Se împlinesc aproape 500 de ani de la publicarea, în 1524, a lucrării[1] pe care unul dintre liderii marcanţi ai Reformei protestante din secolul al XVI-lea, Andreas Karlstadt, a scris-o în apărarea doctrinei Sabatului. Era prima lucrare pe acest subiect elaborată de un conducător al Reformei.
Pentru cei mai mulţi dintre noi, Reforma protestantă înseamnă Luther, Calvin și supărările lor legate de fastul și opulenţa Bisericii Catolice. În dialogul ecumenic din ultimii ani, a fost sugerată ideea că diferenţele dintre protestanţi și liderii bisericii oficiale a acelor vremuri au fost preponderent de ordin emoţional, personajele principale fiind prea mândre pentru a se accepta reciproc.
Totuși o analiză amănunţită a istoriei dezvăluie poziţii teologice ireconciliabile, confruntări ideologice aprinse și perspective radical diferite asupra dogmelor fundamentale, amănunte ce par irelevante astăzi pentru apostolii unităţii necondiţionate a creștinismului, dar importante pentru cei ce vor să fie consecvenţi cu realitatea istorico-biblică.
Nu mai este un secret pentru nimeni că Reforma protestantă nu a fost un demers unitar și omogen, așa cum era sistemul teologic catolic, din care predicatorii Reformei se străduiau să iasă, ci mai degrabă a fost o mișcare de reînnoire spirituală și religioasă.
Reformatorii au fost măcinaţi de conflicte teologice, de contraziceri dogmatice și de culmi de înţelegere incredibil de abrupte. Chiar dacă ideile unora dintre ei nu au fost acceptate cu aceeași ușurinţă ca în cazul altora, ele au reușit să se impună în timp și să devină doctrine fundamentale ale unor noi confesiuni creștine. Cele mai relevante exemple de acest tip sunt anabaptiștii și sabatarienii, comunităţi creștine ce urmau să constate, din păcate, că dorinţa lor de a rămâne fidele acelui Sola Scriptura atât de lăudat al Reformei i-a făcut dușmanii deopotrivă ai catolicilor și ai fraţilor lor protestanţi.
Dacă anabaptiștii nu sunt astăzi cu totul uitaţi, sabatarienii din perioada Reformei sunt, de cele mai multe ori, ignoraţi de manualele de istorie bisericească. Printre cei care au avut îndrăzneala de a fi altfel decât curentul general al Reformei, s-au numărat Karlstadt, Glait și Eossy, credincioși care au încercat să promoveze ideea sabatarianismului încă de la începutul secolului al XVI-lea în ciuda dublei opoziţii, de care am amintit.
Repere biografice
Andreas Rudolff-Bodenstein von Karlstadt, cunoscut ca Andreas Karlstadt (Ortografiat uneori și Carlstadt.), după numele localităţii unde se născuse, a fost contemporan cu Luther, a studiat la Universitatea din Erfurt, apoi la Universitatea Tomistă din Köln, de aici a mers la Universitatea din Wittenberg, unde a obţinut titlul de doctor în teologie în 1510, iar în final și-a completat studiile cu un doctorat în drept obţinut la Roma.
A fost apreciat de Luther, atunci când i-a împărtășit opiniile, au colaborat pentru o vreme, dar în final au ajuns să se afle pe poziţii teologice diferite din cauza deciziei categorice a lui Karlstadt de a fi consecvent până la capăt textului Scripturii. Astfel, Karlstadt a vorbit împotriva imaginilor din biserici, a renunţat la veșmintele preoţești, a refuzat să își boteze
copilul la naștere, a negat inspiraţia cărţilor apocrife și a primatului papal, a scris împotriva mijlocirii sfinţilor și chiar a Fecioarei Maria.
Toate aceste doctrine l-au făcut să fie privit de unii contemporani cu suspiciune și de alţii, cu admiraţie. Drumul său teologic a cunoscut urcușurile și coborâșurile firești pentru epopeea unui deschizător de drumuri, fiind marcat de conflictele ideologice și compromisurile necesare reconcilierii atât cu Luther, cât și cu Zwingli.
Karlstadt a avut o viaţă destul de zbuciumată, găsindu-și liniștea, într-un final, când a fost chemat, în 1534, la Basel, unde a activat ca profesor de Vechiul Testament, ca rector și pastor al bisericii Universităţii „Sfântul Petru“. A murit în timpul ciumei din 1541 ajutându-
i pe credincioșii din oraș, indiferent de confesiunea lor, ceea ce, din nou, i-a atras criticile
unora dintre apropiaţi.
Andreas Karlstadt și Sabatul
Atunci când și-a publicat, în 1524, lucrarea referitoare la Sabat, Karlstadt a reușit, se pare, să aducă mai multe întrebări decât răspunsuri în lumea religioasă europeană. Chiar dacă au existat totdeauna grupuri de creștini care păzeau aceeași zi de odihnă ca și urmașii lui Moise sau Avraam, aceștia au fost, de cele mai multe ori, asociaţi cu evreii și, aproape de fiecare dată, persecutaţi crunt.
Ziua de închinare nu fusese până atunci un subiect de dezbatere între protestanţi și catolici. Cum a ajuns la această descoperire, Karlstadt nu a mărturisit niciodată, dar putem bănui că ea s-a conturat mai ales în urma dezbaterii de la Leipzig, dintre renumitul profesor catolic Johann Eck și Andreas Karlstadt, cărora li s-a alăturat Martin Luther (sosit mai târziu).
