Articole Creştine » Cresterea Spirituala

FIŢI! O IDENTITATE DESCOPERITĂ

John Raceala — Tue, 30 Nov 2010 00:55:34 +0000

A fi sfânt nu este ceva static sau stagnant. Este un lucru dinamic. Astfel, Biblia foloseşte imaginea unei “umblări” pentru a scoate în evidente mişcarea spirituală. (1) Viaţa creştinului este o mişcare înspre o anumită ţintă. Este o călătorie cu o anumită destinaţie. Destinaţia sau scopul sunt asemănarea cu Hristos, reflectarea vieţii Sale caracterizate de dragoste şi umilinţă, de curaj şi control de sine, umilinţă şi curăţie.
Cu alte cuvinte, umblarea creştină, sau viaţa de creştin, este un proces de creştere spirituală. Cel care este născut din nou, ca un copil al lui Dumnezeu, nu rămâne un prunc. Hrănindu-se cu Cuvântul lui Dumnezeu copilul în credinţă creşte zi de zi până când ajunge la statura Domnului nostru Isus Hristos.
Experienţa creştină nu este stagnantă. Fie urci, fie cobori. Dacă nu creşti, atunci dai înapoi. Alte imagini şi expresii folosite în Noul Testament pentru umblarea creştină sunt: “caută neprihănirea” (1 Timotei 6:11), “să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii” (Romani 12:2), “să ne ducem sfinţirea până la capăt” (2 Corinteni 7:1), “să creştem în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos” (Efeseni 4:15), “alerg spre ţintă” (Filipeni 3: 12-15), “zidiţi în El” (Coloseni 2:7), “desăvârşiţi şi deplin încredinţaţi” (Coloseni 4:12), “lupta cea bună a credinţei” (1 Timotei 6:12), “părtaşi firii dumnezeieşti” (2 Petru 1:4), “creşteţi în har” (2 Petru 3:18).
Pe scurt, umblarea creştină se referă la o viaţă sfântă şi sfinţită. Această umblare este singura care ne pregăteşte pentru Cer. Astfel, găsim în Vechiul Testament că “Enoh a umblat cu Dumnezeu; apoi nu s-a mai văzut, pentru că l-a luat Dumnezeu.” (Geneza 5:24)

Ce înseamnă sfinţirea
Cuvântul sfinţenie, înpreună cu adjectivul sfânt şi verbul a sfinţi aparţin unui singur grup de cuvinte din ebraică şi greacă. În ambele limbi biblice aceste cuvinte au înţelesul de a pune ceva deoparte, fie pentru că are o valoare nemaipomenită, fie pentru că Dumnezeu are un plan foarte special pentru acest lucru. Astfel, deşi adesea teologii fac o diferenţă între sfinţire (procesul prin care devii sfânt) şi sfinţenie (starea de sfânt), cei doi termeni pot fi consideraţi ca echivalente din punct de vedere funcţional. (2)
Când Scriptura accentuează în mod repetat faptul că sfinţenia este un atribut al lui Dumnezeu (Levitivul 19:2; Isaia 6:3; Apocalipsa 4:8), înseamnă că “Dumnezeu este curat şi perfect din punct de vedere moral, având o curăţie dincolo de închipuirea noastră. El este în sensul că nu are nici urmă de păcat sau rău, El este impecabil din punct de vedere moral. De aceea, El este standardul suprem în ce priveşte binele şi răul.” (3)
Lucrurile şi oamenii nu sunt sfinţi în sine, ci numai când sunt consacrate în slujba Dumnezeului Celui Sfânt. De exemplu Sabatul zilei a şaptea este o zi sfântă pentru că este pusă deoparte de Dumnezeu (Geneza 2: 1-3), un loc este considerat sfânt pentru că acolo este prezenţa divină (Exodul 3:5), zecimea este sfântă pentru că Îi aparţine lui Dumnezeu (Levitic 27: 30-33, Maleahi 3: 8-10), sanctuarul, sau Templul, era sfânt pentru că acolo se descoperea gloria divină (Exodul 28:29; 2 Cronici 35:5), iar preoţii (Exodul 29, Leviticul 8, Evrei 5:1, 4), jertfele (Exodul 29:33), materialele folosite pentru ceremonie (Exod 30:25, Numeri 5:17) şi instrumentele (1 Regi 8:4) erau sfinte pentru că erau consacrate în serviciul lui Dumnezeu.
În ce priveşte fiinţele umane, poporul lui Dumnezeu este numit “sfânt” pentru că a fost despărţit de lume şi de felul ei de vieţuire pentru o viaţă de slujire şi ascultare de Dumnezeu (Exodul 19:6; Levitic 20:24; 1 Petru 2:9; Coloseni 3:12).

Îndreptăţirea şi sfinţirea
Cum poate un beţiv, un mincinos, o prostituată, un om curvar, mândru sau mânios să devină sfânt? Cum poate un păcătos să devină sfânt? Şi cum rămâne sfânt? Îndreptăţirea şi sfinţirea oferă răspunsul.
Îndreptăţirea. Devii sfânt în momentul în care Duhul Sfânt te convinge să te pocăieşti de păcate şi să îţi predai viaţa lui Isus Hristos. Chiar în acel moment păcatele îţi sunt iertate şi eşti salvat de vină. Eşti declarat “nevinovat”, nu pentru că nu ai avea păcate, ci pentru că ai fost iertat. Viaţa perfectă şi ireproşabilă a lui Hristos îţi este atribuită ţie. Nu mai eşti condamnat la moarte, ci eşti “îndreptăţit” prin harul lui Dumnezeu şi împăcat cu El. Îndreptăţirea nu poate fi câştigată – este un dar (Romani 5:16), care poate fi primit doar prin credinţă.
Îndreptăţindu-l pe păcătos Dumnezeu îl absolvă, îl declară şi îl consideră neprihănit, tratându-l ca atare. Îndreptăţirea este absolvirea de vină şi declaraţia de neprihănire. Acuzaţia de fapte rele este anulată, iar păcătosul, acum îndreptăţit, este adus într-o relaţie bună cu Dumnezeu, pe care Pavel o numeşte “pace cu Dumnezeu” (Romani 5:1). (4)
Sfinţirea. Dar Duhul Sfânt face mai mult decât doar să te salveze din viaţa ta păcătoasă. El, de asemenea, te salvează de puterea păcatului. Începe lucrarea deosebită de a te feri zilnic de păcătuire. Procesul acesta se numeşte sfinţire, iar scopul este a ne face “părtaşi sfinţeniei” (Evrei 12:10, Efeseni 1:4, 1 Petru 1:2).
Îndreptăţirea şi sfinţirea – două procese ale mântuirii – sunt modalitatea prin care omul devine şi rămâne sfânt. O persoană devine sfântă prin îndreptăţire şi rămâne în această stare prin sfinţire. Ambele procese sunt lucrarea Duhului Sfânt. Îndreptăţirea descrie lucrarea Duhului pentru noi, iar sfinţirea este lucrarea Sa în noi.
Observaţi că în timp ce îndreptăţirea şi sfinţirea descriu două procese diferite, ele vin întotdeauna împreună. Răspunzându-le celor care aveau obiceiul de a ridica în slăvi îndreptăţirea în defavoarea sfinţirii, un teolog creştin scria, în 1879:
Mă tem că uneori se uită faptul că Dumnezeu a unit îndreptăţirea cu sfinţirea. Fără îndoială că sunt două lucruri diferite, însă nu există una fără cealaltă. Toţi cei care sunt îndreptăţiţi sunt şi sfinţiţi, iar toţi cei sfinţiţi sunt îndreptăţiţi. Ce a unit Dumnezeu omul să nu despartă. Nu îmi spune că ai fost îndreptăţit dacă nu ai vreo dovadă a sfinţirii în viaţa ta. Nu te lăuda cu ce a făcut Hristos pentru tine dacă nu poţi arăta ce a făcut Duhul Sfânt în tine. Nu îţi imagina că Hristos şi Duhul Sfânt pot fi separaţi. (5)
Nimeni nu poate pretinde vreodată că a ajuns la capăt. În timp ce mântuirea este asigurată (prin harul lui Hristos, care aduce îndreptăţire) şi sprijinită (prin harul lui Hristos, care aduce sfinţirea), ea are şi un aspect viitor – când Domnul şi Mântuitorul nostru va veni să ne salveze din această lume (harul lui Hristos, care aduce glorificare.)
Iată cum descrie apostolul Pavel aceste trepte ale mântuirii prin Hristos: “El ne-a izbăvit şi ne izbăveşte dintr-o astfel de moarte, şi avem nădejde că ne va mai izbăvi încă.” (2 Corinteni 1:10). Mântuirea are trei faze: trecutul, prezentul şi viitorul.
Pe scurt, “sfinţirea este scopul mântuirii noastre. Aşa cum Hristos a murit pentru ca noi să fim îndreptăţiţi, noi suntem justificaţi pentru a fi sfinţiţi.” (6)

Sfinţirea este ca o şcoală
O altă ilustraţie pentru sfinţire este o şcoală pe care nu o absolvim niciodată. Sfinţirea este un proces educaţional desemnat de Dumnezeu pentru a ne rezidi, remodela şi perfecţiona treptat, în conformitate cu propriul Său caracter.
Ca în orice şcoală bună, în şcoala sfinţeniei avem nevoie de profesori buni, manuale, modele, scopuri, colegi, ajutoare şi modele bune.
• Profesorii din şcoala sfinţeniei sunt Sfânta Treime, pentru că Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt sfinţi. Ei pot să ne sfinţească dacă suntem într-o relaţie bună cu Ei.
• Manualul nostru este Sfânta Scriptură (2 Timotei 3:15), nu cărţi, opinii, reviste ale oamenilor (trebuie să studiem şi să predicăm Cuvântul, nu predici de pe internet, glume etc.)
• Standardul este legea cea sfântă (Romani 7:12), nu comparaţiile pe care le facem între noi.
• Scopul este slujirea sfântă (Romani 12:1, 2; Luca 1:74, 75); talantele, resursele noastre sunt pentru această slujire.
• Ajutoarele şi colegii noştrii sunt îngerii cei sfinţi (Apocalipsa 14:10)
• Modelul nostru este Isus Hristos, “Cel Sfânt” (Fapte 3:14, Fapte 4:30, Marcu 1:24, 1 Petru 2:21-23).
În şcoala divină a sfinţeniei, toate lucrurile pe care le experimentăm în viaţă – bucuriile şi tristeţile, împlinirile şi dezamăgirile, speranţele şi deznădejdea – sunt parte a programei divine menite să ne modeleze caracterul după viaţa sfântă a Domnului Isus Hristos (Evrei 12: 5-11, Romani 8: 28-39).
De aceea, când un creştin este numit sfânt, înseamnă că s-a înscris la această şcoală care îl transformă zi de zi după chipul lui Hristos. În loc să fie abosorbit de propria-i persoană, un om sfânt caută să Îl imite pe Isus.

Umblarea sfinţirii
Putem să descriem sfinţirea ca pe o umblare spirituală pe două picioare: spiritualitatea şi etica. Fără unul din aceste picioare, credinciosul fie şchiopătează, fie este schilod.
Pe de altă parte, spiritualitatea (sau evlavia creştină) are de-a face cu lucruri care încurajează şi ajută la dezvoltarea unei relaţii cu Hristos. Ea include aspecte interioare cum ar fi rugăciunea, meditaţia, postul, muzica, închinarea, studiul Scripturii, simplitatea vieţii etc.
Etica (sau stilul de viaţă creştin), pe de altă parte, are de-a face cu aspectele exterioare ale vieţii de creştin, care arată o consacrare faţă de Hristos. Ea conturează standardele morale ale lui Dumnezeu, determinând care este voia Sa, dezvoltând şi expunând calităţi divine ca sinceritatea, onestitatea, integritatea, stăpânirea de sine, mila, curăţia şi altele.
În timp ce etica are de-a face cu ce este sfinţenia, spiritualitatea tratează cum trebuie să fie aceasta. Etica este prescriptivă, ocupându-se de fundamentele după care sunt judecte deciziile şi faptele omului ca fiind corecte sau greşite din punct de vedere moral. Spiritualitatea este descriptivă, examinând cum se poate trăi o viaţă morală într-o lume păcătoasă.
Un alt fel de a spune este că etica înseamnă să faci voia lui Dumnezeu din dragoste. Spiritualitatea înseamnă a te folosi de metodele oferite de Dumnezeu pentru a ne readuce în armonie cu El; înseamnă să înveţi cum să asculţi. Folosind imaginea unui copac, spiritualitatea înseamnă să îţi înfigi rădăcinile în pământ şi să te adânceşti, iar etica înseamnă să creşti în înălţime.
Fără etică, spiritualitatea devine un fel de antinomianism (credinţa că Evanghelia îi scuteşte pe creştini de ascultarea de orice fel de lege), insensibilitate sau o religie care este interesată mai mult de experimentarea prezenţei divine decât de păstrarea legii lui Dumnezeu. Iar fără spiritualitate etica devine formalism, legalism şi mândrie fariseică.

Cele două partide
În timpul Războiului Civl din America, fiecare din cele două grupări din cadrul Bisericii Adventiste – gruparea “liberală de stânga” şi cea “independentă de dreapta” (7) – tindea să pună accentul pe unul din cele două aspecte ale sfinţeniei, în defavoarea celuilalt.
“Liberalii de stânga” tind să pună accentul pe “spiritualitate” (cuvântul cheie este “relaţie”). Dacă Îl iubeşti pe Isus poţi să bei alcool, să mănânci carne de porc, crevete, gândaci de bucătărie şi alte lucrui necurate. Ei susţin că dacă ai o “relaţie” cu Hristos, poţi purta bijuterii şi haine indecente, să frecventezi cluburile de noapte să cânţi muzică rock – chiar şi la biserică. Asta este spiritualitatea fără principii.
De fapt o asemenea “relaţie” cu Isus nu este altceva decât de suprafaţă, o concepţie New Age, mistică sau psihică despre spiritualitate. Chiar şi Madonna pretinde că este spirituală (se roagă înainte de a urca pe scenă.) Nu uitaţi că şi Satana are o relaţie cu Hristos – Îl urăşte! “Relaţia” sa cu Hristos este de duşmănie. El nu Îi slujeşte lui Dumnezeu. Este o credinţă moartă (Ioan 2: 19, 20).
Deci nu este suficient a avea “credinţă în Dumnezeu” sau a spune doar “sunt spiritual” sau “am o relaţie cu Hristos”. Întrebarea este: ce fel de relaţie este aceasta? Dovada unei adevărate relaţii cu Hristos este consacrarea sau credincioşia faţa de El.
Pe de altă parte, cei “independenţi de dreapta” tind să se concentreze asupra “eticii” (cuvântul cheie este “principii”). Aceştia judecă spiritualitatea celorlalţi în funcţie de hainele pe care le poartă aceştia, ce mănâncă sau ce fac. De exemplu, unii cred că oricine nu merge la biserică în Sabat sau nu este vegetarian va arde în iad. Ei cred aşa de mult în principii încăt dau impresia că suntem mântuiţi de hrana pe care o consumăm, de ziua de închinare şi alte lucruri asemănătoare.
O asemenea concepţie neechilibrată îi face pe unii să creadă că a fi sfânt înseamnă a fi răutăcios sau indispus. “Etica” sau “principiile” unor asemenea oameni nu sunt altceva decât îndreptăţire de sine, legalism şi pură ţinere a legii. Ei uită că nu sunt mântuiţi prin dietă şi că deşi israeliţii au consumat hrană vegetariană, din cer (mană), nu au intrat toţi în Canaan. Ei au principii fără spiritualitate.

