Scriptura ne spune că doar un mic procentaj din populaţia pământului – rămăşiţa – vor fi gata să Îl întâmpine pe Hristos când va veni pe norii cerului. În încercarea de a face parte din acel grup, unii au adoptat unele obiceiuri ciudate.
În secolul al XV-lea, de pildă, grupuri de creştini hoinăreau prin oraşe, pedepsindu-se cu biciuri şi lanţuri. Cunoscuţi drept flagelanţi, ei credeau că cei care îşi chinuie trupurile vor fi gata să Îl întâmpine pe Hristos, şi că singura modalitate de chinuire a trupului este să îl bată foarte tare.
În Anglia, Bărbaţii celei de-a Cincea Monarhii susţineau că singura modalitate de pregătire pentru întoarcerea lui Hristos era o revoluţie sângeroasă – pe care au şi încercat să o provoace. Tremurătorii, la începutul istoriei Americii, spuneau că cei neprihăniţi trebuie să practice celibatul. Faimoasa sectă Skoptsi din secolul al XIX-lea, din Rusia, a dus la extremă această gândire, pretinzând că doar prin castrare puteai să intri în rândurile rămăşiţei finale. Dintr-un motiv sau altul, grupurile care au astfel de idei tind să dispară!
Alţii, de-a lungul istoriei creştinsmului, au crezut că ascetismul extrem este secretul aparţinerii de rămăşiţă. Drept urmare, mulţi s-au închis în mănăstiri sau peşteri – în unele cazuri chiar abţinându-se de la hrană până la moarte.
Chiar dacă, într-adevărt, Scriptura spune că doar un grup mic de oameni vor fi gata să Îl întâmpine pe Hristos la revenirea Sa, a intra în rândul lor nu este aşa de complicat cum şi-au imaginat majoritatea oamenilor. De fapt, în câteva versete scurte, cartea Apocalipsei descrie cum vor fi cei care vor face parte din poporul lui Dumnezeu de la sfârşitul timpului. Şi, din fericire, nici flagelarea, nici castrarea sau flâmânzirea nu sunt printre caracteristicile enumerate.
Apocalipsa descrie rămăşiţa
Descrierea din Apocalipsa se găseşte la capitolul 12. În doar 17 versete, capitolul acoperă esenţa planului de mântuire (chiar dacă nu neapărat în ordine cronologică). Povestirea include expulzarea lui Satana din cer (vezi versetul 9), naşterea lui Hristos (versetul 4) şi perioada îndelungată în care biserica lui Dumnezeu a trebuit să fugă de persecuţie (versetul 14). Se termină cu descrierea rămăşiţei: “Şi balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Hristos.” (versetul 17)
Mai târziu, Apocalipsa vorbeşte despre cei care “se închină fiarei şi icoanei ei” (Apocalipsa 14:11), simbol spiritual al apostaziei din ultimele zile. Şi imediat după aceea, îi descrie pe cei care, în mijlocul apostaziei, Îi sunt credincioşi Domnului: “Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.” (versetul 12)
Deşi întreaga cartea ar putea fi (şi a fost) scrisă despre aceşti oameni, Apocalipsa spune două lucruri simple despre ei. Spune că sunt două lucruri care îi face ca acest grup de bărbaţi şi femei din fiecare naţuine, rasă şi cultură, să fie gata să Îl întâmpine pe Hristos la revenirea Sa: în primul rând ei au “credinţa lui Isus”. Asta înseamnă că ei acceptă prin credinţă ce spune Scriptura că a făcut Hristos pentru ei, prin sacrificiul Său pe cruce. În al doilea rând, ei “păzesc poruncile lui Dumnezeu”. Deci, ca reacţie la ceea ce a făcut Hristos, ei ascultă poruncile Sale.
Desigur că aceste caracteristici nu sunt o noutate. Atât Vechiul cât şi Noul Testament vorbesc despre credinţă şi ascultare ca două caracteristice specifice ale poporului lui Dumnezeu din toate veacurile.
De la Abel, care a sacrificat un animal ca simbol al credinţei sale în jertfa înlocuitoare a Mântuitorului care avea să vină, până la cuvintele apostolului Ioan: “căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui.” (1 Ioan 5:3), credinţa şi ascultarea au marcat întotdeauna viaţa celor care Îi aparţin Domnului. Fără îndoialaă că aşa stau lucrurile şi la sfârşitul istoriei pământului, când asupra celor credincioşi se vor exercita presiuni, ca să se alăture apostaziei universale a celor care “se închină fiarei.”
