Există în noi o dorinţă incredibilă după certitudini! Vrem să avem ACUM totul: feririre, siguranţă, bunăstare. Dumnezeu vede, însă, altfel lucrurile. Da, şi El vrea să ne vadă fericiţi, dar mai mult decât atât, vrea să creştem, să ne apropiem tot mai mult de El. Şi uneori, acest lucru nu e posibil decât prin suferinţă.

Dar poate ne întrebăm: de ce trebuie neapărat să sufăr? De ce îngăduie Dumnezeu să trec prin situaţii de criză? Nu mă pot dezvolta  şi altfel pe plan spiritual? Exemplul următor (cam siropos) ne poate da un răspuns.

O fată cunoaşte un băiat şi se îndrăgosteşte de el. Ar fi putut să mai aştepte să îl cunoască mai bine, dar n-a făcut-o. Cei doi intră într-o relaţie destul de ciudată – nu sunt nici cuplu, nici amici – deoarece băiatul mai cunoaşte alte câteva fete drăguţe şi îi e incredibil de greu să se hotărască pe care să o aleagă. Trec câteva luni, iar fata e tot mai dezorientată. E evident că băiatul o ţine la distanţă, dar nici nu o lasă să scape. În plus, cu trecerea timpului încep să se vadă tot mai multe diferenţe între cei doi, pe toate planurile… „Poate nu suntem chiar aşa de potriviţi”, gândeşte fata. Parcă şi în umblarea ei cu Dumnezeu lucrurile devin tot mai tulburi. Şi chiar acum apare picătura care umple paharul: băiatul îi dă de înţeles că ar cam vrea să fie lăsat în pace. Gata! Fata se decide să termine cu relaţia asta! Îi spune şi lui despre hotărârea ei, dar nu pare să-l afecteze foarte mult. Şi aşa trec alte câteva luni, după care băiatul începe să o caute din nou. Doar că de data asta e altfel… Transparent, hotărât, merge pe o singură carte. Dintr-odată, fata descoperă că nu mai e atât de hotărâtă ca înainte. Înţelesese că relaţia nu e indicată. Avea motive raţionale care o conduseseră aici. După toate aparenţele, Providenţa confirmase aceste motive. Dar acum, toate aceste lucruri încep să i se şteargă din minte. Vechile răni se deschid; se simte groaznic de fiecare dată când trebuie să îl evite, pentru că ştie cum se simte el. Şi cât de uşor ar fi să mai încerce odată; să-i facă şi lui şi ei „un bine”… Şi totuşi, motivele pentru refuz rămân. Nu e asta suferinţă? Ce anume a dus aici? De ce îngăduie Dumnezeu suferinţa în asemenea situaţii?

Încercam să găsesc răspunsul la această întrebare, când am ajuns cu studiul la rând în dreptul unui pasaj foarte ciudat din Biblie: Deuteronom 13: 1-3:

Dacă se va ridica în mijlocul tău un proroc sau un visător de vise care-ţi va vesti un semn sau o minune,
şi se va împlini semnul sau minunea aceea de care ţi-a vorbit el zicând: Haidem după alţi dumnezei, dumnezei pe care tu nu-i cunoşti, şi să le slujim!  să n-asculţi cuvintele acelui proroc sau visător de vise, căci Domnul, Dumnezeul vostru, vă pune la încercare ca să ştie dacă iubiţi pe Domnul, Dumnezeul vostru, din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru.

Ce legătură are acest text cu întrebarea mea? Păi proorocul mincinos poate reprezenta relaţia respectivă. În ea chiar există sentimente adevărate: amândoi ţin unul la altul (minunea proorocului se împlineşte)! Cu toate acestea, rămân motivele raţionale: e clar că cei doi nu se potrivesc (în pasajul respectiv, e vorba de porunca a II-a din Decalog, care interzicea închinarea la alţi zei indiferent dacă sunt produse minuni sau nu). În fine, de ce îngăduie Dumnezeu ca cei doi să sufere? Ca să-i încerce; ca să-i înveţe ceva ce le va fi mai târziu de folos. Asta nu e tot; pasajul continuă (Deuteronom 13: 6-9):

Dacă fratele tău, fiul mamei tale, sau fiul tău, sau fiica ta, sau nevasta care se odihneşte la sânul tău, sau prietenul tău pe care-l iubeşti ca pe tine însuţi, te aţâţă în taină, zicând: Haidem, şi să slujim altor dumnezei! dumnezei pe care nici tu, nici părinţii tăi nu i-aţi cunoscut,
dintre dumnezeii popoarelor care vă înconjoară, lângă tine sau departe de tine, de la o margine a pământului până la cealaltă, să nu te învoieşti şi să nu-l asculţi; să n-arunci spre el o privire de milă, să nu-l cruţi, şi să nu-l ascunzi.

