Articole Creștine » Biserica

10. ULTIMUL MESAJ AL BISERICII LUI CHRISTOS

loribalogh — Tue, 02 Feb 2010 20:29:49 +0000

10. Ultimul mesaj al Bisericii lui Christos

Apocalipsa 14, 6-12

Biserica Adventista s-a nascut cu mai bine de un secol si jumatate in urma, in preajma anului 1844, din ceea ce se cunoaste a fi “marea miscare adventa” de la mijlocul secolului al XIX-lea.

Desi biserica a aparut ca organizatie in jurul acestei date, Dumnezeu a avut un popor al Sau in toate timpurile, inca de la caderea omului in pacat. Patriarhii din vechime, vechiul popor Israel, acea parte a crestinatatii care s-a pastrat curata in relatia sa cu vointa lui Dumnezeu, au format, de-a lungul timpului, adevaratul popor al lui Dumnezeu.

La data la care a aparut pe scena lumii Biserica Adventista de Ziua a Saptea, existau deja marile biserici istorice ( apuseana si rasariteana ), marile biserici protestante aparute in secolul al XVI-lea, precum si majoritatea bisericilor neoprotestante aparute in secolele al XVIII-lea si al XIX-lea.

De ce mai era nevoie de inca o biserica ?

Ce a adus nou Biserica Adventista in privinta adevarului lui Dumnezeu ?

Unii se pot gandi la doctrina Sabatului, ca fiind un adevar specific Bisericii Adventiste. Nimeni nu poate nega faptul ca adevarul despre adevarata zi de inchinare ( ziua a saptea-sambata, nu ziua intai-duminica ) se numara printre elementele de identificare ale acestei biserici.

Insa, la data la care a aparut Biserica Adventista existau deja baptistii de ziua a saptea, precum si sabatarienii din Transilvania ( aparuti in secolul al XVII-lea, in numar de 15 000 -20 000 ). Anabaptistii cunoscusera si ei adevarul despre adevarata zi de odihna si inchinare, doi dintre conducatorii lor ( Andreas Fisher si Oswald Glait ) platind cu viata vederile lor sabatariene. John Wesley a avut o perioada in care a respectat sabatul biblic, iar Rusia tarista a secolului al XV-lea a cunoscut o crunta persecutie impotriva pazitorilor Sabatului biblic.

Asadar, nu Biserica Adventista a fost cea care a descoperit pentru prima data acest adevar. Ea doar a preluat adevarul acesta de la alte biserici si grupari religioase care-l descoperisera deja.

Mai mult decat atat, istoria foarte recenta ne prezinta un adevarat fenomen religios: din ce in ce mai multe biserici si grupari religioase crestine redescopera adevarul despre Sabatul biblic ( Biserica Mondiala a lui Dumnezeu, Wesley Synod, Biserica lui Israel, Comunitatile Mesianice Evreiesti, Menonitii Sabatarieni, Adunarile lui Yahweh, Adevarata Biserica a lui Iisus, Biserica Unitatii Fratilor Polonezi, Biserica Restaurata a lui Dumnezeu, etc. ).

Nu, adevarul despre adevarata zi de odihna nu este o solie care apartine in exclusivitate Bisericii Adventiste.

Altii se pot gandi la doctrina despre starea omului in moarte, ca fiind specifica acestei biserici. Dar adevarul ca omul, prin natura sa pacatoasa, este muritor ( cu trup si suflet ! ) nu este sustinut doar de Biserica Adventista. Congregatia Martorilor lui Iehova predica acelasi lucru, iar Biserica Restaurata a lui Dumnezeu detine o literatura bogata care sustine adevarul biblic cu privire la starea adevarata a omului in moarte.

Sa fie atunci darul profetic cel care face din Biserica Adventista o biserica unica si originala ?

Insa si alte biserici dau importanta acestui dar ( Biserica Penticostala, de ex. ).

Invataturile despre un stil de viata sanatos, despre o dieta recomandata de Creator, incluzand si deosebirea intre alimentele curate si necurate, nu sunt nici acestea specifice doar Bisericii Adventiste. Miscarea New Age promoveaza o dieta vegetariana ( Ayurveda ), in timp ce Biserica Restaurata a lui Dumnezeu face distinctie clara intre animalele a caror carne poate fi consumata si cele a caror carne e considerata necurata si improprie consumului uman, conform celor scrise in Leviticul cap. 11.

Nici doctrina referitoare la revenirea Mantuitorului nu apartine in exclusivitate Bisericii Adventiste. Adevarul despre “fericita noastra nadejde si aratarea slavei marelui nostru Dumnezeu si Mantuitor Iisus Christos” ( Tit 2, 13 ) este cunoscut de multi crestini sinceri din toate bisericile si confesiunile crestine. Despre acestia Insusi Mantuitorul a spus:

“Mai am si alte oi care nu sunt din staulul acesta; si pe acelea trebuie sa le aduc. Ele vor asculta glasul Meu si va fi o turma si un Pastor.” ( Ioan 10, 16 )

Atunci care este adevarul specific Bisericii Adventiste care nu poate fi regasit in doctrina niciunei alte biserici ?

Raspunsul este : doctrina Sanctuarului cu tot ce e legat de acest subiect: lucrarea de mijlocire a Mantuitorului, judecata care precede revenirea in slava a lui Iisus, solia celor trei ingeri din Apocalipsa 14, 6-12, inchiderea harului si viziunea asupra evenimentelor premergatoare revenirii lui Iisus.

Daca cineva ne-ar solicita sa-i aratam “certificatul de nastere” al Bisericii Adventiste cu Biblia deschisa, ar trebui sa nu avem nicio ezitare in a pune degetul pe pasajul biblic din Apocalipsa 14, 6-12:

“ Si am vazut un alt inger care zbura prin mijlocul cerului cu o Evanghelie vesnica, pentru ca s-o vesteasca locuitorilor pamantului, oricarui neam, oricarei semintii, oricarei limbi si oricarui norod.

El zicea cu glas tare: “Temeti-va de Dumnezeu si dati-I slava, caci a venit ceasul judecatii Lui si inchinati-va celui ce a facut cerul si pamatul, marea si izvoarele apelor!”

Apoi a urmat un alt inger, al doilea, si a zis: “A cazut, a cazut Babilonul, cetatea cea mare, care a adapat toate neamurile din vinul maniei curviei ei !”

Apoi a urmat un alt inger, al treilea, si a zis cu glas tare: “Daca se inchina cineva fiarei si icoanei ei, si primeste semnul ei pe frunte sau pe mana, va bea si el din vinul maniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat in paharul maniei Lui; si va fi chinuit in foc si in pucioasa inaintea sfintilor ingeri si a Mielului. Si fumul chinului lor se suie in sus in vecii vecilor. Si nici ziua, nici noaptea, n-au odihna cei ce se inchina fiarei si icoanei ei si oricine primeste semnul numelui ei !”

Aici este rabdarea sfintilor care pazesc poruncile lui Dumnezeu si credinta lui Iisus.”

Acesta este “certificatul de nastere” al Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea ! Aici gasim ratiunea aparitiei acestei noi biserici in ultimul act al luptei dintre bine si rau, in ultimele clipe de har pe care le are pamantul nostru, inainte de revenirea in slava a Mantuitorului.

Dar ce fel de mesaj este cuprins in pasajul biblic citat mai sus ?

Depinde cu ce ochi privim lucrurile. Viata ne invata ca orice cuvant pe care-l rostim si orice gest pe care-l facem poate fi interpretat in cel putin doua moduri: fie pozitiv, fie negativ. Mesajul lui Dumnezeu din Apocalipsa 14, 6-12 poate fi privit si inteles din doua perspective:

- Pentru cei care nu-L cunosc si nu-L iubesc pe Dumnezeu, pentru cei care raman razvratiti pana la capat impotriva Lui, mesajul este aspru, crud si demoralizator. Ei vor vedea in acest mesaj doar notiunile de judecata, manie divina si pedeapsa.

- Pentru cei care au gustat din bunatatea si dragostea lui Dumnezeu, care au inteles cate ceva din miza luptei dintre bine si rau si au contemplat jertfa adusa pe Calvar pentru mantuirea omenirii, mesajul este unul plin de speranta.

Ce poate fi aducator de speranta intr-un mesaj atat de solemn ca cel pe care il avem in vedere ?

1 ) Solia celor trei ingeri este o invitatie la impacare cu Dumnezeu. Inainte sa ne vorbeasca despre dreptatea divina, ea ne vorbeste despre harul lui Dumnezeu. Inainte sa auzim despre pedeapsa, solia ingerilor ne aminteste despre “Evanghelia vesnica”, adica despre vestea cea buna a mantuirii prin jertfa lui Christos.

2 ) Desi solia celor trei ingeri cuprinde si notiunea de judecata, intelem din cuprinsul mesajului ceresc faptul ca aceasta judecata nu este o judecata spre condamnare, ci una spre mantuire. Este vorba aici de acea judecata divina despre care vorbeste profetul Isaia:

“Veniti, totusi, sa ne judecam, zice Domnul. De vor fi pacatele voastre cum e carmazul, se vor face albe ca zapada; de vor fi rosii ca purpura, se vor face ca lana.” ( Isaia 1, 18 )

3 ) Solia celor trei ingeri vrea sa ne deschida ochii pentru a realiza ca traim intr-un Babilon mondial care va cadea in curand. Si, pentru ca Tatal nostru ceresc cunoaste dinainte urmarile acestei prabusiri, El doreste sa ne puna din timp la adapost de consecintele ei.

4 ) Dumnezeu vrea sa ne fereasca de amagirea adusa de inchinarea falsa, amagire spre care intreaga lume se indreapta cu pasi repezi. Daca Tatal nostru ceresc ar fi indiferent fata de soarta noastra, nu ne-ar fi lasat o avertizare atat de solemna cu privire la pericolul unei inchinari false.

Daca il vezi pe un semen ca lesina langa tine, poti lua una din urmatoarele doua atitudini: fie treci indiferent pe langa el, lasandu-i pe altii sa-i vina in ajutor, fie te implici, facand tot ce-ti sta in putinta sa-l ajuti. Uneori e nevoie sa-l zgaltai, sa torni apa rece peste el, poate trebuie sa-i dai si cateva palme…Insa toate aceste metode aparent dure il pot trezi pe cel cazut in lesin.

In acelasi mod, mesajul celor trei ingeri din Apocalipsa 14 poate fi privit ca fiind unul dur si demoralizator. Insa, in ciuda “zgaltaielilor”, “palmelor” si a “dusului rece”pe care il cuprinde el, intrezarim preocuparea plina de grija a unui Dumnezeu iubitor pentru salvarea omului pacatos.

Oamenii se pot indoi cu privire la dragostea lui Dumnezeu atunci cand citesc despre pedeapsa crunta pe care o vor primi in final inchinatorii fiarei si ai icoanei ei. Dar sa nu uitam in ce context este rostita aceasta solie ! Este vorba de ultimele clipe de har care mai sunt acordate pamantului nostru. Cand mai e atat de putin pana ce istoria pacatului cu tot ce a insemnat ea se va incheia, Dumnezeu nu-Si mai poate permite sa foloseasca un limbaj placut, atragator si delicat. A facut-o de-a lungul intregii istorii a omenirii. Acum solemnitatea timpului cere un altfel de limbaj, o alta abordare.

Daca s-ar intampla ca sa ia foc casa vecinlui, fara ca el sa stie acest lucru, cu siguranta nu te vei duce la usa lui, spunandu-i pe un ton cat se poate de politicos si calm: “ Domnule profesor doctor docent, va rog sa ma scuzati pentru deranj la ora asta nepotrivita. Dar am vazut ca iese fum din casa d-v si m-am gandit sa va anunt cu respect. Va rog sa nu va suparati pe mine…”

Nimeni nu procedeaza in felul acesta in cazuri de forta majora. Daca a luat foc casa vecinului, nu mai e timp de politeturi, ci strigi cu toata puterea: “Vecine, a luat casa foc. Repede afara !”

5 ) Mesajul celor trei ingeri este plin de speranta si pentru faptul ca el este dat intr-un timp in care totul se intoarce cu susul in jos, cand natura iese din fagasul ei normal, cand stramtoarea se extinde printre neamuri si crizele de tot felul ameninta linistea si chiar existenta omenirii. Intr-un timp atat de tulbure, cand Babilonul sta sa se prabuseasca si cand criza morala devine tot mai adanca, Cuvantul lui Dumnezeu ne garanteaza ca va exista un popor sfant al lui Dumnezeu, o biserica pazitoare a Legii Sale care va oglindi chipul Mantuitorului in lume:

“Aici este rabdarea sfintilor care pazesc poruncile lui Dumnezeu si credinta lui Iisus.” ( vers. 12 )

Intalnim in acest scurt verset din mesajul celor trei ingeri patru superlative incurajatoare:

1 ) “Sfintii” la care se refera mesajul nu sunt cei sanctificati de biserici prin voia oamenilor si dupa criterii omenesti. Ei sunt oameni obisnuiti ca oricare dintre noi, oameni care si-au legat speranta de lucrarea mantuirii savarsita pe crucea de pe Golgota si continuata in Sanctuarul ceresc de care Marele Preot Iisus Christos. Mesajul este plin de optimism, caci intr-un veac atat de corupt ca cel in care traim, Dumnezeu ne arata ca e posibil sa ajungem la standardul moral nescesar pentru a mosteni Imparatia Lui.

2 ) “Rabdarea” sfintilor este si ea un superlativ, pentru ca ea reprezinta incununarea tuturor virtutilor crestine, o suma a roadelor Duhului Sfant ( vezi Galateni 5, 22-23 ).Un om nu poate fi infranat, bland, statornic, iubitor, etc. daca nu este si indelung rabdator.

3 ) “Care pazesc poruncile lui Dumnezeu” – Ne aflam in fata unui nou superlativ. Textul nu vorbeste despre unele din poruncile divine, ci despre toate poruncile divine. Cand totul in jurul nostru e corupt, cand lumea se scalda in minciuna , necinste si imoralitate, cand majoritatea oamenilor cred ca nu se poate trai fara sa minti si sa furi, Biblia ne asigura ca in aceasta perioada tulbure Dumnezeu are un popor de o inalta moralitate, un popor in gura caruia nu poate fi gasita minciuna.

4 ) “Credinta lui Iisus” este cel de-al patrulea superlativ incurajator. Lumea a fost intotdeauna plina de tot felul de credinte inselatoare, iar sfarsitul de istorie nu se dezminte in aceasta privinta. Ce poate fi mai incurajator decat sa fim asigurati de Insusi Dumnezeu ca El va avea pana la finalul istoriei pacatului un popor, o biserica ce va trai si predica desprer credinta veritabila, aceea a lui Iisus.

Biserica Adventista a fost ( si inca mai este ) privita ca un fel de “cucuvea” aducatoare de vesti rele. Ea este privita ca predicand doar despre Lege, dreptate, judecata, sfarsitul lumii si pedeapsa finala a nelegiuitilor. Esenta mesajului acestei biserici este insa altul. Biserica ii invita pe oameni sa priveasca cu speranta spre lumea cea noua in care va domni neprihanirea si dreptatea, spre viata vesnica promisa de Creator si traita alaturi de El si de fiintele ceresti necazute in pacat. Mesajul cerului este un mesaj al sperantei, caci el ne indreapta privirile spre perspectiva implinirii celor mai inalte aspiratii ale spiritului uman pe care, oricat ne-am stradui, pe acest pamant nu le vom atinge niciodata.

“Speranta este capacitatea de a vedea un drum in viitor”, spunea autorul cartii “Anatomia sperantei” ( Jerom Groopman ). Astazi oamenii nu mai sunt capabili sa vada nici macar pasul urmator. Crizele de tot felul ne intuneca viitorul si perspectiva in fiecare zi a existentei noastre. In ciuda acestei stari generale, oamenii credintei pot vedea nu doar drumul intreg ce le sta inainte, ci chiar si finalul glorios care ii asteapta pe copiii lui Dumnezeu.

Insa mesajul celor trei ingeri din Apocalipsa 14, 6-12 nu ne vorbeste doar de speranta bisericii, ci si de responsabilitatea ei. Biserica a aparut in lume cu o misiune solemna. De implinirea sau neimplinirea ei depind bucuria noastra vesnica sau regretele noastre vesnice.

Nu stiu ce vor simti cei mantuiti atunci cand , aflandu-se in fata tronului lui Dumnezeu si bucurandu-se de slava si minunile cerului pregatite pentru ei, isi vor reaminti ca ar fi putut face mult mai mult pentru salvarea semenilor decat au facut-o. In cer vor exista si lacrimi , si regrete !

Este adevarat ca este promis in Apocalipsa 21, 1-5 ca Dumnezeu va sterge orice lacrima din ochii celor mantuiti. Dar atentie ! Promisiunea este facuta dupa trecerea primului mileniu al vesniciei. Intelegem ca, cel putin in prima parte a vesniciei, cei mantuiti vor avea parte de regrete si chiar de lacrimi. De ce ? Pentru ceea ce ar fi putut face si nu au facut, pentru ocaziile pierdute si pentru toti acei oameni pierduti pentru care nu au lucrat suficient de mult ca si ei sa se bucure de mantuire.

Pe data de 28 octombrie 1978, la 6 si 15 minute, un avion DC, apartinand companiei United Airlines, a ramas fara combustibil in timpul zborului. Cu eforturi disperate, pilotul McBroom a reusit sa readuca avionul la sol cu cei 189 de pasageri ai sai. Accidentul a avut insa si victime: 10 pasageri au murit in acel accident. Dupa 20 de ani de la accident, a avut loc o reuniune a supravietuitorilor tragicului eveniment. Toti cei prezenti l-au intampinat pe pilotul McBroom cu apaluze, aratandu-i recunostinta pentru ca a salvat viata atator pasageri.

McBroom insa nu era deloc bucuros. Multumind pentru aprecierile primite , el a spus: “Am un sentiment dulce-amar. Va multumesc, dar am pierdut zece oameni si asta inseamna mult.”

Cine doreste sa nu traiasca astfel de regrete in cer, trebuie sa ia in serios misiunea incredintata bisericii: sa duca vestea cea buna a mantuirii la cat mai multe suflete din jurul sau, prin mijloacele si darurile cu care a fost inzestrat.

Mesajul celor trei ingeri din Apocalipsa 14, 6-12 ne vorbeste despre o misiune globala. Ea trebuie sa ajunga la orice locuitor al planetei, pentru ca fiecare om sa ia decizia finala in deplina cunostinta de cauza. Fiecarui om Dumnezeu i-a randuit un loc in aceasta lucrare si, pe cat este de adevarat ca avem un loc sigur in cer, daca suntem credinciosi pana la sfarsit, tot atat de sigur este si faptul ca avem un loc sigur in lucrarea Sa pentru salvarea omenirii.

Insa, indiferent de modul in care ne foloseste Dumnezeu in ducerea Evangheliei vesnice la orice popor, limba, simintie si norod, lucrul cel mai important pe care nu trebuie sa-l uitam niciodata este ca prima si cea mai eficienta predica pe care putem sa o rostim in fata lumii este propria noastra viata.

Oamenii se uita nu la ceea ce spunem in primul rand, ci la ceea ce traim. De aceea, Dumnezeu asteapta sa devenim cu totii adevarate “scrisorii vii”, raspandind parfumul placut si atragator al neprihanirii lui Christos.

“Voi sunteti lumina lumii. O cetate asezata pe un munte nu poate sa ramana ascunsa. Si oamenii nu aprind lumina ca sa o puna sub obroc, ci o pun in sfesnic si lumineaza tuturor celor din casa.

Tot asa sa lumineze si lumina voastra inaintea oamenilor, ca ei sa vada faptele voastre bune si sa slaveasca pe Tatal vostru care este in ceruri.” ( Matei 5, 14-16 )

Aceasta este esenta ultimului mesaj adresat de Dumnezeu lumii prin Biserica Sa. Aceasta este misiunea noastra, ca individ si ca biserica in ultimele clipe de har ale istoriei acestui pamant.

Lori Balogh

09.Urgenta de Gradul O – Salvati Relatiile!

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:32 +0000

9. URGENTA DE GRADUL 0 : SALVATI RELATIILE !

De ce merg oamenii la biserica ? Care e motivul care ii indeamna sa caute atmosfera unui loacas de inchinare ? Si, mai ales, de ce aleg unii o biserica modesta, desi in localitatea lor exista catedrale impunatoare si stralucitoare ?

Intrebarile acestea ar putea fi subiectul unui sondaj de opinie, care probabil ar scoate la lumina o multime de motive pentru care oamenii merg la biserica ( aceia care inca o fac ! ): fie nevoia sufletului dupa Cuvantul lui Dumnezeu, fie dorinta de a-L lauda pe Creatorul nostru si a ne inchina Lui, fie cautarea mantuirii sufletului sau desavarsirea caracterului, si multe altele. Toate acestea insa pot fi atinse si dincolo de zidurile bisericii. Si acasa, si pe strada, si in concediu, Il poti cauta pe Dumnezeu, Il poti lauda, poti sa cercetezi Biblia si sa meditezi la adevarurile ei, poti lucra la caracterul tau…

Daca toate acestea pot fi realizate si in afara bisericii, de ce atunci merg oamenii la biserica ?

Raspunsul pe care vi-l propun este unul singur: RELATIILE.

Am fost creati fiinte sociale si sociabile , drept pentru care noi nu putem trai fara a stabili relatii: fie intre noi si Creator, fie intre noi ca oameni.

“Nu este bine ca omul sa fie singur”- acesta a fost adevarul pe care Creatorul l-a exprimat inca din primele zile ale creatiunii ( Geneza 2, 18 ). Nevoia de a trai in relatie cu Dumnezeu si cu semenii este intiparita adanc in fiinta umana si, poate ca intr-o zi, vom afla ca exista o gena in codul nostru genetic ce raspunde de aceasta nevoie a omului.

Viata ne dovedeste cu prisosinta cat de ucigatoare sunt singuratatea, izolarea si instrainarea…

Am avut ocazia sa fac o parte din servicul militar la garda permanenta. Zi si noapte, vara sau iarna, trebuia sa ne indreptam spre postulde paza, unde ni se interzicea orice comunicare cu cei din jur. Relatiile cu ceilati erau interzise ( de altfel, din ratiuni temeinice ! ), iar pedepsele pentru cei care calcau regulamentele erau severe.

Imi amintesc ce greu le venea unor camarazi sa se indrepte spre postulde paza, in mod deosebit cel de la drapelul unitatii. Unii marturiseau ca innebunesc in cele trei sau patru ore de paza, tocmai datorita faptului ca nevoia de comunicare si relationare era innabusita.

