a venit vremea dărâmării. Un foc a izbucnit în Pădurea Naţională Angeles, lângă localitatea Piru. Vânturile Santa Ana, cu o viteză de 75 de kilometri pe oră, s-au transformat în curând într-un incendiu pe o suprafaţă de 500 de acri.

A doua zi dis de dimineaţă, Serviciul Meteorologic Naţional a înregistrat vânturi cu o viteză de 160 de kilometri pe oră în unele locuri, cu rafale de 130 de kilometri pe oră în trecătorile muntoase. Liniiile electrice căzute la pământ au provocat noi incendii în câteva locuri. În câteva cazuri autorităţile au suspectat că e vorba de incendiere premeditată, dar originea multora dintre focuri rămâne un mister.. Indiferent care ar fi cauza, focurile au nimicit mii de acrii între Los Angeles şi graniţa cu Mexicul. Incendiile cele mai grave au avut loc în regiunea San Diego.

Incendiile au luat 14 vieţi omeneşti, au rănit sute de pompieri, au distrus aproape 2000 de case şi au provocat daune de miliarde de dolari. Aşa cum avertizează Eclesiastul, a fost vremea dărâmării.

 

Dar de ce?

Cum putem explica această distrugere familiei care examina rămăşiţele a ceea ce a fost cândva casa lor? O casă pentru a cărei construcţie a fost nevoie de săptămâni şi pentru care au plătit ani de zile, unde şi-au pus toate visurile, speranţele, amintirile, un loc unde luau masa şi unde îşi arătau dragostea unul pentru celălalt, un loc frumos, folositor şi fericit – redus acum la cenuşă.

În general, nouă, oamenilor, nu ne place nimicirea. O considerăm fără rost, dar cu toatea acestea, ea are loc. Căutăm aşadar motive, cauze. Ne înspăimântă să ne dăm seama că putem să ne investim timpul, banii, speranţele şi eforturile în lucruri care, aparent fără niciun motiv, ne pot fi luate într-o clipă. Nu, nu place distrugerea, fie ea bruscă sau nu, şi ne străduim să o împiedicăm. Ceva nu e logic.

 

Explicaţia ştiinţifică

În ultima vreme oamenii de ştiinţă au tras concluzia că procesul distrugerii întâmplătoare aparţine legii naturale, fiind un principiu numit “entropie”. Conform acestui principiu, cu timpul, totul tinde să devine mai puţin organizat – să se destrame, să se descompună. Pune o sticlă de parfum într-o cameră închisă, de pildă, şi vei avea două fluide separate: parfumul din sticlă şi aerul din cameră. Aceste două lichide (considerând aerul un lichid) sunt destul de bine organizate în ele însele. Dar chiar şi fără un aparat de aer condiţionat care să aerisesască încăperea, cu trecerea timpului parfumul va părăsi încet sticla şi se va împrăştia prin cameră. Cele două sisteme organizate, separate, se vor amesteca şi vor deveni mai puţin organizate.

La fel, când focul se întinde printre copaci şi arbuşti, reducându-i la elementele chimice care le compun, nu are loc altceva decât reducerea organismelor foarte bine organizate, cu părţile lor interactive componente, la o stare mai simplă, mai puţin organizată, lipsită de viaţă. Sau atunci când explodează o bombă, dispare toată organizarea ei migăloasă, din lemn şi sticlă, ţiglă şi velinţă, instalaţia interioară şi firele – care au făcut din ea un mediu controlat.

Ştiinţa ne spune, în termeni simpli, să ne “obişnuim, pentru că aceste lucruri pur şi simplu se întâmplă.”

Dar noi nu ne obişnuim

Sunt şi oameni care se referă la aceste evenimente ca “fapte ale lui Dumnezeu”. Dar logica noastră se împotriveşte unei asemenea idei. Când vântul dă jos un cablu electric, iar scânteile care rezultă din asta provoacă un incendiu, este asta mâna lui Dumnezeu? Când masele de aer cald şi rece se ciocnesc şi produc tornade sau furtuni de gheaţă care distrug case, dărâmă copaci şi linii de curent şi iau vieţi umane, este aceasta mâna Sa? Cum se potriveşte asta cu faptul că El este iubire? Distruge Dumnezeu?

 

Marele paradox

Este unul din cele mai mari paradoxuri ale existenţei noastre: pe de o parte, ştiinţa ne spune că distrugerea, fie ea bruscă sau treptată, este parte a universului însuşi. Este naturală, neîndurătoare şi inevitabilă. Pe de altă parte, depunem multe eforturi pentru a opri, preveni şi repara această forţă inevitabilă. Se pare că nu prea suntem adaptaţi să trăim într-o lume plină de distrugere.