Asta răspunde şi mai direct întrebărilor fetei. Poate ţine cu adevărat la persoana respectivă, dar are motive serioase să creadă că lucrurile n-ar merge între ei (asta nu înseamnă cu ea e bună şi el e rău; relaţia e cea care nu trebuie “cruţată”, “ascunsă” etc. Nu persoana!). Esenţa e următoarea: dacă vezi că relaţia nu e bună, termin-o, indiferent cât de apropiaţi sunteţi.

• Dumnezeu ne cunoaşte deplin. Dacă suntem dispuşi să Îi cerem sfatul, El ne va arăta ce avem de făcut. Iar dacă El spune „NU”, e înţelept să Îl credem pe cuvânt, fiindcă oricum mai devreme sau mai târziu tot vom ajunge la vorba Lui. Doar că atunci, suferinţa va fi mult mai mare, şi poate situaţia – fără ieşire (după 20 de ani de căsătorie, cei doi în sfârşit se prind ce mare greşeală au făcut etc…). Privind astfel lucrurile, Dumnezeu îngăduie din milă o suferinţă mai mică, pentru a evita alta mai mare.

• Şi în sfârşit, suferinţa ne pregăteşte pentru viaţă. Poate că, peste ani, fata din poveste va avea o familie; la un moment dat, poate, va apărea riscul să se ataşeze de altcineva decât de soţul ei. Şi în acel caz va descoperi că sentimentele sunt reale; iar în relaţia cu soţul sunt numai dificultăţi. Ce va face? Va urma principiul, sau sentimentul? Pentru o asemenea situaţie, întâmplarea de acum, trecută cu bine, ar putea-o pregăti de minune.

Sursa: busolasprecer.wordpress.com

Alegere si destin

Babilonieni, greci şi romani
După cum spune poemul epic al creaţiunii: Enuma elish, babilonienii credeau că Marduc este zeul luminii şi al vieţii, el a făcut lumea şi oamenii şi el stabileşte cursul fiecărei vieţi cu tot ceea ce cuprinde ea, fie bun sau rău. Nimeni nu se poate abate de la ceea ce îi este scris. Faima acestui zeu a ajuns aşa de mare încît pentru a-l venera, închinătorii săi i-au atribuit nu mai puţin de 50 de nume diferite, după care s-au oprit la unul singur: Bel, adică: Domnul.
La vechii greci, forţa destinului era reprezentată de o zeitate tainică binară care stabilea încărcătura de bine sau rău a vieţii fiecărei fiinţe inclusiv acea a zeilor în frunte cu Zeus însuşi. Se pare că deşi Zeus conducea toate afacerile lumii oamenilor şi a zeilor, Moisa şi Moira erau mai puternice decât el, stabilindu-i destinul.
În reprezentările picturale ale vremii, ursitoarele erau reprezentate prin două urzitoare, Clotho care deapănă firul vieţii de pe fusul magic, şi Lachesis cea care deţine şi distribuie sorţii fiecărei vieţi. Ele sunt ajutate de Atropos, Cel Neînduplecat şi inexorabil care mânuieşte foarfeca cea aprigă gata să taie firul existenţei exact în momentul hotărât.
Când romanii au cucerit Grecia iar cultura greacă i-a cucerit pe romani, Zeus a fost rebotezat ca Jupiter iar Moira, ursitoarea cea rea, a fost adoptată ca Fatum.
Se pare că cei din vechime considerau demersul lucrurilor ca fiind prescris iar prezentul nu era altceva decât momentul de timp în care destinul se relizează fără putinţă de împotrivire, intervenţii sau modificări.
De-a lungul istoriei gândirii umane, noţiunea de destin a avut de-a face mai întâi cu religia, apoi cu filosofia iar în cele din urmă cu gândirea ştiinţifică pozitivă.