Nevoia de a stabili ( sau a restabli ) relatia cu Dumnezeu, nevoia de a face parte dintr-o colectivitate care sa te accepte, care sa impartaseasca aceleasi idealuri si aceeasi credinta cu tine- iata unul din cele mai serioase motive pentru care oamenii merg ( inca !) la biserica.

Sa observam acum un lucru ! In calitate de biserica a ramasitei ( biserica din ultima perioada istorica ce precede revenirea Mantuitorului ), suntem foarte atenti la semnele prezentate in Biblie care anunta iminenta acestui eveniment. Dezastrele tot mai dese si mai intinse ca efecte, cursa inarmarilor, criza economica profunda , decaderea morala, terorismul, poluarea s.a. sunt insa semne exterioare bisericii. Suntem foarte informati cu privire la tot ce se intampla zilnic pe mapamond. Si nu e rau lucrul acesta !

Daca e ceva rau , atunci este faptul ca neglijam sa observam semnele apropierii sfarsitului din interiorul bisericii.

Cartea Apocalipsei ne deschide, in aceasta privinta, o perspectiva deloc imbucuratoare:

“…Vai de voi, pamant si mare! Caci diavolul s-a coborat la voi cuprins de o manie mare, fiindca stie ca are putina vreme.” Apocalipsa 12, 12

Oare pe cine e maniat diavolul ? Pe marile si oceanele lumii ? Pe muntii, dealurile si campiile pamantului ? E maniat el oare pe oamenii nelegiuiti care asculta orbeste de el ? Cu siguranta ca nu ! Obiectul maniei lui este biserica, impreuna cu Cel care este Capul ei -Domnul Iisus Christos.

“Si balaurul, maniat pe femeie, s-a dus sa faca razboi cu ramasita semintei ei, care pazesc poruncile lui Dumnezeu si tin marturia lui Iisus.” Apocalipsa 12, 17

Daca biserica acesta nu ar fi ocrotita de mainile Mantuitorului ( vezi Apocalipsa 1, 16.20;

Isaia 49, 14-16 ), demult ea ar fi fost nimicita de ura vrajmasului. Insa asa cum este ea, plina de greseli si slabiciuni, biserica este singurul obiect de pe pamant pe care Dumnezeu il pretuieste si pe care-l va transfera in Imparatia slavei Sale. Totusi, desi El nu-i va permite diavolului sa o nimiceasca, ii va ingadui sa o incerce, sa o probeze.

Cu experienta sa milenara in cele ale raului, Satana isi foloseste intreaga abilitate si inteligenta malefica pentru a distruge infrastructura spiritulala a bisericii-relatiile. El stie sa taie funii groase, sa dezlege noduri, sa rupa relatii vechi si consolidate din sanul bisericii. De ce o face ? Pentru ca stie ca un crestin cu relatii subrede, fie pe vericala-cu Dumnezeu, fie pe orizontala-cu semenii, este o victima sigura a planurilor lui.

Cu siguranta ca ati vizionat documentare din viata animalelor. In fiecare caz in parte, tactica unui pradator este aceeasi: observa atent turma, alege viitoarea victima si apoi incearca sa o izloze de restul turmei. Daca reuseste sa o izoleze, sa rupa relatiile cu restul turmei, bietul animal este o victima sigura. Aceasta comparatie este folosita chiar de apostolul Petru in prima sa epistola, cand ii indeamna pe crestini:

“Fiti treji si vegheati ! Pentru ca protivnicul vostru, diavolul, da tarcoale, ca un leu care racneste si cauta pe cine sa inghita.” 1 Petru 5, 8

Asadar, atentie la pastrarea relatiilor din sanul bisericii, caci ele sunt tinta preferata a diavolului in aceste zile din urma!

Va invit sa ne oprim telegrafic asupra unui crampei de istorie sacra, din care putem intelege cate ceva din importanta pe care Dumnezeu o acorda relatiilor.

Geneza 20, 1-18: Avraam in Gherar- un capitol pe care l-am citit de multe ori, insa niciodata nu l-am inteles mai bine decat in contextul ideii de salvare a relatiilor. Daca m-ar fi intrebat cineva, cu un timp in urma, de ce cred eu ca exista acest capitol in Biblie, as fi raspuns: ca sa intelegem ca si Avraam-parintele credinciosilor-a avut slabiciuni si defecte, ca sa intelegem mai multe despre Providenta divina, despre caracterul lui Dumnezeu etc. Acum insa as da un alt raspuns:

– ca sa intelem noi, oamenii, cat de importante sunt pentru Dumnezeu relatiile dintre oameni si dintre noi si El

- ca sa vedem, dincolo de cortina, ce eforturi face Dumnezeu pentru a salva aceste relatii.

Sa intram putin in atmosfera momentului surprins de inspiratie ! Ce s-a intamplat de fapt in viata lui Avraam ?

O situatie delicata il confrunta pe batranul patriarh: sa spuna sau sa nu spuna adevarul in legatura cu Sara, sotia lui ? Si Avraam alege, insa alege prost, aflat sub imperiul fricii de a nu i se intampla ceva rau. El se gandeste doar la sine, pierzand din vedere urmarile alegerii lui- faptul ca-si putea pierde definitiv familia. Faptul ca Avraam alege sa spuna un adevar doar pe jumatate ( ceea ce , de fapt, era o minciuna intreaga ! ), scoate in evidenta latura slaba a caracterului sau. Cat de umilit a trebuit sa fie patriarhul- omul lui Dumnezeu-cand un pagan ca Abimelec il mustra pentru pacatul lui:

“Ai facut fata de mine lucruri care nu trebuiau nicidecum facute.” Geneza 20, 9up.

Greseala lui Avraam il aduce , fara ca el sa prevada acest lucru, intr-o situatie cat se poate de critica. Ar fi trebuit sa invete din experienta trista a calatoriei facute in Egipt, cand i s-a intamplat exact acelasi lucru. Cat de greu invatam insa unele lectii de viata ! Ramanem mereu corijenti la aceleasi materii, iar Dumnezeu, care nu admite corijenta sau repetentia, ne ofera ocazii repetate de a trece examenul.

In ce a constat situatia critica, fara iesire din punct de vedere omenesc, in care a ajuns patriarhul ?

Criza consta in posibilitatea ruperii iremediabile a unor relatii:

– intre Avraam Sara, in calitate de soti. Familia s-ar fi destramat, Sara ar fi fost luata in haremul lui Abimelec, probabil pentru tot restul vietii, iar fagaduintele divine facute lui Avraam ar fi ramas neimplinite,

– intre Avraam si Dumnezeu, caci pacatul ridica un zid de despartire intre om si Dumnezeu

“Nelegiuirile voastre pun un zid de despartire intre voi si Dumnezeul vostru; pacatele voastre va ascund Fata Lui si-L impiedica sa va asculte.” Isaia 59, 2

– intre Abimelec si Dumnezeu. Se pare ca acest conducator pagan incepuse sa-L cunoasca pe Dumnezeu si o anumita relatie incepuse sa se infiripeze intre ei. ( vezi Geneza 20, 3-6 ). Si Domnul vrea sa nu se stinga acest inceput de relatie promitator…

Noi nu putem cunoaste exact toate urmarile greselii lui Avraam. Putem doar construi diferite scenarii cu privire la ce i se putea intampla lui Avraam si familiei lui, daca Dumnezeu nu ar fi intervenit. Oricum , ceva deosebit de rau s-ar fi intamplat, iar astazi Avraam nu ar mai fi fost numit “tatal credinciosilor” si nici “prietenul lui Dumnezeu.”

Iata o criza majora in viata familiei patriarhului. Biblia nu consemneaza acest lucru, insa sunt convins ca, dupa ce s-a vazut in stramtoarea in care a intrat prin propria alegere, Avraam s-a trezit la realitate, si-a dat seama ca a pacatuit, a strigat la Dumnezeu dupa ajutor, s-a pocait profund si s-a increzut in Providenta divina ca niciodata pana atunci. Aceasta atitudine de pocainta I-a permis lui Dumnezeu sa intervina in mod miraculos si sa salveze relatiile deja stabilite cu atata truda.

Rezultatul interventiei divine a fost salvarea relatiilor pe toate planurile:

– A fost salvata relatia lui Avraam cu Dumnezeu. Mai mult decat atat, relatia sa cu cerul, in mod paradoxal, a iesit intarita, caci, atunci cand lucreaza Dumnezeu, El poate transforma blestemul in binecuvantare si lanturile, in cununi de glorie.

– A fost salvata relatia sot-sotie, iar familia lui Avraam a ramas la fel de unita ca si inainte, un model pentru societatea in care traiau.

– A fost salvata si relatia, poate timida, a lui Abimelec cu Dumnezeu. Din aceasta experienta, Abimelec a inteles mai mult din ceea ce inseamna pacatul si consecintele sale, L-a cunoscut mai bine pe Dumnezeu si caracterul Lui.

O lectie pretioasa pe care trebuie sa o invatam din acest crampei din istoria sacra este urmatoarea: La baza oricarei crize in care se strica relatia dintre oameni, dintre fratii de credinta sau dintre om si Dumnezeu, se afla pacatul cu toate formele si nuantele lui. Oricum am numi pacatul: defecte de caracter, slabiciuni, ramaneri in urma, nedesavarsiri etc. el tot pacat ramane in esenta lui. Aceasta nu este o noutate pentru nimeni si fiecare om , la nivelul existentei lui, descopera acest adevar nedorit.

Noutatea este insa alta: “Va dau o porunca noua: sa va iubiti unii pe altii cum v-am iubit Eu, asa sa va iubiti si voi unii pe altii. Prin aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea dragoste unii pentru altii.” Ioan 13, 34-35

Porunca iubirii fata de aproapele nu este o porunca noua, ci una veche, lasata omului inca din Eden. Porunca iubirii se cere insa reinnoita in viata fiecarui crestin, in fiecare generatie, in fiecare clipa…Si ea trebuie reinnoita nu dupa un model omenesc, nedesavarsit, ci dupa cel ceresc: “cum v-am iubit Eu”.

In viata de familie, in cea de biserica si in societate vor fi mereu crize relationale. Atata vreme cat traim in imperiul pacatului, sub tirania unei firi nesfintite, astfel de crize sunt inerente. Vestea cea buna este ca nu suntem lasati singuri in mijlocul lor. Ingerii cerului si Duhul Sfant se vor lupta pentru a ne ajuta sa iesim biruitori din impas, salvand familii, salvand biserici, salvand relatii de prietenie.

Sunt fericiti cei ce sunt capabili de o iertare completa, ingropand definitiv jigniri, ofense, fapte de nedreptate, atitudini nesfinte. Cat de nefericiti si nemantuiti sunt insa aceia care, dupa ce au ingropat raul ce li s-a facut, pun un semn deasupra, la fel cum facem cu mortii nostri. Am vazut intr-o carte ingalbenita de vreme o caricatura ce ii infatisa pe doi oameni ce fusesera certati si care isi intind mainile spre impacare. Frumos ! Foarte frumos ! Numai ca cei doi, desi isi dadeau mana si isi zambeau, cealalta mana o tineau la spate, avand in ea cate un topor. Comentariul caricaturistului era urmatorul: “Te iert, dar nu te uit.”

Expresia “ a dezgropa mortii” isi gaseste intelesul nefericit in viata tuturor acelora care ingroapa greselile semenilor fata de ei, dar care pun semne deasupra. La ce bun ? Poate le va prinde bine in viitor, in cazul unei alte divergente. “Dezgroparea “ este usoara atunci cand ai lasat un semn de aducere aminte.

Nu vi se pare urat sa dezgropi, sa scormonesti mereu prin gunoaiele pacatelor din trecut , sa le aduci mereu la suprafata, in actualitate ? Avand o astfel de atitudine, relatiile noastre nu se vor vindeca niciodata.

Cat de diferit procedeaza Dumnezeul nostru fata de pacatele cu care L-am dezonorat !

“Care Dumnezeu este ca Tine, care ierti nelegiuirea si treci cu vederea pacatele ramasitei mostenirii tale ? El nu-si tine mania pe vecie, ci Ii place indurarea ! El va avea iarasi mila de noi, va calca in picioare nelegiuirile noastre si va arunca in fundul marii toate pacatele lor.” Mica 7, 18-19

Observati deosebirea dintre felul de a proceda al lui Dumnezeu si al nostru ? Si El ingroapa pacatele noastre, insa intr-un loc anume: in fundul marii. De ce tocmai acolo ? Pentru ca pe mare nu se pun semne! Si mai e un motiv: fundul marii este cel mai adanc loc geografic posibil ( Groapa Marianelor are circa 11 km adancime ! ). Aceasta e o garantie ca iertarea oferita de Dumnezeu e deplina, totala si vesnica.

Lectia oferita de Dumnezeu cu privire la importanta salvarii relatiilor este minunata. Si cum ar putea fi altfel, cand El a daruit neamului omenesc ceea ce a avut mai scump- pe Fiul Sau preaiubit ? Daca El a sacrificat totul pentru a salva relatia Sa cu omul, noi de ce nu am face totul pentru a ne salva relatiile ?

Daca este vreo urgenta de gradul 0 pentru biserica lui Christos care traieste si lucreaza la sfarsit de istorie, atunci aceasta este:

“SALVATI RELATIILE !”

Lori Balogh
______________________________

08. Comportamentul in Biserica – Jertfa Nebunilor

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:32 +0000

8. COMPORTAMENTUL IN BISERICA – JERTFA NEBUNILOR ?

Cate lucruri nu se pot intampla in decurs de 40 de ani, chiar daca e vorba doar de viata unui pastor ? Oricat de monotona ar parea viata, exista momente pe care un cunoscut autor literar le numeste “astrale”

( Stefan Zweig-“Orele astrale ale omenirii “). Termenul nu mi se pare deloc pretentios si voi incerca sa explic.

Cunoastem din istoria biblica faptul ca Moise a petrecut 40 de ani in pustia Madianului, pascand turma socrului sau. O viata de om- am putea spune- petrecuta in monotonia aproape ucigatoare a desertului. Sa faci zi de zi acelasi lucru, fara nicio variatie, sa vezi zi de zi acelasi peisaj arid, sa auzi zi de zi acelasi behait al oilor, nu este o viata de invidiat. Dimpotriva !

Si totusi, in aceasta scurgere aproape atemporala a existentei sale, Moise a trait o clipa “astrala” care i-a schimbat definitiv cursul vietii. Si nu doar cursul propriei vieti, ci pe a unui popor intreg.

Exod 3, 1-6 : Rugul aprins

De ce oare Duhul lui Dumnezeu, care a inspirat intreaga Biblie, a ales tocmai acest moment, si nu altele, din acesta perioada a existentei lui Moise ? Biblia ar fi putut sa ne relateze , in legatura cu acea perioada, despre framantarile sufletesti ale lui Moise dupa esecul din Egipt, despre dezamagirile lui, despre umilinta pe care o traia ca pastor in desert, desi fusese educat in cele mai inalte scoli egiptene. Biblia ar fi putut sa ne relateze despre problemele din familia lui, despre felul de inchinare al socrului sau Ietro, preot al Madianului, sau despre o multime de alte lucruri. Inspiratia trece insa peste toate acestea, oprindu-se in schimb asupra acestui moment din viata lui. De ce ? Pentru ca acesta este momentul de cotitura al vietii lui Moise, momentul chemarii lui la o misiune unica in istorie si din care putem invata cateva lucruri valabile pentru oricare generatie de credinciosi.

Sa observam cateva idei ce se desprind din aceasta “ora astrala” a vietii lui Moise, a poporului evreu si a omenirii intregi:

1. Moise s-a putut intalni cu Dumnezeu numai dupa ce a manat turma “dincolo de pustie”(vers1)

Dumnezeu e prezent oriunde in acest univers. Atributul Sau de a fi Omniprezent garanteaza acest lucru. El este prezent mai ales acolo unde e dorit si chemat de omul pe care l-a creat. Expresia biblica “dincolo de pustie” ne spune insa ceva important: ca o intalnire speciala cu El poate avea loc doar atunci cand trecem dincolo de “pustia” grijilor, dincolo de framantarile si nelinistile cotidiene si trecatoare.

Aceasta intalnire cu Creatorul “dincolo de pustie” este valabila si pentru barbatii prea ocupati cu castigarea existentei, si pentru elevii ocupati cu examenele, si pentru sotiile impovarate de grijile gospodaresti. Pentru a-L intalni pe Domnul, fiecare trebuie sa treaca “dincolo” de cotidian.

Moise avea si el pustia lui, pe care o cunostea “ ca in palma”. O strabatuse zi dupa zi, an dupa an, timp de 40 de ani…A sosit insa o zi in care, saturat de acea pustie monotona, a dat curs unei chemari launtrice de a iesi din cotidian. A fost ziua intalnirii lui cu Iehova, Dumnezeul cel vesnic, zi dupa care Moise nu a mai fost acelasi.

Doreste cineva sa-L intalnesca intr-un mod deosebit pe Dumnezeu ? Nu are altceva de facut decat sa treaca dincolo de rutina zilnica, luandu-si un timp special pentru El. In mod garantat, Dumnezeu va fi prezent la intalnire ! Si nu cu mana goala, ci plina de binecuvantari !

2. Ingerul Domnului i s-a aratat intr-o flacara de foc. ( vers. 2 )

Cineva ar putea fi contrariat de faptul ca in versetul 2 Biblia vorbeste despre “Ingerul Domnului “, iar mai departe se spune ca Dumnezeu Insusi i-a vorbit lui Moise. Este o contradictie in Cuvantul Scripturii, asa cum sustin scepticii ? Nu, nu e vorba de asa ceva.

Termenul folosit in ebraica veche si care a fost tradus cu “inger” este “malachia”, care inseamna “sol”, “cel trimis”. Solul ceresc nu trebuia sa fie in mod obligatoriu un inger in sensul de fiinta creata. El putea fi Insusi Fiul lui Dumnezeu, care, in repetate randuri in istoria Vechiului Testament, a venit pe pamant cu o misiune speciala ( vezi Geneza cap. 19; Iosua 5, 13-15; Judecatori cap. 13 etc. )

“Ingerul” care i-a vorbit lui Moise din mijlocul rugului aprins a fost Insusi Iisus Christos. Intelegem de aici ca cel care are initiativa este Dumnezeu.

Incerc sa inteleg ce se petrecea in sufletul lui Moise dupa esecul avut in Egipt. Timp de 40 de ani el a cautat probabil un raspuns, o rezolvare la framantarile sale sufletesti. Insa raspunsul nu a venit nici dupa un

an , nici dupa zece ani, nici dupa 39 de ani…Cat de descurajat si dezamagit trebuie sa fi fost acest om care-si iubea poporul si pe Dumnezeu in acelasi timp ! Sufletul sau parea a fi un pustiu mai arid decat pustiul Madianului.

Si golul lui sufletesc devine din ce in ce mai mare, pana ce, intr-o zi, indemnat de Duhul lui Dumnezeu, el trece dincolo de pustie, intr-un loc unde i se ofera ocazia sa aibe o experienta unica: Dumnezeu insusi ii iese in intampinare.

3. Dumnezeu probeaza sinceritatea omului si, dupa ce aceasta e dovedita, El i se descopera in mod deplin.

Initial, Moise vede doar rugul aprins si atat. Nu aude niciun glas, nicio chemare…Ar fi putut trece mai departe nepasator. Sau ar fi putut fugi speriat…Sau ar fi putut crede ca e victima unui miraj al desertului…Moise nu e nici nepasator, nici speriat si era prea cultivat ca sa nu deosebeasca un miraj de ceea ce vedea.

“Am sa ma intorc sa vad ce este aceasta vedenie minunata.” ( vers. 3 )- iata proba sinceritatii lui, a dorintei de a iesi din monotonia si rutina vietii zilnice.

“Domnul a vazut ca el se intoarce sa vada si Dumnezeu l-a chemat din mijlocul rugului…”(vers.4)

Iar Moise raspunde : “Iata-ma!” Cat de exact s-au implinit in viata lui Moise, cu acesta ocazie, cuvintele profetului Ieremia:

“Ma veti cauta si Ma veti gasi, daca Ma veti cauta cu toata inima. Ma voi lasa sa fiu gasit de voi…” –zice Domnul. ( Ieremia 29, 13-14 pp. )

4. In scena rugului aprins se mai afla inca o idee valoroasa, asupra careia voi insista mai mult- felul in care trebuie sa ne comportam in prezenta lui Dumnezeu, in general, si in biserica Sa, in special.

“Dumnezeu a zis: Nu te apropia de locul acesta! Scoate-ti incaltamintele din picioare, caci locul pe care-l calci este sfant !” ( vers. 5 )

Ati citit in vreo enciclopedie sau in vreun manual de geografie ca ar exista un loc sfant in desertul Madianului ? La poalele Sinaiului exista o manastire veche care pretinde ca adaposteste asa-zisul rug al lui Moise. El este inca verde, insa cine poate sti ca in acel loc s-a intamplat minunea ? Azi nu se cunoaste exact nici care e varful muntos pe care Moise a primit Legea… Se presupune doar … Cu atat mai putin nu se cunoaste locul in care i s-a spus lui Moise sa se descalte.

Mai mult, ati gasit undeva in Biblie vreo informatie legata despre acel loc sfant ? Ce a facut ca acel loc sa devina pentru scurt timp un loc sfant ? Doar prezenta lui Dumnezeu.

Sa observam doua amanunte :

– Dumnezeu nu-l goneste pe Moise din acel loc sfant, dimpotriva, il cheama pe nume din mijlocul rugului.

– Dumnezeu nu-i cere lui Moise nimic in schimbul privilegiului de a ramane in prezenta Sa, cu exceptia unui singur lucru: respect. Scoaterea incaltamintei din picioare era, potrivit locului si timpului, o manifestare a respectului sfant si a umilintei.

“ Umilinta si respectul ar trebui sa caracterizeze purtarea tuturor acelora care vin in prezenta lui Dumnezeu. In Numele lui Iisus noi putem veni inaintea Sa cu incredere, dar nu trebuie sa ne apropiem de El cu indrazneala si incumetare ca si cand El ar fi pe aceeasi trepta cu noi. Sunt unii oameni care se adreseaza Marelui, Atotputernicului si Sfantului Dumnezeu care locuieste intr-o lumina de care nu te poti apropia ca si cand s-ar adresa cuiva care este deopotriva cu ei sau chiar unuia care este mai prejos decat ei. Sunt unii oameni care se poarta in casa Lui cum nu s-ar incumeta sa se poarte in camera de audienta a unui conducator pamantesc. Acestia sa-si aduca aminte ca se afla in fata Aceluia pe care Il adora serafimii si in prezenta caruia ingerii isi acopera fetele. Dumnezeu trebuie sa fie mult mai mult onorat; toti aceia care isi dau in adevar seama de prezenta Lui se vor pleca in umilinta inaintea Lui si, asemenea lui Iacov cand a privit descoperirea lui Dumnezeu, vor striga: “ Cat de infricosat este locul acesta ! Aici este Casa lui Dumnezeu, aici este poarta cerurilor.”