Din aceste două trăsături, “credinţa lui Isus” este cea mai importantă, pentru că din ea izvorăşte şi îşi are sensul cealaltă, a păzi “poruncile lui Dumnezeu”. Aspectul cel mai important al celor care alcătuiesc această rămăşiţă finală, care îi deosebeşte de ceilalţi, este acelaşi aspect care i-a deosebit pe toţi urmaşii adevăraţi ai lui Dumnezeu din toate veacurile: ei au făcut din Evanghelie centrul vieţii lor. Oricât de intense sunt zbuciumul şi lupta din ultimele zile ale isotiei, când aproape toată lumea va fi înşelată de amăgirile copleşitoare ale lui Satana, oamenii care vor trăi în ultima perioadă se vor confrunta cu aceeaşi problemă cu care s-au confruntat toţi de-a lungul istoriei: S-au predat ei lui Isus Hristos, au acceptat neprihănirea Sa în locul păcătoşeniei lor şi au trăit, drept urmare, printr-o credinţă care este dovedită prin ascultarea de poruncile lui Dumnezeu?
Cei care au făcut aşa sunt rămăşiţa descrisă în Scriptură. Cei care nu au făcut aşa, nu fac parte din ea. Este simplu.
Adevărul simplu
Este aşa de simplu pentru că evanghelia este simplă. Scriptura, atât Vechiul cât şi Noul Testament, învăţă un adevăr de bază: cum că toţi suntem păcătoşi. Toţi am încălcat legea lui Dumnezeu. În Noul Testament, Pavel scrie: “Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar. Nu este nici unul care să aibă pricepere. Nu este nici unul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar.” (Romani 3: 10-12) Când scria aceste cuvinte, Pavel pur şi simplu cita Vechiul Testament (vezi Psalmi 14:1-13; 53:1-3)
Dar vestea bună a Evangheliei este că Dumnezeu ne iubeşte oricum, în ciuda păcatelor noastre – şi prin moartea lui Hristos pe cruce, putem fi acceptaţi ca şi cum nu am fi păcătuit niciodată. De ce? Pentru că pe cruce Hristos a plătit pentru noi. Mânia lui Dumnezeu cauzată de păcatele noastre a fost revărsată asupra lui Isus, aşa încât noi să nu trebuiască să o suportăm niciodată. Şi nu doar atât, dar când acceptăm moartea lui Hristos în locul nostru, Dumnezeu ne oferă neprihănirea desăvărşită a Mântuitorului. Prin urmare, când se uită la noi, Dumnezeu vede desăvârşirea lui Hristos, nu păcatele şi defectele noastre.
Aceasta este singura speranţă pe care o avem cu privire la mântuire. “Căci, pe când eram noi încă fără putere, Hristos, la vremea cuvenită, a murit pentru cei nelegiuiţi. Pentru un om neprihănit cu greu ar muri cineva; dar pentru binefăcătorul lui poate s-ar găsi cineva să moară.” (Romani 5:6-8)
Scriptura ne spune că suntem prea păcătoşi ca să ne mântuim singuri. De aceea Hristos a venit să ne mântuiască. Acest adevăr despre Isus trebuie înţeles prin credinţă. Rămăşiţa finală îl înţelege prin credinţă, şi de aceea ei sunt descrişi ca rămăşiţa care are credinţa lui Isus.
Deci nu putem fi mântuiţi prin păzirea poruncilor. Dar Biblia nu susţine că putem să le neglijăm. Prin Hristos, putem să fim iertaţi de crimă, adulter, blasfemie, minciună şi orice alt păcat. Dar putem să facem în continuare lucrurile care ne-au adus condamnarea? Nicidecum! În schimb, avem o nouă viaţă în Hristos – o viaţă în care, prin harul lui Dumnezeu, păzim poruncile, aşa cum a făcut Isus.
Într-adevăr, în Apocalipsa 14:4 rămăşiţa este descrisă astfel: “Ei Îl urmează pe Miel oriunde merge El. Au fost răscumpăraţi dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel.”
Cei care compun rămăşiţa sunt descrişi ca cei care, prin dragoste şi credinţă, Îl urmează (ascultă) pe Miel, Isus Hristos. Ascultarea lor nu este o încercare de a câştiga mântuirea, care ar fi în zadar. În schimb, ei Îl urmează pe Miel pentru că au deja mântuirea; ei Îl urmează pe Cel care le-a oferit-o.
Hristos Se va întoarce. Şi când va veni, o rămăşiţă credincioasă va fi gata să Îl întâmpine. Cine va forma această rămăşiţă? Nu cei care îşi chinuie trupul sau care se abţin de la mâncare până mor. Nu. Biblia spune că ea va fi alcătuită din cei care Îşi arată credinţa în Hristos prin ascultarea de poruncile lui Dumnezeu.
de Cliffor Goldstein