Apoi, vremea filozofilor
Aristotel consideră destinul ca o forţă oarbă care mişcă lumea într-o direcţie prestabilită şi iniţiată de impulsul primar. Seneca merge mai departe şi afirmă că în spatele fiecărei cauze este o altă cauză care o precede şi că o ordine universală determină mersul tuturor lucrurilor, atât publice cât şi private.
Stoicii sunt primii care îndrăznesc să afirme că în această determinare implacabilă există totuşi unele detalii care depind de voinţa omului, dar aceasta nu are valoare efectivă decât numai la nivelul trăirilor subiective, şi nici acolo, nici chiar propriile mădulare nu ascultă de această voinţă personală care ar îndrăzni să se opună mişcării destinului.
Pe această bază aşează Descartes noţiunea de Fatum atunci când afirmă că mersul lucrurilor este determinat de legi matematice. Cu această ocazie termenul de destin capătă un sens ştiinţific pozitiv. Aceasta este gândirea carteziană care stă la baza ideilor filozofice şi ştiinţifice moderne. Potrivit acestui model, acţiunile prezente sunt rezultatul unor cauze şi condiţii furnizate de trecut. Astfel s-a născut şi dictonul că „nimic nu se câştigă, nimic nu se pierde, totul se transformă”. Altfel spus, determinismul modern nu este altceva decât destinul antic rebotezat, adică altă Mărie cu aceiaşi pălărie.
Dar lucrurile încă nu s-au oprit aici. Claude Bernard, face un pas şi mai departe şi dezvoltă conceptul de determinism mecanicist propunând termenul de determinism finalist pentru a explica de ce sensul lucrurilor şi a întregii noastre existenţe tinde spre o anumită finalitate. Cu alte cuvinte, este lesne de înţeles că viaţa trebuie să aibă un scop şi un rost fără de care nu ai nici un motiv să trăieşti, singura alternativă rămâne suicidul. Mulţi au şi făcut-o iar alţii se pregătesc să le urmeze exemplul.

Cum este cu Predestinaţia?
Care Predestinaţie? (răspundem noi) Simplă sau Dublă? În teologia creştină se vorbeşte despre predestinaţie ca despre hotărârea predeterminată a lui Dumnezeu prin care destinul vieţii oamenilor este stabilit în mod implacabil şi fără putinţă de revizuire. Cei mai mulţi susţinători ai acestei învăţături nu resping ideea liberului arbitru. Ei afirmă că numai destinul veşnic al oamenilor este deja stabilit, acţiunile personale ale individului sunt liber alese, dar ele nu modifică absolut cu nimic hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu. În mod obişnuit, teologii predestinaţiei adoptă una din cele două variante ale doctrinei ei: Predestinaţia Simplă sau Predestinaţia Dublă.
Invăţătura Predestinaţiei Simple afirmă că toţi oamenii sunt aleşi pentru mântuire fara ca ceva anume din viaţa oamenilor să-L influenţeze pe Dumnezeu când face o asemenea alegere. In acest sens este citat textul din Romani 8,29-30 şi cel din Efeseni 1,4 unde se afirmă că Dumnezeu ne-a ales la mântuire, înainte de întemeierea lumii.
Jean Calvin a fost cel care face observaţia că în ciuda acestei alegeri, unii se vor pierde şi pentru a face lumină (credea el) în aceasta chestiune el afirmă că şi cei pierduţi se vor afla de fapt în iad tot datorita predestinării divine. El credea că atât mântuirea cât şi pierderea veşnică se realizează numai şi numai datorită hotărârii divine luate înainte de întemeierea lumii. Preluând ideia lui Augustin din secolul V, el stipulează în Institutiones, 3.21.5 după cum urmează: „Noi numim predestinaţie hotărârea veşnică a lui Dumnezeu prin care El determină în Sine Insuşi, ceea ce vrea El să devină fiecare fiinţă umană. Pentru că oamenii nu sunt creaţi să fie la fel: unii sunt daţi nimicirii veşnice fără drept de apel iar alţii sunt aleşi implacabil pentru viaţă veşnică.”
Prin secolul XVII, teologul protestant olandez, Arminius îl critică vehement pe Calvin pentru varianta predestinaţiei la nimicire, aducând in mod serios în discuţie rolul liberului arbitru, sau a alegerii personale. In general, teologii protestanţi care au urmat, nu au dat prea mare importanţă teologiei dublei predestinaţii a lui Calvin. Este meritul lui Karl Barth, teolog elveţian ca şi Jean Calvin, să facă ordine în această privinţă, în plin secol XX. El afirmă că Dumnezeu a ales prin Isus Hristos întreaga omenire să fie mântuită. Astfel toţi oamenii sunt predestinaţi pentru mântuire.