E. G. White, Patriarhi si Profeti, pag. 256

Rugul din pustia Madianului era un rug ca oricare altul: aceleasi frunze, aceesi infatisare generala…Rugul acesta insa, in acele momente, adapostea prezenta sfanta a lui Dumnezeu. Biserica in care ne inchinam poate avea aceleasi ziduri ca orice alta constructie, acelasi mobilier, aceleasi utilitati… Dar cladirea ei se deosebeste fundamental de oricare alta cladire din lume deoarece in acest loc este chemat Numele sfant al lui Dumnezeu.

Domnul nu ne interzice, spunandu-ne: “ Nu intrati aici, caci e un loc sfant !” Dimpotriva, El Insusi ne cheama sa venim in casa Sa pe care profetul Isaia o numeste “ o casa de rugaciune pentru toate popoarele” ( Isaia 57, 7 ). El nu ne cere sa ne scoatem incaltamintea din picioare cand intram in biserica, asa cum se intampla in sinagoga evreiasca. El nu ne cere sa avem fete prelungi si triste in prezenta Sa, dimpotriva, doreste sa fim plini de o bucurie sfanta.

Dumnezeu ne cere insa un lucru: sa pasim in biserica cu sfiala, umilinta si mult, foarte mult respect. Dupa ce intreaga saptamana am strabatut pustiul acestei vieti aride, sabatul ne este oferit ca o oaza de liniste si reechilibrare a sufletelor noastre. Biserica este acel “dincolo de pustie” unde ne putem intalni cu Dumnezeu intr-un mod cu totul deosebit. Marele nostru gol sufletesc in forma de Dumnezeu poate fi umplut in acest loc mai mult decat putem spera si mai mult decat ne putem imagina.

Cum ne apropiem de locul acesta ? Ce facem aici ? Ce discutam in acest loc sfant ?

“Pazeste-ti piciorul cand intri in Casa lui Dumnezeu si apropie-te mai bine sa asculti decat sa aduci jertfa nebunilor, caci ei nu stiu ca fac rau cu aceasta. Nu te grabi sa deschizi gura si sa nu-ti rosteasca inima cuvinte pripite inaintea lui Dumnezeu. Caci Dumnezeu este in cer, iar tu pe pamant, de aceea sa nu spui vorbe multe. Caci daca visurile se nasc din multimea grijilor, prostia nebunului se cunoaste din multimea vorbelor.” Eclesiastul 5, 1-3

Doua amanunte mi-au atras atentia in acest pasaj biblic :

1. “Pazeste-ti piciorul cand intri in Casa lui Dumnezeu !” De ce piciorul si nu gura, inima, gandurile ? Nu am gasit decat un posibil raspuns, si acesta partial: Desi picioarele noastre trupesti sunt cele care ne conduc spre biserica, este atat de usor ca “picioarele” gandurilor si simtamintelor noastre sa ne poarte cine stie pe unde , prin pustia acestei lumi, cu grijile si placerile ei de o clipa. Chiar daca suntem prezenti cu trupul, cu spiritul putem rataci departe de Dumnezeu. Aceste ‘picioare” ale gandului trebuie in mod deosebit pazite.

2. In acest loc sfant, unii pot aduce, din nefericire pentru ei si pentru intreaga biserica, “jertfa nebunilor”. Este o expresie dura, plina de gravitate, rar intalnita pe paginile Bibliei. Ce poate sa insemne aceasta “jertfa a nebunilor” ?

Ideea de jertfa este legata de aceea de inchinare. Desi dupa Golgota nu se mai aduc jertfe de animale, a ramas un anumit fel de jertfa ca forma de inchinare. Laudele la adresa lui Dumnezeu, rugaciunea, cantarile, consacrarea noastra, darurile pe care le aducem, toate acestea sunt jertfe pe care le aducem ca recunostinta fata de harul divin.

Al doilea termen- acela de “nebun”- este folosit in Biblie cu un sens mult mai larg decat in limbajul cotidian. Cand Biblia vorbeste de nebunie, nu trebuie sa intelegem doar sensul restrans de dezechilibru mintal, ci si sensul mai larg – acela de dezechilibru spiritual. Avem multe exemple in acest sens:

– Bogatul din parabola Mantuitorului ( Luca 12, 13-21 ) nu era un dezechilibrat mintal. Era un om de afaceri prosper, care stia sa–si conduca afacerile, a carui minte era activa si gata sa planuiasca , sa se reorienteze, sa caute solutii… Cu toate acestea, Biblia il numeste “nebun”, nu datorita vreunui dezechilibru psihic, ci datorita egoismului sau exacerbat. Bogatul acesta nu mai era un egoist oarecare, ci un egolatru- un om care se inchina lui insusi.

– Nabal, sotul Abigailei, este numit nebun nu pentru ca ar fi fost lipsit de discernamant, ci datorita rautatii si a lipsei sale de recunostinta ( 1 Samuel 25, 25 )

– Ateismul este si el o forma de nebunie pe care Cuvantul lui Dumnezeu o demasca in Psalmul 14, 1:

“Nebunul zice in inima lui : “Nu este Dumnezeu.”

Si exemplele pot continua. Ma intreb: Ce dezechilibru spiritual se poate intampla in viata unor oameni care vin in biserica pentru a se inchina, dar care, in loc de “jertfe vii, sfinte, placute lui Dumnezeu”

( Romani 12, 1 ), aduc “jertfa nebunilor” ?

Iata cateva idei extrase din lucrarea scrisa de E.G.White – Marturii vol.5, cap. “Purtarea in Casa lui Dumnezeu”:

– Bisericade pe pamant este “poarta cerului”, in care oamenii sunt pregatiti pentru biserica de sus.

– Sfintenia atribuita Sanctuarului pamantesc ar trebui sa ne invete cum trebuie sa ne comportam in locul in care Dumnezeu se intalneste cu poporul Sau.

– In biserica trebuie sa existe reguli cu privire la timpul, locul si modul de inchinare in timpul serviciilor divine.

– Vorbirea obisnuita, soapta si rasul nu ar trebui sa fie ingaduite in Casa de rugaciune, fie inainte, fie dupa serviciul divin. O evlavie fierbinte si activa ar trebui sa-i caracterizeze pe cei ce vin sa se inchine.

– Pentru oamenii care sunt constienti ca se afla in prezenta lui Dumnezeu tacerea este elocventa.

– Cand este rostit Cuvantul lui Dumnezeu, sa nu uitam niciodata ca auzim vocea Lui prin slujitorul sau delegat pentru acest lucru.

– Dumnezeu doreste ascultatori atenti, nu oameni care dorm in biserica. In Pilda neghinei ni se spune ca, in timp ce oamenii dormeau, Satana si-a semanat neghina.

– Parintii trebuie sa-si invete copiii sa arate respect fata de locasul de inchinare.

– Biserica nu este un loc in care sa se incheie tranzactii comerciale, lumesti.

– Imbracamintea celor ce vin in Casa lui Dumnezeu se cere a fi simpla, de bun gust, curata si ordonata, fara podoabe exterioare care sunt nepotrivite unui sanctuar. Tot ceea ce distrage mintea de la solemnitatea serviciului divin este o ofensa adusa lui Dumnezeu.

– Orice biserica nou infiintata trebuie sa fie instruita in aceasta privinta, iar pastorul ei poarta o raspundere uriasa inaintea lui Dumnezeu.

Extrase din E.G.White, Marturii vol. 5, “Purtarea in Casa lui Dumnezeu”,pag.522-533

Vrea cineva, care doreste cu sinceritate mantuirea, sa aduca cu buna stiinta in biserica pe care o iubeste “jertfa nebunilor” ? Sunt convins ca nimeni nu doreste acest lucru.

De ceea: “ Va indemn dar , fratilor, pentru indurarea lui Dumnezeu, sa aduceti trupurile voastre ca o jertfa vie, sfanta , placuta lui Dumnezeu. Aceasta va fi din partea voastra o slujba duhovniceasca. “

Romani 12, 1

Cei care vin in Biserica lui Christos si se comporta cu respect fata de tot ce este legat de Numele sfant al lui Dumnezeu, vor pleca oameni noi, transformati. Prin astfel de oameni, asemenea lui Moise, Dumnezeu vrea sa faca lucruri mari pentru lumea acesta: ne pregateste pentru marele exod al mantuirii.

Lori Balogh

______________________________

07.Mai are nevoie Biserica de Profeti

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:32 +0000

7. MAI ARE NEVOIE BISERICA DE PROFETI ?

Intr-o seara, cautand niste informatii pe internet, am citit un mesaj din cartea de oaspeti a unui site crestin. Mesajul, semnat “o crestina”, suna astfel:

“La inceput , am fost foarte interesata de studiile biblice expuse pe acest site, dar, la o studiere mai atenta a textelor, am constatat ca marea problema a adventistilor este E.White…Ce are special E.White de stie atatea ?…Oameni buni, cititi Scriptura si Domnul va va lumina…Iubiti-L pe Domnul si lasati-i pe ucenicii Lui deoparte…Pe El, Domnul, nu pe E.White sau cine stie ce alt om religios! “ 9 aug.2006

Mesajul citat mai sus nu oglindeste parerea izolata a unei crestine oarecare, ci a unei intregi categorii de crestini care resping din start orice manifestare a spiritului profetiei in bisericile crestine de azi.

Daca ar fi sa trecem in revista deosebirile dintre Biserica Crestina Adventista de Ziua a Saptea si celelalte biserici, am putea aduce in discutie mai multe teme, printre care:

– Problema adevaratei zile de odihna. Biserica Adventista recunoaste ca porunca a patra din Decalog se refera la Sabatul zilei a saptea, nu la duminica primei zile a saptamanii, asa cum crede majoritatea bisericilor crestine. Intr-adevar, in acest punct exista o deosebire fundamentala. Cu toate acestea,

exista si alte confesiuni care pazesc sabatul zilei a saptea ( vezi, de ex. http://www.thercg.org/home.html ,

The Restored Church of God ).

– Principii ale unei alimentatii sanatoase. Acestea sunt promovate de biserica, insa exista astfel de principii si in miscari de origine orientala, necrestine, ca New Age ( Ayurveda ).

– Doctrina despre Sanctuar si Judecata preadventa este intr-adevar un punct de docrina care deosebeste fundamental Biserica Adventista de celelalte biserici crestine.

Lista poate continua… Scopul celor scrise aici nu este insa de a contabiliza toate deosebirile existente. Am amintit cateva din ele doar pentru a introduce inca o deosebire fundamentala: atitudinea fata de manifestarea spiritului profetiei.

In Declaratia punctelor fundamentale de credinta, facuta la Sesiunea Conferintei Generale din 1980, formulate in 27 de paragrafe, la paragraful 17 citim:

“Adventistii de Ziua a Saptea cred ca intre darurile Duhului Sfant se afla si profetia. Acest dar este un semn de identificare al bisericii ramasitei si a fost manifestat in lucrarea lui E. G. White. Scrierile acestui sol al lui Dumnezeu sunt un izvor continuu al adevarului investit cu autoritate, aducand bisericii incurajare, calauzire, instruire si mustrare. Ele declara in mod clar ca Biblia este etalonul dupa care orice invatatura si experienta trebuie sa fie verificata.” Puncte fundamentale, 17

Aceasta este pozitia oficiala a Bisericii Crestine Adventiste de Ziua a Saptea fata de manifestarea darului profetic. Dar pe ce baza ? Care sunt argumentele biblice pe care le putem invoca si prin care-i putem convinge si pe alti crestini sinceri ca E. G. White a fost un profet trimis de Dumnezeu pentru calauzirea bisericii Sale din ultima perioada a istoriei?

2 Cronici cap. 20 ne relateaza un moment din istoria zbuciumata a Regatului lui Iuda, aflat sub domnia lui Iosafat, unul din cei mai buni imparati pe care i-a avut poporul iudeu. Iosafat este informat, la un moment dat, ca de granitele regatului sau se apropie armatele unora din cei mai mari dusmani ai poporului evreu: amonitii, moabitii si locuitorii M-telui Seir. La auzul vestii, Iosafat este ingrozit, caci isi da seama ca fortele sale sunt mult depasite de ale inamicului. Totusi imparatul nu dispera. Fiind un om credincios, el cheama poporul la post si rugaciune. El insusi inalta o rugaciune impresionanta in curtea Templului pentru izbavirea poporului de primejdia care batea la usa.

In timp ce poporul statea inaintea Domnului, in rugaciune si umilinta, se intampla ceva deosebit:

“Atunci Duhul Domnului a venit in mijlocul adunarii peste Iahaziel, fiul lui Zaharia…Si Iahaziel a zis: “ Ascultati tot Iuda si locuitorii din Ierusalim, si tu, imparate Iosafat ! Asa vorbeste Domnul: “Nu va temeti si nu va inspaimantati inaintea acestei mari multimi , caci nu voi veti lupta, ci Dumnezeu.” 2 Cronici 20, 14-15

Efectul imediat al soliei profetului il cunoastem din versetele urmatoare: poporul este incurajat, postul se transforma in imnuri de lauda la adresa lui Dumnezeu, iar strategia militara sufera o modificare substantiala: in prima linie sunt trimisi nu luptatorii de elita, ci, paradoxal, cantaretii ce inalta imnuri de lauda lui Dumnezeu.

Rezultatul manifestarii darului profetic cu acea ocazie a fost o biruinta rasunatoare daruita de Dumnezeu poporului sau. Armata iudeilor nu a trebuit sa miste nici macar un deget pentru acesta victorie. Acest crampei de istorie sacra ne demonstreaza rolul imens pe care l-a avut profetul (si il are inca! )

in viata poporului lui Dumnezeu din toate timpurile.

Daca privim in istoria biblica, observam ca profetul a fost intotdeauna autoritatea suprema , deoarece el vorbea in Numele lui Dumnezeu. Din punct de vedere moral- spiritual, profetul era deasupra oricarei autoritati civile sau religioase. Biblia consemneaza multe cazuri in care profetii au mustrat pacate ale regilor, preotilor si levitilor. Nu mai vorbim de pacatele poporului…

O scurta observatie: profetul nu trebuie confundat cu un predicator. Daca predica este rezultatul colaborarii intre elementul uman si cel divin, fiind mult influentata de instruirea omului, profetia nu mai este rezultatul unei colaborari. Ea este in exclusivitate lucrarea Duhului Sfant. Profetul nu trebuie sa aibe cine stie ce pregatire intelectuala, insa trebuie sa fie un om integru, un om moral si cu totul consacrat lui Dumnezeu si lucrarii Sale.

Argumente generale in favoarea darului profetic prezent in biserica:

1. Fara darul profetic, noi nu am fi avut Scriptura in forma actuala in mainile noastre. Faceti un exercitiu de imaginatie si incercati sa va imaginati o Biblie fara cartile scrise de profeti (fara manifestarea darului profetic ).

– Moise a fost profet. Fara el nu am fi avut nici primele cinci carti ale Vechiului Testament

( Pentateucul ) si nici Cartea lui Iov.

– Samuel a fost profet. Fara el nu am fi avut cartile 1 si 2 Samuel.

– David a fost profet. Fara el nu am fi avut Psalmii.

– Isaia, Ieremia, Ezechiel si intreaga pleiada de “profeti mici” ( Daniel, Osea, Amos, Ioel, Tefania, Habacuc etc. ) au fost profeti. Fara ei o mare parte din Vechiul Testament nu ar fi existat.

Ma intreb ce ar mai fi ramas din Vechiul Testament fara existenta si lucrarea profetilor?

In ceea ce priveste Noul Testament, sa ne gandim cum ar fi inceput misiunea Mantuitorului fara lucrarea celui mai mare profet pe care l-a cunoscut istoria sacra- Ioan Botezatorul ? Sa ne gandim cum s-ar fi incheiat Biblia fara Apocalipsa- aceasta ferestra luminoasa spre cer, scrisa de profetul – apostol Ioan.

2. Moise atrage atentia ca planul lui Dumnezeu a fost intotdeauna acela de a-Si calauzi, intari si mustra biserica din toate timpurile prin lucrarea profetilor.

“Domnul Dumnezeul tau iti va ridica din mijlocul tau, dintre fratii tai, un prooroc ca mine, sa ascultati de el !” Deuteronom 18, 15

3. Profetul Amos ne asigura ca Dumnezeu, inainte de a actiona, isi descopere vointa si planurile profetilor:

“Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic fara sa-Si descopere taina Sa slujitorilor Sai proorocii .”

Amos 3, 7

Textul acesta ne vorbeste mult despre caracterul lui Dumnezeu si metodele Sale de a lucra cu oamenii. Avem aici descoperirea unui Dumnezeu plin de dragoste, atent si preocupat sa ne informeze despre evenimentele ce vor avea loc in viitor. Dragostea Sa Il determina sa treaca peste bariera pacatului dintre noi si El si sa-i foloseasca pe profeti pentru a ne comunica lucrurile de care avem cea mai mare nevoie.

4. Apostolul Pavel scrie bisericii din Corint despre trei mari beneficii pe care le aduce darul profetic bisericii:

“ Cine prooroceste, dimpotriva, vorbeste oamenilor spre zidire, sfatuire si mangaiere.”

1 Corinteni 14, 3

Daca o biserica, oricat ar fi de mare si bogata, nu are nevoie de “zidire, sfatuire si mangaiere” din partea lui Dumnezeu, atunci sa dea la o parte darul profetic! Sa renunte la profeti ! Daca insa ea nu se poate dispensa de cele trei beneficii, atunci sa caute cu ardoare manifestarea darului veritabil- nu cel falsificat !- al profetiei.

Darul profetic in zilele noastre

Exista o prejudecata larg raspandita printre bisericile crestine potrivit careia darul profetic ar fi incetat odata cu epoca apostolilor. Nu se poate aduce insa nicio dovada biblica in sprijinul acestei idei. Nu avem niciun indiciu biblic cum ca Dumnezeu ar fi intentionat sa retraga manifestarea acestui dar spiritual dupa moartea apostolilor. Dimpotriva, atunci cand Biblia vorbeste de ultima biserica- aceea care-L va intampina pe Mantuitorul- “biserica ramasitei”, ea aminteste si de darul profetiei.

Apocalipsa 12, 17: “Si balaurul, maniat pe femeie, s-a dus sa faca razboi cu ramasita semintei ei, care pazesc poruncile lui Dumnezeu si tin marturia lui Iisus Christos.”

Apocalipsa 19, 10: “… Fereste-te sa faci una ca acesta ! Eu sunt un impreuna slujitor cu tine si cu fratii tai care pastreaza marturia lui Iisus. Lui Dumnezeu inchina-te ! Caci marturia lui Iisus este duhul proorociei.”

Ioel 2, 28-29: “Dupa aceea voi turna Duhul Meu peste orice faptura; fii si fiicele voastre vor prooroci, batranii vostri vor visa visuri si tinerii vostri vor avea vedenii. Chiar si peste robi si peste roabe voi turna Duhul Meu in zilele acelea.”

Este de subliniat faptul ca toate cele trei pasaje biblice, ele insele fiind scrise de profeti, se refera la perioada ultimei biserici, in timpul imediat premergator revenirii in glorie a Mantuitorului. Este numai logic si firesc ca biserica sfarsitului, care trebuie sa se confrunte cu cele mai mari provocari din istorie, sa fie intarita, calauzita, mustrata si mangaiata prin manifestarea darului profetic. Daca biserica din toate timpurile a avut nevoie de lucrarea profetilor, de ce am crede ca biserica ramasitei nu are nevoie de lucrarea lor ?

Cateva observatii legate de darul profetic in Noul Testament:

1. Cand Pavel enumera darurile spirituale, darul profetic este amintit printre cele mai importante.

Vezi Romani 12, 6 si Efeseni 4, 11.

2. Pavel acorda prioritate acestui dar intre darurile spirituale pe care le aminteste:

“Urmariti dragostea. Umblati si dupa darurile duhovnicesti. Dar mai ales sa proorociti.”

1 Corinteni 14, 1

De ce E. G. White este recunoscuta ca profet al bisericii ramasitei ?

Ocazia nu ne permite sa intram in detalii interesante cu privire la acest subiect. Un lucru trebuie insa subliniat: E.White a fost chemata de Dumnezeu sa transmita soliile Lui catre biserica Sa de la mijlocul secolului al 19-lea intr-o lume in care numai barbatii aveau un cuvant de spus. Iata ca intr-o lume a barbatilor, Dumnezeu cheama o femeie in slujba de profet.

Stiti care a fost urmarea imediata a acestui fapt ? Viata, activitatea si scrierile ei au fost puse sub lupa, sub o severa cercetare.

Rezultatul acestor repetate verificari a fost surprinzator pentru majoritatea bisericii: E. White a trecut cu bine toate testele. Timp de 70 de ani, din 1844, cand avea doar 17 ani si pana in 1915- anul mortii sale- E.White a fost folosita de Dumnzeu pentru a-Si calauzi, intari, mustra si mangaia biserica.

E.G. White a avut peste 2000 de viziuni. A lucrat si predicat in trei continente ( America, Europa si Australia ). A scris carti ale caror volume, puse unul peste altul, depasesc statura unui om. Si acesta, fara sa aibe o instruire deosebita in scolile lumii. E.G. White nu si-a asumat niciodata rolul de profet ( ea se numea pe sine doar un “sol al lui Dumnezeu” ), insa nici nu a obiectat cand cei din jur o numeau profet. Lucrarea si viata ei au fost apreciate si elogiate nu doar in sanul Bisericii Adventiste, ci chiar de oameni importanti din afara bisericii.

E.G.White nu a facut niciodata parte din conducerea bisericii, iar doctrina ei nu i-a fost data prin viziuni, asa cum afirma scepticii rau-intentionati. Toate punctele de doctrina ale Bisericii Adventiste au fost descoperite prin studiu si rugaciune de pionierii miscarii advente. Doar in momentul cand un anumit adevar biblic era inteles pe deplin de catre toti cei care studiau subiectul, Dumnezeu intarea acea descoperire printr-o viziune data profetului bisericii.