Adevărata sfinţire
Adventiştii adevăraţi, care cred în Biblie, au ambele aspecte ale sfinţirii. Ei resping concepţiile neechilibrate ale liberalilor de stânga şi ale independenţilor de dreapta. În schimb, fiind teologi conservatori, ei insistă asupra faptului că trebuie să existe o armonie între adevărata spiritualitate şi etică. (Spun “conservatori” pentru că Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea este o biserică protestantă conservatoare din punct de vedere teologic. Aşadar, noi credem că Scriptura este inspirată şi demnă de încredere, ca şi naşterea din fericioară, minunile, ispăşirea înlocuitoare a lui Isus, învierea Sa în trup, înălţarea la cer, mijlocirea Sa pentru păcătoşi şi a Doua Venire literală – doctrine creştine pe care teologii liberali le neagă.)
Adventiştii înţeleg că adevărata sfinţenie biblică conţine atât spiritualitatea cât şi etica şi că nu este posibilă doar una din ele. Ei se închină în Sabat, evită alimentele necurate şi dăunătoare, sunt vegetarieni, se imbracă modest etc. Ei fac lucrurile astea nu pentru a fi mântuiţi prin faptele lor; ci adoptă aceste principiii biblice ca dovadă a faptului că Îi sunt credincioşi lui Hristos. Ei au şi spiritualitatea, şi etica.

Desăvârşirea
Am explicat aşadar însemnătatea umblării creştine folosind doi termeni: sfinţenie şi sfinţire. În continuare vom discuta o poruncă dată de Dumnezeu. Este vorba de desăvârşire.
În Predica de pe Munte Isus a spus: “Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit.” (Matei 5: 48). Dar ce înseamnă să fii desăvârşit?
Desăvârşirea înseamnă să umbli în frică de Dumnezeu, trăind o viaţă neprihănită şi evitând răul. În vremurile biblice Dumnezeu Se aştepta de la cei care I se închinau să trăiască o viaţă sfântă. Dacă cineva umbla cu Domnul, Biblia îl numea desăvârşit.
De exemplu, în Geneza 6:8, 9 citim: “Dar Noe a căpătat milă înaintea Domnului. Noe era un om neprihănit şi fără pată între cei din vremea lui: Noe umbla cu Dumnezeu.”
Observaţi că motivele pentru care Noe era considerat un om neprihănită era pentru că “umbla cu Dumnezeu”.
Un alt exemplu este Avraam. În Geneza 17:1 scrie: “Când a fost Avram în vârstă de nouăzeci şi nouă ani, Domnul i S-a arătat şi i-a zis: ”
Desăvârşirea creştină este aşadar legată de umblarea cu Dumnezeu. A fi desăvârşit nu înseamnă neapărat să ajungi la maturitate deplină, ci mai degrabă că, prin harul lui Dumnezeu, ai făcut un legământ cu El şi trăieşti zi de zi în conformitate cu lumina care ţi se descoperă.
Un exemplu de om desăvârşit este Iov. Biblia explică de ce Dumnezeu îl considera pe Iov sfânt: el umbla cu Domnul şi se temea de El, ducând o viaţă neprihănită şi evitând răul. El era dispus să Îl urmeze pe Dumnezeu indiferent ce s-ar fi întâmplat (Iov 1:1, 8; 2:3).

Creşterea
Înrădăcinaţi în Hristos, trebuie să creştem ca nişte mici seminţe care germinează în pământ. Când încep să crească, apare întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic. Atâta timp cât planta foloseşte toate resursele disponibile pentru dezvoltarea ei, se consideră că este perfectă la fiecare stadiu al creşterii. Aşa este şi cu creşterea creştină. Ellen White explică:
Nu putem să ne aşteptăm la sfinţire instantanee, dar trebuie să creştem ca un bob – întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic – şi astfel să ne desăvârşim caracterul creştin. Trebuie să devenim înţelepţi şi tot mai doritori să ne cunoaştem datoria şi să umblăm în ascultare de voinţa sfântă a lui Dumnezeu. (8)
Creşterea în credinţă este treptată – aşa cum şi plantele trec prin mai multe stadii de dezvoltare. Cu toate acestea, progresul este continuu. În har este ca şi în natură: planta trebuie fie să crească, fie să moară. Zi de zi influenţa sfinţitoare a Duhului lui Dumnezeu trebuie să îi conducă spre desăvârşirea neprihănirii pe cei care iubesc adevărul, până când sufletul este pregătit pentru recoltă, lucrarea de o viaţă se încheie, iar Dumnezeu Îşi adună roadele. Nu există nicio perioadă în viaţa creştinului când acesta să nu mai aibă lucruri de învăţat sau ţinte de atins. Sfinţirea este lucrarea unei vieţi. Mai întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic, apoi coacerea şi secerişul; căci când este matură, roada este gata pentru seceră. (9)
Iar când Biblia numeşte pe cineva desăvârşit, nu înseamnă că persoana aceea a ajuns la un stadiu în care nu mai poate să crească. Ci înseamnă mai degrabă că umblă cu Domnul, conform luminii pe care o cunoaşte. Dragostea sa pentru Dumnezeu îl face să iubească neprihănirea şi să se ferească de rău. O astfel de persoană Îi va sluji lui Dumnezeu în ciuda necazurilor pe care le va avea în viaţă – fie ele pierderi, boli, moartea.

Să fim sfinţi
Biblia ne invită să fim “desăvârşiţi” astăzi, pentru că aceasta este pregătirea de care avem nevoie pentru a-L întâmpina pe Domnul. “Urmăriţi …sfinţirea, fără care nimeni nu va vedea pe Domnul.” (Evrei 12:14)
Fără sfinţire pe acest pământ, nu vom fi niciodată pregătiţi să ne bucurăm de Cer. Cerul este un loc sfânt. Domnul Cerului este o Fiinţă sfântă. Îngerii sunt fiinţe sfinte. În cer toate sunt sfinte. … Cum vom putea să fim fericiţi în cer dacă vom muri [şi permiteţi-mi să adaug “vom trăi”] nesfinţi? (10)
Pentru căminul sfânt pe care ni-l pregăteşte Dumnezeu, suntem invitaţi să fim sfinţi. “De aceea, preaiubiţilor, fiindcă aşteptaţi aceste lucruri, siliţi-vă să fiţi găsiţi înaintea Lui fără prihană, fără vină, şi în pace.” (2 Petru 3:14; compară cu Tit 2:11)
Prin harul lui Dumnezeu, care ne îndreptăţeşte şi ne sfinţeşte, putem experimenta slava Sa. Ni se dă făgăduinţa: “Dar ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El.” (1 Ioan 3:2). Aşadar să ne străduim cu toţii să fim! Pentru că a fi sfânt înseamnă a fi ca Hristos. Aceasta este identitatea noastră. Să ne autodescriem prin acest cuvânt.

De Samuel Koranteng – Pipim

NOTE
1. Biblia foloseşte mai multe expresii pentru a descrie umblarea creştină. De exemplu: “umblăm într-o viaţă nouă” (Romani 6:4 – traducrea KJV), “umblăm prin credinţă” (2 Corinteni 5:7), “să umblaţi în El” (Coloseni 2:6), “umblaţi cârmuiţi de Duhul” (Galateni 5:16), “umblăm în lumină” (1 Ioan 1:7), “umblând în adevăr” (2 Ioan 4), “umblaţi deci ca nişte copii ai luminii” (Efeseni 5:8).
2. În Versiunea King James, în limba engleză se folosesc două rânduri de cuvinte pentru a traduce un singur termen ebraic din Vechiul Testament (qadash) şi un termen grecesc, din Noul Testament (hagiazo). Primul rând de cuvinte are etimologie germană şi cuprinde verbul “hallow, make holy” (a sfinţi, a face sfânt), substantivul “holiness” (sfinţenie) şi adjectivul “holy” (sfânt). Celălalt rând de cuvinte are etimologie latină şi include verbul “sanctify” (a sfinţi, sanctifica) şi substantivul “sanctification” (sfinţire). Din moment ce ambele rânduri de cuvinte sunt traduse din acelaşi termen ebraic sau grecesc, cuvintele “holiness” (sfinţenie) şi “sanctification” (sfinţire) pot fi considerate sinonime.
3. Doug Sherman şi William Hendricks, Keeping Your Ethical Edge Sharp (Cum să fii treaz din punct de vedere etic) (Colorado Springs: Naypress, 1990), p. 38.
4. Dicţionarul Biblic Adventist de Ziua a Şaptea, ediţia revizuită. “Îndreptăţirea”, p. 635.
5 Ryle, Holiness (Sfinţirea), p. 47.
6 Packer, Rediscovering Holiness (Redescoperă sfinţirea), p. 35
7 Samuel Koranteng-Pipim, “Crisis Over the Word” (Criza Cuvântului), Spring 1996, pp. 14, 15; idem, Receiving the Word (Primeşte cuvântul) (Berrien Springs, Mich.: Berean Books, 1996), pp. 25, 26.
8 Manuscript Releases (Manuscrise), vol. 3, p. 68.
9 The Spirit of Prophecy (Spiritul profeţiei), vol. 2, p. 244.
10 Ryle, Holiness (Sfinţirea), p. 42.

Traieste cu rezerva!

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:32 +0000

Traieste cu rezerva!

Parabola rezervelor

Teodor Hutanu

Una din binecunoscutele parabole rostite de Domnul Hristos este despre cele zece fecioare, care ies in intampinarea mirelui, purtand fiecare propria-i candela. Cinci sunt intelepte, pentru ca au luat cu ele ulei de rezerva, iar cinci sunt neintelepte, pentru ca intarzierea mirelui le-a surprins fara rezerva de ulei. Finalul este provocator la meditatie serioasa: participarea la bucuria nuntii a fost decisa de existenta sau absenta uleiului de rezerva (vezi Matei 25:1-13).

in Palestina de acum doua mii de ani, nunta era evenimentul care mobiliza intreaga localitate, orice alta preocupare fiind trecuta pe un plan secundar. Asteptarea crainicului, care putea anunta sosirea mirelui in orice moment, sporea intensitatea participarii. Bucuria nuntii avea o explicatie fundamentala: pregatirea. Iar pregatirea era concretizata in existrenta rezervelor.

Cu aceasta se aseamana imparatia cerurilor. Semnificatia parabolei porneste din viata societatii antice si soseste la noi incarcata de elocventa. Ea ne vorbeste despre viata noastra de toate zilele, precum si despre viata vesnica. intrebarea speciala care ni se adreseaza acum este: cum stam cu rezervele? in ultima instanta, destinul fiecaruia este determinat de rezervele realizate sau pierdute.

Existenta si rezervele

Viata in era actuala tinde sa ajunga fara rezerve, pentru ca existenta post-moderna ne devoreaza rezervele – ceea ce este pus deoparte pentru situatii extreme. Pentru cei fara adapost, casa este raspunsul la nevoia lor; pe cei saraci, banii ii pot ajuta; cei bolnavi au nevoie de oxigen, sange sau medicamente; insa, ce faci atunci cand nu mai ai rezerve, pentru niciunul din motoarele fiintei tale?

Energie sau oboseala, calm sau graba, siguranta sau neliniste, remediu sau boala, adica – rezerve sau faliment. Fara rezerve esti atunci cand ajungi mai tarziu, pentru ca mereu intarzii din una in alta, iar vagoanele solicitarilor se aduna nemilos in gara programului tau. Rezerva inseamna sa poti inca respira, cand ajungi in capatul scarilor; sa ai inca bani la sfarsitul lunii; sa fii om normal la sfarsitul adolescentei; sa ai inca sanatate cand ai iesit la pensie; sa ai inca speranta, atunci cand toate corabiile par sa ti se inece.

Conspiratia progresului

Progresul ne-a adus bunastare, educatie, tehnologie, distractie, confort.

Totusi, de ce ne inspaimanta controlorii de trafic, care si-au pierdut controlul? De ce gospodina este obosita, cu toate masinile si aparatele casnice care o ajuta? De ce cabinetele si saloanele sunt inca pline de bolnavi? Suntem mai bogati decat inaintasii, dar suntem mai multumiti in interiorul nostru?

Societatea noastra este atacata de suferinta si durere, prin comportament auto-distructiv, familii dezorganizate, poluare, droguri, coruptie, permisivitate morala. Astfel ataca noua morbiditate. Epidemia de “hipo-rezerva” este insidioasa, virulenta si generalizata. Este o epidemie care nu are preferinte, care nu face discriminari bazate pe bogatie, grup social sau religie; este impartiala si nesectara – fiecare isi primeste ratia.

Oare intotdeauna a fost asa? Oamenii de astazi sunt agitati, descurajati, apatici si n-au timp de vindecare. Este multa instabilitate psihica in zilele noastre, iar aceasta impiedica pacea sa-si gasesca loc in spiritul uman. Durerile civilizatiei nu mai sunt malaria, copiii care mor la nastere, poliomielita sau lacustele, insa suntem tot mai bolnavi, tot mai saraci si fara rezerve.

Durerea este provocata de progresul care are mai multe intrebari, decat raspunsuri. Progres si pandemoniu sunt cuvinte cu semantica asemanatoare, care merg pe acelasi drum si ne ataca nemilos si neasteptat. Progresul promite inaintare permanenta spre un nou stadiu de bunastare: natural si axiomatic, acesta este doar pozitiv! Nu concepem scenarii alternative: progres sau regres, civilizatie sau primitivism, iluminare sau abrutizare.

Promisiunile progresului sunt numeroase: vindecare pentru o multime de mizerii ale omenirii; viitorul va fi un loc mai bun de trait ; pentru saracie ne ofera programe sociale; ne promite energie inepuizabila: soarele va fi la dispozitia noastra; foametea va fi eradicata prin fertilizatori si hibrizi; apoi vom dispune de multe alte facilitati – roboti, transpalnturi si bombe inteligente. insa, acelasi progres a adus si ploi acide si gauri in stratul de ozon si ne-a furat rezervele existentei. Imbunatatirile s-au dovedit a fi ruinatoare: divorturi, adolescente insarcinate, droguri, crime. Trist, dar producem deseuri, rebuturi si gunoaie!

Viata in paranteze

Cu douazeci de ani in urma, educam pe copii cum sa vorbeasca, sa nu mestece guma, sa nu alerge pe holuri si sa nu faca galagie, iar acum sarcina disciplinei este alta – SIDA, sinuciderile, violurile, jafurile, drogurile, vandalismul, terorismul. Zilnic ne trezim intr-o lume care este mai confuza si mai dezordonata decat cea pe care am lasat-o cu o noapte in urma. Ne sinucidem tot mai frecvent, desi avem mai multa medicina, educatie, bogatie si tehnologie. Avem de toate, insa o facem pentru ca avem mai multe necazuri. Solutiile actuale genereaza mai multe probleme. Degradarea sociala este solul in care creste noua civilizatie. Copiii nostri au nevoie de sentimentul ca traiesc intr-o lume care se naste, nu intr-o lume care moare.