Dilema continuă
Dacă este să dăm crezare spuselor lui Karl Barth, şi nu avem motive să punem la îndoială învăţăturile lui, atunci de ce vorbeşte Scriptura despre aşa de mulţi oameni care merg pe calea cea largă şi vor fi în mod iremediabil şi inevitabil pierduţi? Ce sens mai are învăţătura despre judecată potrivit căreia destinul veşnic este stabilit în funcţie de faptele şi sau cuvintele noastre, dacă Dumnezeu a stabilit deja de mult pe cine să mântuiască? De ce să mai lupte cineva lupta cea bună dacă izbânda a fost deja stabilită? Pentru ce să mai jertfeşti şi să mai renunţi pentru credinţă când ceea ce faci nu mai poate influenţa sfârşitul lucrurilor?
Pentru a aduce lumină în aceasta permanentă dilemă trebuie să ne întoarcem şi să acordăm spaţiu corespunzător şi conceptului de voinţă liberă sau liber arbitru.

Hai să auzim şi despre liberul arbitru!
Mai întâi, să ne aducem aminte că ideea de voinţă liberă presupune capacitatea cuiva de a lua decizii fără să fie constrâns ori restricţionat nici de condiţii preexistente şi nici de decizii divine prealabile. In consecinţă, actul voinţei libere devine el însuşi o cauză şi nu un efect a unei alte cauze. Ea eludează legea cauzei şi efectului. Această poziţie extremă mai este cunoscută şi ca doctrina libertăţii absolute. Ea este la modă în filozofie, etică şi teologie. De cealaltă parte stă determinismul care presupune că deciziile noastre nu sunt chiar aşa de libere precum am dori sau am crede. Ele sunt influenţate serios de pasiuni, dorinţe, condiţia fizică sau starea sufletească de moment, precum şi de cauze externe pe care nu le putem controla şi ele nu se subordonează nici chiar previziunii noastre, darămite voinţei noastre.

Filosofii spun
Reprezentanţii metafizicii au simţit nevoia să clarifice natura cauzei ultime şi relaţia omului cu natura şi întreg universul. Unii s-au şi grăbit deja să afirme că din moment ce lumea este guvernată de realităţi supuse legilor şi raţiunii matematice, ar trebui să admitem că la capătul seriei de cauze şi efecte trebuie să fie o Cauză Primară pe care unii o numesc Dumnezeu, iar alţii Ii spun Sublimul, pur şi simplu.
In acest context, ideea extremă de liber arbitru a făcut să apară o dilemă foarte serioasă. Dacă voinţa liberă nu se supune legii cauzei şi efectului, atunci ea distruge ordinea matematică a universului. Nici până acum această neconcordanţă nu a fost rezolvată în mod satisfăcător. Intre teologi şi filozofii creştini a început să circule faimoasa poveste a „măgarului lui Buridan”. Se spune că un măgar a murit de foame între două căpiţe de fân pentru că nu a reuşit să se hotărască pentru niciuna dintre ele întrucât ambele erau absolut egale din toate punctele de vedere. Morala acestei pilde vrea să spună că încercarea de a sta la echidistanţă faţă de două teorii care se exclud reciproc este mortală.
Pe de altă parte, gânditorii filozofiei etice au avut probleme serioase cu exerciţiul voinţei libere şi astfel s-au împotmolit în stabilirea noţiunii de bine şi rău precum şi a judecăţii morale. Din punctul lor de vedere, dacă cineva nu este liber să aleagă, atunci care mai este valoarea morală a alegerii sale? Ori o alegere fără valoare morală îl face pe subiect iresponsabil. Incercând să iasă la lumină aceşti filozofi au adoptat o multitudine de poziţii intre cele două extreme: libertate absolută şi determinism total.