O intamplare supranaturala, dintre multele care s-au petrecut in viata bisericii si in care avem dovada ca Dumnezeu S-a folosit de E. G. White pentru calauzirea bisericii si a membrilor ei ( intamplarea e povestita de Arthur White ):

La inceputul lucrarii in Australia, un om de afaceri pe nume Faulkhead a auzit solia adventa si s-a alaturat bisericii. Era un om capabil si, in scurt timp, a fost ales trezorier la casa de editura. Problema care se punea era ca Faulkhead, inainte de a deveni adventist, facea parte din mai multe societati secrete masonice, lucru la care nu a renuntat nici dupa convertire. El credea ca putea fi in acelasi timp un bun adventist, dar si un membru al acelor societati secrete.

Cu timpul , Faulkhead a devenit chiar conducatorul uneia din societati, fiind tot mai implicat in activitatea acestora. Dar, in timp ce el se preocupa tot mai mult de societatile secrete, neglija in aceeasi masura biserica. Conducerea bisericii a incercat sa-l convinga sa renunte la apartenenta sa la aceste societati, insa el a replicat :

“Nu voi renunta la legatura mea cu aceste societati secrete indiferent ce va spune vreun pastor.”

Exact in acea perioada, E.G. White a facut o calatorie in Australia. Pe vas, in timpul calatoriei, E.G.White a avut o viziune in care Dumnezeu i-a descoperit ca in Australia va cunoaste in mod deosebit trei barbati a caror viata i-a fost aratata. Ajungand la Melbourne, orasul in care se afla casa de editura, E.G.White a facut cunostinta cu Faulkhead pe care l-a recunoscut ca fiind unul din cei trei barbati din viziune..

E. White i-a scris apoi o marturie personala conform celor descoperite in viziune. In acesta marturie personala, ea atragea atentia asupra pericolului si asupra influentei negative pe care le aveau aceste societati secrete asupra lui. Mesajul nu a fost insa trimis, deoarece Domnul ii aratase ca nu sosise timpul potrivit pentru aceasta. E.G. White a pus mesajul in sertar, incercand sa-l trimita din nou dupa doua sau trei luni. Si de data aceasta Duhul Sfant a indrumat-o sa nu o faca.

Asa a trecut un an intreg, timp in care familia Faulkhead s-a implicat din ce in ce mai mult in activitatea societatilor secrete. Dupa un an, cu prilejul incheierii cursurilor la scoala din Melbourne, E.G.White s-a intalnit personal cu Faulkhead, spunandu-i:

“Frate Faulkhead, povara cazului tau apasa asupra mea. Am un mesaj pentru tine si pentru sotia ta. De mai multe ori am vrut sa vi-l trimit, dar de fiecare data Duhul lui Dumnezeu mi-a interzis sa fac acest lucru”

A urmat apoi o discutie intre cei doi, in care E.G. White i-a povestit ce i-a descoperit Dumnezeu despre legatura lui cu societatile secrete, de faptul ca un om nu poate sluji la doi stapani. Apoi i-a spus ca in viziune i s-a descoperit chiar si locul pe care-l ocupa in sala lojei masonice, cat si unele din conversatiile lui cu ceilalti membri ai societatii.

E.G. White ii spune apoi cum in viziune i-a vazut pe unii barbati din societatea secreta cum au venit la Faulkhead si i s-au adresat cu cuvintele: “Stapane demn de inchinare!” Auzind acestea, Faulkhead s-a cutremurat: acestea erau cuvinte secrete , folosite doar intr-o intalnire secreta.

E.G. White a continuat, aratandu-i ca la colecta din sabat, la biserica, el a daruit cele mai mici monede, in timp ce, in sala de intalnire a lojei masonice a scos cele mai mari bancnote. Apoi E.G.White l-a indemnat sa se daruiasca lui Dumnezeu fara reserve si sa nu mai aibe inima impartita, adaugand ca nu poate sa-i spuna tot ce ii descoperise Dumnezeu in viziune. Spunand acestea, E.G.White si-a miscat mana intr-un anume fel. Cand a vazut gestul ei, Faulkhead a tresarit si a devenit palid. Apoi, punandu-si mana pe umarul lui E.G.White, a intrebat-o:

“Stii ce ai facut ?”

“Nu am facut nimic” a spus ea.

“Ba da, ai facut. Ai facut semnul secret al societatii pe care o conduc.”

Apoi au continuat sa discute. E.G.White l-a indemnat din nou sa rupa orice legatura cu acele societati, dupa care si-a miscat din nou mana intr-un anume fel. Faulkhead a devenit din nou palid si a inceput sa tremure din tot corpul. Apoi i-a spus:

“Sora White, ai facut semnul secret al celui mai inalt ordin al societatilor secrete din care fac parte.”

E.G.White i-a raspuns:

“Ingerul meu insotitor mi l-a aratat.”

Acest semn secret descoperit de inger era cunoscut doar de sase oameni din Australia. Faulkhead insusi nu cunoscuse acest semn pana in urma cu zece zile. El a recunoscut ca nicio femeie nu putea cunoaste semnul acesta pentru ca el era tinut in mare secret, iar atunci cand ei participau la intalnirile secrete, usa era pazita si pe dinlauntru si pe dinafara, pentru a nu fi auziti de straini. Cand E.G. White a facut cele doua semne, Faulkhead a recunoscut:

“Aceasta aduce cu adevarat in inima mea teama de Dumnezeu, pentru ca vad cum lucreaza Domnul ca sa ma opreasca de la aceste lucruri. “

In ochii lui au aparut lacrimi, apoi a adaugat:

“Accept fiecare cuvant. Toate sunt pentru mine. Accept lumina pe care mi-a trimis-o Domnul prin tine. Voi actiona in armonie cu ea. Sunt membru a cinci loje. Alte trei loje sunt sub conducerea mea. Eu controlez toate afacerile lor. De acum , nu voi mai participa la intalnirile lor. Imi voi inceta relatiile de afaceri cu ele cat mai repede cu putinta.”

Pana in acel moment, Faulkhead o stima pe E. White, insa nu lua in serios marturiile ei. Acum capatase o alta parere despre lucrarea lui Dumnezeu prin ea. In dimineata urmatoare, Faulkhead si-a dat demisia din toate societatile secrete din care facea parte. S-a dedicat cu totul lucrarii lui Dumnezeu si multi ani a a lucrat pentru casa de editura din Australia. A murit ca un crestin adventist sincer si loial, iar copiii lui au continuat lucrarea pe care o incepuse.

Concluzii:

“Ce are special E.White de stie atatea ?”- se intreba persoana care si-a postat mesajul pe internet.

Ca om, ea nu avea nimic special, dimpotriva. Era un om ca oricare dintre noi, o femeie care trebuia sa razbeasca si sa lucreze intr-o lume dominata de barbati. Avea o sanatate subreda si nu a avut parte de o instruire speciala. A fost saraca si a cunoscut din plin greutatile vietii. Daca a avut ceva special, atunci acel ceva a fost darul profetic primit de la Duhul lui Dumnezeu pentru calauzirea, indrumarea, mangaierea si mustrarea bisericii ramasitei.

Lucrarile ei nu trebuie asezate alaturi de Scriptura si nu trebuie sa inlocuiasca Scriptura. Ele sunt utile bisericii doar in masura in care ne ajuta sa intelegem mai bine Biblia si voia lui Dumnezeu. Nimeni nu aprinde o lanterna ca sa vada mai bine in toiul zilei cand soarele straluceste pe cer. Lanterna e buna doar daca soarele nu mai e in fata ochilor nostri. Lucrarile lui E.G. White reprezinta o lumina mai mica ce ne conduce la lumina cea mare a Cuvantului lui Dumnezeu. Ea insasi, in multe ocazii, a ridicat Scriptura, spunand:“Va recomand acesta carte !”

Apostolul Pavel ii indeamna pe crestinii tuturor timpurilor:“Nu dispretuiti proorociile !”

( 1 Tesaloniceni 5, 20 ). De ce am fi tocmai noi cei ce le dispretuim ? De aceea, sa ascultam de indemnul dat pe paginile Scripturii de unul din cei mai buni imparati pe care i-a avut poporul lui Dumnezeu de alta data:

“Incredeti-va in Domnul, Dumnezeul vostru si veti fi intariti ! Incredeti-va in proorocii Lui si veti izbuti ! “ 2 Cronici 20, 20

Lori
______________________________

06.Pacatul in Biserica – Metoda Iubirii

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:32 +0000

6. PACATUL IN BISERICA – METODA IUBIRII

Dumnezeul caruia ne inchinam este un Dumnezeu al iubirii. Acest adevar scump inimilor noastre poate fi sustinut cu multe argumente biblice, insa niciunul din ele nu-l poate egala pe cel ce se regaseste in Persoana, Lucrarea si, mai ales, in Jertfa lui Christos.

Ca madulare ale “trupului lui Christos” ( 1 Corinteni 12, 27 ), noi trebuie , de asemenea , sa fim oameni ai iubirii. Insa notiunea de iubire este atat de diferit inteleasa de noi ! Pentru unii a iubi inseamna a nu ura, a nu face rau ( iubire pasiva ! ). Pentru altii- iubirea este inteleasa ca o activitate de caritate in favoarea semenilor ( iubire activa ! ). Alti oameni inteleg iubirea mai nuantat: ei nu se rezuma doar la a face un bine material semenilor aflati in nevoie, ci se gandesc si la binele lor spiritual. Lucrarea in favoarea castigarii de suflete pentru Christos este manifestarea unei iubiri inalte, deoarece mantuirea este infinit mai pretioasa decat orice bine material sau spiritual vremelnic pe care-l poti face cuiva.

Dar cum se manifesta adevarata iubire in conditiile pacatului ? Ce trebuie sa faca un crestin iubitor atunci cand fratele sau de credinta a cazut si se zbate in mrejele pacatului, aducand dezonoare asupra propriei persoane, asupra bisericii si asupra Numelui lui Dumnezeu ? Cum actioneaza adevarata iubire in acest caz limita ?

Inainte de a descoperi raspunsul corect la aceste intrebari pe deplin justificate, sa observam doua atitudini gresite fata de pacat si pacatos ce pot fi vazute in biserica:

1. Acoperirea pacatelor grave cunoscute, indiferenta totala, lipsa oricarei reactii fata de pacatul vizibil. Si toate acestea, in numele unei iubiri fratesti gresit intelese.

De ce iau cei mai multi o asemenea atitudine? Iata cateva motive:

– Oamenii nu-si dau seama de gravitatea pacatului si de puterea lui de contaminare.

– Ei nu constientizeaza faptul ca binecuvantarile lui Dumnezeu pentru biserica sunt impiedicate datorita acestor pacate tratate cu indiferenta si lipsa de responsabilitate.

– Oamenii nu au curajul moral de a lua atitudine in fata pacatului.

– Nu exista o dragoste reala fata de semenul cazut in pacat. Faptul ca mantuirea lui este in pericol nu impresioneaza pe nimeni.

In mod paradoxal, astfel de oameni, care nu iau atitudine fata de pacatul din biserica, sunt priviti de semenii lor ca fiind oameni deosebit de iubitori si amabili. In acelasi timp, cei care iau atitudine fata de pacat, sunt considerati drept oameni lipsiti de iubire, duri si severi.

“ Cei care au scuzat pacatele comise au fost considerati drept oameni iubitori si amabili, pentru simplul fapt ca nu s-au achitat de o datorie despre care vorbeste Scriptura.”

“ Faptul de a denunta pacatele pe care Dumnezeu mi le descopera mi-a adus prejudicii si am fost acuzata pe nedrept de duritate si severitate. Dar Domnul mi-a poruncit sa vorbesc si nu voi pastra tacerea. Daca pacatele bisericii sunt evidente si servii lui Dumnezeu le privesc cu indiferenta, ei sustin si il indreptatesc in mod virtual pe cel pacatos; ei sunt la fel de vinovati ca si el si atrag disgratia lui Dumnezeu.”

“ Dumnezeu doreste sa intelegem ca neascultatrea si pacatul sunt extrem de odioase in ochii Sai si nu trebuie privite cu usurinta. El ne arata ca atunci cand un pacat este descoperit in sanul poporului Sau, trebuie luate imediat masuri energice pentru ca mania divina sa nu cada asupra intregei adunari.”

Marturii vol. 3, pag. 265-269, ed. franceza

Asadar, chiar daca cei din jur ne pot considera amabili si iubitori, pentru ca toleram pacatele cunoascute pe care le observam in mijlocul bisericii, Dumnezeu priveste cu totul altfel lucrurile. Asa-zisa amabilitate si toleranta este privita de cer ca o complicitate la savarsirea pacatului. Tacerea, in acest caz, nu e de aur.

2. O alta atitudine gresita ce poate fi observata in biserica este aceea de cautator de greseli. Este extrema opusa -si la fel de condamnabila- a indiferentei fata de pacatul cunoscut.

Cateva motive pentru care unii devin cautatori de greseli:

– Oamenii acestia au un simtamant fals al sfinteniei personale, ceea ce ii face sa ii priveasca cu superioritate pe semenii lor.

– Orbirea fata de propria pacatosenie. Este recunoscut faptul ca unul din efectele pacatului asupra celui ce-l savarseste este orbirea spirituala.

– Mandria, sentimentul superioritatii spirituale fata de semeni.

– Lipsa dragostei. In “imnul iubirii” scris de apostolul Pavel in 1 Corinteni cap. 13, se afirma ca dragostea “acopera totul”. Ce poate sa insemne atunci tendinta celui care “descopera totul”?

Atitudinea cautatorului de greseli aduce o multime de probleme in biserica:

– Cautatorul de greseli este privit cu neincredere de catre fratii sai de credinta. Cand stii ca in biserica se afla cineva care te spioneaza clipa de clipa pentru a vana o greseala, oricat de minora, increderea intr-o astfel de persoana nu mai poate fi deplina. Dimpotriva !

– In biserica apar rupturi sufletesti intre membrii ei, rupturi care, uneori nu se vindeca niciodata. Unitatea bisericii are de suferit, iar rugaciunea de Mare Preot a Mantuitorului, din Ioan cap. 17, nu poate fi implinita:

“ Ma rog ca toti sa fie una, cum Tu, Tata, esti in Mine si Eu in Tine; ca si ei sa fie una in Noi, pentru ca lumea sa creada ca Tu M-ai trimis.” Ioan 17, 21

– Sufletele sincere se descurajeaza iar misiunea bisericii de salvare a sufletelor este mult franata.

In concluzie, atitudinea de a vana greseli si apoi a le populariza, fara a lucra direct cu cel gresit, nu poate fi o atitudine a iubirii. Dimpotriva, ea este inspirata din atitudinea lui Satana, numit de Biblie “parasul” copiilor lui Dumnezeu ( Apocalipsa 12,10 ).

Dar atunci cum se manifesta iubirea adevarata in conditiile pacatului ? Cand semenul tau cade in cursele lui, care este atitudinea recomandata de cer ?

Solutia biblica este cea pe care ne-a lasat-o Mantuitorul in Matei 18, 15-17:

“Daca fratele tau a pacatuit impotriva ta, du-te si mustra-l intre tine si el singur. Daca te asculta, ai castigat pe fratele tau. Dar daca nu te asculta, mai ia cu tine unul sau doi insi, pentru ca orice vorba sa fie sprijinita pe marturia a doi sau trei martori. Daca nu vrea sa asculte de ei, spune-l bisericii si, daca nu vrea sa asculte nici de biserica, sa fie pentru tine ca un pagan si ca un vames.”

“Reteta” prescrisa de Mantuitorul contine trei remedii ce se administreaza succesiv, in ordinea puterii lor de actiune asupra bolii pacatului. Daca “simptomele” bolii dispar dupa primul remediu, nu mai e nevoie de administrarea celorlalte doua. Iar daca “vindecarea’ nu survine nici dupa administrarea tuturor celor trei remedii, biserica trebuie sa ia masuri radicale, desi neplacute.

1. Lucrarea directa cu cel cazut intr-un pacat oarecare este primul remediu recomandat de Marele Medic. Mustrarea personala, facuta cu tact si iubire, dar si cu fermitate si fara compromisuri, este poate cea mai grea lucrare personala pe care este invitat sa o faca un crestin. Este o lucrare grea deoarece nu e suficient sa-i spui in fuga celui gresit: “ Frate, ai gresit. Pocaieste-te, caci altfel iti vei pierde mantuirea !”

Iubirea adevarata cere mult mai mult decat un simplu avertisment rece. Ea cere castigarea sufletului cazut, incurajarea lui cu gandul ca Dumnezeu inca il iubeste si asigurarea ca biserica nu doreste sa fie rupt un madular din trupul ei.

Mai mult decat atat, iubirea cere ca tu insuti, cel care azi esti chemat sa-l mustri si sa-l castigi pe semenul tau, sa o faci cu umilinta si blandete, caci numai Dumnezeu stie de cate ori ai cazut si tu.

Si oare ce va aduce ziua de maine ?

“Fratilor, chiar daca un om ar cadea vreodata in vreo greseala, voi, care sunteti duhovnicesti, sa-l ridicati cu duhul blandetei. Si ia seama la tine insuti, ca sa nu fii ispitit si tu.” Galateni 6,1

“Mustrati pe cei ce se despart de voi ! Cautati sa mantuiti pe unii, smulgandu-i din foc. De altii iarasi fie-va mila cu frica…” Iuda 22-23

Multe probleme ale bisericii ar fi rezolvate daca cei indiferenti fata de pacatele ce se savarsesc in jurul lor, dar si vanatorii de greseli, ar folosi acest remediu divin in tratarea bolii pacatului.

2. Lucrarea comuna a 2-3 membri ai bisericii cu cel gresit- este cel de-al doilea remediu recomandat de Mantuitorul.

Metoda aceasta este eficienta numai in cazul in care s-a administrat primul remediu. Este posibil ca cel cazut sa nu reactioneze favorabil fata de mustrarea personala. Dar el poate fi sensibilizat atunci cand vede interes si dragoste din partea mai multor semeni de-ai sai. Lucrarea lor comuna, argumentele care se completeaza reciproc, dar si rugaciunea unita, pot reprezenta un mijloc deosebit de eficient in castigarea celui gresit. Daca insa acesta nu se lasa convins de greseala lui, mai ramane un remediu:

3. Lucrarea bisericii, prin slujbasii ei.

Aici trebuie subliniat faptul ca interventia bisericii nu inseamna obligatoriu indepartarea madularului bolnav din trupul ei. Eforturile bisericii vor fi indreptate spre recuperarea celui gresit, nu spre indepartarea lui. Insusi Mantuitorul subliniaza ideea ca doar in cazul in care cel pacatos nu asculta nici de biserica, doar atunci el trebuie indepartat.

4.“Sa fie pentru tine ca un pagan si ca un vames”- indepartarea madularului bolnav din trupul bisericii. Este o masura dureroasa, radicala, insa necesara. Biserica are nevoie de pastrarea standardelor morale, dupa cum trupul are nevoie de pastrarea sanatatii pentru a putea functiona mai departe.

Dar ce inseamna ca cel pacatos, indepartat din trupul bisericii, sa fie privit “ca un pagan si ca un vames” ? Am intalnit la adeptii unei anumite confesiuni religioase ideea ca cel indepartat din biserica trebuie evitat cu orice pret. El trebuie izolat, pana acolo incat, daca un membru al bisericii s-ar intalni cu el pe strada, sa treaca pe trotuarul celalalt…

Daca vrem sa stim cum trebuie sa ne purtam fata de cei deveniti “pagani si vamesi”, atunci sa luam exemplul Mantuitorului. El a mancat cu vamesii si pacatosii, El a facut tot posibilul ca sa-i atraga din nou la Dumnezeu prin funiile iubirii, El S-a jertfit si pentru vamesi si pacatosi…Aceasta inseamna har … Mult har…

Aceasta este solutia cerului la problema pacatului aparut in biserica. Este o solutie a iubirii, caci ea urmareste recuperarea pacatosului si nu indepartarea lui din trupul bisericii. Este calea cea mai scurta si mai sigura, insa cat de grea ni se pare ! De obicei se sare peste primele doua trepte si se incearca cea de-a treia solutie-cea forte- din reteta Mantuitorului.

Concluzii: Problema pacatului este una de o gravitate deosebita, caci ea poate aduce mult intuneric spiritual peste biserica lui Christos. Cerul urmareste cu mare atentie modul in care copiii lui Dumnezeu isi manifesta dragostea in astfel de situatii.

“Fiul lui Dumnezeu se apleaca pentru a ridica pe cel cazut. Prin fagaduinte si cuvinte incurajatoare, El se sforteaza sa atraga la El pe cel pierdut. Ingerii lui Dumnezeu vegheaza pentru a vedea care sunt acei dintre discipolii Sai care vor dovedi mila si simpatie si care vor manifesta iubirea lui Iisus.” Marturii vol. 6

Capitolul 9 din cartea profetului Ezechiel descrie lucrarea sigilarii finale, in care ingerii vor pune sigiliul lui Dumnezeu pe fruntile tuturor celor ce suspina si gem din pricina pacatelor care se savarsesc in poporul lui Dumnezeu. Sigiliul aprobarii divine nu va fi pus nici pe cei indiferenti fata de pacatele ce se fac in biserica, dar nici pe carcotasii bisericii. El va fi pus doar pe fruntea celor care se consuma, care sufera pentru ceea ce vad si care vor face cu iubire si tact tot ceea ce pot pentru a-l castiga pe cel gresit.

______________________________

05.Rolul si Pozitia Femeii in Biserica

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:32 +0000

5. ROLUL SI POZITIA FEMEII IN BISERICA

Mi-a fost dat sa aud fel de fel de pareri si teorii, dar si sa vad obiceiuri si traditii legate de delicatul subiect al rolului si pozitiei femeii in biserica. Am auzit cu propriile urechi pe un barbat, care se credea un stalp al bisericii, afirmand ca acolo unde conduce femeia, lucrurile ies prost. De asemenea, facand o vizita intr-o anumita regiune a tarii, am ramas surprins cand, intrand in biserica, mi-a fost dat sa vad toate femeile imbrobodite sezand intro parte a bisericii, in timp ce barbatii sedeau in cealalta parte. Familii crestine, care in viata de zi-cu-zi isi vedeau de grijile existentei la fel ca orice alta familie, in biserica erau separate de zidul invizibil, dar inalt, al prejudecatilor

Gustul amar al discriminarii intr-o colectivitate care se doreste depozitara adevarului si a idealurilor crestine-Biserica- m-a determinat sa ma aplec asupra acestui subiect sensibil, in care prejudecatile au inca o putere deosebita. Am adunat cateva ganduri culese dintr-o predica a pastorului Edy Constantinescu, dintr-un articol al Curierului Adventist din ian-febr 1989, la care am adugat cateva consideratii ca au la baza studiile personale. Cei care au posibilitatea, pot consulta si articolele scrise de fr. Andrews si J. White in 1879.