Dezbaterea a început în iunie 1519, între Karlstadt și Eck, pe subiectul liberului-arbitru, dar se pare că memoria impresionantă și stilul oratoric aproape perfect al lui Eck au înclinat balanţa în favoarea sa, ceea ce l-a determinat pe Martin Luther să vină pe 4 iulie și să susţină personal cauza Reformei. Dacă până atunci Luther mai visa la o posibilă reformare a catolicismului din interior și nu era convins că trebuie să se rupă definitiv de biserica Romei, dezbaterea de la Leipzig a despărţit pentru totdeauna drumurile Reformei și ale catolicismului, Eck silindu-l pe reformator să se pronunţe în chestiuni delicate, cum ar fi primatul papal, autoritatea conciliilor sau teologia husită, și câștigând astfel argumente pentru ca Luther să fi e excomunicat și învinuit de erezie.
Autoritatea supremă în chestiuni de dogmă era, pentru reformatorul german, Biblia și numai Biblia, acesta lovind astfel în autoritatea conciliilor bisericești, a părinţilor bisericești sau chiar a papei. Dr. Eck nu cunoștea textul biblic la fel de bine ca Luther, dar l-a provocat pe acesta să dovedească faptul că păzirea duminicii are și alte argumente în afară de autoritatea infailibilă a bisericii și i-a cerut să păzească sâmbăta, dacă vrea să fie credincios textului sacru până la capăt[2]. Ideea nu era nouă, Toma d’Aquino afirmase următoarele în Summa Theologica: „În Legea nouă, păzirea Zilei Domnului a înlocuit păzirea Sabatului nu în virtutea unei porunci, ci prin hotărârea bisericii și prin obiceiul creștinilor.“[3]
Chiar dacă nu aceasta a fost tema principală a dezbaterii, ea a lăsat probabil urme adânci în mintea lui Karlstadt, care avea să-și publice, în 1524, lucrarea despre Sabat și zilele rânduite de sărbătoare. Textul era scris în limba germană și a fost republicat la Augsburg, Strasburg și Konstanz, ceea ce arată că subiectul a fost destul de popular la vremea aceea[4].
Cartea nu a fost o surpriză pentru cei care cunoșteau poziţia lui Karlstadt faţă de rolul și importanţa Legii în viaţa creștină, iar, pe de altă parte, nu trebuie considerată un tratat defi nitiv pe subiectul zilei de închinare săptămânală, ci mai degrabă o provocare pentru cei care doreau să ia în serios textul Scripturii și să se lase purtaţi dincolo de poziţiile de siguranţă exprimate de Luther și acceptate de prinţii germani.
Nu îi putem pretinde reformatorului aceeași înţelegere exactă a subiectului pe care o vor avea mai târziu anabaptiștii sabatarieni și pentru care Oswalt Glait va plăti cu viaţa în 1546, dar nici nu îi putem ignora contribuţia.
Karlstadt a legat organic ţinerea Sabatului de credinţa în Iisus Christos, afirmând: „Cea mai directă cale de a păzi Sabatul este printr-o înţelegere iubitoare a slavei îmbelșugate a lui Christos… Christos este desăvârșirea Sabatului.“[5] Totuși contrastul dintre teoria sa despre Sabat și obiceiurile din viaţa sa religioasă arată că, pentru Karlstadt, „păzirea Sabatului era mai mult un ideal către care să tinzi decât o condiţie a mântuirii prin Christos“[6].
Reacţii și consecinţe
Luther a reacţionat foarte dur la ideile publicate de Karlstadt despre Lege și Sabat, afirmând că ele sunt o întoarcere spre legalism. Luther considera că două dintre cele Zece Porunci aveau elemente legate de prescripţiile ceremoniale – porunca despre imagini și cea despre Sabat[7] –, astfel că, în concepţia sa, dacă voia cineva să păzească poruncile, trebuia inclusiv să se circumcidă.
Totuși, la cinci ani de la publicarea lucrării lui Karlstadt în Moravia, un grup de anabaptiști condus de Oswalt Glait a început să păzească Sabatul. Nu există o legătură directă între cele două evenimente, dar este foarte posibil ca ei să fi citit cartea lui Karlstadt, care era unul dintre cei mai cunoscuţi autori ai vremii sale (scrierile lui au fost depășite ca răspândire doar de cele ale lui Luther).
Karlstadt însuși nu va mai reveni în operele sale decât foarte rar la subiectul Sabatului, acesta nefiind una dintre preocupările sale majore. Tema va fi însă dezvoltată indirect de anabaptiști, care nu doar că vor vorbi despre Sabat, ci vor începe să îl și păzească, în conformitate cu înţelegerea Scripturii, trecând de la ideea unei discipline spirituale opţionale, cum era la Karlstadt, la aceea a unei datorii morale.
Rememorarea acestui episod istoric arată încă o dată că, pentru reformatori și generaţia lor, cea mai mare provocare a fost curajul de a naviga pe marea necartografiată a credinţei și a schimbărilor, fără a se opri atunci când ţărmul siguranţei dispărea de la orizont. Dacă suntem sinceri, acest curaj rămâne și pentru noi marea provocare.