Teologii cred
Pentru teologi apare o sursă suplimentară de stres prin acceptarea omniscienţei şi omnipotenţei divine. Acest aspect pare să-i împingă chiar mai mult ca pe filozofi, în braţele doctrinei predestinaţiei. Dar lucrurile se complică şi mai mult atunci când teologii introduc în discuţie datoria şi responsabilitatea personală a credinciosului de a se păzi neîntinat de păcat şi a se lupta pentru dreptate şi adevăr şi de a face fapte bune.
Augustin şi predecesorii săi spirituali cred în predestinaţie chiar în predestinaţia dublă. Dar vine Pelagius, un călugăr englez din secolele IV-V care incearcă să rezolve dilema mântuirii aducând în discuţie libertatea fiecărui individ de a primi sau respinge calea rânduită de Dumnezeu pentru salvarea sa din păcat. Augustin crezuse că libertatea este un dar al harului divin. Teologii catolici care au urmat, au încercat să explice lucrurile vorbind despre harul anticipat sau preventiv pentru a lămuri dilema voinţei libere. Potrivit acestui mod de gândire, Dumnezeu acordă tuturor oamenilor harul prealabil care îi face să aleagă să rămână în harul Său mântuitor.
Reformaţiunea timpurie redeschide dosarul predestinaţiei situându-se clar în favoarea ei şi împotriva voinţei libere. Catolicii consideră această vedere ca fiind culmea ereziei, astfel că la Conciliul din Trent din secolul VI, sunt condamnaţi toţi cei care neagă învăţătura voinţei libere. Dar mai târziu, înşişi catolicii francezi încearcă o nouă soluţie prin Bossuet care spune că precunoaşterea divină şi voinţa liberă sunt două adevăruri divine care trebuie acceptate împreună, chiar dacă ele nu se pot lega prea bine din punct de vedere logic.

Cum se gândeşte astăzi?
Filozofilor raţionalişti din secolele XVII-XVIII, care erau un fel de psihologi încă nedeclaraţi, le venea greu să recunoască stiinţific existenţa şi exerciţiul voinţei libere. Măsurătorile şi evaluările lor îi conduceau mai degrabă la determinism. Cu timpul însă, lucrurile s-au schimbat când cercetători existenţialişti în frunte cu Abraham Maslow au pus în evidenţă faptul că mintea omului este în măsură să nască idei absolut impredictibile pe baza legilor stiinţifice generale. Foarte bine, au spus ei. Aceasta este voinţa liberă despre care se tot vorbeşte atât. Această spontaneitate recunoscută a creierului uman a condus pe cercetători să inventeze o nouă teorie şi anume aceea a autodeterminării. Pe acestă bază se acceptă faptul că fiinţa umană este conştientă de faptul că ea are capacitatea de a hotărî responsabil şi de a face judecăţi morale pertinente.

Dar Fatalismul ce mai este?
Ideea de bază a fatalistilor vine de la începuturile omenirii şi se concentrează în jurul ideii de Fatum, adică finalitate fatală. Fatalismul este altceva decât determinismul, şi este mai mult decât atât (?) predestinaţia. Fatalismul consideră cursul actual al lucrurilor ca fiind prestabilit de o instanţă tainică care nu se supune nici măcar legii cauzei şi efectului, aşa cum cred determiniştii. Orientul în general, şi lumea musulmană în special este marcată de un fatalism avansat şi paralizant. În ciuda oricăror aşteptări, acest spirit cuprinde din ce în ce mai mult lumea aşa-zis modernă şi post modernă. Interesul pentru mersul astrelor şi toate formele de prezicere încearcă să pătrundă în lumea fatidică şi ascunsă aflată în spatele realităţii. Teama de necunoscut, nesiguranţa şi imprevizibilul asaltează sufletul omenesc producând disperare şi eşec.

Ce zice Dumnezeu la toate acestea?
Este foarte interesant că toate aceste teorii despre care am vorbit nu sunt altceva decât încercări de a lămuri lucrurile lăsând pe Dumnezeu deoparte. Dumnezeu continuă să le poarte de grijă tuturor indiferent de modul lor de gândire, nădăjduind că vestea cea bună a Evangheliei va fi acceptată într-o zi.
Dacă deschidem Scriptura în Apocalipsa capitolul 5 începând cu primul verset vedem pe Dumnezeu care şade pe scaunul de domnie şi are în mână o carte purtând şapte sigilii. Un neavizat ar spune: Aceasta este cartea destinelor oamenilor şi a destinului omenirii. Şi ar avea dreptate. Aceasta este cartea destinului tragic al neamului omenesc. Dar lucrurile nu se opresc aici, chiar dacă Ioan este disperat de moarte văzând toate acestea. Vine un bâtrân din cei 24 care sunt de faţă şi-i spune marea veste: „Nu plânge: Iată că Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea şi cele şapte peceţi ale ei”. (Apoc. 5,5)
Acum scena se umple de bucurie şi neţărmurită laudă. Motivul este că Mielul lui Dumnezeu care a fost junghiat a reuşit să rupă chiotorile marasmului fatidic în care neamul omenesc era cufundat şi să dea un viitor şi o speranţă neamului omenesc.
La întemeierea lumii, Dumnezeu ştia deja cum o să decurgă istoria umană. El ştia deja cine vor fi cei scrişi pentru mântuire. Ceea ce este absolut original în teologia mântuirii este că numele din Cartea Vieţii nu sunt scrise fără acordul celor în cauză. Numai pe baza propriei lor decizii, deci a voinţei lor libere, se săvârşeşte acest lucru.
Vom introduce în acest moment al demersului nostru, termenul de providenţă. Providenţa este întreaga purtare de grijă care crează o infinitate de ocazii şi situaţii pe care voinţa noastră liberă să o poată fructifica. Faptul că Dumnezeu ştie mai dinainte deciziile noastre nu ne împiedică şi nici nu ne influenţează în acest proces care este destul de complicat, în ultima instanţă.