De obicei, cand se abordeaza acest subiect, sustinatorii unei anumite viziuni cu privire la rolul si pozitia femeii in biserica se folosesc de doua pasaje biblice cunoscute:

1. 1 Corinteni 14, 34-35 : “Femeile sa taca in adunari, caci lor nu le este ingaduit ca sa ia cuvantul in ele, ci sa fie supuse, cum zice Legea. Daca voiesc sa capete invatatura asupra unui lucru, sa intrebe pe barbatii lor acasa, caci este rusine pentru o femeie sa vorbeasca in biserica.”

2. 1 Timotei 2, 11-12: “Femeia sa invete in tacere, cu toata supunerea. Femeii nu-i dau voie sa invete pe altii, nici sa se ridice mai presus de barbat, ci sa stea in tacere.”

Este foarte important pentru noi sa intelegem ce a vrut sa ne comunice apostolul Pavel prin aceste afirmatii. Pentru cititorul acestor versete, exista trei posibilitati de interpretare:

1. O prima varinata de interpretare este aceea de a lua cuvintele lui Pavel asa cum sunt si de a le aplica in orice timp si in orice loc. Aceasta interpretare ar avea drept urmare necesitatea ca in toate bisericile crestine femeile sa taca, sa nu aiba dreptul de a se ruga, de a instrui, de a predica, probabil si de a canta intr-un cor al bisericii.

Sa ne imaginam cum ar arata o astfel de biserica, daca ne-am simti bine in ea si, mai ales, daca aceasta ar fi vointa lui Dumnezeu.

2. O a doua modalitate de interpretare a cuvintelor lui Pavel este aceea de a considera ca si el, desi apostol al Evangheliei, a gresit in unele privinte. Prin urmare, nu ar trebui sa luam tot ce a scris ca fiind o reflectare a vointei lui Dumnezeu.

Toma d’Aquino-teolog catolic din secolul al 13-lea ( 1225-1274 )- a sustinut ca apostolul Pavel, atunci cand a scris aceste versete , s-a aflat sub influenta culturii grecesti, mai ales sub influenta filozofiei lui Aristotel.

Daca am admite aceasta posibilitate, ne-am aseza pe un teren deosebit de primejdios, deoarece scepticii ar putea extinde ideea la intreaga Biblie. Daca s-ar admite faptul ca in Biblie sunt adevaruri venite de la Dumnezeu, dar si influente culturale si filozofice pagane, cum am putea sa facem distinctie intre ceea ce este divin si ceea ce este omenesc ? Care din afirmatiile lui Pavel sunt inspirate si care sunt idei de origine omeneasca ? Pe care trebuie sa le luam in serios si pe care trebuie sa le ignoram ?

3. A treia posibilitate de interpretare tine cont de o afirmatie pe care o face un alt apostol- Petru-in legatura cu scrierile lui Pavel:

2 Petru 3, 15up-16: “…Cum v-a scris si prea iubitul nostru frate Pavel, dupa intelepciunea data lui, ca si in toate epistolele lui, cand vorbeste despre lucrurile acestea. In ele sunt unele lucruri grele de inteles, pe care cei nestiutori si nestatornici le rastalmacesc, ca si pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor.”

Petru nu ne lasa nicio clipa sa intelegem ca in epistolele lui Pavel ar exista idei gresite, influente pagane sau filozofii desarte. El vrea sa intelegem insa ca in scrierile lui Pavel sunt unele lucruri adanci, la care nu se ajunge decat daca se sparge coaja aparentelor. Doar in felul acesta se poate ajunge la miezul hranitor al adevarului.

Care din cele trei posibile interpretari vi se pare corecta ?

Daca am lua-o in considerare pe prima, sa ne gandim la ce situatii limita si chiar absurde se poate ajunge intr-o biserica mica, in care predomina femeile. Ce s-ar intampla cu activitatea bisericii in cazul decesului ultimului barbat din acea colectivitate? Sa ne gandim apoi la frustrarile traite de femeile capabile, inzestrate cu daruri spirituale, dar care nu pot sluji semenilor. Si apoi, sexul unei persoane nu conditioneaza implicit si darurile spirituale cu care este inzestrata de Duhul lui Dumnezeu. Mi-a fost dat sa vad si sa aud barbati incapabili predicand sau instruind in biserica, in timp ce femei capabile si inzestrate trebuiau sa se multumeasca cu statutul de ascultator inaciv. Oare aceasta este vointa lui Dumnezeu ?

Daca am lua in considerare cea de-a doua interpretare, ne-am cufunda intr-o nesiguranta primejdioasa. Daca Biblia ar contine si revelatie divina, dar si filozofie omeneasca, unde ar fi linia de demarcatie intre cele doua? De unde am sti care e vointa lui Dumnezeu intr-o problema oarecare ?

Cea de-a treia interpretare ramane singura posibilitate acceptabila si realista. Ea ne solicita un studiu mai profund, o abordare a scrierilor lui Pavel in context. Noi trebuie sa intelegem de ce a afirmat apostolul un anumit lucru si in ce context istoric si cultural a spus-o. De asemenea, trebuie sa intelegem daca ceea ce a afirmat Pavel este o porunca ( indemn, recomandare, sfat ) locala sau universala si care este principiul pe care-l putem extrage din scrierile lui. Apoi, trebuie sa intelegem cum poate fi aplicat acest principiu pretutindeni si oricand in biserica secolului al 21-lea.

Cateva observatii utile:

1. Situatia bisericii din Corint, la data la care Pavel scria cele doua epistole, nu era de invidiat. Din lectura lor, putem lesne intelege ca in biserica din Corint erau o multime de probleme:

– Credinciosii bisericii erau impartiti in partide ( 1 Corinteni cap. 1 ).

– Unii membrii traiau in pacate fatise, fara ca biserica sa ia masuri ( 1 Corinteni cap.5 ).

– Unii membrii apelau la instantele judecatoresti laice, in cazul unor neintelegeri, in loc sa apeleze la autoritatea bisericii ( 1 Corinteni cap. 6 ).

– In timpul serviciului divin al Sfintei Cine, cei bogati mancau si beau , in timp ce membrii saraci sufereau de foame ( 1 Corinteni cap. 11 ).

– Exista neoranduiala si dezordine in timpul desfasurarii serviciilor divine ( 1 Corinteni cap. 14 ).

Atunci cand vrem sa intelegem sensul indemnului lui Pavel ca” femeia sa taca in adunari” , trebuia sa tinem cont de situatia existenta la acea data in biserica din Corint.

2. Pavel, pentru a se dedica total lucrarii de predicare a Evangheliei, a ramas necasatorit. Unii ar putea trage concluzia gresita ca Pavel era un misogin si de aceea el nu ar fi suportat prezenta femeilor in activitatile bisericii.

Ideea aceasta insa nu are niciun temei biblic. Epistolele sale ne ofera suficiente argumente ca Pavel a apreciat lucrarea femeilor in biserica, ca a incurajat aceasta lucrare si a evidentiat-o ori de cate ori a avut ocazia. Iata cateva exemple:

- Faptele Apostolilor 16, 11-15: Este vorba de lucrarea lui Pavel in localitatea Filipi. Este important sa intelegem ca Filipi era o cetate greceasca, deoarece in cultura greaca era rusine pentru un barbat sa stea de vorba cu o femeie. In ciuda acestei stari de lucruri, Pavel “a sezut jos si a vorbit femeilor”, iar in urma predicarii are loc convertirea si botezul Lidiei- o vanzatoare de purpura din Tiatira.

- Filipeni 4, 3 : Pavel aminteste de ajutorul primit in lucrarea lui Dumnezeu din partea a doua femei credincioase: Evodia si Sintichia, amintind ca numele lor sunt scrise in cartea vietii.

- Faptele Apostolilor 18, 24-27: Apolo- un iudeu credincios, avand darul vorbirii si remarcandu-se ca fiind “tare in Scripturi”, vine la Efes si predica Evanghelia. Aquila si Priscila il iau la ei si il instruiesc mai in amanunt cu privire la “calea Domnului”. Retinem ca cei doi erau o familie, iar Priscila, desi femeie, participa la instrirea lui Apolo.

- Romani 16: Pavel trimite o serie de salutari unor membrii ai bisericii din Roma. Printre numele amintite, remarcam si pe cele ale unor femei crestine care sunt apreciate de apostol pentru activitatea lor in biserica. Lista incepe cu o femeie: Fivi- diaconita a bisericii din Chencrea- laudata pentru efortul facut de ea in lucrarea lui Dumnezeu ( vers. 1 ). Urmeaza apoi salutul trimis Priscilei si lui Aquila ( vers. 3-4 ). Prima salutata de Pavel este Priscila, lucru inadmisibil potrivit mentalitatii grecesti. Si totusi Pavel o face, dovedind ca nu tine cont de filozofia lui Aristotel si de cultura greaca atunci cand e vorba de Biserica lui Christos. Versetul 6 contine salutul trimis Mariei, apreciata pentru lucrarea facuta in biserica sa. Versetul 12 contine salutul catre Trifena, Trifosa si Persida- femei apreciate pentru lucrarea lor. Mama lui Ruf nu e numita, insa Pavel apreciaza ca ea s-a purtat ca o mama fata de el ( vers. 13 ). Si, in sfarsit, Iulia- sora lui Nereu- este si ea salutata de apostol.

- Faptele Apostolilor 21, 8-9 : Sunt amintite cele 4 fiice ale lui Filip evanghelistul despre care se spune ca prooroceau. Sensul verbului “ a prooroci” ( a profetiza ) este acela de a descoperi viitorul sub inspiratia divina ( sensul restrans ), dar si de a invata pe altii vointa lui Dumnezeu ( sensul mai larg al termenului ). Or, apostolul Pavel le scrie corintenilor ca “cine prooroceste, vorbeste oamenilor spre zidire, sfatuire si mangaiere” ( 1 Corinteni 14, 3 )

Asadar, Noul Testament recunoaste lucrarea celor patru fiice ale lui Filip ca fiind o lucrare de zidire si instruire deosebit de importanta pentru biserica.

Este cat se poate de clar, din cele de mai sus, ca Pavel nu a fost un misogin. El a apreciat rolul si lucrarea femeii in biserica crestina a primului secol. A laudat aceasta lucrare, a incurajat-o si a recunoscut ca femeia poate detine slujbe cu mare influenta in sanul unei biserici.

Atunci de ce a afirmat Pavel: “femeia sa taca in adunari” ? Sau “femeii nu-i dau voie sa invete pe altii” ? Se contrazice Pavel pe sine ?

Pentru a gasi un raspuns la aceasta intrebare, ne este de mare folos sa intelegem contextul istoric si cultural in care el a facut aceste afirmatii. Care era conditia femeii in societatea din timpul lui Pavel ?

Lumea in care lucra si predica apostolul era dominata de elenism. In Grecia, dar si in tarile in care a patruns influenta greceasca prin cuceririle lui Alexandru Macedon, statutul femeii era deplorabil:

– Femeia nu avea voie sa iasa din casa neinsotita. Daca trebuia sa iasa din casa, era obligata sa fie insotita de o doica.

– Era umilitor pentru un barbat sa-si insoteasca sotia la iesirea din casa.

– Barbatul mergea inainte, sotia ramanea in urma, iar cei doi nu comunicau.

– Femeia nu avea nicio educatie intelectuala.

– Filozofii greci invatatu ca e o pierdere de vreme sa stai de vorba cu o femeie. Doar la inmormantari se permitea barbatilor sa stea de vorba in public cu sotiile lor.

– Inchinarea se facea in temple separate.

– Aristotel- profesorul lui Alexandru Macedon- invata ca barbatul este mintea, iar femeia este trupul. Mintea comanda, iar trupul executa. Tot el invata ca femeia este un accident al naturii.

Acestea erau conceptiile grecilor pe care Alexandru Macedon le-a raspnadit in toate teritoriile cucerite. Din nefericire, multe din aceste mentalitati s-au pastrat pana in zilele noastre.

La evrei, ca si la egipteni, pana sa ajunga sub influenta filozofiei si culturii grecesti, conditia femeii era cu totul alta. Proverbe cap. 31 zugraveste statutul femeii in societatea iudaica dinainte de robia babiloniana. Solomon vorbeste, cu circa 900 de ani inainte de Christos, de femeia cinstita, inteleapta si educata, care stie sa-si organizeze casa, care conduce afaceri prospere, care are libertate de miscare si are initiative. Solomon descrie femeia ca pe un fel de ministru de interne, iar barbatul ei- ca un fel de ministru de externe, “ bine vazut la porti, cand sade cu batranii tarii” ( vers 23 ).

Nu trebuie sa trecem cu vederea exemple concrete de femei, de pe paginile Vechiului Testament, care s-au remarcat prin lucrarea, initiativa sau intelepciunea lor in sanul poporului ales-biserica lui Dumnezeu din acele timpuri: Maria, sora lui Moise, era profet, deci avea inzestrarea de a-i instrui pe cei din popor cu privire la calea Domnului. Debora, judecator peste popor intr-o perioada tulbure, straluceste ca o femeie plina de curaj, inteligenta si initiativa. Sa nu uitam ca biruinta lui Barac a fost obtinuta la umbra influentei acestei femei curajoase si capabile.

Aceeasi conditie o avea femeia si in Egiptul antic. Cand Herodot a vizitat Egiptul, a ramas uimit vazand femei facand comert, avand independenta in actiune, stapanind averi mari, in timp ce barbatii lor stateau acasa. Herodot insa considera aceasta stare de lucruri ca fiind “o barbarie”.

Dupa intoarcerea din exilul babilonian, iudeii au cazut sub puternica influenta a culturii grecesti, iar conditia femeii iudaice s-a schimbat radical. Aceasta a inceput sa fie desconsiderata si privita ca o simpla proprietate a barbatului. Rabinii au gasit si argumente in favoarea noii atitudini fata de femeie, folosindu-se de porunca a 10-a, unde femeia este amintita printre obiecte, animale sau fiinte cu statut social inferior: casa, boul, robii, etc. Tot ei, rabinii, invatau ca barbatul nu trebuie sa discute cu o femeie decat strictul necesar. Intre iudei, rabinii si fariseii care se respectau nu stateau de vorba cu sotiile lor.

In ceea ce priveste tinuta femeii, aceasta era acoperita chiar si in casa. Femeia nu avea voie sa-si despleteasca parul, acesta fiind un motiv de divort. Se credea ca femeia ii putea ispiti chiar si pe ingeri, daca i s-ar fi vazut parul. Din acest motiv, fariseii mai erau supranumiti si”cei zgariati “, caci atunci cand intalneau femei pe strada, inchideau ochii pentru a nu fi ispititi. Consecintele se puteau vedea pe fetele lor lovite si zgariate…

In privinta inchinarii, in sinagogi barbatii stateau in fata, iar femeile in spate, dupa o perdea, neavand voie sa spuna nimic. Femeile erau private de orice forma de educatie.

Sa observam contrastul dintre statutul femeii la iudei inainte de patrunderea culturii grecesti si dupa. Daca inainte de elenizare femeia avea aceleasi drepturi ca si barbatul, dupa patrunderea filozofiei si culturii grecesti, statutul sau social s-a degradat radical.

Revenind la afirmatiile apostolului Pavel, de ce indeamna el ca intr-o biserica dintr-o comunitate greceasca cum era Corintul , sau una aflata sub influenta elenismului ca Efesul, femeia trebuia sa taca in biserica si sa invete acasa in liniste ? Poate exemplele urmatoare ( reale ! ) ne vor ajuta sa intelegem mai mult decat o multime de argumente teoretice:

1. Un pastor ( Edy Constantinescu ) predica la un serviciu de inmormantare undeva la tara. Vorbeste despre inviere, despre nadejdea viatii vesnice, despre revenirea lui Christos… Intr-o pauza de idei, linistea este tulburata de o voce de femeie care se aude dintre ascultatori:

“Ioana ! Ioana ! Vezi ca vaca a intrat in porumb !”

Urmeaza o pauza, dupa care aceeasi voce repeta:

“Ioana ! Vezi ca vaca a intrat in porumb!”

De unde aceasta atitudine lipsita de respect fata de un serviciu divin, mai ales fata de un serviciu de inmormantare ? Aceste femei simple, de la tara, nu erau educate. Ele nu realizau ca in public si mai ales in cadrul unui asemenea moment solemn, nu se vorbeste. Daca Pavel ar fi participat la un astfel de serviciu divin, cu siguranta ca el ar fi dat aceleasi indemnuri femeilor: sa taca si sa invete in liniste regulile bunelor maniere.

2. Un misionar crestin care lucreaza in China gaseste aceeasi situatie ca pe vremea lui Pavel: femei desconsiderate si needucate. Dupa ce intemeiaza prima biserica, misionarul se loveste de niste probleme inedite: femeile din biserica nu stiu sa se poarte in public, datorita lipsei educatiei de care au fost private. Femeile vorbesc in timpul serviciilor divine, alearga dupa copii, raspund neintrebate… In astfel de conditii, misionarul e nevoit sa adopte, pentru un timp, pana la instruirea femeilor din biserica, niste reguli asemanatoare cu cele scrise de Pavel.

Acum il intelegem pe apostolul Pavel ? Departe de a fi un misogin si departe de a desconsidera femeia in biserica, el a fost preocupat permanent ca femeia sa-si redobandeasca statutul ei de la inceput: egala in drepturi, privilegii si obligatii cu barbatul.

Pavel e singurul predicator care predica nevoia ca femeia crestina sa invete, sa se instruiasca, pentru a putea fi tot mai eficienta in lucrarea lui Dumnezeu. Iar cand acesta instruire se va fi facut, Pavel nu ezita, intr-o lume dominata de cultura pagana a grecilor, sa dea de lucru femeilor in biserica lui Cristos, sa le incurajeze si apoi sa le aprecieze lucrarea.

Pavel a avut un vis cu privire la statutul barbatilor si femeilor in Biserica lui Christos:

“Toti care ati fost botezati pentru Christos, v-ati imbracat cu Christos. Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte barbateasca, nici parte femeiasca, fiindca toti sunteti una in Christos Iisus.” Galateni 3, 27-28

Daca acesta a fost idealul lui Pavel, daca acesta a fost gandul Mantuitorului, de ce sa nu fie acesta si idealul bisericii care Il asteapta pe Iisus sa revina si sa restabileasca armonia desavarsita a tuturor lucrurilor ?

Lori Balogh

______________________________

04.Biserica – Ceremonii sau Spiritualitate

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:32 +0000

4. BISERICA – CEREMONII SAU SPIRITUALITATE ?

Pasajul biblic din 2 Cronici 13,8-12 ne invita la reflectie. Desi se relateaza un crampei din istoria poporului evreu, gasim aici o lectie importanta pentru viata bisericii din toate timpurile.

Este vorba de un fragment din discursul tinut de Abia- imparatul Regatului lui Iuda intre anii

914-912 i.Chr-inainte de a incepe lupta cu rivalul sau-Ieroboam, imparatul Regatului de Nord.

Abia-fiul lui Roboam si nepot al lui Solomon- a avut o domnie scurta, de doar trei ani. Cartea a doua a Cronicilor consemneaza lupta data intre imparatii celor doua regate surori- un razboi fratricid si inegal. Daca iudeii din sud se puteau prezenta pe campul de lupta cu aproape 400 000 de luptatori, israelitii din nord , condusi de apostaziatul imparat Ieroboam, numarau circa 800 000 de luptatori.

Nu lupta in sine ne intereseaza pe noi astazi, desi a fost surprinzator rezultatul ei: cei putini ( iudeii ) i-au invins pe cei multi ( israelitii ). Ceea ce ne atrage atentia in mod deosebit este continutul discursului imparatului Abia inainte de inceperea luptei.

Daca urmarim cu atentie acest discurs, putem observa ca imparatul repeta aproape obsesiv cateva cuvinte: “voi”, “vostru” si “noi”, “noastra”. VOI si NOI, intr-o permanenta antiteza. Imparatul Abia face o paralela indelungata, o comparatie intre “noi”-cei care slujim lui Dumnezeu- si “voi”-cei care sunteti departe de El.

Care este argumentul forte al imparatului in sustinerea ideei ca Dumnezeu ii va ajuta pe ei si nu pe israelitii din nord ?

“Noi aducem in fiecare dimineata si in fiecare seara arderi de tot Domnului, ardem tamaie mirositoare, punem painile pentru punerea inaintea Domnului pe masa cea curata si aprindem in fiecare seara sfesnicul de aur cu candelele lui, caci pazim poruncile Domnului Dumnezeului nostru. Dar voi L-ati parasit. Iata ca Dumnezeu si preotii Lui sunt cu noi, in fruntea noastra, si avem si trambitele rasunatoare ca sa sunam din ele impotriva voastra. Copii ai lui Israel, nu faceti razboi impotriva Domnului, Dumnezeului parintilor vostri, caci nu veti avea nicio izbanda !” ( vers. 11-12 )

Ceremonia-iata argumentul forte pe care imparatul Abia il aduce in favoarea sa si a poporului pe

care-l conduce: – noi aducem arderi de tot seara si dimineata

– noi ardem tamaie mirositoare

– noi punem painile inaintea Domnului

– noi aprindem sfesnicul in fiecare seara

– noi avem preotii care sunt de partea noastra

– noi sunam din trambitele rasunatoare.

La toate aceste argumente teologice pe care le invoca in sustinerea ideei ca Dumnezeu era cu el, imparatul mai putea adauga inca unul, dupa terminarea luptei: biruinta. Versetul 18 subliniaza faptul ca oamenii lui Abia “au castigat biruinta pentru ca se sprijinisera pe Domnul, Dumnezeul parintilor lor.” O biruinta ce nu poate fi negata, dimpotriva, ea este cu atat mai surprinzatoare cu cat armata iudeilor era de doua ori mai mica decat a israelitilor din nord.

Cu toate acestea, era Dumnezeu intr-adevar cu imparatul Abia ?

Conform argumentelor invocate de Abia si conform raportului biblic ce consemneaza biruinta data de Dumnezeu, am putea sa raspundem afirmativ la aceasta intrebare. Si totusi…era doar o aparenta.

“El ( imparatul Abia ) s-a dedat la toate pacatele pe care le facuse tatal sau inaintea lui si inima lui n-a fost intreaga a Domnului, Dumnezeului sau, cum fusese inima tatalui sau David.” 1 Imparati 15,3

Poate sa fie Dumnezeu cu un om “dedat la toate pacatele parintilor sai” si avand o inima impartita ?