J. Naisbitt afirma ca traim intr-un timp in paranteze, adica un timp intre ere. Prezentul are paranteze fata de trecut si viitor, pentru ca nu suntem nici acolo, nici dincolo. Existenta actuala este extraordinara – daca iti plac convulsiile!… Unde sunt acum vizionarii progresului, profetii necunoscutului? Vocile profetice sunt multe, insa aflate in coliziune – zorii pentru unul, reprezinta apusul pentru altul.

Progresul ne saboteaza rezervele. A ajuns sa fie adevarat ca cei mai dezvoltati sunt cei mai agitati. Talharul rezervelor este progresul. Avem nevoie de spatiu sa respiram, de libertate sa gandim; cerem permisiunea sa ne vindecam. Dar nimeni nu are timp sa asculte. Copii stau raniti pe dusumeaua caminului, calcati de ultrarapidele noastre intentii bune. Este Dumnezeu de acord cu epuizarea? Nu isi mai duce poporul la ape de odihna (Psalmii 23)?

Progresul nu este dispus sa-si anticipeze efectele in viitor: arderea combustibilului fosil aduce ploi acide, mobilitatea perturba stabilitatea familiei si comunitatii, thalidomidele deformeaza copiii, suburbiile arunca traficul in haos si devin ghetouri ale talhariei si terorismului. Cu toate ca promite multe, avansul civilizatiei ne lasa inima goala, pentru ca omul are si nevoi transcendente. El are diplome, salariu mare, casa, pozitie, insa are si depresii, divorturi, droguri si sinucideri.

Tradatorul din noi

Ne-a tradat progresul? Nu. Niciodata nu trebuie sa asteptam ca bunastarea materiala si dezvoltarea cognitiva sa ne duca prea departe. Progresul ne-a pus in mana pusca si noi am apasat pe tragaci: ne-a dat bogatie – noi am adaugat avaritie; ne-a dat atomul, dar noi am dat bomba. Construim o lume mai buna, sau alimentam pur si simplu raul?

Progresul in mainile pamantenilor pacatosi a exacerbat toate defectele umane: a pus arme in mainile maniei noastre, tribunale in fata cinismului nostru, bogatie in mainile lacomiei, mass-media in mainile decadendetei, publicitatea in mainile nemultumirii, pornografia in mainile poftei, educatia in mainile mandriei. incercarea de a rezolva problemele omului, dandu-i mai multa putere, este ca si cum ai incerca sa domesticesti un lup, lasandu-l sa se joace cu mielul.

Urgent: rezerve de relatii

Cum sa beneficiem de avantajele progresului si sa scapam de complicatiile lui? Control si redirectionare. Servul docil, angajat in eradicarea mizeriei noastre, a devenit un stapan despotic. Este pericolul sa ne impacam cu aceasta realitate: si ce daca rata divorturilor creste? si ce daca gradina mea este poluata? Suntem dependenti! Nu avem ce face!

Avem nevoie de o noua ecologie sociala si spirituala. Nu trebuie sa ne cerem scuze daca ne oprim si consultam harta. Nu putem numi progres - daca am castigat bani si am pierdut relatii; daca am adaugat proprietati, dar mi-am ranit psihicul; daca am fost avansat, dar am pierdut integritatea spirituala.

Chiar daca nu ne place, durerea este buna. Ea ne spune ca ceva este gresit si trebuie indreptat. Durerea poate fi un aliat, daca ne orienteaza in directia opusa pericolului. Simptomul durerii provenite din supra-aglomerare poate fi tratat cu prescrierea unei doze suficiente de rezerva. “Sanatate prin relatii” – aceasta este iesirea din agitatia mortala a prezentului.

Parabola rostita de Iisus vorbeste despre atipire si somn (Matei 25:5). Probabil am ignorat deseori realitatea sau ne-am adaptat tumultului ei pana la gradul acceptarii. ia-ti timp si asculta ecoul cuvintelor lui Iisus, care revine iar si iar in tainitele sufletului tau. Ia-ti timp pentru a aduna rezerve – pentru a fi, mai mult decat pentru a face, pentru a relationa, mai mult decat pentru a avea. Viata piere ca un abur, iar ceea ce trebuie sa aduni astazi, nu vei putea recupera la sfarsit. Este prea tarziu ca studentul sa se pregateasca doar in ziua examenului; este tarziu sa te califici intr-o profesie doar atunci cand ai gasit pe cineva sa te angajeze; este ireversibil tarziu sa-ti cladesti caracterul doar cand ai ajuns la pragul vesniciei.

Comentand parabola celor zece fecioare, William Barclay vorbeste despre Maria de Orange, careia, fiind pe patul de moarte, duhovnicul incerca sa-i vorbeaca despre mantuire. Raspunsul ei prompt a fost: “nu am lasat aceasta preocupare pentru momentul acesta!” Rezerva exista si tragedia este evitata. Ispitele si tentatiile unei vieti mai bune aici nu trebuie sa ne rapeasca realitatea vietii cu adevarat bune. Aceasta incepe tot aici, dar nu se termina atunci cand aici se termina. Stiu ca te intereseaza, de aceea nu uita sa traiesti cu rezerva!

______________________________

CAT DE DESAVARSIT TREBUIE SA FIU?

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:32 +0000

CÂT DE DESÃVÂRªIT TREBUIE SÃ FIU?

de Clifford Goldstein

Signs, decembrie 2007

Scriptura ne spune cã doar un mic procentaj din populaþia pãmântului – rãmãºiþa – vor fi gata sã Îl întâmpine pe Hristos când va veni pe norii cerului. În încercarea de a face parte din acel grup, unii au adoptat unele obiceiuri ciudate.

În secolul al XV-lea, de pildã, grupuri de creºtini hoinãreau prin oraºe, pedepsindu-se cu biciuri ºi lanþuri. Cunoscuþi drept flagelanþi, ei credeau cã cei care îºi chinuie trupurile vor fi gata sã Îl întâmpine pe Hristos, ºi cã singura modalitate de chinuire a trupului este sã îl batã foarte tare.

În Anglia, Bãrbaþii celei de-a Cincea Monarhii susþineau cã singura modalitate de pregãtire pentru întoarcerea lui Hristos era o revoluþie sângeroasã – pe care au ºi încercat sã o provoace. Tremurãtorii, la începutul istoriei Americii, spuneau cã cei neprihãniþi trebuie sã practice celibatul. Faimoasa sectã Skoptsi din secolul al XIX-lea, din Rusia, a dus la extremã aceastã gândire, pretinzând cã doar prin castrare puteai sã intri în rândurile rãmãºiþei finale. Dintr-un motiv sau altul, grupurile care au astfel de idei tind sã disparã!

Alþii, de-a lungul istoriei creºtinsmului, au crezut cã ascetismul extrem este secretul aparþinerii de rãmãºiþã. Drept urmare, mulþi s-au închis în mãnãstiri sau peºteri – în unele cazuri chiar abþinându-se de la hranã pânã la moarte.

Chiar dacã, într-adevãrt, Scriptura spune cã doar un grup mic de oameni vor fi gata sã Îl întâmpine pe Hristos la revenirea Sa, a intra în rândul lor nu este aºa de complicat cum ºi-au imaginat majoritatea oamenilor. De fapt, în câteva versete scurte, cartea Apocalipsei descrie cum vor fi cei care vor face parte din poporul lui Dumnezeu de la sfârºitul timpului. ªi, din fericire, nici flagelarea, nici castrarea sau flâmânzirea nu sunt printre caracteristicile enumerate.

Apocalipsa descrie rãmãºiþa

Descrierea din Apocalipsa se gãseºte la capitolul 12. În doar 17 versete, capitolul acoperã esenþa planului de mântuire (chiar dacã nu neapãrat în ordine cronologicã). Povestirea include expulzarea lui Satana din cer (vezi versetul 9), naºterea lui Hristos (versetul 4) ºi perioada îndelungatã în care biserica lui Dumnezeu a trebuit sã fugã de persecuþie (versetul 14). Se terminã cu descrierea rãmãºiþei: “ªi balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus sã facã rãzboi cu rãmãºiþa seminþei ei, care pãzesc poruncile lui Dumnezeu ºi þin mãrturia lui Isus Hristos.” (versetul 17)

Mai târziu, Apocalipsa vorbeºte despre cei care “se închinã fiarei ºi icoanei ei” (Apocalipsa 14:11), simbol spiritual al apostaziei din ultimele zile. ªi imediat dupã aceea, îi descrie pe cei care, în mijlocul apostaziei, Îi sunt credincioºi Domnului: “Aici este rãbdarea sfinþilor, care pãzesc poruncile lui Dumnezeu ºi credinþa lui Isus.” (versetul 12)

Deºi întreaga cartea ar putea fi (ºi a fost) scrisã despre aceºti oameni, Apocalipsa spune douã lucruri simple despre ei. Spune cã sunt douã lucruri care îi face ca acest grup de bãrbaþi ºi femei din fiecare naþuine, rasã ºi culturã, sã fie gata sã Îl întâmpine pe Hristos la revenirea Sa: în primul rând ei au “credinþa lui Isus”. Asta înseamnã cã ei acceptã prin credinþã ce spune Scriptura cã a fãcut Hristos pentru ei, prin sacrificiul Sãu pe cruce. În al doilea rând, ei “pãzesc poruncile lui Dumnezeu”. Deci, ca reacþie la ceea ce a fãcut Hristos, ei ascultã poruncile Sale.

Desigur cã aceste caracteristici nu sunt o noutate. Atât Vechiul cât ºi Noul Testament vorbesc despre credinþã ºi ascultare ca douã caracteristice specifice ale poporului lui Dumnezeu din toate veacurile.

De la Abel, care a sacrificat un animal ca simbol al credinþei sale în jertfa înlocuitoare a Mântuitorului care avea sã vinã, pânã la cuvintele apostolului Ioan: “cãci dragostea de Dumnezeu stã în pãzirea poruncilor Lui.” (1 Ioan 5:3), credinþa ºi ascultarea au marcat întotdeauna viaþa celor care Îi aparþin Domnului. Fãrã îndoialaã cã aºa stau lucrurile ºi la sfârºitul istoriei pãmântului, când asupra celor credincioºi se vor exercita presiuni, ca sã se alãture apostaziei universale a celor care “se închinã fiarei.”

Din aceste douã trãsãturi, “credinþa lui Isus” este cea mai importantã, pentru cã din ea izvorãºte ºi îºi are sensul cealaltã, a pãzi “poruncile lui Dumnezeu”. Aspectul cel mai important al celor care alcãtuiesc aceastã rãmãºiþã finalã, care îi deosebeºte de ceilalþi, este acelaºi aspect care i-a deosebit pe toþi urmaºii adevãraþi ai lui Dumnezeu din toate veacurile: ei au fãcut din Evanghelie centrul vieþii lor. Oricât de intense sunt zbuciumul ºi lupta din ultimele zile ale isotiei, când aproape toatã lumea va fi înºelatã de amãgirile copleºitoare ale lui Satana, oamenii care vor trãi în ultima perioadã se vor confrunta cu aceeaºi problemã cu care s-au confruntat toþi de-a lungul istoriei: S-au predat ei lui Isus Hristos, au acceptat neprihãnirea Sa în locul pãcãtoºeniei lor ºi au trãit, drept urmare, printr-o credinþã care este doveditã prin ascultarea de poruncile lui Dumnezeu?

Cei care au fãcut aºa sunt rãmãºiþa descrisã în Scripturã. Cei care nu au fãcut aºa, nu fac parte din ea. Este simplu.

Adevãrul simplu

Este aºa de simplu pentru cã evanghelia este simplã. Scriptura, atât Vechiul cât ºi Noul Testament, învãþã un adevãr de bazã: cum cã toþi suntem pãcãtoºi. Toþi am încãlcat legea lui Dumnezeu. În Noul Testament, Pavel scrie: “Nu este nici un om neprihãnit, nici unul mãcar. Nu este nici unul care sã aibã pricepere. Nu este nici unul care sã caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toþi s-au abãtut ºi au ajuns niºte netrebnici. Nu este nici unul care sã facã binele, nici unul mãcar.” (Romani 3: 10-12) Când scria aceste cuvinte, Pavel pur ºi simplu cita Vechiul Testament (vezi Psalmi 14:1-13; 53:1-3)

Dar vestea bunã a Evangheliei este cã Dumnezeu ne iubeºte oricum, în ciuda pãcatelor noastre – ºi prin moartea lui Hristos pe cruce, putem fi acceptaþi ca ºi cum nu am fi pãcãtuit niciodatã. De ce? Pentru cã pe cruce Hristos a plãtit pentru noi. Mânia lui Dumnezeu cauzatã de pãcatele noastre a fost revãrsatã asupra lui Isus, aºa încât noi sã nu trebuiascã sã o suportãm niciodatã. ªi nu doar atât, dar când acceptãm moartea lui Hristos în locul nostru, Dumnezeu ne oferã neprihãnirea desãvãrºitã a Mântuitorului. Prin urmare, când se uitã la noi, Dumnezeu vede desãvârºirea lui Hristos, nu pãcatele ºi defectele noastre.

Aceasta este singura speranþã pe care o avem cu privire la mântuire. “Cãci, pe când eram noi încã fãrã putere, Hristos, la vremea cuvenitã, a murit pentru cei nelegiuiþi. Pentru un om neprihãnit cu greu ar muri cineva; dar pentru binefãcãtorul lui poate s-ar gãsi cineva sã moarã.” (Romani 5:6-8)

Scriptura ne spune cã suntem prea pãcãtoºi ca sã ne mântuim singuri. De aceea Hristos a venit sã ne mântuiascã. Acest adevãr despre Isus trebuie înþeles prin credinþã. Rãmãºiþa finalã îl înþelege prin credinþã, ºi de aceea ei sunt descriºi ca rãmãºiþa care are credinþa lui Isus.

Deci nu putem fi mântuiþi prin pãzirea poruncilor. Dar Biblia nu susþine cã putem sã le neglijãm. Prin Hristos, putem sã fim iertaþi de crimã, adulter, blasfemie, minciunã ºi orice alt pãcat. Dar putem sã facem în continuare lucrurile care ne-au adus condamnarea? Nicidecum! În schimb, avem o nouã viaþã în Hristos – o viaþã în care, prin harul lui Dumnezeu, pãzim poruncile, aºa cum a fãcut Isus.

Într-adevãr, în Apocalipsa 14:4 rãmãºiþa este descrisã astfel: “Ei Îl urmeazã pe Miel oriunde merge El. Au fost rãscumpãraþi dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu ºi pentru Miel.”

Cei care compun rãmãºiþa sunt descriºi ca cei care, prin dragoste ºi credinþã, Îl urmeazã (ascultã) pe Miel, Isus Hristos. Ascultarea lor nu este o încercare de a câºtiga mântuirea, care ar fi în zadar. În schimb, ei Îl urmeazã pe Miel pentru cã au deja mântuirea; ei Îl urmeazã pe Cel care le-a oferit-o.