Şi atunci ce mai este destinul?
În acest context nou, destinul este rezultatul prevederii divine potrivit căruia, toţi oamenii au fost rânduiţi pentru mântuire combinat cu voinţa noastră liberă prin care acceptăm această prevedere plină de har şi hotărâm şi reafirmăm hotărârea noastră de a fi de partea lui Dumnezeu şi a cauzei Sale. Pentru cei ce se învrednicesc la un asemenea act de responsabilitate, Dumnezeu face posibilă parcurgerea întregii căi până la finalul glorios în împărăţia slavei. Meritele nu vor fi niciodată ale omului mântuit ci ale lui Dumnezeu care lucrează această mântuire. Dar ale noastre vor fi luptele, disperările şi binecuvântările care decurg din exercitarea voinţei noastre libere.
Tot destin este şi rezultatul alegerilor noastre greşite în ciuda luminii primite, atât cât a fost ea. Destin este şi revolta noastră pe faţă sau subtilă faţă de voinţa lui Dumnezeu făcută nouă cunoscută în felurite chipuri şi în nenumărate ocazii.
Cu alte cuvinte, destinul este ceea ce hotărâm noi. Dumnezeu va respecta şi va asigura tot ceea ce trebuie  pentru ca decizia noastră să se realizeze. Sacrificiul suprem al Mielului lui Dumnezeu este preţul nespus de mare pe care Tatăl l-a achitat deja în vederea iertării, refacerii şi transformării noastre din nişte condamnaţi la ruină la fiinţe libere şi desăvârşite în împărăţia iubirii Fiului Său.
În caz de pierdere, şi aceasta nu poate fi decât tot aşa de veşnică precum veşnică este mântuirea, Dumnezeu va fi îndreptăţit în întreaga Sa procedură cu fiecare pentru că El a sigurat condiţii dar care au fost refuzate şi nesocotite. În acest context ne întrebăm împreună cu apostolul: „cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători faţă de o mântuire aşa de mare”. (Evrei 2,3)
În ultimă instanţă, întreaga suflare se va prosterne în faţa scaunului de domnie al lui Dumnezeu excamând: „Mari şi minunate sunt lucrările Tale, Doamne, Dumnezeule, Atotputernice! Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al Neamurilor! Cine nu se va teme, Doamne, şi cine nu va slăvi Numele Tău? Căci numai Tu eşti Sfânt, şi toate Neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că judecăţile Tale au fost arătate!” (Apocalipsa 15,3.4)

În loc de concluzie
„Dumnezeu a oferit un loc în marele Său plan fiecărei naţiuni şi fiecărui om. Corectitudinea oamenilor şi a naţiunilor este măsurată după firul cu plumb aflat în mâna Celui care nu grşeşte niciodată.Toţi îşi hotărăsc destinul prin propria alegere, iar Dumnezeu domneşte peste toţi pentru împlinirea scopurilor Sale.”  – Educaţie, p.141,142, ed 2001.
Bibliografie:
La Grande Encyclopedie, Paris, —
Microsoft Encarta Reference Library 2003

Sau despre măgărusi, pietre, lacrimi si motociclete

Primăvara anului 31 d.H. Jumătatea celei de-a 69-a săptămâni profetice din Daniel 9.24. Ziua întâi a săptămânii, a Săptămânii Patimilor…

Intrarea triumfală în Ierusalim este un eveniment pe care toti cei patru evanghelisti îl relatează: Ioan priveste acest eveniment în lumina impactului său asupra ucenicilor, Matei subliniază răspunsul multimii, păstrând istorisirea în zona templului pentru a sublinia autoritatea lui Isus asupra iudaismului, Marcu raportează evenimentele în stilul unui povestitor, iar Luca se concentrează asupra stării sufletesti prin care a trecut Mântuitorul.