Categoric, nu ! In lumina Bibliei, pacatul il desparte pe om de Dumnezeu, creind un “zid de despartire” intre cei doi ( vezi Isaia 59,2 ). Dar cum ramane atunci cu biruinta data de Domnul ? Ea nu este altceva decat o manifestare a milei lui Dumnezeu fata de omul pacatos si revarsarea unor binecuvantari tarzii datorate credinciosiei unor predecesori.

“Dar din pricina lui David, Domnul Dumnezeul lui i-a dat o lumina la Ierusalim…”(1Imparati15, 4)

Intelegem din acest crampei de istorie sacra ca, daca Dumnezeu ne scoate dintr-un necaz, dintr-o criza sau suferinta, aceasta nu inseamna in mod obligatoriu ca El este cu noi. Sau, mai bine zis, ca noi suntem cu El. Nu inseamna ca suntem in cele mai bune relatii cu cerul, daca suntem binecuvantati. Raportul biblic este fara echivoc: “din pricina lui David” a dat Domnul biruinta si nu “din pricina lui Abia”.

Mantuitorul ne spune ca Tatal ceresc da ploaie si soare si peste cei buni si peste cei rai (Matei 5, 45).

Aceasta nu inseamna ca relatia celor rai cu Dumnezeu este buna. Asadar, nici biruinta imparatului Abia nu dovedeste ca relatiile sale cu Domnul erau dintre cele mai bune. Biblia ne prezinta si alte exemple asemanatoare: cazul imparatului Ahaz- un imparat nelegiuit, dar caruia totusi Domnul ii da o biruinta asemanatoare ( vezi 2 Imparati 16, 1-4 ).

Lasand acum la o parte istoria biblica, sa facem un salt peste timp la noi- biserica timpului sfarsitului. Nu ati observat ca, in disputele dintre crestinii diferitelor confesiuni apare mereu comparatia intre “noi” si “voi “ ? Nu ati observat ca argumentele care sunt aduse de o parte sau alta sunt legate in primul rand de ceremonii, de acte de cult ?

“Noi avem… noi facem…Voi nu aveti… voi nu faceti…”

Si ce e rau in asta ? Identitatea noastra ca biserica nu e legata si de aceste aspecte ceremoniale, de actele de cult pe care le practicam ? Desigur ! Insa acestea nu reprezinta esentialul unei biserici. Este cat se poate de primejdios de a ne stabili identitatea ca biserica bazandu-ne doar pe lucruri exterioare. Caci este posibil sa le avem pe toate acestea si totusi relatiile dintre noi si Dumnezeu sa nu fie dintre cele mai bune.

Dar succesele in lucrarea misionara a bisericii ? Dar organizatia, admirata de cei din afara bisericii ? Dar gradul inalt de educatie din scolile bisericii ? Dar multimea universitatilor, spitalelor si centrelor de educatie sanitara ? Acestea nu sunt un argument suficient de puternic ca Dumnezeu este multumit cu starea noastra spirituala?

Nu, nici acestea nu reprezinta un argument suficient, dupa cum biruinta imparatului Abia nu dovedea ca el era in cele mai bune relatii cu Dumnezeu. Apostolul Pavel le scria filipenilor despre unii care-L predicau pe Christos “din pizma si duh de cearta” ( Filipeni 1,15 ), in timp ce, privind la propria sa lucrare, se temea ca, dupa ce a predicat Evanghelia atator oameni, el insusi sa nu-si piarda rasplata.

Da ! Putem fi schele pentru mantuirea altora , pentru zidirea Bisericii lui Christos. O schela insa nu ramane. Dupa ce si-a incheiat rolul, ea este indepartata. In niciun loc pe paginile Scripturii nu ni se sugereaza indemnul de a fi doar niste schele la zidirea Bisericii, ci “pietre vii” ( 1 Petru 2,5 ) zidite in cladirea spirituala a ei.

Eusebiu de Cezareea, autorul Istoriei Eclesiastice si consilier al lui Constantin cel Mare, descrie atmosfera triumfalista care a caracterizat Conciliul de la Niceea din anul 325 d.Chr. Au participat la acest conciliu episcopi din toata lumea crestina. Multi dintre ei fusesera torturati in anii de persecutie anteriori, inainte ca imparatul Constantin sa dea libertate religiei crestine. Multi dintre ei erau mutilati, fara maini, fara picioare… Cand i-a vazut defiland prin fata garzii imparatului, cand a vazut cum garda imparatulului le da onorul si insusi Constantin cel Mare ii saluta pa acesti episcopi martiri, Eusebiu a exclamat: “am simtit ca Imparatia lui Dumnezeu a coborat pe pamant.”

El nu stia ca, ceea ce simtea ca fiind o mare biruinta a crestinismului, era de fapt inregistrat in cer ca fiind o mare infrangere. Cartea Apocalipsei aseamana aceasta perioada din istoria bisericii crestine cu un cal negru ( Apocalipsa 6,5 ) care si-a pierdut curatia initiala si avand asupra sa insemnele mortii. In sirul celor sapte epistole adresate celor biserici ( Apocalipsa cap. 2 si 3 ), perioada la care se refera Eusebiu din Cezareea este numita Pergam. Stiti ce spune Martorul Credincios despre Pergam ?

“Stiu unde locuiesti: acolo unde este scaunul de domnie al Satanei…Tu ai acolo niste oameni care tin de invatatura lui Balaam… Tot asa si tu ai cativa care, de asemenea, tin invatatura nicolaitilor, pe care Eu o urasc. Pocaieste-te dar . Altfel voi veni la tine curand si ma voi razboi cu ei cu sabia gurii mele.”

Apocalipsa 2, 13-16

Ce diferenta intre perceptia pe care o are omul cu privire la un anumit eveniment si felul in care vede Dumnezeu acelasi lucru !

Biserica Laodiceea- ultima etapa din istoria crestinismului- este mustrata de Dumnezeu pentru atitudinea sa triumfalista si plina de incredere in sine. Ea se lauda: “Sunt bogat, m-am imbogatit si nu duc lipsa de nimic”, nestiind ca cerul o evalueaza dupa alte criterii si o vede intr-o stare deplorabila: “Si nu stii ca esti ticalos, nenorocit, sarac ,orb si gol.” (Apocalipsa 3, 17 ). Si, poate cel mai trist lucru pe care cerul il consata in dreptul acestei ultime biserici este faptul ca Iisus este vazut in afara ei, stand la o usa zavorata pe dinlauntru si asteptand sa I se auda glasul si sa I se deschida. Inainte de a fi prea tarziu…

In anii petrecuti in sanul bisericii, am avut ocazia sa intalnesc o multime de oameni care se legau de formele religiei mai mult decat de esenta ei. Am intalnit oameni care, desi traiau o viata fara principii morale, tineau “cu dintii” la calitatea de membru al bisericii, la “legitimatia de membru”. Nu i-am inteles niciodata si nici nu cred ca am sa-i pot intelege vreodata. Pentru ca mantuirea e o problema de esenta si nu de forme.

Ce i-a folosit imparatului Abia faptul ca se lauda cu o multime de forme religioase pe care le implinea ( si care, de altfel , nu erau deloc condamnabile, dimpotriva ! ) ? Biruinta asupra vrajmasilor ? Nu era meritul lui. Dumnezeu i-a dat acesta biruinta pentru ca voia sa implineasca fagaduintele facute lui David, inantasul sau. Faptul ca se lauda cu implinirea unor forme religioase nu l-a asezat intr-o pozitie favorabila inaintea cerului. Cand Biblia ii face portretul moral, Abia este zugravit ca un om cu o inima impartita, traind o viata pacatoasa, departe de Dumnezeu si de atmosfera cerului.

V-ati imaginat vreodata ca pana si rugaciunea noastra Il poate obosi pe Dumnezeu si ne poate desparti de El? Da, chiar rugaciunea, acest intim mijloc de comunicare cu cerul, poate deveni o forma fara esenta si fara valoare. Este scris:

“Daca cineva isi intoarce urechea ca sa n-asculte Legea, chiar si rugaciunea lui este o scarba.”

Proverbe 28, 9

Vechiul popor Israel se lauda cu o multime de forme religioase. Aveau un sistem ceremonial bogat si plin de semnificatii mesianice; aveau lumina adevaratei zile de odihna, precum si o multime de principii de vietuire sanatoasa si reguli care guvernau relatiile interumane. Cu toate acestea, Dumnezeu ajunge sa rosteasca , prin gura profetului Isaia, cuvinte de o gravitate rar intalnita:

“Nu mai aduceti daruri de mancare nefolositoare, caci Mi-e scarba de tamaie ! Nu vreau luni noi, Sabate si adunari de sarbatoare… Urasc lunile voastre cele noi si praznicele voastre. Mi-au ajuns o povara, nu le mai pot suferi… “ Isaia 1, 13-14

Cata durere razbate din aceste cuvinte ! Este durerea inimii unui Dumnezeu care-Si vede poporul iubit si ales punandu-si nadejdea mantuirii in forme si nu in esenta. Nu formele si ceremoniile erau de vina ! Ele isi aveau locul lor in planul divin si in inchinarea adusa de popor. Dar atunci cand aceste ceremonii luau locul unei vietuiri sfinte, unei ascultari depline de Legea Morala, lui Dumnezeu nu-I ramane altceva decat sa deplanga formalismul rece al omului:“Nu pot sa vad nelegiuirea unita cu sarbatoarea!” ( Isaia 1, 13 up. )

Apostolul Pavel afirma un lucru, care, daca ar fi inteles de crestini, ar fi revolutionar:

“El (Christos ) a fost facut de Dumnezeu pentru noi intelepciune, neprihanire, sfintire si rascumparare.” 1 Corinteni 1,30 up.

Stiti ce inseamna aceasta ? Ca, daca Il avem pe Christos, daca avem esenta vietuirii crestine, avem totul, inclusiv viata vesnica pe care ne-o dorim cu atata ardoare. Dar la fel de adevarat este ca fara El, nu avem nimic. Viata bisericii fara Christos este doar o suita de forme reci, plictisitoare, care ii obosesc nu doar pe oameni, ci pe Insusi Dumnezeu.

Poate ati auzit parabola tramvaiului- o parabola moderna in care am putea sa ne regasim ca individ, dar si ca biserica:

Intr-o statie se afla un tramvai oprit. Usile sunt deschise, conductorul se afla la carma, iar pe o tablita sunt scrise destinatia si traseul. Oamenii urca si se aseaza pe scaune, insa tramvaiul nu porneste… Calatorii incep sa discute, se uita la ceas, apoi iar discuta, asteptand ca sa plece din clipa in clipa. Insa tramvaiul tot nu porneste…

Oamenii se gandesc ca poate conductorul lor nu este bun si cer sa li se dea un altul. Noul conductor- un om cu o experienta impresionanta in domeniu, vine, se aseaza pe scaunul lui, dar tramvaiul tot nu porneste…

La un moment dat, calatorii se gandesc ca, daca tot nu porneste tramvaiul, ar fi bine sa schimbe scaunele, sa puna pe jos o mocheta noua si sa vopseasca tramvaiul pe dinafara. Zis si facut ! Tramvaiul este reinnoit , reconditionat, adaptat noilor cerinte, insa el tot nu porneste…

Unii calatori se gandesc ca tramvaiul lor nu va porni pana ce nu vor fi ocupate toate locurile. Ca urmare, ei coboara din tramvai si se duc pe la colturi de strada , convingandu-i pe oameni sa urce si ei in acelasi tramvai. Unii se lasa convinsi si urca, scaunele se umplu, insa tramvaiul tot nu porneste…

Se mai incearca o solutie, propusa de unii calatori preocupati de situatia neplacuta in care se aflau: coboara si imping tramvaiul o bucata de drum, dar tramvaiul tot nu porneste…

Descurajati, cei mai multi se decid sa coboare si sa se urce intr-un alt tramvai, cand, un trecator se uita la ei, se uita la tramvai si le spune:

“Mai, oameni buni ! Nu vedeti ca tramvaiul vostru nu atinge reteaua de alimentare ?”

Parabola acesta ne face sa zambim, insa pe plan spiritual, poate ca nu suntem prea departe. Oricate ceremonii si ritualuri am inventa in biserica si oricat de confortabile am face locasurile de cult, daca nu suntem conectati la sursa puterii spirituale- Iisus Christos- “tramvaiul” nu va inainta nici macar un pas.

In 1904, un tanar american isi preda viata lui Christos in urma unei evanghelizari conduse de Moody. Pastorul bisericii locale ii da un sfat: “Ia-L pe Iisus cu tine in orice lucru! Roaga-te Lui, citeste despre El, vorbeste despre El, traieste ca El !”

Tanarul era student, iubea viata , era pasionat de masini, de excursii, de baseball…La doi ani dupa convertire, mosteneste o avere de circa 40 milioane de dolari. D-v ce ati fi facut in locul lui ? Poate ca ati fi construit o biserica, un orfelinat… Dar cu restul ce ati fi facut ?

Tanarul acesta da totul pentru lucrarea misionara, fara sa opreasca nici macar un singur dolar. Mama lui se gandeste ca fiul ei nu face bine, ca ar trebui sa-si opreasca macar o mica suma de bani. Tanarul insa da totul, apoi se dedica misiunii in lumea musulmana. Dupa cateva luni insa , tanarul moare de meningita, la Cairo. De abia atunci mama lui intelege ca si un singur cent retinut de fiul ei ar fi fost pierdut.

Ma intreb: eu ce sfat i-as fi dat acestui tanar care iubea viata , daca as fi fost in locul pastorului local ?

Poate ca l-as fi sfatuit sa se lase de baseball, sa renunte la pasiunea lui pentru masini, inlocuind-o cu pasiunea pentru Cuvantul lui Dumnezeu…Poate ca l-as fi sfatuit sa tina Sabatul biblic, sa plateasca zecimea, sa controleze etichetele alimentare mai cu atentie, sa nu intarzie la adunare, sa nu lipseasca de la serviciile divine… Si multe altele…

Acel pastor i-a spus insa un singur lucru- un lucru de esenta: “Ia-L pe Iisus cu tine oriunde!” Si asta a fost destul. Christos a intrat in inima lui si i-a aratat ce are de facut la fiecare pas. Acesta este adevarul de care Satana se teme cel mai mult, caci o biserica in care locuieste Christos este o forta care arunca in aer lumea pacatului si a intunericului.

Lori Balogh

______________________________

03.Chemat sau ales in Biserica Lui Christos

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:32 +0000

3. CHEMAT SAU ALES IN BISERICA LUI CHRISTOS ?

Cuvintele Mantuitorului ne aduc, de obicei, multa mangaiere si speranta. Dar gasim scrise pe paginile Bibliei si cuvinte rostite de Domnul care ne fac sa simtim fiori. Scopul lor nu este acela de a-l descuraja pe bietul om pacatos, ci de a-l trezi la realitate, de a-l face sa inteleaga faptul ca el poarta permanent cu el o “bomba”ce poate exploda oricand, distrugand multe vieti ale celor din jur, impreuna cu a sa.

Un exemplu de astfel de cuvinte care produc fiori il reprezinta finalul unor parabole cunoscute: Pilda lucratorilor viei si Pilda nuntii fiului de imparat.

“Tot asa, cei din urma vor fi cei dintai si cei dintai vor fi cei din urma, pentru ca multi sunt chemati, dar putini sunt alesi.” Matei 20, 16; 22,14

Cateva idei, pe scurt, care se desprind din aceasta afirmatie :

1. Lucrarea mantuirii omului are doua etape: chemarea si alegerea .

2. Nu e suficient sa fii chemat, trebuie sa fii si ales pentru a fi mantuit.

3. Atat chemarea , cat si alegerea, sunt lucrari ale lui Dumnezeu , nu ale omului.

4. Cei mantuiti vor fi putini in comparatie cu cei nemantuiti.

5. Diferenta dintre a fi chemat si a fi ales este diferenta dintre moarte vesnica si viata vesnica.

Cuvintele Mantuitorului aduc o lumina suplimentatra asupra problemei mantuirii, insa va invit, de data aceasta, sa intoarcem reflectorul spre noi insine si sa ne intrebam:

In Biserica lui Christos, sunt doar chemat, sau sunt si ales? ( nu e vorba de alegerea intr-o slujba a bisericii ! ) O intrebare incomoda… Greu de raspuns la ea… Dar, pentru a incerca un raspuns personal, trebuie sa patrundem mai adanc in ceea ce a vrut Mantuitorul sa ne spuna prin aceste cuvinte.

Afirmatia socanta si incomoda a Domnului Iisus poate fi interpretata in doua sensuri:

1. Un sens mai larg: chemarea la mantuire a lumii intregi.

Prin Evanghelie, Dumnezeu face intregii lumi chemarea la mantuire. Caile si mijloacele folosite de Providenta sunt diferite. Iov aminteste despre cateva din aceaste cai: visuri, vedenii, suferinta ( vezi Iov 33, 14-19 ). Apostolul Pavel aminteste de lucrarea profetilor, ca unul din mijloacele folosite de cer pentru a-i chema pe oameni la mantuire ( vezi Evrei 1, 1-3 ). Scripturile sunt si ele un mijloc folosit in acest sens. Noul Testament adauga, ca mijloc de chemare la mantuire predicarea. In zilele noastre, chemarea la mantuire poate folosi cele mai noi tehnologii: televiziunea, radioul, internetul, satelitul, telefonia mobila etc.

“Plasa” Evangheliei e aruncata peste intreaga lume, insa putine suflete se lasa prinse in ea. Cei mai multi se lasa prinsi in alte “plase”: placeri trecatoare, traditii, necredinta…Cat de des nu auzim afirmatii ca aceasta: “Eu nu-mi schimb credinta stramoseasca, chiar de-ar fi sa mor.” Nu este aceasta o “plasa” in care oamenii se lasa prinsi de bunavoie ? Am auzit cu urechile mele pe o localnica dintr-un sat in care ma aflam, spunand: “Daca fiica mea s-ar marita cu un pocait, mai bine as vede-o moarta !”

Tatal ceresc foloseste orice mijloc de a-i chema pe oameni la mantuire, dar cati raspund ? Putini. Mult prea putini…Chemati sunt toti oamenii, insa alesi sunt doar cei cativa care raspund chemarii.

Cand luam in discutie acest prim sens al termenului “chemat” , rasuflam usurati si gandim: “Ce bine de noi ! Chiar daca cei mai multi au intors spatele mantuirii, noi am raspuns pozitiv. Noi suntem Biserica Lui, noi suntem alesii Lui.”

Daca este cineva care gandeste astfel, e vai de el ! Astfel de ganduri sunt laodiceene si vredice de a fi mustrate. “Sunt bogat, m-am imbogatit si nu duc lipsa de nimic ( sunt ales ! ) si nu stii ca esti ticalos, nenorocit, sarac , orb si gol ( si nu stii ca esti doar chemat ! ).” ( Apocalipsa 3, 17 )

2. Un sens mai restrans: chemarea la intrarea in Biserica lui Christos prin botez. In acest caz, alegerea este lucrarea speciala pe care o va face Dumnezeu la sfarsitul judecatii de cercetare, cand el va spune:

“Cine este nedrept sa fie nedrept si mai departe; cine este intinat, sa se intineze si mai departe; cine este fara prihana, sa traiasca si mai departe fara prihana; cine este sfant, sa se sfinteasca si mai departe.” Apocalipsa 22,11

Referindu-se la aceasta lucrare finala, profetul Maleahi adauga:

“Si veti vedea din nou atunci deosebirea intre cel neprihanit si cel rau, intre cel ce-I slujeste lui Dumnezeu si cel ce nu-I slujeste.” Maleahi 3,18

Potrivit acestui al doilea sens, toti membrii bisericii sunt chemati, dar cati dintre ei vor fi alesi ? Cati vor primi pasaportul cu viza , nu pentru spatiul Schengen, ci pentru spatiul cosmic-intregul univers creat? Intelegem de aici ca Biserica are un rol deosebit- acela de a ne pregati pe noi cei chemati la mantuire sa devenim cei alesi pentru mantuire.

Ne-am obisnuit cu metafora : Biserica este un spital, sau Biserica este un atelier, in care intram pentru a fi vindecati si slefuiti in caracter. Biserica are insa si un rol de carantina, in care ne curatim, ne decontaminam de germenii pacatului, inainte de a putea intra in societatea curata a fiintelor ceresti.

In anul 1969 se incheia misiunea lui Apollo 11, prin amerizarea modulului lunar in apele Oceanului Pacific. Cei trei astronauti, printre care se afla si Neil Armstrong-primul om care a pasit pe Luna-au fost imediat spalati cu dezinfectant si tinuti in carantina vreme de 17 zile, la bordul unui vas american sub stricta supraveghere. De ce? Pentru a se verifica daca nu au fost cumva contaminati cu vreo posibila bacterie in timpul calatoriei lor lunare. Doar dupa ce s-a constatat ca nu erau contaminati, li s-a permis sa ia legatura cu familiile lor.

Daca acestor cosmonauti li s-a facut o atat de stricta inspectie exterioara inainte de a putea veni in legatura cu cei din jur, oare cei alesi sa mosteneasca Imparatia slavei lui Dumnezeu nu trebuie sa fie si ei supusi la o examinare interioara, a caracterului, cu mult mai atenta ? In Imparatia cerurilor nu ni se va permite sa ducem cu noi niciun microb al pacatului, caci el ar putea pune in pericol armonia si fericirea intregului univers.

In Biserica lui Christos intram contaminati de de tot felul de “tulpini”ale germenilor pacatului. Unii suntem contaminati de gemenele minciunii, altii-al necinstei, al egoismului, al mandriei… Purtatorii de astfel de germeni nu pot intra in atmosfera cerului, caci este scris:

“Nimic intinat nu va intra in ea ( Noul Ierusalim ceresc ), nimeni care traieste in spurcaciune si in minciuna, ci numai cei scrisi ( alesi ! ) in cartea vietii Mielului.” Apocalipsa 21,27

Decontaminarea de germenele pacatului–iata unul din rolurile esentiale ale Bisericii. Intelegem de ce eliberarea de pacat nu se poate face daca alegem sa stam izolati de Biserica. In acest proces de decontaminare, de curatire a caracterului, exista trei etape:

1. Dumnezeu ne elibereaza de vinovatia pacatului.

Aceasta prima etapa este atat de bine zugravita de psalmistul David in Psalmul 32- psalmul pocaintei lui: “Si Tu ai iertat vina pacatului meu.” ( Psalmul 32, 3-5). Este lucarea cea mai rapida. Cateodata are loc intr-o singura clipa. Te rogi pentru iertare si te ridici un om iertat si fericit. Aceasta nu inseamna insa vindecare completa. Germenii pacatului sunt inca in fiinta noastra si teribila boala a pacatului poate recidiva. Suntem purtatorii germenilor celor mai teribile pacate, fara sa ne dam seama macar. In cel mai bland om se poate ascunde un criminal; in cel mai cuminte om- un posibil desfranat; in cel mai sincer- un posibil tradator.