Hristos Se va întoarce. ªi când va veni, o rãmãºiþã credincioasã va fi gata sã Îl întâmpine. Cine va forma aceastã rãmãºiþã? Nu cei care îºi chinuie trupul sau care se abþin de la mâncare pânã mor. Nu. Biblia spune cã ea va fi alcãtuitã din cei care Îºi aratã credinþa în Hristos prin ascultarea de poruncile lui Dumnezeu.

______________________________

CUM SA FII IMPACAT CU DUMNEZEU

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:32 +0000

CUM SÃ FII ÎMPÃCAT CU DUMNEZEU

Veºti bune din Sanctuar

Philip W. Dunham

Philip W. Dunham este pastor pensionar ºi administrator al unei biserici. Locuieºte în Salem, Oregon, împreunã cu soþia sa, Evelyn. De când s-a pensionat a vorbit la multe adunãri de tabãrã, redeºteptãri ale bisericilor, conferinþe pentru pastori ºi profesori, a condus întruniri evanghelistice ºi a slujit ca pastor interimar timp de 13 ani. Articolul acesta este luat din cartea sa recentã, Sure salvation (Mântuire sigurã), care te învaþã cum poþi fi sigur cã ai viaþa veºnicã.

Care este primul pas pentru a fi mântuit? Cum poate un Dumnezeu sfânt sã primeascã un pãcãtos? Ce trebuie sã faci ca sã fii împãcat cu Dumnezeu? Cum poþi sã ai pace, bucurie ºi libertate adevãratã în Hristos?

Poate cã ar trebui sã încep cu “un test neanunþat.” În facultate, era mult mai bine sã îl auzim pe profesor cã ne dãdea un test neanunþat decât sã dãm un examen serios, greu. Aºadar, nu vã faceþi probleme cu privire la test. În plus, nu vã voi da note.

Dupã stabilirea serviciilor de la sanctuar din Vechiul Testament, când cineva din poporul lui Dumnezeu se convingea de un anumit pãcat, motivul pentru care mergea la Sanctuar cu un dar era sã primeascã iertare, sã fie curãþat ºi împãcat cu Dumnezeu. Acum testul:

A cerut Dumnezeu ca pãcãtosul sã fie darul sau sã aducã darul?
A cerut El ca cel care aducea darul sã fie “fãrã cusur” sau ca darul sã fie “fãrã cusur”?
A cui viaþa era menitã sã plãteascã pentru încãlcarea Legii lui Dumnezeu: viaþa pãcãtosului sau a mielului?
Care sânge fãcea ispãºire: al pãcãtosului sau al mielului?
Primea pãcãtosul iertare, curãþire ºi împãcare pe baza faptului cã era un dãtãtor aºa cum vroia Dumnezeu sau pentru cã aducea jertfa pe care o cerea Dumnezeu?

Acum vã rog sã schimbaþi foile între voi. Vã voi da rãspunsurile corecte.

Prima datã când este folositã în Biblie expresia “fãrã cusur” este în Exodul 12:5, unde Dumnezeu dã instrucþiuni cu privire la jertfa adusã pentru Paºte: “Sã fie un miel fãrã cusur, de parte bãrbãteascã, de un an; veþi putea sã luaþi un miel sau un ied.”

Viaþa lor depindea de jertfa pe care o aduceau. Jertfa trebuia sã fie “fãrã cusur”, pentru cã Îl reprezenta pe Isus Hristos, “Mielul lui Dumnezeu, care ridicã pãcatul lumii!” (Ioan 1:29). Ei nu puteau sã se salveze sau sã se elibereze singuri. Singura lor speranþã în ce priveºte eliberarea din robia egipteanã depindea de jertfa pe care o aduceau ºi de stropirea cu sângele acesteia pe uºiorii uºii. O jertfã poruncitã de Dumnezeu. O jertfã “fãrã cusur.”

Porunca aceasta cu privire la jertfã a fost datã înainte de Exodul 25:8 ºi înainte de instituirea serviciului de la sanctuar. Totuºi, a doua oarã când Biblia foloseºte cuvântul “fãrã cusur” este în contextul sanctuarului, ºi anume cu privire la punerea deoparte a preoþilor pentru slujba lor. Ei erau consacraþi, dedicaþi ºi sfinþiþi pentru poziþia pe care o ocupau. (Exod 29:1). Dar care era condiþia pentru aceasta? Un dar “fãrã cusur”. (Nu este semnificativ cã Petru vorbeºte despre faptul cã noi, creºtinii, suntem “o seminþie aleasã, o preoþie”? Iar consacrarea, dedicarea noastrã pentru viaþa, lucrarea ºi misiunea noastrã este exact ca în Vechiul Testament, printr-un dar “fãrã cusur”.) Încã de 46 de ori, vorbind despre serviciile din Sanctuar din Vechiul Testament ºi instrucþiile despre cum pot fi împãcaþi pãcãtoºii cu Dumnezeu aducând daruri potrivite, Biblia spune cã darul trebuie sã fie “fãrã cusur”. Aceasta a fost ideea lui Dumnezeu, lucrarea Sa ºi modalitatea de a împãca “lumea cu Sine” (2 Corinteni 5:19). împãrãteascã, un neam sfânt

Ultima oarã când este folositã aceastã expresie în Biblie este 1Petru 18, 19: “cãci ºtiþi cã nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aþi fost rãscumpãraþi …, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fãrã cusur ºi fãrã prihanã.” De la Moise la Petru, de fapt chiar de la Cain pânã la “mulþimea pe care nu o putea numãra nimeni”, mântuirea se concentreazã nu asupra dãtãtorului, ci asupra darului. Cel “fãrã cusur.”

Sã privim încã o datã la Sanctuar

Puteþi sã vã imaginaþi curtea exterioarã, altarul arderii de tot, ligheanul ºi sanctuarul atât de frumos lucrat, cu douã încãperi?

Vi-i imaginaþi pe preoþi (îmbrãcaþi cu veºmintele rânduite de Dumnezeu), slujind la altarul arderii de tot sau spãlându-se în lighean, astfel încât, curaþi, sã poatã intra în prima încãpere a sanctuarului, Sfânta?

Vedeþi frumuseþea, culorile, maiestatea, splendoarea ºi solemnitatea de acolo?

Îl vedeþi pe preot examinând darul adus de un credincios, pentru a se asigura cã este fãrã cusur?

Îl vedeþi pe omul pocãit, conºtient de pãcatul sãu, aºezându-ºi mâna pe capul mielului, mãrturisindu-ºi pãcatele ºi astfel transferându-le, împreunã cu vina sa, asupra darului desãvârºit, cu totul nevinovat ºi fãrã cusur?

Vedeþi mielul, al cãrui gât era tãiat, a cãrui viaþã era luatã, al cãrui sânge era dus în Sanctuar pentru a face ispãºire ºi a aduce împãcare?

Din locul în care israelitul stãtea, în curte, pentru a-ºi aduce darul, pânã la slava lui Dumnezeu, ºekina, din Sfânta Sfintelor, era o distanþã de aproximativ 22 de metri. 22 de metri pânã la glorie, pânã la prezenþa lui Dumnezeu. 22 de metri de la pãcãtos pânã la sfânt, de la condamnare pânã la justificare ºi împãcare cu Dumnezeu.

Niciun pãcãtos nu putea sã intre în Sfânta Sfintelor, dincolo de masa cu pâinile ºi cele ºapte sfeºnice, dincolo de altarul tãmâierii, sã atingã perdeaua care despãrþea Sfânta de Sfânta Sfintelor, sã o dea la o parte, sã intre în Sfânta Sfintelor ºi sã strige: “Am venit cu darul, Doamne. Iatã-mã! Am pãcãtuit acum trei zile, dar mi-am zis cã mai bine sã vin înainte sã pãcãtuiesc din nou.” Dacã ar fi ajuns pânã acolo, ar fi fost consumat pe loc de slava divinã.

Singura modalitatea de a traversa cei 22 de metri pentru a ajunge în prezenþa lui Dumnezeu era un dar. Un dar pe care îl rânduise Dumnezeu. Un înlocuitor. O moarte. Sângele unui dar “fãrã cusur.” Nu sufletul meu cãit, pentru cã El spusese în Leviticul 22: 19-21: “sã ia o parte bãrbãteascã fãrã cusur …. pentru ca jertfa sã fie primitã.
Sã nu aduceþi nici una care sã aibã vreun cusur, cãci n-ar fi primitã. …. Ca sã fie primitã, sã n-aibã nici un cusur în ea.”

Existã douã expresii care sunt esenþiale pentru înþelegerea sanctuarului ºi a veºtii bune pe care o transmiteau serviciile sale. Prima este cea pe care am amintit-o deja: “fãrã cusur”. A doua expresie, “a face ispãºire”, este folositã de aproape 70 de ori. Dacã vroiai sã traversezi cei 22 de metri pânã în prezenþa divinã, podul pe care trebuia sã îl treci se numea ispãºire.

Israelitul care înþelegea aceste expresii ºi care aducea darul rânduit de Dumnezeu putea sã intre în sanctuar cântând: “Nu se gãseºte nimic între mine ºi Mântuitorul meu.” El era curat, iertat, împãcat cu Dumnezeu ºi plin de pace, bucurie ºi siguranþã. Nu e de mirare cã psalmistul David scria: “Dumnezeule, calea Tale este în Sanctuar.” (KJV)

Mântuit fãrã sânge

Se povesteºte cã la sfârºitul unui serviciu divin un om care pãrea inteligent s-a apropiat de pastor ºi i-a spus:

- Nu consider cã este nevoie de sângele lui Hristos pentru mântuirea mea. Pot fi mântuit fãrã sã cred în sângele Sãu vãrsat.

Pastorul a spus:

- Atunci cum altfel poþi fi mântuit?

- Urmând exemplul Sãu, a spus omul, ºi e de ajuns.

Pastorul a adãugat:

- Poate cã este, deci îþi propui sã faci asta în viaþã?

- Exact aºa am sã fac ºi sunt convins cã este suficient.

- Foarte bine, sunt convins cã este un pas bun. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune cum sã facem asta. Iatã ce scrie despre Hristos: “Nu a fãcut niciun pãcat ºi în gura Lui nu s-a gãsit minciuna”. Presupun cã ºi tu poþi spune asta despre tine, nu?

Omul nostru s-a ruºinat.

- Nu pot sã spun chiar aºa despre mine. Am pãcãtuit uneori. (Ce neconvingãtor!)

- În cazul acesta nu ai nevoie de un Exemplu, ci de un Mântuitor ºi singura cale de mântuire este prin sângele Sãu.

Nu se pune la îndoialã faptul cã avem nevoie de un exemplu. ªi nici cã Isus Hristos este Exemplul Divin. Eu personal tânjesc sã fiu curat ca El, sã urãsc pãcatul aºa cum l-a urât El, sã fiu plãcut Tatãlui cum a fost El ºi sã iubesc cum a iubit El. Fie ca Duhul Sfânt sã creeze în noi o foame ºi o sete de a reflecta viaþa lui Hristos ºi de a merge pe urmele Sale.

Dar, mai mult chiar decât un exemplu, avem nevoie de un Mântuitor. În Catehismul Budist sunt trei propoziþii care aratã disperarea ºi neputincioºia omului: “Nimeni nu poate fi mântuit de cãtre altul. Niciun Dumnezeu sau sfânt nu este în stare sã îl salveze pe om de consecinþele faptelor sale rele. Fiecare trebuie sã devenim propriul nostru mântuitor.”

Dacã ispãºirea constã în a urma singur exemplul lui Hristos, Cel fãrã pãcat, dacã trebuie sã îmi câºtig singur mântuirea ºi sã o prezint înaintea lui Dumnezeu, ca darul meu care sã îmi aducã viaþa veºnicã, aº fi cel mai nenorocit dintre oameni.

Da, avem nevoie de un exemplu, dar mai mult decât orice, avem nevoie de un Mântuitor, un Înlocutor, un Dar fãrã cusur care sã fie acceptat de Tatãl pentru noi.

Ellen White scria: “În curþile cereºti nu se va gãsi nimeni care sã cânte: .”(1) “Nu putem face nimic, absolut nimic pentru a câºtiga favoarea divinã. Nu trebuie sã ne încredem deloc în noi înºine sau în faptele noastre bune, dar atunci când venim la Hristos, cu greºelile ºi pãcatele noastre, putem gãsi odihnã în dragostea Sa. Dumnezeu îi acceptã pe toþi cei care vin la El, încrezându-se doar în meritele unui Mântuitor crucificat.”(2)

Cartea Apocalipsei vorbeºte doar despre douã cântãri: a lui Moise ºi a Mielului. Îi descrie pe locuitorii cerului ºi pe toþi cei mântuiþi cântând aceeaºi cântare: “Vrednic eºti Tu… cãci ai fost înjunghiat ºi ai rãscumpãrat pentru Dumnezeu, cu sângele Tãu, oameni din orice seminþie, de orice limbã, din orice norod ºi de orice neam. Ai fãcut din ei o împãrãþie ºi preoþi pentru Dumnezeul nostru … Vrednic este Mielul, care a fost înjunghiat, sã primeascã puterea, bogãþia, înþelepciunea, tãria, cinstea, slava ºi lauda!” (Apocalipsa 5: 9, 10, 12)

Priveºte la darul tãu pentru Dumnezeu: “Istoria bisericii de pe pãmânt ºi biserica mântuitã din cer se învârt în jurul crucii de pe Calvar.”(3) Pentru a fi împãcat cu Dumnezeu, primit, mântuit ºi salvat, pãcãtosul din Vechiul Testament trebuia sã aducã un dar. Planul de mântuire din Noul Testament nu este diferit de cel vechi-testamentar. Dumnezeu cere un dar, unul fãrã cusur. Asta înseamnã cã astãzi darul meu trebuie sã constea fie din eforturile ºi încercãrile mele de a urma exemplul lui Hristos ºi de a-mi câºtiga singur mântuirea, fie din darul lui Isus Hristos, pe care L-a oferit Însuºi Tatãl, care ºtia cã noi nu vom putea vreodatã sã aducem singuri darul.

O grea încercare a credinþei

Cu mai bine de 500 de ani înainte sã fie instituite serviciile de la sanctuar, Dumnezeu l-a pus pe Avraam la o probã a credinþei extrem de grea, cerându-i sã-ºi sacrifice propriul fiu. Era singurul sãu fiu, cel prin care trebuia sã se împlineascã fãgãduinþele legãmântului. Cu toate acestea, în cadrul acestei încercãri copleºitoare a credinþei, a fost oferitã una din cele mai frumoase descoperiri ale Evangheliei ºi a planului de mântuire din Vechiul Testament. Pentru cã în ultimul moment, când braþul sãu se ridica pentru a-ºi ucide fiul, s-a auzit o voce din cer: “<Sã nu pui mâna pe bãiat ºi sã nu-i faci nimic; cãci ºtiu acum cã te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruþat pe fiul tãu, pe singurul tãu fiu, pentru Mine.> Avraam a ridicat ochii ºi a vãzut înapoia lui un berbec, încurcat cu coarnele într-un tufiº; ºi Avraam s-a dus de a luat berbecul ºi l-a adus ca ardere de tot în locul fiului sãu. Avraam a pus locului aceluia numele: <Domnul va purta de grijã.> De aceea se zice ºi azi: <La muntele unde Domnul va purta de grijã.>” (Geneza 22:11-14)

Prin Fiul Sãu, Dumnezeu a oferit un sacrificiu “în locul nostru.” Asta înseamnã cã suntem “primiþi prin Cel Iubit.” Iar în dragostea Sa necuprinsã, Dumnezeu a oferit un Dar, a cãrui acceptare din partea noastrã înseamnã mântuire, împãcare ºi viaþã veºnicã.