Isus a trimis pe doi dintre ucenicii Săi în Betfaghe să-I aducă un măgăruş. În orice misiune importantă, Isus a trimis pe ucenici doi câte doi. De obicei, noi ne gândim la sprijinul reciproc, dar un alt motiv ar putea fi rolul martorilor: în caz că misiunea cuiva este respinsă, există un martor care poate confirma acest lucru într-o condamnare…

Din Galileea şi până în Betania, la 3 kilometri de Ierusalim, Isus a mers pe jos. Deşi tradiţia spunea că în Ierusalim trebuie să intri mergând pe jos, acum,  pentru ultima porţiune de drum, Isus a vrut să meargă călare. De ce? Care era mesajul pe care vroia să-l transmită? Zaharia profetizase că Împăratul va intra în Sion umil şi călare pe mânzul unei măgăriţe, cu gânduri de pace (Zaharia 9:9, 10)

Cu ocazia Pastelui veneau iudei din toată tara, precum si din diaspora. Isus a ales momentul în care aproape toti iudeii urmau să se strângă la Ierusalim. Dacă până acum El a interzis orice afirmare a mesianitătii Lui, acum El pare că o încurajează. Motivul? Atentia tuturor trebuia îndreptată asupra Lui. Evenimentele din ultima săptămână trebuiau urmărite de către toti pentru că moartea lui ispăsitoare era pentru toti.

Întreaga procesiune se îndrepta spre Ierusalim, urmând să intre pe poarta dinspre răsărit.

Este foarte posibil ca în aceeaşi zi, o altă procesiune să fi fost văzută la poarta dinspre apus a oraşului. De data aceasta figura cea mai importantă călărea un cal falnic, iar alaiul era format din soldaţi bine înarmaţi, cu armuri lustruite. Garda guvernatorului. Asta da etichetă! …Pilat locuia în timpul anului în Cezareea Maritima, pe malul Mediteranei. Cu ocazia Paştelui, însă, garnizoana romană din Ierusalim trebuia întărită, iar guvernatorul Pilat urma să fie prezent la Ierusalim pentru a preîntâmpina orice răscoală posibilă.

Între Ierihon si Ierusalim era o diferentă de nivel de 1000 metri. Era obiceiul ca pe măsură ce peregrinii urcau spre Ierusalim, să cânte fragmente din colecţia de psalmi numită Cântările Ascensiunii sau Imnurile Treptelor  (Psalm 120 – 134). Aceşti psalmi evocau dorinţa fierbinte şi bucuria intrării în Cetatea Sfântă şi în „Casa lui Dumnezeu”: „Mă bucur când mi se zice: „Haidem la Casa Domnului!” (Ps 122.1)

Dar „cetatea sfântă” avea şi conotaţii nesfinte. După David, Ierusalimul a devenit centrul unui „sistem de dominaţie”. Acesta se caracteriza prin opresiune politică, exploatare economică si justificare religioasă. Poporului i se spunea că regele domneşte prin drept divin, fiind „fiul lui Dumnezeu”, iar ordinea socială era o reflectare a voinţei lui Dumnezeu. Acest tipar îl putem vedea în majoritatea societăţilor premoderne, agrare, în care religia a fost folosită pentru a legitima poziţia celor bogaţi şi puternici pe scara socială.

Ierusalimul era şi o concentrare de bogăţie. Sub Solomon, Cetatea Sfântă a devenit un tezaur de resurse materiale. Solomon însuşi  devenise un nou faraon al Egiptului, de data aceasta în Israel.