Cine L-a tradat pe Mantuitorul? Cel care se credea imun fata de tradare. Cu putine ore inainte, Petru afirma plin de incredere in sine: “Chiar daca ar trebui sa mor cu Tine, tot nu ma voi lepada de Tine.”

(Matei 26, 35 ). Nu era Petru destul de sincer ? Desigur ! Dar el nu stia ca este contaminat cu germenele tradarii. El credea ca trecuse de faza chemarii, el se credea deja ales…

Cum a putut David sa comita pacate atat de teribile, el, omul care-L iubea pe Dumnezeu cum putini oameni L-au iubit vreodata? David- tanarul cu par balai care se lupta cu leul si cu ursul si era invingator-nu stia ca poarta in el germenele pacatului desfraului si crimei. A stiut sa biruie fiarele campului, dar fiara din sine insusi nu a putut-o birui. Cand David si-a dat seama ca poarta cu el o bomba cu efect intarziat si ca el, chiar imparat fiind , era inainte de orice un biet om pacatos, a scris frumosii psalmi ai pocaintei 32 si 51.

2. Dumnezeu ne elibereaza de puterea pacatului..

Asa dupa cum in medicina se folosesc vaccinuri pentru a neutraliza germenii activi ai bolii, la fel Marele Medic ne pune la dispozitie un “vaccine” special pentru germenele pacatului-Duhul Sfant. Fara lucrarea Lui, intreaga viata am ramanea niste pacatosi cronici: iertati, dar inca bolanavi si purtatori de virus, oricand putand fi o sursa de contaminare pentru cei din jur.

Si, pentru ca in Imparatia lui Dumnezeu sa nu poata intra nimic intinat, urmeaza si a treia etapa in procesul decontaminarii:

3. Dumnezeu ne va elibera de prezenta pacatului.

De ce e necesara si acesta lucrare ? Raspunsul il avem de la Pavel:

“Ce spun eu, fratilor, este ca nu poate carnea si sangele sa mosteneasca Imparatia lui Dumnezeu si ca putrezirea nu poate mosteni neputrezirea…Caci trebuie ca trupul acesta supus putrezirii sa se imbrace in neputrezire si trupul acesta muritor sa se imbrace in nemurire…” 1 Corinteni 15, 50.53

Lucrarea acesta nu poate avea loc acum, ci la revenirea lui Christos. Este o lucrare atat de complexa, incat numai Creatorul o poate face. Este lucrarea Recreatiunii. Pacatul a patruns in fiinta noastra pana in cele mai intime resorturi , pana la nivelul codului genetic si al reactiilor chimice. De aceea doar mana Creatorului poate opera astfel incat sa fie inlaturate si ultimele urme ale pacatului. Doar atunci putem fi siguri ca lucrarea mantuirii va fi pe deplin realizata.

Istoria biblica este plina de exemple de oameni care s-au oprit la jumatatea drumului, multumindu-se doar cu statutul de chemat la mantuire si crezand ca acest statut este totul. Desi Dumnezeu a avut un plan maret cu fiecare, ei n-au continuat sa urmeze toate etapele mantuirii. Si, desi au fost chemati si au raspuns chemarii, acesti oameni au esuat.

Poporul evreu, chemat din Egipt ca sa fie “lumina neamurilor” ( vezi Isaia 42, 6; 49, 6 ), nu si-a inteles misiunea. El a ramas doar un popor “chemat”, care, in loc sa fie “ales”, a fost lepadat.

Iuda, cel mai capabil dintre ucenicii Domnului, spre care toti priveau cu respect, a fost chemat la o lucrare speciala. Timp de trei ani si jumatate a ramas doar la stadiul de “chemat”, fara sa avanseze la cel de “ales”. Si Iuda a fost lepadat…

Saul, primul imparat al lui Israel, a fost “chemat” de Dumnzeu la o slujire inalta, insa, pentru ca nu a ramas la modestia de la inceput, a ramas doar “chemat”, fara sa fie si “ales”. Exemplul vietii lui Saul ne demonstreaza ce se poate intampla cu un om , initial smerit, sincer si viteaz, dar care nu-I ingaduie lui Dumnezeu sa-l decontamineze de boala pacatului si sa-l scape de “bomba” pe care o purta in interiorul fiintei lui. Acest om ,alta data umil si credincios, ajunge sa indrepte sulita ucigatoare impotriva celui mai viteaz si credincios slujitior al sau-tanarul David, pentru ca mai tarziu, sa ajunga sa ucida o intrega cetate preoteasca de oameni nevinovati.

Fiara ascunsa in noi este mai de temut decat orice alta fiara !

De ce vor fi asa de putini alesi ? Asa a hotarat Dumnezeu ? Este El prea exigent ? Nicidecum !

Biblia aduce suficiente dovezi ca “Dumnezeu vrea ca toti sa vina la pocainta” ( 2 Petru 3, 9 ). Profetul Ezechiel ne asigura:

“Doresc Eu moartea pacatosului ? zice Domnul. Nu doresc Eu mai degraba ca el sa se intoarca de pe caile lui si sa traiasca ?” Ezechiel 18, 23

Nu Dumnezeu e responsabil pentru numarul mic de oameni alesi. Nu e o predestinatie, nu e vorba de un numar dinainte fixat.. Mantuirea nu e o loterie in care doar cativa, mai norocosi, castiga. Sansa mantuirii este egala pentru toti, insa , din nefericire, multi din cei chemati se opresc la jumatatea drumului.

Biserica lui Christos este unul din mijloacele binecuvantate lasate de cer pantru ca statutul nostru de chemat la mantuire sa se transforme in cel de ales la mantuire. In acesta Biserica, am venit fiecare cu bolile noastre sufletesti, cu “tulpinile” proprii ale pacatului. Am raspuns chemarii, dar ne-am lasat curatiti de Duhul lui Dumnezeu ? Ne simtim eliberati de vina pacatului ? Simtim ca Duhul Sfant lucreaza in noi, eliberandu-ne si de puterea pacatului? Tanjim dupa momentul in care vom fi eliberati si de prezenta lui ?

Tu, care citesti aceste cateva randuri modeste, esti doar chemat sau ai siguranta ca esti si ales ?

A fi chemat inseamna a intra in Imparatia harului lui Christos. A fi ales inseamna a intra in Imparatia slavei Lui. Prima etapa este necesara, dar nu si suficienta. Mantuirea deplina o vor gusta doar cei care strabat drumul mantuirii pana la capat. Alaturi de Domnul …In Biserica Sa…

“De aceea, fratilor, cautati cu atat mai mult sa va intariti chemarea si alegerea voastra, caci, daca faceti lucrul acesta, nu veti aluneca niciodata. In adevar, in chipul acesta vi se va da din belsug intrare in Imparatia vesnica a Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Christos.” 2 Petru 1, 10-11

Lori Balogh

______________________________

02.Biserica Adevarata

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:32 +0000

2. BISERICA ADEVARATA

Se povesteste despre un calator care strabatea desertul sub arsita necrutatoare a soarelui ca era in cautarea unei oaze de umbra si verdeata, in care, pentru catava vreme, sa-si traga sufletul si sa se invioreze cu putina apa de izvor. Inainte de a porni in calatoria sa, omul se documentase temeinic si era sigur ca oaza mult dorita se gasea intr-o anumita directie.

La un moment dat, calatorul zareste de departe siluetele catorva palmieri si verdele odihnitor al oazei mult dorite. Dar. in loc sa se bucure si sa mareasca pasul in acea directie, el isi zice: “Nu! Aceasta nu poate fi oaza de pe harta, e doar “Fata Morgana”, o iluzie. Trebuie sa schimb directia.” Si omul si-a schimbat directia…

Peste cateva zile, trupul lui mort este gasit de cativa beduini. Fusese atat de aproape de oaza si totusi a ratat tinta. Urmele pasilor sai in nisip aratau ca el, in loc sa mearga inainte, s-a indreptat in sensul opus tintei dorite. Ceea ce i se parea a fi doar o iluzie era de fapt realitate, iar drumul de care era sigur ca il va duce la tinta, era de fapt o iluzie…

In viata, adesea ni se intampla lucruri asemanatoare. Dumnezeu S-a ingrijit ca in pustiul acestei vieti trecatoare sa putem gasi suficiente oaze de liniste si odihna. Aici, in aceste zone delimitate din timp sau spatiu, putem gasi resurse invioratoare care ne vor ajuta sa strabatem pana la capat drumul vietii.

Care sunt cateva din aceste “oaze” de liniste si de odihna pe care Tatal ceresc ni le pune la dispozitie ?

1.Sabatul- o “oaza” in desertul timpului. Chiar semantica cuvantului este legata de ideea de odihna ( vezi Enciclopedia iudaismului ). Dumnezeu a randuit omului ca, dupa sase zile de truda si calatorie prin desertul fierbinte al vietii, ziua a saptea sa fie o oaza de odihna si inviorare. Chiar daca am reduce ideea de “ sabat” doar la odihna fizica, tot am constata cat de binevenit este el in conditiile unei vieti din ce in ce mai stresante si trepidante.

Ce sa mai spunem de dimensiunea spirituala a sabatului ? Oare cum ar arata viata nostra spirituala fara sabat ? Fara acele binecuvantari speciale pe care Creatorul le-a pregatit pentru noi in aceasta zi ?

Sabatul biblic este intr-adevar o oaza de inviorare si de binecuvantari ceresti, dar cati crestini nu il privesc ca pe o iluzie ? Ca pe o Fata Morgana ? Si, in loc sa-si indrepte pasii dupa “hartile” Bibliei, care i-ar conduce inevitabil spre adevarul despre “sabat”, intorc spatele unei sanse de a fi binecuvantati, atat in viata aceasta, cat si in vesnicie.

2. Biblia-Cuvantul lui Dumnezeu- prin fagaduintele pretioase pe care le contine, aduce atata

pace , siguranta si incredere in sufletele noastre obosite de calatoria vietii.Toate cartile din lume, luate la un loc, nu pot aduce in sufletul tulburat si ravasit al omului atata lumina si speranta cat poate aduce Scriptura.

Biblia este cu adevarat o oaza de lumina si adevar pentru sufletul insetat, insa cati o iau in serios ? Cati nu ii intorc spatele, cautand adevarul si mantuirea in alta directie ?

3. Rugaciunea- dialogul om – Dumnezeu- este o oaza in care atatea suflete isi gasesc linistea si refugiul din calea vicisitudinilor vietii. Cati crestini insa au fata indreptata spre aceasta “usa deschisa in cer” pentru noi ?

“Rugaciunea? E o simpla autosugestie, o iluzie.”- afirma multi si ii intorc spatele. Ne mai miram ca pustiul acestei vieti e plin de epave umane ? De oameni care pier fara sa gaseasca vreodata sensul existentei, fara sa-L gaseasca pe Dumnezeu ?

4. Speranta mantuirii este si ea o oaza de liniste interioara oferita oricarui suflet care se naste in pustiul vietii. Cand tot ce e in jurul nostru se strica, rugineste, putrezeste si piere, cand constatam ca noi insine ne trecem, ce bine face sufletelor noastre sa stim ca exista o oaza a mantuirii !

Dar cati oameni o cauta ? “Hai sa bem si sa mancam, caci maine vom muri”- aceasta pare sa fie filozofia de viata a celor mai multi. Pustiul vietii este insa plin de ramasitele atator existente omenesti care I-au intors spatele lui Dumnezeu si mantuirii pe care ar fi dorit sa le-o ofere.

5. Dar mai exista o “oaza” lasata de Tatal ceresc pentru binele si inviorarea sufletelor obosite de lupta cu ispita, cu pacatul si cu raul din launtrul sau din afara noastra- este Biserica.

Chiar nedesavarsita cum este, chiar plina de probleme uneori, Biserica este o mare binecuvantare pentru sufletul omenesc. Probabil de aceea se ruga un batran credincios, plin de recunostinta la adresa lui Dumnezeu: “ Doamne, Iti multumesc pentru biserica.”

Traind cu totii intr-o lume egoista si rece, ce bine face sufletelor noastre sa simtim caldura iubirii fratesti! Ce inviorator este simtamantul ca nu esti singur si ai langa tine semeni care simt cu tine si la bine si la rau !

Legat de acesta “oaza” de caldura sufleteasca pe care a randuit-o Dumnezeu, se ridica insa o multime de intrebari:

- In lume exista numeroase biserici de tot felul. Unele sunt doar niste SRL-uri care vand iluzii desarte. Cum pot ajunge la adevarata”oaza” sadita de Dumnezeu in desertul acestei lumi ?

- Daca as fi la o rascruce din viata si ar trebui sa aleg, care biserica as alege-o ?

– Dupa ce criterii ar trebui sa ma ghidez in alegerea mea ?

– Carei colectivitati ar trebui sa apartin, pentru ca sa am siguranta ca fac parte din poporul lui Dumnezeu ?

– Carei marturisiri de credinta ar trebui sa ma atasez ?

Spunea poetul: “Atatea lucruri trec si vin,

‘Naintea carui sa ma-nchin?

Atatea lucruri vin si trec,

‘Naintea carui sa ma plec ?”

Intrebarile sunt pe deplin justificate. Sufletul care cauta adevarul se afla in fata unei multimi de oferte atragatoare, unele prezentand o cale mai usoara, altele – o cale mai ingusta, mai plina de restrictii. Alegerea nu este usoara…

Un prim aspect ce trebuie lamurit este urmatorul: Exista mai multe cai ale mantuirii sau doar una singura ? Exista mai multe biserici adevarate, sau doar una singura ?

Se aud tot mai multe glasuri in lumea religioasa care apeleaza la dictonul : “Toate drumurile duc la Roma” sau “Toate potecile duc spre varful muntelui.” Ideea e placuta urechilor si devine din ce in ce mai atragatoare, insa nu are niciun temei biblic. In problema atat de serioasa a mantuirii, intelepciunea omeneasca cu multimea aforismelor si maximelor ei nu are nicio valoare. Daca dorin sa aflam un raspuns competent la intrebarile cautarilor umane, atunci nu avem alta cale decat sa ne intoarcem spre Biblie- Cuvantul lui Dumnezeu.

Cand deschidem Scripturile, avand in suflet dorinta sincera de a afla adevarul, suntem intampinati de cateva avertismente solemne. Nu sunt placute, dar ne sunt deosebit de utile, caci ne pot feri de multe capcane primejdioase.

-“Multe cai pot parea bune omului, dar la urma se vad ca duc la moarte.” Proverbe 14, 12

Va fi o mare tragedie traita de acei crestini care au avut convingerea ca merg pe calea cea buna spre cer, care au fost convinsi ca fac parte din biserica adevarata, dar care vor constata la sfarsit ca nu este mantuire pentru ei.

-“Nu orisicine Imi zice: “Doamne, Doamne !”va intra in Imparatia cerurilor, ci cel ce face voia Tatalui Meu care este in ceruri.” Matei 7, 21

Se afla aici, in aceste cuvinte pline de autoritate ale Mantuitorului, un tablou trist al milioanelor de crestini care vor batea la portile Imparatiei ceresti, dar care vor fi respinsi. Au crezut ca sunt pe calea cea buna, dar tarziu, mult prea tarziu, vor trebui sa constate ca intreaga lor viata au umblat dupa o Fata Morgana.

Cunoastem experienta fiului risipitor din parabola Mantuitorului ( vezi Luca 15, 11-32 ). Ma intreb si va intreb: cand acest fiu risipitor, venindu-si in fire, s-a hotarat sa se intoarca acasa, avea el mai multe cai de intoarcere, sau doar una singura?

Daca ar fi sa teoretizam, am putea argumenta ca el avea mai multe cai de intoarcere: putea face un ocol pe la prietenii sai de petrecere, pe la desfranatele care i-au mancat averea, putea face un ocol in timp, amanand momentul intoarcerii etc. Daca ar fi ales o cale ocolitoare, ar mai fi ajuns vreodata in casa parinteasca ? Ma indoiesc de lucrul acesta. Intentiile lui bune ar fi fost intampinate de o multime de piedici puse de cel rau, care ar fi facut ca viata, atat cat i-a mai ramas intreaga, sa i se scurga printre degete, fara sa ajunga nicodata inapoi la tatal sau. Sansa salvarii sale a constat in alegerea cea buna pe care a facut-o:

“Ma voi scula si ma voi duce la tatal meu” ( Luca 15, 18 ) Aceata a fost sansa lui: a ales, dintre multele posibilitati si cai de intoarcere, pe aceea care mergea direct, fara ocolisuri, spre casa parinteasca.

In privinta mantuirii, Biblia este cat se poate de clara si categorica:

– Nu exista mai multe cai, ci o singura Cale.

“Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevarul si Viata. Nimeni nu vine la Tatal decat prin Mine.”

Ioan 14,6

– Nu exista mai multe biserici adevarate, ci o singura Biserica.

“Este un singur trup, un singur Duh, dupa cum si voi ati fost chemati la o singura nadejde a chemarii voastre. Este un singur Domn, o singura credinta, un singur botez. Este un singur Dumnezeu si Tata la tuturor, care este mai presus de toti, care lucreaza prin toti si care este in toti.” Efeseni 4, 4-6

“Intrati pe poarta cea stramta. caci larga este poarta, lata este calea care duce la pierzare si multi sunt cei ce intra pe ea. Dar stramta este poarta, ingusta este calea care duce la viata si putini sunt cei ce o afla. “ Matei 7, 13-14

Nu este grau de observat ca Mantuitorul vorbeste de o singura cale spre mantuire- calea cea ingusta. Asadar, daca exista un singur Dumnezeu adevarat si neschimbator, daca exista o singura

Lege vesnica dupa care va fi judecat orice om si, daca exista o singura solutie pentru iertarea pacatelor noastre, concluzia evidenta este ca nu poate exista decat o singura cale a mantuirii randuita de Dumnezeu. Si drept consecinta- nu este decat o singura Biserica ce este depozitarul adevarului intreg al Mantuirii- Biserica lui Christos.

Revin la intrebarea de la inceput: daca as fi la rascruce si as cauta singura cale a mantuirii, carei biserici ar trebui sa apartin ? Va propun cateva raspunsuri- unele poate vor susprinde !– care vor contine cateva criterii prin care putem deosebi adevarata Biserica a lui Christos de numeroasele ei surogate.

1. Daca astazi ar trebui sa aleg o biserica in care sa aflu calea mantuirii, as alege acea biserica in care sunt si oameni buni si oameni rai. Si oameni in prejma carora ma simt bine si langa care as dori sa petrec vesnicia, dar si oameni greu de suportat, dificili, cu care nu pot avea o partasie desavarsita.

Va surprinde aceasta afirmatie ? Nu ar trebui ca in Biserica lui Christos sa fie numai sfinti ?

Desigur ! Cuvantul lui Dumnezeu insa ne descopera ca in Biserica vor exista, pana la sfarsitul istoriei pacatului, doua categorii de oameni: buni si rai. Mantuitorul ne-a lasat mai multe pilde in care inatareste acest adevar incomod: Pilda neghinei ( Matei 13, 24-30 ), Pilda navodului ( Matei 13, 47-52 ), Pilda celor zece fecioare ( Matei 25, 1- 13 ), etc.

“Atat Pilda neghinei cat si cea a navodului ne invata in mod clar ca nu va fi niciun timp in care toti cei rai se vor intoarce la Dumnezeu. Graul si neghina vor creste impreuna pana la timpul secerisului…Lumea nu are niciun drept sa se indoiasca de adevarul crestinismului pentru faptul ca in Biserica sunt si membrii nedemni si nici crestinii n-ar trebui sa se descurajeze din cauza acestor asa-zisi frati…Mantuitorul a spus ca fratii nesinceri si falsi se vor gasi intotdeauna in Biserica pana la sfarsit.”

E.G.White, Parabolele Domnului, pag. 50 si 52

Asadar, daca as fi la rascruce de drumuri, as alege acea biserica-spital, in care unii accepta tratamentul prescris de Marele Medic –Iisus si se vor vindeca, iar altii nu-l accepta si se vor pierde.

2. Daca astazi ar trebui sa aleg o biserica in care sa aflu calea mantuirii, as alege o biserica ce Il asteapta pe Domnul sa revina, care e atenta la orice semn al revenirii Sale, dar care doarme cu candela in mana.

Pilda celor zece fecioare confirma acest criteriu. Nu as alege o biserica treaza, plina de elan , in care se petrec mereu lucruri nemaiauzite, ci o biserica amortita, adormita in astepatrea ei dupa intalnirea cu Mantuitorul ei. De ce as face o astfel de alegere ? Pentru ca, dupa cele descoperite de Insusi Domnul, aceasta biserica este cea care se va trezi la timpul cuvenit, intampinandu-L pe Domnul revenit in slava. Biserica lui Christos este un urias care doarme. Dar cand ea se va trezi, plina de Duhul Sfant, va uimi lumea cu forta ei.

3. Daca astazi ar trebui sa aleg o biserica in care sa aflu calea mantuirii, as alege acea biserica cu spirit laodiceean, care sa corespunda descrierii din Apocalipsa 3, 14-21: o biserica care nu e nici rece, dar nici in clocot, o biserica ce se crede bogata spiritual, dar care e saraca, goala, plina de lipsuri.

De ce as face o asemenea alegere ? Pentru ca aceasta Biserica, plina de slabiciuni si defecte ( nu datorita organizarii sau doctrinei predicate de ea, ci datorita membrilor ei ! ) va fi Biserica biruitoare , careia Mantuitorul ii face cea mai frumoasa fagaduinta de pe paginile Scripturii:

“Celui ce va birui ( care va depasi starea de laodiceean incropit !) ii voi da sa sada cu Mine pe scaunul Meu de domnie, dupa cum si Eu am biruit si am sezut cu Tatal Meu pe scaunul Lui de domnie.”

Apocalipsa 3, 21

4. Daca astazi ar trebui sa aleg o biserica in care sa aflu calea mantuirii, as alege o biserica ce nu impresioneaza prin fastul ceremoniilor, bogatia catedralelor si numarul mare al membrilor ei, ci acea Biserica despre care Mantuitorul a spus: “Nu te teme, turma mica, pentru ca Tatal va da cu placere Imparatia.” ( Luca 12, 32 )

O Biserica umila, mica la numar, dar bogata in adevarul biblic, in care se implineste fagaduinta lui Christos ca acolo unde sunt adunati doi sau trei in Numele lui va fi si El in mijlocul lor ( Matei 18, 20 ).