Sunt aºa de mulþi oameni astãzi care nu au înþeles frumuseºtea acestui mesaj atât de simplu, care aduce alinare, pace, bucurie ºi libertate în Hristos. Ascultarea, zecimea, stilul de viaþã sãnãtos sunt folosite de ei pentru a-L îmbuna pe Dumnezeu, pentru a-L mulþumi, pentru a-I câºtiga favoarea ºi aprobarea. “Doamne, iatã vegetarianismul meu ºi sper sã Îþi placã.” “Doamne, iatã darul meu: nu am televizor acasã, ºi când vei veni Tu a doua oarã, sper cã nu vei uita lucrul acesta.” “Doamne, iatã darul meu pentru Tine: nu existã curent electric în regiunea în care locuiesc eu, iar asta mã împiedicã sã fiu lumesc; sper cã vezi lucrul acesta.”

A face lucrurile acestea poate fi un lucru bun, dar singurul dar care va aduce mântuirea este Mielul lui Dumnezeu, Cel care a purtat de grijã pentru Avraam, tatãl tuturor credincioºilor. Bunul nostru Tatã Ceresc a oferit Darul perfect, “fãrã cusur”: Fiul Sãu! Nu mai existã vreun alt dar ca Cel oferit de El.

Înseamnã asta cã faptele mele nu au niciun rol? Înseamnã asta cã creºterea spiritualã ºi sfinþirea nu au nicio valoare? Ascultarea mea nu e bunã la nimic? Nu conteazã pentru Dumnezeu strãdania mea de a-mi câºtiga mântuirea?

Bineînþeles cã lucrurile acestea sunt importante. Pentru cã ele sunt roadele mântuirii prin Isus Hristos, Darul lui Dumnezeu. Dar ele nu reprezintã esenþa. Lucrurile pe care le fac pentru cã Îl iubesc pe Dumnezeu ºi vreau sã Îl ascult, viaþa pe care o duc, creºterea mea spiritualã (datoratã lucrãrii Duhului Sfânt) sunt roadele iubirii, ale Darului mântuitor oferit de Dumnezeu pentru mântuirea mea. Cineva scria: “Nu pot sã îmi salvez sufletul, asta a fãcut-o Domnul pentru mine. Dar voi lucra ca un rob din dragoste pentru Fiul Preaiubit al lui Dumnezeu.”

Unii s-ar putea sã se împotriveascã: “Pavel a scris cã trebuie sã ne aducem trupurile (Romani 12:1). Nu înseamnã cã noi trebuie sã fim darul?”

Cum spunea sloganul militar: “Fii tot ce poþi sã fii”, iar prin harul lui Dumnezeu aceasta trebuie sã fie un dar de mulþumire, de laudã la adresa lui Dumnezeu pentru darul oferit de El. Dar este un singur dar pentru pãcat, pentru împãcare, pentru ispãºire, care este sfânt ºi fãrã cusur, fãrã patã: Mielul lui Dumnezeu.

Este de importanþã vitalã sã ne amintim cum se împãcau israeliþii cu Dumnezeu pe vremea Vechiului Testament. Cum erau ei iertaþi, primiþi ºi mântuiþi. Iar asta avea loc nu pentru cã ar fi fost ei darul, ci pentru cã aduceau darul. La fel este ºi astãzi!

Dacã Îi aduc lui Dumnezeu ca dar progresul, creºterea mea, nivelul de sfinþire la care mã aflu, ascultarea mea ºi orice altceva, aºteptându-mã sã fiu primit pe baza acestor realizãri ale mele, existã foarte mari îndoieli cu privire la ce crede Dumnezeu despre mine. Dar dacã Îi prezint Darul Înlocuitor – Mielul lui Dumnezeu – nu va fi nicio îndoialã cu privire la pãrerea Sa despre acest Dar adus pentru mine. Iatã ce scria Ellen White: “Nu trebuie sã ne facem griji cu privire la ce cred despre noi Dumnezeu ºi Hristos; important este ce crede Dumnezeu despre Hristos, Înlocuitorul nostru. Noi suntem acceptaþi prin Fiul Sãu Preaiubit.”(4) ªi nu existã nicio îndoialã cu privire la ce crede El despre Fiul Sãu Preaiubit.

Nu ºtiu dacã povestea urmãtoare este adevãratã, dar îmi place. Pe o bisericuþã din Germania se aflã un miel din piatrã, care are o istorie interesantã. Când se construia acoperiºul, unul din constructori a alunecat ºi a cãzut pe pãmânt. Prietenii lui au coborât cât au putut de repede, aºteptându-se sã îl gãseascã mort, dar el era teafãr. În timp ce el cãdea, jos era un miel care pãºtea, iar omul nostru a cãzut pe miel, zdrobindu-l. Omul a fost atât de recunoscãtor încât s-a hotãrât sã sculpteze un miel din piatrã ca amintire a faptului cã îi datora viaþa acestui miel. (5) Creºtini fiind, ºtim cum este ca un Miel sã trebuiascã sã moarã pentru a ne mântui!

NOTE:

1. Mãrturii pentru predicatori ºi lucrãtori ai Evangheliei, p. 456

2. Mesaje selectate, cartea 1, pp. 353, 354; sublinierea ne aparþine.

3. Mãrturii pentru predicatori, p. 43

4. Mesaje selectate, cartea 2, pp. 32, 33

5. Paul Lee Tan, Enciclopedia celor 7.700 de ilustraþii: Semnele Timpului (Rockville, Md.: Assurance Publishers, 1982), p. 940

______________________________

FIÞI! – O IDENTITATE UITATA

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:32 +0000

FIÞI! O IDENTITATE UITATÃ

Samuel Koranteng – Pipim

Conferinþa Michigan

– Partea I –

Suntem obiºnuiþi sã auzim porunca biblicã: “Mergeþi..” ºi “Faceþi.” Dar suntem familiarizaþi cu porunca: “Fiþi”? Dumnezeu nu ne cere doar sã mergem ºi sã facem, ci ºi sã fim!

O trecere în revistã a versiunii King James a Bibliei va descoperi multe pasaje care conþin porunca “fiþi!”, printre care se aflã ºi cele care spune: “Fiþi …. puternici, curajoºi, mântuiþi, curaþi, bucuroºi, desãvârºiþi, înþelepþi, gata, transformaþi, miloºi, urmaºi ai lui Dumnezeu, neclintiþi, împãcaþi cu Dumnezeu, buni unii cu alþii, mulþumitori, rãbdãtori, treji,” ºi altele.

Faptul cã existã aºa de multe porunci care încep cu “fiþi” ar putea sã sugereze cã ceea ce suntem este uneori mai important decât ceea ce facem. Cu toate acestea, tindem sã ne concentrãm mai asupra ultimului aspect. Ne definim chiar identitatea prin prisma poruncilor “Mergeþi” ºi “Faceþi”, în loc de “Fiþi.”

Sã mã explic.

Sã presupunem cã la o întâlnire þi se cere sã te prezinþi unei persoane pe care nu o cunoºti. Ce ai spune? Când am pus aceastã întrebare mai multor tineri, aproape toþi au menþionat patru lucruri importante despre ei, ºi anume:

1. numele – Smith, Jane, Kofi etc.

2. locul natal sau reºedinþa – California, Tailanda, Suedia, Zimbabwe etc.

3. profesia – student, doctor, casnicã, pastor, arhitect, profesor etc.

4. hobiurile sau lucrurile care îi plac – muzica, fotbalul, merele, lectura etc.

Probabil cã ºi noi am da aceleaºi rãspunsuri pentru a ne descrie. Totuºi, observaþi din aceste rãspunsuri cã, în afarã de nume ºi hobiuri, suntem tentaþi sã ne definim în termenii naþionalitãþii (Sunt român, american, mexican, chinez etc) sau ai profesiei (Sunt student, doctor etc.)

Cu alte cuvinte, identitatea noastrã tinde sã fie exprimatã din prisma ideii exprimate în poruncile “Mergeþi”ºi “Faceþi” – adicã de unde venim ºi ce facem – în loc de “Fiþi”, care ar explica ce suntem de fapt. Chiar ºi atunci când ne folosim de categoria “Fiþi” pentru a ne descrie ca ºi creºtini, adesea lipseºte de pe listã un aspect important al identitãþii noastre.

Categoria “Fiþi” lipseºte

Sã presupunem cã la aceeaºi întâlnire unde þi se cere sã te prezinþi, þi se cere ºi sã alegi un adjectiv ca sã te descrii. Ce cuvânt crezi cã ar descrie mai bine ceea ce eºti?

Iatã câteva din mulþimea de cuvinte pe care studenþii mei le-au ales pentru a se descrie: amabil, vesel, fericit, înþelegãtor, milostiv, inteligent, nebunatic, leneº, de treabã, sincer, curajos, deosebit, independent, visãtor, profund, introvertit etc.

E interesant de observat faptul cã adjectivele pozitive din listã tind sã le includã pe cele din poruncile biblice care încep cu “Fiþi”, dar nu ºi opusele acestora.

ªi mai grãitor este faptul cã atunci când ne descriem propriile calitãþi, lipseºte în mod vizibil cuvântul “sfânt.”

Gândiþi-vã un moment: Când a fost ultima oarã când aþi auzit pe cineva sã se descrie ca “sfânt”. “Sfânt” este adjectivul pe care îl aplicãm “Scripturii”, “Sfintei Cine”, “Sabatului”, “nopþii când S-a nãscut Hristos” ºi chiar unui “pãmânt” cu atracþie turisticã din Orientul Mijlociu. Dar foarte puþini s-ar simþi confortabil sã se descrie prin acest cuvânt.

Totuºi, Biblia ne porunceºte: “Fiþi sfinþi” (1 Petru 1:15, 16).

Necunoscutul “a fi”

Învãþãturii biblice despre sfinþenie i se acordã astãzi prea puþinã atenþie sau atenþie negativã. Ori nu vorbim despre sfinþenie, ori, dacã vorbim despre ea, discuþiile noastre sunt confuze, dacã nu cu totul greºite. (1)

Dintre multele cãrþi creºtine, “Cum sã fii sfânt” lipseºte vizibil din lista beststellurilor.

Cei necredincioºi, când aud cuvântul sfânt îºi imagineazã cãlugãri ºi mãicuþe care lâncezesc în mãnãstiri întunecate, triste. Pentru alþii chemarea la sfinþenie evocã imaginea unei fiinþe cereºti rãzbunãtoare, neînduplecate, arbitrare ºi gata sã îi pedepseascã pe pãmânteni pentru cea mai micã încãlcare a legilor morale. Astfel, cultura hedonistã ºi relativistã din ziua de astãzi nu vrea sã audã pe nimeni vorbind despre sfinþenie.

În afarã de cei necredincioºi, mai sunt ºi creºtini care detestã învãþãtura biblicã despre sfinþenie, crezând cã aceasta anuleazã asigurarea mântuirii sau a îndreptãþirii prin har. Când se gândesc la sfinþire îºi imagineazã oameni ciudaþi sau rigizi, cu haine ºi coafuri demodate, sau chiar persoane care sunt înclinate sã îi judece pe toþi cei care nu se ridicã la standardele lor. Conform acestei concepþii, sfinþirea este sinonimã cu formalismul (o supunere exterioarã faþã de reguli) sau chiar cu perfecþionismul sau legalismul (care înseamnã a face lucruri pentru a câºtiga favoarea divinã.)

Din nefericire, chiar ºi în rândurile noastre sun adventiºti cãrora nu le place doctrina biblicã despre sfinþire. În minþile adventiºtilor “liberali” (care este noua etichetã datã adventiºtilor decãzuþi), învãþãtura biblicã despre sfinþire este o urmã a “moºtenirii victoriene, care s-a pãstrat foarte bine în scrierile lui Ellen White.” Pentru ei, oricine îndrãznesºte sã vorbeascã despre sfinþire este automat greºit sau catalogat drept “fundamentalist”, “legalist” sau chiar “fariseu.”

Înþelegerea greºitã a poruncii

Drept urmare a înþelegerii greºite a acestei învãþãturi biblice importante – sfinþirea –, mulþi adventiºti bine intenþionaþi sunt confuzi cu privire la acest subiect. Aceasta a reieºit ºi din rezultatul urmãtoarelor întrebãri pe care le-am pus mai multor grupuri de adventiºti – adulþi ºi tineri:

Câþi credeþi cã sfinþirea este posibilã în lumea noastrã pãcãtoasã? Pot niºte fiinþe slabe, pãcãtoase, pline de tendinþe pãcãtoase moºtenite ºi dobândite, sã fie sfinte în lumea de astãzi?

Rãspunsurile la întrebarea de mai sus au fost în majoritate covârºitoare afirmative. Majoritatea celor întrebaþi au declarat cã sunt de pãrere cã sfinþirea este posibilã. Dar când am detaliat întrebarea, rãspunsurile au fost triste. Am întrebat:

Eºti sfânt?

Observaþi cã întrebarea nu este Crezi în sfinþenie?, nici Speri cã vei fi într-o zi sfânt? Problema pusã este mult mai importantã decât ce crede sau simte cineva cu privire la problema sfinþeniei sau dacã Biblia vorbeºte despre persoane sfinte. Întrebarea este: Eºti sfânt sau nu? Eºti sfânt în clipa de faþã? Dacã crezi cã eºti sfânt, ridicã mâna.

Ca de obicei, vãd doar câteva mâini ridicate. Când examinez mai bine cauzele ezitãrii de a rãspunde afirmativ la întrebare, descopãr cã sunt trei categorii de persoane. Îi clasific în urmãtoarele categorii: (a) lãudãroºii – cei care pretind cu aroganþã cã sunt sfinþi; (b) scepticii – cei care neagã faptul cã Dumnezeu vrea ca poporul Sãu sã fie sfânt ºi (c) cei nesiguri – care nu ºtiu ce sã rãspundã.

Primele douã categorii sunt greºiþi, iar ultima categorie este nenorocitã. În continuare voi da un rãspuns fiecãrei categorii.

Lãudãroºii

Prima mare greºealã cu privire la sfinþenie este sã ne lãudãm cã am atins-o. Contrar acestei pãreri greºite, Biblia învaþã cã adevãraþii creºtini nu se vor lãuda niciodatã cã ar fi sfinþi, perfecþi ºi fãrã de pãcat. Când înþelegem pe deplin natura spiritualã a legii morale a lui Dumnezeu, ne vom descoperi propria pãcãtoºenie – cât de departe suntem de aºteptãrile lui Dumnezeu – ºi cât de mult trebuie sã ne pocãim ºi sã cerem ajutorul divin.