Poate că nu am reuşit să ne adaptăm unei realităţi în care distrugerea conduce, pentru că acea realitate în cele din urmă se va distruge pe sine însăşi. Exact asta prezice ştiinţa acestei lumi. Oamenii de ştiinţă ne spun că în cele din urmă entropia va câştiga. Toate punctele fierbinţi numite stele se vor topi de căldură în cele din urmă, iar căldura lor se va risipi în pustietatea infinită a spaţiului rece. Şi fiecare lucru viu va muri, se va descompune, întorcându-se la elementele care o compun.

Dar de ce? Dacă Dumnezeu ne-a creat pe noi, oamenii, şi lumea în care locuim şi dacă a organizat legile după care funcţionează aceasta, de ce ne-a făcut aşa încât să trebuiască să luptăm în continuu împotriva acestei lumi şi a legilor ei? E ca şi cum am încerca să urcăm Muntele Everest îmbrăcaţi în costume de cauciuc pentru scafandri: pur şi simplu nu suntem pregătiţi să facem faţă lumii în care trăim.

 

Nu am fost creaţi pentru asta!

Este cumva posibil că, asemenea unui scafandru care ar încearca să urce Muntele Everest, am fost echipaţi – probabil chiar proiectaţi – pentru o lume diferită, o lume fără distrugere şi care nu are entropia ca bază a realităţii?

Iar Biblia spune că primii oameni – Adam şi Eva – au trăit într-o astel de lume. O lume fără moarte. O lume fără ploi torenţiale care să erodeze pămânrul. O lume în care animalele nu se omorau unele pe altele şi pe oameni. O lume condusă de Creator, care i-a făcut pe oameni “după chipul Său”, cu capacitatea de a face din haos ordine, aşa cum a făcut şi El atunci când a creat lumea. Iar Dumnezeu le-a dat acelor oameni cu capactiatea de a crea, autoritate asupra planetei.

Dar Biblia ne spune, de asemenea, că acea lume frumoasă a avut un sfârşit. Şarpele le-a spus lui Adam şi Evei că aveau să cunoască binele şi răul dacă nu ascultau de Creator, iar ei l-au crezut. Înainte de acel moment cunoscuseră doar binele. Dar începând de atunci şi până acum oamenii l-au crezut pe şarpe şi au trăit într-o vreme a distrugerii, a dărâmării. Cain l-a omorât pe Abel, adăugând şi mai mult conflict la lista distrugerilor. Fiecare generaţie care a urmat a erodat acea ordine naturală generală şi a contribuit la creşterea haosului şi a distrugerii.

Aceasta explică situaţia dificilă în care ne aflăm astăzi. De aceea, aşa abandonaţi cum suntem, într-un tărâm al dezordinii şi al entropiei, tânjim să refacem puţin din acea armonie şi frumuseţe originală. Deşi strămoşii noştrii au abandonat demult acea lume minunată, ea încă ne cheamă. Distrugerea nu ne pare logică, pentru că Dumnezeu ne-a creat să locuim într-o lume în care distrugerea nu are niciun loc. Păcatul, decadenţa, distrugerea şi moartea sunt intruşi; nu ar trebui să existe, iar noi ştim asta din naştere.

Totuşi, atâta timp cât mai suntem în lumea asta, trebuie să luptăm cu aceste lucruri străine din mijlocul nostru. Atât cât vom mai fi aici, vom mai vedea supravieţuitori plângându-i pe cei iubiţi dispăruţi şi examinând rămăşiţele lăsate de actele distructive ale naturii sau de alţi oameni. Ce situaţie disperată: să tânjeşti după Eden, dar să fii obligat să trăieşti aici!

 

Dar există speranţă!

Din fericire, acelaşi Dumnezeu care ne-a creat să locuim în Eden promite să nu ne lase într-o situaţie aşa de tristă. Celor care ne punem încrederea în El, are în plan să ne restituie lumea pentru care am fost creaţi. Întreaga ordine naturală va fi readusă la armonie. “Lupul va locui împreună cu mielul”, spune Biblia, iar “pardosul se va culca împreună cu iedul; viţelul, puiul de leu şi vitele îngrăşate vor fi împreună, şi le va mâna un copilaş”. El promite: “Nu se va face niciun rău şi nicio pagubă pe tot muntele Meu cel sfânt; căci pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoperă.” (Isaia 11:6, 9)

Când va veni vremea reconstruirii caselor distruse în incendiile recente din California, primul lucru care se va face va fi îndepărtarea tuturor resturilor catastrofei. În mod paradoxal, distrugerea va fi primul pas şi în planul de restaurare pe care îl are Dumnezeu pentru lumea noastră. El va elimina orice urmă de păcat şi de păcătoşi care au chinuit aceastaă lume aşa de mult timp. Biblia numeşte aceasta “lucrarea Lui ciudată” (Isaia 28:21), arderea acestui pământ (2 Petru 3:10-12). Iar apoi va veni timpul ca Dumnezeu să reconstruiască. El va crea un nou pământ, un nou Eden. “Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi”, adică distrugerea şi moartea de care avem parte acum,  “au trecut.” (Apocalipsa 21:4). Amin! Vino, Doamne, Isuse!