5. Daca astazi ar trebui sa aleg o biserica in care sa aflu calea mantuirii, as alege acea Biserica ce, prin invatatura pe care o traieste si o predica, nu merge pe calea cea larga a compromisului cu lumea si pacatul, ci pe calea ingusta a ascultarii totale de voia lui Dumnezeu, exprimata in Legea Sa.

Cartea Apocalipsei, vorbind despre Biserica timpului sfarsitului, o descrie in cateva cuvinte clare, greu de rastalmacit de cei cu rea-vointa:

“Si balaurul ( Satana, vezi Apocalipsa 12,9 ) maniat pe femeie ( simbolul bisericii ), s-a dus sa faca razboi cu ramasita semintei ei ( biserica din timpul sfarsitului ) care pazesc poruncile lui Dumnezeu si tin marturia lui Iisus Christos.” Apocalipsa 12, 17

6. Daca astazi ar trebui sa aleg o biserica in care sa aflu calea mantuirii, as alege o Biserica nepopulara, care sa nu fie laudata de oameni pentru slava ei, o Biserica hulita, dispretuita si prigonita de –a lungul timpului de oamenii stapaniti de spiritul celui rau. O biserica impotriva careia stapanii acestei lumi vor face, in viitorul apropiat, planuri de nimicire.

Domnul Iisus ne-a atras atentia ca Biserica Sa va fi privita cu ura si ostilitate de majoritatea lumii.
“Iata, Eu va trimit ca pe niste oi in mijlocul lupilor. Fiti intelepti ca serpii si fara rautate ca porumbeii. Paziti-va de oameni , caci va vor da in judecata soboarelor si va vor bate in sinagogile lor…”

Matei 10, 16-17

Vorbind despre atitudinea lumii fata de adevaratul crestinism, apostolul Pavel ne-a lasat un avertisment, pentru ca nimeni sa nu fie surprins:

”In Imparatia lui Dumnezeu trebuie sa intram prin multe necazuri…”( Faptele apostolilor 14, 22)

“De altfel, toti cei ce voiesc sa traiasca cu evlavie in Christos Iisus vor fi prigoniti.”(2Timotei 3,12)

7.Si, in sfarsit, daca astazi ar trebui sa aleg o biserica in care sa aflu calea mantuirii, as alege acea Biserica ce corespunde in intregime descrierii din Apocalipsa 14, 12:

“Aici este rabdarea sfintilor care pazesc poruncile lui Dumnezeu si credinta lui Iisus.”

As alege acea Biserica ce pazeste nu doar opt sau noua, ci toate cele zece porunci ale Legii de neschimbat a lui Dumnezeu. Inclusiv porunca a patra- cea care ne indreapta spre Sabat –marele si vesnicul memorial al Creatiunii. As alege acea biserica ce se lupta sa dreaga sparturile facute in Legea lui Dumnezeu si care are ca model de viata nu oameni, nu sfinti sau fete bisericesti, ci pe Insusi Domnul Christos- Modelul nostru desavarsit.

Si acum sa facem suma tuturor criteriilor de identificare a adevaratei Biserici: o biserica mica la numar ( “turma mica “), nepopulara, dispretuita, prigonita de-a lungul istoriei; o biserica alcatuita din grau si neghina, din buni si rai; o biserica ce pazeste toate poruncile lui Dumnezeu si care are credinta lui Iisus; o biserica mustrata de Dumnezeu , adormita in asteptarea revenirii Domnului, slaba si plina de defecte, dar careia Christos ii promite biruinta si mantuire

Dar, nu este o nebunie sa alegi o biserica dispretuita si prigonita de lupii acestei lumi, mustrata de Insusi Mantuitorul si zugravita in culori nu tocmai placute pe paginile Scripturii ?

Nu! Nu este o nebunie ! Aceasta este Biserica luptatoare, care in curand va deveni, prin puterea harului divin, Biserica biruitoare ce va mosteni fagaduintele lui Dumnezeu.

“Pe acesta Piatra voi zidi Biserica Mea si portile locuintei mortilor nu o vor birui.” Aceasta este fagaduinta Mantuitorului pentru Biserica Sa.

Aceia dintre noi care am gasit acesta Biserica, sa ramanem statornici in “credinta data sfintilor odata pentru totdeauna”( Iuda 3 up. ) si sa lucram la zidirea ei. Nu este o lucrare mai inalta decat aceasta..

Iar aceia dintre noi care nu am gasit-o inca, sa o cautam cu toata seriozitatea si sinceritatea! Ceasul profetic arata ca ultimele clipe de har se scurg iremediabil spre vesnicie si ziua revenirii Mirelui ceresc este la usa.

Lori Balogh

______________________________

01.Mai e nevoie de Biserica?

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:32 +0000

1. MAI E NEVOIE DE BISERICA ?

Intr-o anumita ocazie, Mantuitorul a pus o intrebare retorica:

“Dar cand va veni Fiul Omului, va gasi El credinta pe pamant?” Luca 18, 8 up.

Un gand ce ne pune pe ganduri! De ce o astfel de intrebare, cand vedem pretutindeni in jurul nostru atata “credinta”?

Incepand cu evolutionistul care crede in teoria lui, continuind cu ateul care crede in necredinta lui si sfarsind cu credinciosul de rand care crede in dumnezeul lui, cu totii avem o credinta. Planeta intreaga este inconjurata de o atmosfera de credinta. Probabil ca a avut dreptate scriitorul si omul politic francez al secolului al 20-lea, Andre Malraux, atunci cand a afirmat ca “secolul al 21-lea va fi religios, sau nu va fi deloc”.

Si totusi, Mantuitorul vorbeste aici nu de cantitatea, ci de calitatea credintei pe care o va gasi la revenirea Sa. Nu este deloc greu sa observi ca unii oameni au atata credinta incat sunt siguri ca vor ajunge in cer, in timp ce, aceiasi oameni nu au nici macar atata credinta ca sa ajunga pana la biserica din coltul strazii. Acesta este paradoxul secolului nostru! Mult, si totusi atat de putin!

Mi-am propus pentru aceasta ocazie sa ma opresc asupra catorva motive pentru care un om, care Il cauta cu sinceritate pe Dumnezeu si care doreste mantuirea, trebuie sa mearga la biserica, chiar in secolul internetului. Poate ca aceasta abordare a subiectului va parea unora prea conservatoare, prea demodata pentru generatia care petrece mult mai mult timp in fata calculatorului decat in fata unei carti. Cu toate acestea, va asigur ca cel ce scrie aceste ganduri este unul care sta destul de mult timp in fata calculatorului. Nu insa atat de mult incat sa neglijeze alte valori pe care ni le-a oferit Dumnezeu in aceasta viata.

Dar, pentru a intelege motivele pentru care un credincios al secolului al 21-lea are nevoie inca de biserica, , trebuie mai intai sa intelegem ce este biserica si care este rolul ei in procesul mantuirii omului.

Asadar, ce este biserica? S-ar putea ca raspunsurile la aceasta intrebare sa-i nemultumeasca pe unii. Aceasta nu schimba insa cu nimic fondul problemei.

1. Biserica este un SPITAL. Nu un simplu cabinet de consultatii; nici o simpla sala de tratamente. Ci un spital, cu toata complexitatea pe care o presupune acesta. Este un spital de urgenta, dar si unul in care se trateaza bolnavii cronici.

Boala de care se ocupa? “Specialitatea casei”este boala pacatului, cu miile de simptome si forme de manifestare

Cladirea spitalului nu vindeca pe nimeni, chiar daca se sta o vreme in ea. Nici pacientii nu se pot vindeca unii pe altii. Nici asistentii medicali nu prescriu tratamente; rolul lor este altul. Vindecarea atat de mult dorita poate veni doar in urma unui tratament prescris de medic, si urmat cu constiinciozitate de pacient.

Daca ne gandim la biserica, lucrurile stau la fel. Simpla prezenta intre zidurile bisericii nu va aduce niciunui om vindecarea de teribila boala a pacatului. Nici membrii bisericii nu pot vindeca pe cineva; nici slujbasii bisericii. Rolul lor este altul. Vindecarea poate veni doar de la Acela care este Marele Medic, singurul care cunoaste tainele bolii pacatului si care poate oferi tratamentul optim.

Acum se naste o intrebare: Poate un om sa fie vindecat daca, odata diagnosticata boala si stabilit tratamentul, el refuza sa ramana in spital si sa urmeze tratamentul prescris de medic?

Din nefericire, am avut ocazia sa vad personal astfel de cazuri. Fiind internat pentru mai multa vreme in spital, am vazut cu uimire pacienti care aruncau medicamentele prescrise de medic la toaleta, in timp ce altii sareau gardul pentru a se duce in “cutreierarea pamantului.”In toate aceste cazuri vindecarea nu a mai venit niciodata. Iata motivul pentru care spitalele sunt prevazute si cu morga!

Ce ati spune despre un bolnav de hepatita epidemica, scarlatina, ulcer perforat sau dizenterie care, in loc sa ramana in spital pana la vindecare, pleaca si vine cand vrea, iar in putinele ocazii in care se afla in spital, in loc sa ia tratamentul, il critica pe medic, ii critica pe asistentii medicali, critica tratamentul prescris?

Sau, ce ati spune despre un bolnav care lipseste regulat de la orele de vizita medicala, in care are ocazia sa discute cu medicul sau, sa vorbeasca despre evolutia bolii sau despre insanatosire?

Aplicati acum toate acestea la biserica! Daca in privinta sanatatii fizice trebuie sa fim atenti, disciplinati si ascultatori fata de indicatiile medicului, cu cat mai atenti ar trebui sa fim fata de Marele nostru Medic_Iisus Christos! Cu ce atentie ar trebui sa ne purtam fata de biserica Sa- “spitalul” in care ni s-au creat toate conditiile de a redobandi sanatatea spirituala!

Mai e nevoie de un astfel de “spital” in secolul nostru? Cu siguranta! Boala pacatului nu a fost inca eradicata de pe “planeta albastra”. Omenirea inca sufera de miile de forme ale acestei boli teribile. Mai mult decat atat, apar mutanti, noi forme ale bolii, care fac din biserica o necesitate tot mai acuta pentru societatea in care traim.

2. Biserica este un TRUP. Poate ca aceasta este cea mai potrivita ilustratie pentru unitatea care ar trebui sa existe in biserica lui Hristos. Este si ilustratia preferata a lui Pavel atunci cand vorbeste despre ea: 1 Corinteni 12, 27. 14-22

Doua lucruri sunt demne de subliniat in legatura cu aceasta ilustratie:

1. Trupul are nevoie de fiecare madular, chiar si de cele aparent neinsemnate. Daca lipseste cel mai mic madular, trupul nu mai este intreg. O singura unghie daca lipseste, se produce un dezechilibru si trupul sufera. Lipsa unui picior face ca trupul sa se deplaseze mai greu. Lipsa unei maini face ca trupul sa munceasca mai greu. Lipsa unui ochi face ca trupul sa se orienteze mai greu.

Dar daca lipsesc ceva neuroni din scoarta cerebrala?

Biserica, la randul ei, are nevoie de fiecare membru al ei pentru a functiona ca un intreg. Ea are nevoie nu de membrii prezenti in registrele ei, sau in statistici, ci are nevoie de membrii prezenti si activi acolo unde ea isi indeplineste misiunea. Daca un membru al bisericii e absent sau inactiv, restul trupului bisericii trebuie sa faca eforturi mult mai mari pentru a realiza tintele propuse.

2. Madularele au nevoie de trup pentru a supravietui. Nimeni nu a vazut vreodata un picior desprinzandu-se de trup pentru a merge singur.

Oare urechea pe care a taiat-o inflacaratul Petru lui Malhu in Ghetemani ar fi putut auzi singura daca Domnul nu ar fi pus-o la locul ei?

Daca rupi coada unei soparle, coada mai misca un timp, apoi moare. Cat despre soparla, ea isi va regenera coada fara nicio problema.

O soparla poate sa-si regenereze o coada, insa o coada nu poate sa-si regenereze o soparla!

Daca din trupul bisericii se desprinde un madular care nu mai vrea nici sa fie prezent, nici sa lucreze cu celelalte madulare, biserica va suferi un timp. Curand insa, acest madular va fi inlocuit cu unul care isi va implini misiunea. In acelasi timp, madularul desprins de biserica nu va putea face niciodata ceea ce ar fi putut face in mijlocul ei. Va fi doar asemenea unei cozi de soparla si nimic mai mult.

Este o iluzie sa creada cineva ca, despartit de trupul bisericii, va fi hranit mai mult, va creste mai rapid, se va dezvolta mai bine si va putea fi mai util celorlalti. Dupa cum un picior rupt, o mana taiata, un dinte extras, un fir de par cazut nu mai folosesc la nimic, la fel de ineficient si nefolositor va deveni si acel “madular” al bisericii care se izoleaza de trupul spiritual in care isi avea locul.

De aceea “sa nu parasim adunarea noastra, cum au unii obiceiul, ci sa ne indemnam unii pe altii, cu atat mai mult cu cat vedeti ca ziua se apropie.” Evrei 10, 25

Daca biserica este un trup, iar Capul acestuia este Domnul (Coloseni 1,18 ), concluzia logica este ca cel care se rupe de trupul bisericii, de fapt se rupe de Christos. Consecinta?

“Despartiti de Mine nu puteti face nimic.” Ioan 15,5

Si ce poate fi mai dureros pentru un om care, dupa ce a trait o viata intreaga cu convingerea ca este un fiu al lui Dumnezeu, avand nadejdea mantuirii, sa constate la sfarsit ca de fapt el a trait departe de Domnul, ca nu a crescut, ca nu are niciun rod, ca nu a fost bun de nimic si a trait degeaba?

3. Biserica este O CETATE DE SCAPARE, lasata de Dumnezeu pentru copiii Sai, intr-o lume razvratita si razbunatoare.

Cetatile de scapare randuite de Dumnezeu in istoria Vechiului Testament reprezentau de fapt o noua sansa oferita ucigasilor fara voie. Aceste cetati erau astfel plasate in geografia Palestinei incat fiecare israelit, oriunde ar fi locuit, sa aiba in apropierea sa o astfel de cetate de scapare.

Daca un om se facea vinovat de ucidere nepremeditata, si daca dorea sa scape de rigorile legii care il condamna prin “razbunatorul sangelui”, el trebuia sa respecte niste reguli stricte:

1. Sa fuga pana in cea mai apropiata cetate de scapare

2. Sa ramana acolo pana la moartea marelui preot.

Viata acestui om depindea de ramanerea lui in perimetrul cetatii, singurul loc in care era asigurata ocrotirea sa. In cazul in care el ar fi iesit din cetate, chiar si numai pentru cateva ore, viata lui era intr-un real pericol.

Intrarea si ramanerea acestui om in cetatea de scapare nu il scutea de unele probleme. El trebuia sa munceasca pentru a-si castiga existenta; putea intra in conflict cu unii din locuitorii cetatii; putea fi aratat cu degetul de bastinasi, sau putea fi privit ca venetic. Ispita pentru un astfel de om era sa gandeasca in felul urmator:

“Locuitorii acestei cetati nu sunt cu nimic mai buni decat cei din afara cetatii. Si aici este un mic Babilon! La ce bun sa mai raman aici? Ma voi duce unde imi vor vedea ochii.”

Cu toate acestea, indiferent de problemele intampinate de un astfel de om in interiorul cetatii de scapare, un lucru era sigur: viata sa era ocrotita doar atata vreme cat el ramanea intre zudurile ei. Nimeni nu-l pazea, nu era legat, era liber sa plece oricand dorea, insa viata lui era sigura doar intre zidurile cetatii.

Biserica este cetatea de scapare pusa la dispozitie de Dumnezeu pentru timpurile pe care le traim. Atata vreme cat ramanem in ea, atat viata noastra spirituala, cat si viata vesnica promisa, ne sunt asigurate. E suficient, nu doar sa plecam definitiv din biserica, ci doar sa “evadam” din cand in cand din ea, pentru ca viata noastra spirituala, precum si mantuirea noastra sa fie puse in pericol. Dincolo de portile “cetatii de scapare” ( ale bisericii ) pandeste vrajmasul sufletelor noastre, gata sa ne dea lovitura de gratie.

Este adevarat ca si in interiorul bisericii pot aparea unele probleme, tensiuni, ispite, neajunsuri. In cetatile de scapare nu locuiesc sfinti de pus in rama. Acolo locuiesc oameni ca si tine, cu lipsuri. Si daca esti ispitit sa plangi prea mult ca stai intr-o biserica plina de lipsuri, gandeste-te cat de singur te-ai simti intr-o biserica perfecta.

In vechime, ucigasul fara voie trebuia sa ramana in cetatea de scapare pana la moartea marelui preot. Astazi, biserica ne este pusa la dispozitie atata vreme cat Domnul nostru inca mijloceste in sanctuarul ceresc in calitate de Mare Preot. Cand El isi va sfarsi lucrarea in favoarea omului pacatos, va reveni pe pamant pentru a-i elibera pe copiii Sai credinciosi din “cetatile de scapare” in care si-au gasit ocrotirea temporara.

Pana atunci insa, singurul loc sigur pentru sufletele noastre este si va ramane BISERICA.

4. Biserica este UN ATELIER in care Marele Sculptor de caractere- Duhul Sfant- modeleaza caractere vrednice pentru societatea cerului.

Iata cateva ganduri pe care le sugereaza aceasta comparatie:

1. In niciun atelier de sculptura blocurile de piatra nu se sculpteaza singure.Este o observatie banala, insa foarte utila atunci cand o aplicam la marele atelier al bisericii. Din nefericire, exista destule cazuri in care unii incearca sa se modeleze singuri. Rezultatul? Raman aceleasi blocuri de granit necioplite!

Cat de dureros si trist este ca cei din afara bisericii sa constate ca cei dinlauntru, care ar trebui sa fie capodopere in ceea ce priveste moralitatea, sunt in realitate niste pietre inca necizelate de mana Marelui Sculptor! Si aceasta nu din cauza Sculptorului, ci din cauza “blocurilor de granit” care nu vor sa se lase modelate.

2. In niciun atelier de sculptura blocurile de piatra nu se sculpteaza unele pe altele.

Din nou poate parea o observatie banala, insa, sa fim sinceri cu noi insine: Nu este asa ca noi, “blocurile de piatra” ce trebuie modelate de mana Maestrului, incercam sa ne modelam unii pe altii?

Nu este asa ca ne uitam conditia si ne atribuim locul pe care doar Dumnezeu il are in procesul desavarsirii caracterului? Si, desi vedem esec dupa esec in incercarile noastre, atat in familie, cat si in biserica si societate, continuam cu incapatanare sa incercam modelarea caracterelor celor din jur “dupa chipul si asemanarea noastra.”

Haideti sa-L lasam pe Marele Sculptor de caractere sa-Si faca lucrarea cu fiecare dintre noi!

3. Sculptorul isi modeleaza lucrarea in atelier, nu in cariera. Blocurile de piatra sunt aduse pana in atelier uneori cu cheltuiala mare de timp si energie. Insa numai acolo ele sunt lucrate si transformate in capodopere. Numai in atelier se gasesc “sculele” de care se foloseste Maestrul.

Si pe noi ne-a cautat Duhul lui Dumnezeu in marea cariera a lumii. Si, dupa ce ne-a gasit, cate eforturi din partea cerului pentru a ne aduce in atelierul bisericii!

Dorim sa devenim “capodopere ale mantuirii”? Nu avem altceva de facut decat sa ramanem in atelierul bisericii si sa ne lasam modelati, slefuiti, finisati de mana Maestrului. Altfel, vom ramanea aceleasi bucati de piatra rece si necioplita. Niste rebuturi care vor fi refuzate la export!

4. Biserica este O CORABIE DE SALVARE, asemenea arcei lui Noe.

Desigur, se poate supravietui un timp si in afara corabiei, pe marea infuriata a vietii. Poti innota si singur un timp. Te poti agata de un lemn, de un colac de salvare…Se poate si asa, insa mai curand sau mai tarziu, teama, oboseala, rechinii, valurile, soarele arzator, setea si foamea te vor birui. De ce atunci sa nu ramai in corabia bisericii sub comanda sigura a Marelui Capitan de vas?

Furtunile vor veni oricum, fie ca vrem, fie ca nu vrem lucrul acesta. Insa cat de important este sa te stii in mainile Aceluia “de care asculta pana si vanturile si marea”? ( Matei 8, 27 up. )

Am pornit de la o intrebare: Mai e nevoie de biserica in secolul internetului, al telefoanelor mobile, al plasmelor…? Intr-o lume tot mai virtuala, mai e nevoie de o biserica reala?

Daca biserica lui Christos este un spital, un trup, o cetate de scapare, un atelier si o corabie de salvare, atunci singura noastra speranta de mantuire este sa intram si sa ramanem in ea. Daca vrem sa fim vindecati de teribila boala a pacatului, daca vrem sa fim niste madulare folositoare trupului lui Christos, daca vrem sa scapam de vrajmasul sufletelor noastre, daca vrem sa fim modelati dupa chipul si asemanarea Creatorului nostru si daca vrem sa rezistam in mijlocul furtunilor vietii, atunci am gasit raspunsul la intrebarea : Mai e nevoie de biserica?

Cu Mantuitorul ne putem intalni oriunde pe cararile vietii. Insa aici, in biserica, intalnirea cu El are un caracter special. Aici si numai aici, Il percepem pe El ca Mare Medic al sufletelor noastre; aici Il recunoastem drept Cap al trupului bisericii Sale; aici Ii intelegem lucrarea de Mare Preot al omenirii; aici Il simtim ca Sculptor al caracterelor noastre inca coturoase. si tot aici ne bucuram sa stim ca El este Capitanul de vas care ne va duce in siguranta pana la limanul dorit.

De aceea: “Sa tinem fara sovaire la marturisirea nadejdii noastre, caci credincios este Cel ce a facut fagaduinta. Sa veghem unii asupra altora ca sa ne indemnam la dragoste si la fapte bune. Sa nu parasim adunarea ( biserica ) noastra, cum au unii obiceiul, ci sa ne indemnam unii pe altii, si cu atat mai mult cu cat vedeti ca ziua se apropie.” Evrei 10, 23- 25

Ce bine ar fi daca fiecare am raspunde acestui indemn in acelasi fel ca Neemia:

“Astfel ne-am hotarat sa nu parasim Casa Dumnezeului nostru.” Neemia 10, 39 up.

Lori Balogh

______________________________