Apostolul Ioan scria: “Dacã zicem cã n-avem pãcat, ne înºelãm singuri ºi adevãrul nu este în noi… Dacã zicem cã n-am pãcãtuit, Îl facem mincinos ºi Cuvântul Lui nu este în noi.”(1Ioan 1: 8, 10).

Ellen White de asemenea ne-a avertizat cã este periculos sã ne mândrim cã am ajuns la sfinþenie: “Cei care sunt înclinaþi sã declare cã sunt sfinþi ar fi bine sã se uite în oglinda legii divine, care ne descoperã defectele de caracter. Cei care vãd cât de cuprinzãtoare sunt cerinþele legii lui Dumnezeu, care îºi dau seama cã ele cuprind gândurile ºi intenþiile inimii, nu vor îndrãzni sã se laude cã nu au pãcat ºi nu se vor încumeta sã declare: ” , spune Ioan, incluzându-se în aceeaºi categorie cu fraþii sãi, (2) Ellen White scrie din nou: “Nimeni care înþelege Legea lui Dumnezeu nu va pretinde cã are un caracter sfânt. Singura atitudine sigurã este aceea de pocãinþã ºi mãrturisire a pãcatelor înaintea lui Dumnezeu. … Când lupta vieþii se va sfârºi, când armura va fi aºezatã la picioarele lui Isus, când sfinþii vor fi glorificaþi, doar atunci vom putea sã declarãm cã suntem salvaþi ºi fãrã pãcat. Adevãrata sfinþire nu va face pe nimeni sã pretindã cã este sfânt, fãrã pãcat ºi desãvârºit. Lasã-L pe Domnul sã spunã cum este caracterul tãu. ” (3)

Aceste declaraþii nu sunt menite sã punã la îndoialã siguranþa mântuirii – care se bazeazã doar pe meritele lui Hristos. Ci ele sunt mai degrabã o avertizare împotriva teoriei “odatã mântuit, mântuit pentru totdeauna.” Cu cât te apropii mai mult de Domnul, cu atât îþi vezi mai bine pãcãtoºenia. Când a vãzut gloria Domnului, profetul Isaia a exclamat: “Vai de mine! Sunt pierdut, cãci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate ºi am vãzut cu ochii mei pe Împãratul, Domnul oºtirilor!” (Isaia 6:5)

Un adevãrat creºtin va recunoaºte întotdeauna cã noi oamenii “am ajuns ca niºte necuraþi ºi toate faptele noastre bune sunt ca o hainã mânjitã.” (Isaia 64:6) De aceea, Ellen White spune cã “apropiindu-te tot mai mult de Isus, te vei vedea tot mai pãcãtos, pentru cã vei vedea mai clar, iar nedesãvârºirile tale vor apãrea în contrast evident cu natura Sa desãvârºitã. Asta dovedeºte cã iluziile Satanei ºi-au pierdut puterea.” (4)

Aºadar, creºtinul nu are cum sã se laude cã este perfect sau fãrã de pãcat. Dacã a existat cineva care putea sã pretindã cã e sfânt sau perfect, ar fi trebuit sã fie apostolul Pavel. În 2 Corinteni 12 ni se spune cã i s-a oferit privilegiul unic de a fi ridicat la cer pentru a vedea ºi auzi lucruri din al treilea cer. El însuºi a scris cã duce o viaþã sfântã, dreaptã ºi fãrã prihanã. (1 Tesaloniceni 2:10) Cu toate acestea, în Filipeni 3: 12 acest apostol slãvit mãrturiseºte cã nu a atins perfecþiunea: “Nu cã am ºi câºtigat premiul sau cã am ºi ajuns desãvârºit; dar alerg înainte, cãutând sã-l apuc, întrucât ºi eu am fost apucat de Hristos Isus.”

Ellen White scrie: “Atitudinea lui Pavel trebuie adoptatã de toþi urmaºii lui Hristos, pentru cã trebuie sã þintim mereu cãtre coroana nemuririi. Nimeni nu poate pretinde cã este desãvârºit. Îngerii raportori sã scrie istoria luptelor ºi a conflictelor sfinte ale poporului lui Dumnezeu, sã le înregistreze rugãciunile ºi lacrimile, dar Dumnezeu sã nu fie dezonorat prin declaraþii de genul: > Buzele sfinþite nu vor rosti niciodatã asemenea cuvinte arogante. Pavel fusese luat în al treilea cer, auzise ºi vãzuse lucruri care nu pot fi rostite ºi cu toate acestea declarã cu modestie: <Nu cã am ºi câºtigat premiul sau cã am ºi ajuns desãvârºit; dar alerg înainte.> Fie ca îngerii cerului sã noteze victoriile pe care le-a avut Pavel luptând vestea cea bunã a credinþei. Fie ca Cerul sã se bucure de alergarea sa, privind înainte la premiul pentru care toate celelalte le considerã o pierdere. Fie ca îngerii sã se bucure vorbind despre victoriile lui, dar Pavel sã nu se laude singur cu propriile realizãri.” (5)

            De fapt, dacã cineva pretinde cã este sfânt sau desãvârºit, asta este cea mai clarã dovadã a cã nu este. Iov scrie: “Oricâtã dreptate aº avea, gura mea mã va osândi; ºi oricât de nevinovat aº fi, El mã va arãta ca vinovat. Nevinovat! Sunt; dar nu þin la viaþã, îmi dispreþuiesc viaþa.”



            Scepticii

            A doua concepþie greºitã cu privire la sfinþire este negarea faptului cã Dumnezeu cere ca poporul Sãu sã fie sfânt. Contrar unei asemenea pãreri, Biblia aratã clar cã Dumnezeu vrea ca cei credincioºi sã fie sfinþi, sfinþiþi sau desãvârºiþi. Aº vrea sã împãrtãºesc cu voi câteva pasaje biblice:

            1. Sfinþirea este necesarã pentru mântuire. “… sfinþirea, fãrã de care nimeni nu va vedea pe Domnul.” (Evrei 12:14)

            2. Sfinþirea este voia lui Dumnezeu pentru viaþa noastrã. “Voia lui Dumnezeu este sfinþirea voastrã.” (1 Tesaloniceni 4:3)

            3. Sfinþirea este poruncitã de Domnul. “Ci, dupã cum Cel ce v-a chemat este sfânt, fiþi ºi voi sfinþi în toatã purtarea voastrã. Cãci este scris: <Fiþi sfinþi, cãci Eu sunt sfânt.>” (1 Petru 1: 15, 16) “Voi fiþi dar desãvârºiþi, dupã cum ºi Tatãl vostru cel ceresc este desãvârºit.” (Matei 5: 48)

            4. Isus a murit ca noi sã putem fi sfinþi. “Deci, fiindcã avem astfel de fãgãduinþe, preaiubiþilor, sã ne curãþim de orice întinãciune a cãrnii ºi a duhului ºi sã ne ducem sfinþirea pânã la capãt, în frica de Dumnezeu.” (2 Corinteni 7:1) “… cum a iubit ºi Hristos Biserica ºi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinþeascã, dupã ce a curãþit-o prin botezul cu apã prin Cuvânt.” (Efeseni 2: 25, 26) “El S-a dat pe Sine Însuºi pentru noi, ca sã ne rãscumpere din orice fãrãdelege ºi sã-ªi curãþeascã un norod care sã fie al Lui, plin de râvnã pentru fapte bune.” (Tit 2:14)

            5. Sfinþirea înseamnã pur ºi simplu evlavie sau un caracter ca al lui Hristos, într-o lume pãcãtoasã. Apostolul Pavel scrie: “ Cãci Dumnezeu este Acela care lucreazã în voi ºi vã dã, dupã plãcerea Lui, ºi voinþa ºi înfãptuirea. Faceþi toate lucrurile fãrã cârtiri ºi fãrã ºovãieli, ca sã fiþi fãrã prihanã ºi curaþi, copii ai lui Dumnezeu, fãrã vinã, în mijlocul unui neam ticãlos ºi stricat, în care strãluciþi ca niºte lumini în lume,” (Filipeni 2: 13-15)

            Observaþi cã pentru a trãi o viaþã sfântã într-o lume pãcãtoasã trebuie sã fim “fãrã prihanã ºi curaþi” ºi “fãrã vinã în mijlocul unui neam ticãlos ºi stricat”. Trebuie sã strãlucim ca o luminã în mijlocul întunericului moral care ne înconjoarã.

            6. Sfinþirea este pregãtirea de care avem nevoie pentru a doua revenire a lui Hristos. “Cãci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toþi oamenii, a fost arãtat ºi ne învaþã s-o rupem cu pãgânãtatea ºi cu poftele lumeºti, ºi sã trãim în veacul de acum cu cumpãtare, dreptate ºi evlavie, aºteptând fericita noastrã nãdejde ºi arãtarea slavei marelui nostru Dumnezeu ºi Mântuitor Isus Hristos. El S-a dat pe Sine Însuºi pentru noi, ca sã ne rãscumpere din orice fãrãdelege ºi sã-ªi curãþeascã un norod care sã fie al Lui, plin de râvnã pentru fapte bune.” (Tit 2: 11-14)

            7. Sfinþirea îi va împarte pe oameni în ultimele zile. Cartea Apocalipsei de asemenea aratã cã înainte de a Doua Venirea a lui Hristos va avea loc o crizã, un test final care îi va împãrþi pe oameni în douã categorii: cei neprihãniþi ºi cei nelegiuiþi, cei evlavioºi ºi cei neevlavioºi, cei sfinþi ºi cei nesfinþi. La sfârºitul testului escatologic, Isus va declara: “Cine este nedrept sã fie nedrept ºi mai departe; cine este întinat sã se întineze ºi mai departe; cine este fãrã prihanã sã trãiascã ºi mai departe fãrã prihanã. ªi cine este sfânt sã se sfinþeascã ºi mai departe!” (Apocalipsa 22: 11)

            La baza acestei divizãri de la sfârºitul timpului va sta sfinþenia. Ea a început deja în bisericã. Adventiºtii de ziua a ºaptea o numesc procesul de cernere.

În timp ce într-unul din grupuri are o loc o redeºteptare a credinþei simple ºi a evlaviei, în celãlalt dominã spiritul lumesc.

În timp ce în unul oamenii se pocãiesc din inimã ºi se consacrã, celãlalt este caracterizat doar de distracþie ºi frivolitate.

În timp ce unul din grupuri cautã sã aibã ca bazã a credinþei ºi a practicii învãþãturile Cuvântului lui Dumnezeu , celãlalt are un stil de viaþã ºi concepþii lumeºti.

ªi în timp ce unul din grupuri este caracterizat de evlavie, manifestatã prin roada Duhului, celãlalt are doar “o formã de evlavie, dar tãgãduindu-i puterea.” (2 Timotei 3:5).

Pe zi ce trece diferenþa dintre aceste douã grupuri devine tot mai evidentã ºi mai mare. În timp ce în trecut lucrurile nu erau aºa de clare, astãzi prãpastia dintre adevãr ºi eroare, dintre evlavie ºi spiritul lumesc, dintre luminã ºi întuneric este tot mai vizibilã pentru toþi. De fiecare datã când auzi de o divizare în bisericã, asta este o dovadã cã are loc cernerea. ªi fiecare dintre noi va trebui sã aleagã dacã sã aparþinã unui grup sau altuia. Nu poþi fi neutru.

      Iatã cum descrie Ellen White cele douã grupuri în cartea Tragedia veacurilor:

Puterea evlaviei a fost aproape îndepãrtatã din multe biserici. Picnicuri, spectacole bisericeºti, bazare, case luxoase, etalarea persoanei au alungat gândurile de la Dumnezeu. Pãmânturi, bunuri ºi preocupãri lumeºti absorb mintea, iar lucrurile de interes veºnic primesc doar o atenþie trecãtoare. (6)

            Citiþi ºi urmãtoarele propoziþii:

            Cu toatã decãderea larg rãspânditã a credinþei ºi a evlaviei, în aceste biserici sunt ºi urmaºi adevãraþi ai lui Hristos. Înainte de revãrsarea finalã a judecãþilor lui Dumnezeu peste pãmânt, în mijlocul poporului lui Dumnezeu va avea loc o aºa reînviorare a evlaviei de la început, cum nu s-a mai vãzut din timpurile apostolice. (7)

            De aceea este încurajator faptul cã în ciuda spiritului lumesc care se rãspândeºte în biserici în ziua de azi, existã totuºi ºi evlavie. Mulþi membri ai bisericii ºi mulþi tineri cautã, prin harul lui Dumnezeu, redeºteptarea evlaviei simple care îi va caracteriza pe copiii lui Dumnezeu din vremea sfârºitului.

            Cei nesiguri

            Poate cã vã aduceþi aminte cã am spus cã foarte puþine mâini se ridicã atunci când pun întrebarea: “Sunteþi sfinþi sau nu? Sunteþi sfinþi în momentul de faþã?” În afarã de primele douã motive greºite care stau la baza celorlalte douã rãspunsuri date, celãlalt rãspuns are la bazã faptul cã mulþi pur ºi simplu nu sunt siguri cum sã rãspundã la o astfel de întrebare.

            Dar nu trebuie sã ne îndoim cu privire la învãþãtura biblicã despre sfinþenie. Avem asigurarea, din Cuvântul lui Dumnezeu, cã în ciuda trecutului nostru, Dumnezeu poate sã ne ia, aºa pãcãtoºi cum suntem – necinstiþi, imorali, mândri, fricoºi, violenþi ºi necumpãtaþi – ºi sã ne transforme complet, astfel încât sã reflectãm caracterul unui Dumnezeu sfânt! Dumnezeu ne poate curãþi ºi ajuta sã rãmânem aºa (Iuda 24, 25; Filipeni 2: 13-15). Asta este sfinþenia.

            Procesul prin care pãcãtoºii devin sfinþi se numeºte sfinþire, Agentul divin responsabil de aceasta transformare miraculoasã fiind Duhul Sfânt (Tit 3: 3-5). El poate sã facã asta pentru cã El Însuºi este sfânt!

            Sfinþirea creºtinã este aºadar învãþãtura conform cãreia, în limitele umanitãþii noastre, harul uimitor al lui Dumnezeu ne ajutã sã ne învingem tendinþele pãcãtoase, atât cele moºtenite cât ºi cele cultivate, ºi sã trãim astfel o viaþã creºtinã de biruinþã, cu ajutorul puterii transformatoare a Duhului Sfânt. Aceasta este vestea bunã!

            Aceastã scurtã introducere ar trebui sã ne facã sã dorim sã studiem mai mult despre sfinþirea biblicã, fãrã sã fim speriaþi de acest cuvânt. În a doua parte a articolului vom oferi rãspunsuri biblice pentru cei care sunt nesiguri, explorând alte aspecte importante.



            NOTE

            1. În afarã de lucrarea Ellenei White, Viaþa sfinþitã, am mai gãsit urmãtoarele lucrãri foarte bune cu privire la sfinþire: John Charles Ryle, Holiness: Its Nature, Hindrances, Difficulties, and Roots – Sfinþirea: natura ei, piedicile, dificultãþile ºi baza ei, (Greenwood, S.C.: The Attic Press, Inc., 1977; publicatã pentru prima oarã în 1879); James I. Packer, Rediscovering Holiness – Redescoperind sfinþirea (Ann Arbor: Servant Publications, 1992); Nancy Leigh DeMoss, Holiness: The Heart God Purifies – Sfinþirea: Inima pe care o curãþã Dumnezeu (Chicago: Moody Publishers, 2004).

            2. Semnele Timpului, 23 mai 1895, sublinierea îmi aparþine.

            3. Semnele Timpului, 16 mai 1895,sublinierea îmi aparþine.

            4. Calea cãtre Hristos, p. 64.

            5. Semnele Timpului, 23 mai 1895, sublinierea îmi aparþine.

            6. Marea luptã, pp. 463, 464

            7. Ibid, p. 464.

______________________________

Copyright © 2007 – Articole Crestine. Toate drepturile rezervate. Folosirea acestui material se poate face urmand instructiunile din Ghidul de folosire.

Neprihanirea prin credinta (II)

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:31 +0000

“Si cel neprihanit va trai prin credinta…”

Titlul subiectului: PACATUL – OPUSUL NEPRIHANIRII   (O SCHITA DOAR!)

A. 1. Intelegerea dreptatii lui Dumnezeu = intelegerea pacatului

         – pacatul nu poate fi inteles prin puterea ratiunii proprii, ci numai din Revelatie

         – starea originala a omului : drept = o perfecta armonie cu vointa divina (Legea)

     2. Notiunea obisnuita a pacatului

         – calcarea unei legi; neascultare fata de o norma a vietii; defect, viciu, patima…

     3. Conceptia rationalista si biblica despre pacat

         – rationalismul aduce pacatul doar in legatura cu omul – vede doar lezarea unor

           raporturi umane

         – rationalismul afirma ca omul este capabil sa invinga pacatul; numai ca experienta

           vietii practice contrazice acest lucru: institutiile de educatie, de reeducare,

           penitenciarele si lagarele de reeducare nu au putut schimba omul!!!

         – Biblia afirma ca pacatul Il lezeaza in primul rand pe Dumnezeu si apoi pe om

         – Biblia ne invata: numai Dumnezeu este capabil sa invinga pacatul!!

De aceea trebuie sa invatam de la El:

-         Esenta pacatului

-         Natura pacatului

-         Invingerea pacatului

B. I. ESENTA PACATULUI

    1. PACATUL ESTE FARADELEGE SAU CALCAREA LEGII – 1 Ioan 3:4

        – o decizie libera, constienta luata impotriva lui Dumnezeu

        – este opunerea propriei vointe fata de cea divina, manifestata in:

           gandire, vorbire, fapte sau omisiune (= fapte prin comisiune sau omisiune!!)

        – pacatul = sfarsitul armoniei, un dezacord total in problemele de principiu

      Exemplu: Intr-un mare oras urma sa se dea un mare concert de orga. Tuburile de la bas nu au intrat in rezonanta. Motivul? Mai multe pisici si-au facut cuibul in ele. Armonia a putut fi restabilita atunci cand aceste animale rand pe rand au fost indepartate…

    2. PACATUL ESTE REVOLTA IMPOTRIVA PROPRIEI ESENTE UMANE

        – omul s-a revoltat chiar impotriva statutului sau de fiinta creata

        – persoana relativa a vrut sa devina absoluta, ca Dumnezeu

        – fiinta creata in loc sa caute pe Creator, s-a cautat pe sine

          “ORIGINEA PACATULUI ESTE CAUTAREA DE SINE”. (D.A. 21)

    3. PACATUL ESTE RESPINGEREA LUI DUMNEZEU SI REVOLTA

        IMPOTRIVA SUVERANITATII LUI

        – mandria pacatosului revoltat Il lezeaza pe Dumnezeu in cinstea si slava care

          I se cuvine pe drept – Isaia 47: 10

        – inainte de caderea in pacat: omul L-a recunoscut pe Dumnezeu ca Tata, ca Singurul Proprietar al lumii

        – prin pacat, ca si fiul risipitor, omul s-a revoltat impotriva Tatalui si si-a cerut “averea” primita spre ispravnicie

    4. PACATUL ESTE NEGAREA COMUNIUNII IUBIRII

        – Domnul Dumnezeu Impreuna-umblatorul - Genesa 3: 8

        – mai este capabil omul de iubire principiala? NU! Iubirea in imperiul pacatului a devenit o dorinta egoista

        – urmarea: omul s-a cufundat intr-o singuratate sumbra, s-a izolat

        – deoarece a vrut as fie independent, omul a inchis usa singuratatii lui…

   II. NATURA PACATULUI

    1. PACATUL = DEZBINARE MULTILATERALA

        – natura pacatului este dezbinare: fata de Dumnezeu, fata de semen, cu natura si cu el insusi

        – omul a inlocuit theotonomia (dependenta de Dumnezeu) cu autonomia!!!

    2. CARACTERUL PERSONAL AL PACATULUI

        – pacatul este incalcarea raportului personal stabilit de Creator

        – sub aspectul exterior: incalcarea unei legi, dar aceasta este esenta divina!

          Asa ca pacatul:

         = o actiune comisa impotriva PERSOANEI lui Dumnezeu,

          = refuzul FIINTEI si CALITATII lui Dumnezeu (Creator si Legiuitor)

          = desconsiderarea suveranitatii si a legislatiei divine

    3. CARACTERUL UNIVERSAL AL PACATULUI

        – “intocmirile gandurilor din inima omului sunt rele” – intreaga fire s-a stricat

        – mostenim inclinatia, natura pacatoasa dar, NU mostenim vinovatia pacatului adamic!!!

III. INVINGEREA PACATULUI

     1. DUMNEZEU SI-A ASUMAT SARCINA DE A INVINGE PACATUL

         – in loc sa-l nimiceasca pe pacatos, S-a hotarat sa-l mantuiasca!

         – prin harul Sau transforma natura pacatoasa:

           primul pas – nasterea din nou = schimbarea mentalitatii, apoi

           un lung proces de crestere in har = sfintirea

         – in lupta impotriva pacatului un rol fundamental il are indreptatirea prin credinta!

     2. APARAREA OMULUI FATA DE PACAT

         – tendinta omului de a-si indulci starea prin acoperirea pacatului

         – omul este fara aparare impotriva consecintelor pacatului:

           “Educatia, cultura, exercitarea vointei, eforturile omenesti, toate acestea isi au sfera lor de actiune, dar aici ele sunt fara putere. Ele pot produce o corecta comportare exterioara , dar nu pot schimba inima; ele nu pot curati izvoarele vietii. Trebuie sa existe o putere care sa lucreze dinauntru, o viata de sus, mai inainte ca oamenii sa poata fi schimbati de la pacat la sfintenie. Aceasta putere este HRISTOS”. (C.H. 16)

C. CAUZA STARII ACTUALE A LUMII SI A OMULUI:

     PACATUL: revolta fata de Dumnezeu, ruperea comuniunii, dezbinare, singuratate si… moarte! Toate acestea sunt opusul neprihanirii oferite de Isus.

     – harul lui Dumnezeu ne invita sa intram in legamant cu El si… sa biruim!

     – Doar prin El si cu El biruinta este posibila!

SA NU UITAM: Cel neprihanit va trai prin credinta!!!

______________________________

de Viorel Dan. Copyright © 2007 – Articole Crestine. Toate drepturile rezervate. Folosirea acestui material se poate face urmand instructiunile din Ghidul de folosire.

Neprihanirea prin credinta (III)

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:31 +0000

"Si cel neprihanit va trai prin credinta…"

CONCEPTIA IUDAICA DESPRE PACAT SI NEPRIHANIRE – Matei 5: 20

Prima intrebare care se ridica este aceasta: Cine erau carturarii si fariseii?

CARTURARII: -erau comentatorii oficiali ai Torei (Legea)
                          – puteau proveni din orice patura a poporului
                          – hirotonirea lor se facea dupa varsta de 30-40 ani
                          – primeau titlul de "RABBI" = maestru, rabin, in aramaica
                           "RABBONI" = maestrul meu
                          – lucrarile lor: MIDRAS (comentariul scris al VT " sec. II i.Hr.)
                                           TALMUDUL (comentarii asupra legii " sec. V d.Hr.)
                          – in timpul Mantuitorului ocupatia lor era: interpretarea cazuistica a legii
                        (cazuistica = incercarea rezolvarii cazurilor de constiinta prin solutii subtile)

FARISEII: – denumirea lor este cunoscuta inca din sec. II i.Hr. cand s-au desprins din grupa "evlaviosilor" " o grupare care reprezenta adevarata evlavie iudaica.
                   – numele lor exprima o atitudine religioasa: PÖRUSIM = cei despartiti
                   – tagma lor se compunea din patura preoteasca si laica " in special comercianti si meseriasi.
                   – in vremea lui Isus erau doi rabini farisei: HILLEL si SHAMMAI (anul 20 i.H r.)
                      Mai tarziu a aparut renumitul GAMALIEL (anul 30 d.Hr.)
                   – fariseii au ridicat in jurul poporului un "perete protector" al traditiilor umane.

Invataturile DOMNULUI ISUS se deosebeau radical:

"Fariseii au observat marea deosebire intre metoda lor de a invata si aceea a Domnului.

Au vazut ca maretia, curatenia si frumusetea adevarului, cu adanca si delicata lui  influenta, puneau mare stapanire pe multe suflete. Iubirea dumnezeiasca a Mantuitorului si blandetea Lui, atragea inimile oamenilor la El. Rabinii au vazut ca prin metodele lor, toata invatatura pe care ei o dadusera norodului era facuta de nimic. El darama zidul de despartire care fusese asa de magulitor pentru mandria si separatismul lor si se temeau ca daca are as fie lasat asa, are sa atraga pe norod departe de ei". (Cugetari M. – 51)

CONCEPTIA IUDAICA DESPRE PACAT

1. IMPLINIREA LITERII LEGII

       – In timpul Domnului Hristos se da prioritate literii Legii in locul spiritului ei
          Pacat = calcarea oricarei prescriptii fariseice!
       – Centrul vietii natiunii era: Legea si Sinagoga (erau vreo 480 pe vremea apostolilor!!!)
       – fariseii cinsteau Tora si de aceea au tras o linie de demarcatie intre Lege si pacat:
          Linia de demarcatie o formeaza comentariul Torei, care punea capat pacatuirii;
          Au ridicat un perete protector care sa-l inconjoare pe individ, ferindu-l de pacatuire.
       – In timpul Mantuitorului erau cunoscute 613 reguli: 248 porunci pozitive " 365 interdictii
          Acest perete protector al traditiei a acoperit complet legea, asezand-o in plan secundar.
          Legea a fost dizolvata in ordonante individualiste ale regulilor fariseice.

2. CARE ERAU PACATELE SOCOTITE MARI SI GRELE?

       – Shammai a ingaduit consumarea oului, ouat in Sabat; Hillel a interzis categoric
       – era discutie pe tema: vineri seara cum sa te rogi " in picioare sau pe genunchi?
       – era dezbatuta problema aprinderii focului in Sabat…
       – de asemenea, problema ingrijirii bolnavului in Sabat
       – au ajuns, insa, de acord intr-o problema: in Sabat se poate merge cel mult 993 m!!!

Aceste prescriptii umane daca erau calcate se considera pacat, dar spiritul Legii era ignorat.

       – era importanta datina batranilor " Matei 15: 1-9
       – evlavia fariseica era numai formala si exterioara.

CONCEPTIA IUDAICA DESPRE NEPRIHANIRE

FARISEII SUSTINEAU: Neprihanirea este o atitudine exterioara. Rezulta de aici ca se poate obtine omeneste – cu sfortari omenesti!
       – conceptia lor despre neprihanire era cuprinsa in urmatoarea filozofie: Temelia existentei lumii o constituie: Tora-serviciul divin-activitatea caritativa. (mila)
          Mesia va veni sa-Si intemeieze Imparatia, cand poporul lui Dumnezeu dobandeste neprihanirea prin implinirea legii in mod desavarsit. In aceasta un rol de seama il are traditia cum si peretele protector contra pacatului.

1. CONCEPTUL DESPRE NEPRIHANIRE IN TIMPUL LUI ISUS

       – Neprihanirea = evlavia fariseica: formala si exterioara.
       – Pazirea migaloasa a Sabatului, a prescriptiilor cu caracter igienic, de doua ori pe
          saptamana – post (luni si joi), zeciuiala din toate, milostenii in mod public, etc.
       – Prescriptiile celor batrani = prescriptiile lui Dumnezeu!
       – Cine este socotit drept, neprihanit? " Cine nu este in contradictie cu Legea " comentariul!
       Exemplu: termenul "CORBAN" – Marcu 7: 11
                = adus aproape, consacrat, jertfit; intotdeauna se referea la un dar adus lui Dumnezeu
                Un lucru asupra caruia se rostea "Corban" era scos din folosinta lui initiala, si nu se putea folosi la orice; ramanea persoanei respective dar nu-l folosea in scop personal.

2. NOTIUNEA DE FARISEISM

       – Evlavia fariseilor a ajuns in impasul legalismului: a devenit fara continut, superficiala si goala o evlavie aparenta, afisata, fatarnica, fara un continut moral corespunzator
       – Un tipar rigid fariseic: nu cautau spiritul Legii, ci se cramponau de litera ei, au refuzat persoana Domnului Hristos, modul Lui de viata si invataturile Lui
       – Ei insa se considerau oameni corecti, neprihaniti

PERICOLUL UNEI VIETI RELIGIOASE FORMALE

Viata religioasa formala s-a manifestat in 3 probleme:

1. INCREDEREA IN TEMPLUL DOMNULUI - Ieremia 7: 4

       – O alipire fanatica de Templu, Biserica…
       – O participare formala la templu, la ceremonii, o inchinare exterioara: din cauza formalismului a fost lepadata casa " v. 14
         in VT: "degeaba ziceti Templul Domnului…"
         in NT: "nu orisicine Imi zice: Doamne, Doamne…"

2. INCREDEREA IN JERTFE - Ieremia 7: 21-23

       – "Ascultarea face mai mult decat jertfele.." (1 Samuel 15: 22)
       – Jertfele au devenit o simpla formalitate, fara sa se caute insemnatatea spirituala.

3. INCREDEREA IN LEGALISM - Ieremia 7: 9-10

     – Pe motivul explicarii Legii, introduceau cate o regula pentru orice problema"Is.28: 10
       Legalistul asa rezolva si astazi toate problemele: sa introducem o noua regula!
     – Cel care corespundea noilor reguli era socotit drept, fara prihana
     – Oare aceasta sa insemne neprihanire?

     "DACA NEPRIHANIREA VOASTRA NU VA INTRECE…"

Va rog, stimati cititori si truditori, sa trageti Dvs. concluziile necesare!!!

SA NU UITAM: Cel neprihanit va trai prin credinta!

______________________________

de Viorel Dan. Copyright © 2007 – Articole Crestine. Toate drepturile rezervate. Folosirea acestui material se poate face urmand instructiunile din Ghidul de folosire.

Cresterea spirituala – o relatie strânsa cu Isus Hristos

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:31 +0000

Crestinismul a invatat intotdeauna ca relatia cu Hristos este absolut necesara pentru mantuire. Relatia trebuie sa continue dincolo de inceputul ei. Mantuirea de pacate este primul pas intr-o calatorie lunga alaturi de Domnul. Indiferent cat de importanta este, intr-o relatie de casnicie, ceremonia casatoriei, intimitatea in casnicie devine mult mai profunda decat juramantul sau luna de miere. in viata de crestin cresterea necesita intimitate continua in relatia cu Hristos.

Domnul Isus ilustreaza clar lucrul acesta in legatura pe care o face, in Ioan 15:1-17, intre crestere si o relatie stransa cu El. Aici El Se descrie pe Sine ca vita, iar pe crestinii ca mladitele. Principiul repetat din nou si din nou in acest pasaj este ca singura modalitate de a creste si de a aduce roade este sa stam strans legati de Vita. Cuvantul este redat, in diferite versiuni, prin verbele a ramane, a locui, a sta, a continua. Aceste cuvinte descriu clar responsabilitatea crestinului de a sta strans legat de Isus de-a lungul vietii, ca o relatie continua, de comuniune si partasie intima.

in acest pasaj Domnul Isus arata cel putin trei avantaje de care avem parte daca stam strans legati de El:

Primul in constituie rodinicia din viata noastra (Ioan 15:2-5, 8, 16). in Galateni 5:22-23, descoperim ca rodnicia este in parte legata de roadele Duhului. Acestea sunt manifestate in primul rand prin caracter si prin influenta acestuia in vietile altora. Dovada acestor roade are legatura directa cu tinta noastra de a fi maturi in Hristos. Ca si crestini maturi, ar trebui sa avem tot mai multe roade.

Al doilea avantaj se gaseste in Ioan 15:4: „Ramaneti in Mine, si Eu voi ramane in voi.“ Stand aproape de Domnul, El promite sa stea aproape de noi. Ce fagaduinta! intr-o epoca in care relatiile devin tot mai putin sigure, Hristos ne da posibilitatea de a ne bucura de securitate absoluta.

Al treilea avantaj al mentinerii unei relatii intime cu Isus este rugaciunea ascultata. „Daca ramaneti in Mine, si daca raman in voi cuvintele Mele, cereti orice veti vrea, si vi se va da.“ (Ioan 15:7). Cea mai buna modalitate de a explica acest avantaj este sa ne aducem aminte de relatia cu un prieten apropiat. Cu cat doua persoane sunt mai apropiate una de alta, cu atat mai sensibile tind sa devina una la nevoile celeilalte. Cu cat ne apropiem mai mult de Domnul, cu atat gandurile si dorintele noastre devin tot mai mult ale Lui, iar voia Sa este implinita prin viata si rugaciunile noastre.

Acest avantaj al ramanerii aproape de Hristos si al ascultarii de Cuvantul Sau este prietenia cu El. Asa cum spune: „Voi sinteti prietenii Mei, daca faceti ce va poruncesc Eu. Nu va mai numesc robi, pentru ca robul nu stie ce face stapanul sau; ci v\’am numit prieteni, pentruca v\’am facut cunoscut tot ce am auzit dela Tatal Meu.“ (Ioan 15:14-15). Ajungand la un asemenea nivel de prietenie cu Isus, ucenicii Sai primesc de la El putere pentru a intelege mai bine Cuvantul Sau. Vechiul imbold al legalismului si al falsei vinovatii este inlocuit cu un simtamant la libertatii si al cooperarii. Prietenii lui Isus se bucura de toate binecuvantarile intimitatii cu imparatul imparatilor si Domnul Domnilor.
______________________________

de Autor necunoscut. Copyright © 2007 – Articole Crestine. Toate drepturile rezervate. Folosirea acestui material se poate face urmand instructiunile din Ghidul de folosire.

Neprihanirea prin credinta (IV)

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:31 +0000

“Si cel neprihanit va trai prin credinta…”

CONCEPTIA DESPRE NEPRIHANIRE IN EVUL MEDIU

Introducere:

   – In toate timpurile N.P.C. a fost inima operei de salvare a omului, singura cale spre Mantuire. Avraam a crezut pe Dumnezeu… Romani 4:3

      Am inteles din cele expuse saptamana trecuta, atitudinea poporului iudeu din timpul lui Hristos: propria stradanie, sfortare iudaica dupa neprihanire, o AUTOSALVARE!!!

   – Isus si ucenicii au reasezat principiile doctrinei N.P.C.:

      a. In predica de pe munte…
      b. Fariseul Pavel a devenit ucenicul lui Isus - Filipeni 3: 9
      c. Doctrina Bisericii crestine despre N.P.C. a fost din nou eclipsata in timpul Ev. Mediu

INVATATURA PARINTILOR BISERICESTI

   1. Parintii apostolici

       – Istoricul Eusebiu vorbeste de: Clement, sfantul Ignatiu al Antiohiei, sfantul Policarp al Smirnei. Pentru ei INDREPTATIREA insemna mai degraba o insusire sau calitate decat un dar obtinut. Considerau ca indreptatirea poate fi castigata prin efortul omului, in urma gandirii lui despre Hristos; apoi efortul omului de a trai o viata noua.

          Caracteristic pentru ei era: nomismul, legalismul (accentuarea legii, adica: Evanghelia = legea noua a lui Hristos)

          Ei considerau ca INDREPTATIREA = o stare dovedita mai degraba prin asceza.

ASCEZA (gr. Askisis=exercitiu. Asa erau numite exercitiile militarului, antrenamentele atletului, exercitiul pentru dobandirea virtutilor morale)

Definitia ascezei: “Exercitarea tuturor fortelor psihofizice in vederea disciplinarii, a combaterii tuturor primejdiilor ce ameninta progresul moral, si a  punerii acestor forte in slujba desavarsirii, in slujba binelui”.

Prin asceza se cauta o crestere, o dezvoltare a vietii spirituale, o atingere a asa zisei sfintenii sau desavarsire crestina. Unii au luat asupra lor chiar suferinte voluntare, socotindu-se prin acestea “mai sfinti”. IOAN GURA DE AUR (344-407) a practicat un ascetism sever.

2. Parintii bisericesti

   AMBROZIE (339-397) – episcop la Milan

       – vesteste inca cu putere solia N.P.C. a lui Pavel, prin iertarea pacatelor

    AUGUSTIN (354-430)

       – ascultandu-l pe Ambrozie la Milan, se convinge de necesitatea Scripturii si Bisericii
       – pentru invatatura sa despre har a fost supranumit “Doctor gratiae”= doctorul harului.
       – el vorbeste de “gratia sanana”= harul vindecator, care transforma natura pacatoasa; omul primeste o noua vointa, care inseamna revarsarea iubirii (infusio caritas)
       – se reaseaza libertatea, omul va fi capabil ca din vointa sa libera sa faca binele!!!

Sunt cunoscute CELE 4 TEZE CELEBRE CU PRIVIRE LA PACAT:

a.       Omul inainte de cadere putea sa pacatuiasca sau sa nu pacatuiasca
b.       Dupa cadere, omul nu putea sa nu pacatuiasca
c.       Dupa nasterea din nou, omul poate sa nu pacatuiasca
d.       Dupa glorificare, omul nu poate pacatui

INVATATURA BISERICII DE APUS SI DE RASARIT

1. IN JURUL ANILOR 1000 – 1300

    – Conceptia despre har:
       Necreat (increata) = existent din vesnicii: pregateste calea indreptatirii
       Creat (creata) = revarsat pe pamant: duce la bun sfarsit indreptatirea, este calea mantuirii

    – Ce sa faca omul pentru primirea harului?
       Credinta si regretul fata de pacat sunt insuficiente pentru neprihanire! Dar… constituie un merit corespunzator in obtinerea pe mai departe a harului!!!
       Harul creat si inmultit, il face in stare pe om sa faca binele, ca sa-si castige meritul!

       TOMA DE AQUINO (1225-1274):

        Indreptatirea este o lucrare supranaturala si se realizeaza prin: revarsarea harului + virtutile omului!

2. DOCRINA DESPRE INDREPTATIRE A SINODULUI DIN TRIDENT (1545-1563)

     – Teologia romana recunoaste trei faze in indreptatire:
        a. pregatirea harului
        b. acordarea harului
        c. cresterea in har

   a. Pregatirea harului
       – este facuta de “harul actual” si are doua consecinte:
       1. Copiii minori sunt indreptatiti cu ocazia botezului, curatirea de pacatul stramosesc
     2. Majorii sunt chemati si treziti de harul actual, facandu-se apti pentru pocainta

   b. Acordarea harului
       – in aceasta fapta divina sunt doua momente:
       1. Iertarea pacatului stramosesc = schimbarea firii pacatoase.
           De aici incolo in om ramane doar dorinta pacatoasa ca mijloc de incercare

       2. Acordarea harului sfintitor in urma caruia dragostea inunda firea omului.
           Harul acesta pune capat pacatului si sfinteste pe om.

   c. Cresterea in har
       – harul va deveni “eficient” numai daca cel indreptatit va conlucra cu harul divin,
         Facand fapte bune, care au valoare meritorie.

Trei categorii de merite in indreptatire:

   1. Meritul conventional: tinerea sarbatorilor, ascultarea liturghiei la sarbatori, tinerea  posturilor, cel putin o spovedanie anuala si o participare anuala la cuminecatura.
   2. Meritul echitabil: faptele care corespund legilor lui Dumnezeu si legilor bisericii
   3. Supracerinta: principiile Predicii de pe Munte – saracia voluntara, abstinenta totala,

       Curatia morala.

Din acestea ia fiinta BANCA DE CREDITE A CERULUI – de unde se poate “cere”:

Har si merite!!!

3. INVATATURA BISERICII DE RASARIT
    – Pregatirea pentru neprihanire: chemare (interioara si exterioara), regret fata de pacat, teama de pedeapsa pacatului, scarbire de pacat, dorinta de a cunoaste adevarul, botezul.

       Harul este primit si oferit de sacramente (un semn exterior si vizibil al harului interior) = insusi ritul in sine confera harul

    – Indreptatirea este vazuta din doua aspecte:
    negativ: iertare de pacate, eliberare
      pozitiv: sfintire si plantarea unei vieti noi

   – Sfintirea = manifestarea exterioara a faptelor bune

LA CE AU CONDUS ACESTE INVATATURI?

1. Slabirea rolului credintei
    – au astupat canalul harului divin - Efeseni 2: 8

2. Teologia meritelor
    = anularea, nerecunoasterea neprihanirii gratuite - Romani 3: 24. 27
    = Banca de credite. Cultul sfintilor. Negarea mijlocirii lui Isus - 1 Tim. 2: 5

3. Asezarea in prim-plan a traditiilor
    – manipularea harului, transmiterea lui de catre om: spovedanii, penitente
    – iertarea pacatelor cumparata cu bani, etc.

4. Asezarea sacramentelor in locul credintei
    – conform Bibliei, credinta este singurul canal prin care se revarsa harul – Rom. 3: 22
    – “ex opere operato” = semnele opereaza indiferent de credinta, prin insasi puterea administrarii. Sacramentele devin un scop in sine in loc sa fie un mijloc de a crede in Isus.

SA NU UITAM: “Cel neprihanit va trai prin credinta”

______________________________

de Viorel Dan. Copyright © 2007 – Articole Crestine. Toate drepturile rezervate. Folosirea acestui material se poate face urmand instructiunile din Ghidul de folosire.

Felul in care masoara Dumnezeu succesul…

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:31 +0000

Felul in care masoara Dumnezeu succesul este diferit

de felul in care o facem noi.

            Evaluandu-ne vietile, trebuie sa fim atenti sa nu subestimam ce poate Dumnezeu sa faca in si prin noi. in loc sa ne comparam cu titanii credintei la sfarsitul calatoriei acestora, ar fi mai bine sa vedem unde si-au inceput ei umblarea cu Dumnezeu. Cand Samuel cauta pe alesul Domnului, ca sa-l inlocuiasca pe Saul, ca rege al Israelului, a fost ispitit sa il aleaga pe fratele mai mare al lui David, Eliab. insa Dumnezeu l-a mustrat pe profet pentru lipsa de discernamant spiritual: „Nu te uita la infatisarea si inaltimea staturii lui, caci l-am lepadat. Domnul nu se uita la ce se uita omul; omul se uita la ceea ce izbeste ochii, dar Domnul se uita la inima.“ (1 Samuel 16:7).

            in Prima Epistola catre Corintenti, Pavel reactioneaza la preocuparea lor pentru calitatile mai mult exterioare ale conducatorilor (1 Corinteni 1:26-29). Dumnezeu nu se limiteaza doar la cei mai stralucitori si mai buni. Ci mai degraba alege oameni care vor sa il urmeze, indiferent de capacitatile sau talentele lor.

            in lucrarea contemporana exista practica primejdioasa de a ne canaliza eforturile numai asupra celor care au cel mai ridicat potential. in timp incercam sa nu risipim timp cu cei pe care noi simtim ca nu sunt sinceri, exista pericolul de a descuraja pe cineva pe care Dumnezeu l-ar putea folosi cu putere. Domnul Isus spune o parabola despre un om care a semanat samanta buna in ogorul sau. in timp ce dormea, un dusman a plantat samanta rea langa cea buna. Cand semintele au inceput sa se maturizeze, se vedeau atat plantele bune, cat si cele rele. Slujitorii l-au intrebat daca sa le nimiceasca pe cele rele, iar fermierul le-a raspuns: „‹Nu›, le-a zis el, ‹ca nu cumva, smulgand neghina, sa smulgeti si graul impreuna cu ea. Lasati-le sa creasca amandoua impreuna pana la seceris; si, la vremea secerisului, voi spune seceratorilor: ′Smulgeti intai neghina, si legati-o in snopi, ca s-o ardem, iar griul strangeti-l in granarul meu.′“ (Matei 13:29-30) in stadiul timpuriu al cresterii unui credincios, poate ca e dificil sa vezi multa diferenta intre un crestin nou si cineva care traieste in lume. Timpul insa va dovedi adevarata calitate a inmii.

            Domnul Isus sublinieaza din nou acest principiu in urmatoarea Sa parabola, despre grauntele de mustar (Matei 13:31-32). Lui Dumnezeu ii place sa faca ceva mare din ceva mic. Cine si-ar inchipui ca un graunte asa de mic va da nastere la un copac urias? Din perspectiva umana, lucrurile mici din aceasta lume rareori sunt importante. Cu toate acestea, in ochii lui Dumnezeu ele pot aduce roade minunate. Nu trebuie sa subestimam ce poate sa faca Dumnezeu in viata noastra sau in vietile altora, deoarece, in fiecare credincios El vede un extraordinar potential de crestere.

______________________________

de Articole Crestine. Copyright © 2007 – Articole Crestine. Toate drepturile rezervate. Folosirea acestui material se poate face urmand instructiunile din Ghidul de folosire.