Mica, un profet din secolul al VIII-lea î.H. întreba: „Care este păcatul lui Iuda?”. Răspunsul său surprinzător are forma unei întrebări retorice: „Nu este Ierusalimul?” (Mica 1:5). Ciudat răspuns: păcatul lui Iuda este o cetate, chiar Cetatea lui Dumnezeu. În versetul 21 şi 23 Mica explică: „Ei nu apără pe orfan şi cauza văduvei nu este adusă înaintea lor”. Omiterea te „califică” la fel de bine!…

Ierusalimul era şi centrul închinării religioase prin serviciile rituale de la templu. Atât mişcarea lui Ioan Botezătorul cât şi a lui Isus au avut o nuanţă antireligioasă. Ioan Botezătorul predica botezul pentru iertarea păcatelor. Iertarea însă era monopolul templului pentru că se considera că ea nu poate fi obţinută decât în urma jertfei adusă la templu. Isus a mers si mai departe oferind iertarea separat de sacrificiul de la templu. (Marcu 2.3-12)

Marea revoltă iudaică din anul 66 d.H. a fost îndreptată atât asupra Romei, cât şi asupra colaboratorilor ei: preoţii, fariseii şi saducheii. Când Zeloţii rebeli au pus stăpânire pe templu, ei l-au înlocuit pe marele preot cu un reprezentant al clasei de jos, ales prin tragere la sorţi şi au ars rapoartele cu datoriile populaţiei sărace. Nu era un singur Templu care avea dreptul să păstreze evidenta datoriilor?... Urmarea acestei revolte a fost că Roma a trimis pe generalul Titus, fiul împăratului Vespasian, să zdrobească rebeliunea. După un asediu îndelungat, în anul 70, Ierusalimul a fost distrus si 600.000 de iudei au fost ucisi…

Să ne întoarcem la Isus care în acea duminică, după prânz, venea călare pe o sa improvizată din hainele trecătorilor. … Ciudată „limuzina” lui Isus! Motorul? Un măgar putere! Viteze? Doar una! Tapiseria? Bumbac cu in în amestec… cu sudoare! Climatizare? Un vânt de primăvară! Le chauffeur? Un mort! …Lazăr ducea măgărusul de dârlog. 12 motociclete de protocol  deschideau drumul, scotând zgomote asurzitoare… Mai putin una care era pentru … casare, pentru „prima” de 30 de arginti!… Rabla ajunge mereu în pom!!!… Dacă ati sti cu ce bolid a fost înlocuită!… A făcut de 3 ori turul Anatoliei ajungând până în Rumelia. Campion mondial an de an, si-a pierdut viata în urma unui accident „aranjat” pe circuitul de la Roma! …

Conducătorii călăreau pe măgari în timpuri de pace. Acesta era un semn al serviciului lor umil pentru populaţie (1 Regi 1:33, 38). Isus venea ca slujitor. În timp de război sau după o victorie în lupte, regele călărea pe un cal. Parcă Isus a mai fixat o întâlnire pe Muntele Măslinilor (Zaharia 14:4)!?  De data aceasta călare pe un cal ?! (Apocalips 19:11)

Este remarcabil faptul că Isus a fost capabil să controleze un animal care nu mai fusese călărit, în mijlocul unei mulţimi agitate. Aceasta era încă o demonstraţie a faptului că Mesia era stăpânul naturii. Al doilea Adam! Dacă El poate să calmeze un măgăruş neobişnuit cu poverile, am putea crede că El poate să aducă pacea şi poporului Său… Fals! Măgărusul si-a recunoscut stăpânul, dar un popor întreg nu si-a cunoscut împăratul.

Anul trecut am avut ocazia să gust un mix unic: peisaje din cantonul Vaud, admirate de pe saua unui BMW 1200RT.  În curbe încercam să mă înclin împreună cu vărul sotiei, care conducea „fiara”, dar trebuia să mă ţin şi de şaua motocicletei. Fără să vreau mă împingeam cu mâinile în mânerul de sprijin, iar ruda mea simţea mereu că opun rezistenţă. A fost o situaţie frustrantă pentru amândoi, pentru că deşi doream să mă las condus, instinctul meu de conservare mă făcea să stau crispat, lucru care îl incomoda pe conducătorul motocicletei. Isus, călare pe un măgăruş care nu era obişnuit cu poverile, şi mai ales cu o povară mişcătoare care are voinţă proprie, ar fi putut fi într-o situatie la fel de dificilă. Însă El a putut controla acest animal nedresat, dar nu a putut stăpâni un popor instruit, informat şi destinat să fie condus de Dumnezeu spre cel mai înalt şi nobil rol: de preot pentru toate popoarele!…

Utilizarea unui măgăruş care nu a mai fost folosit anterior avea şi o semnificaţie religioasă. Ea indică un scop sacru (Numeri 19:2; Deuteronom 21:3; 1 Samuel 6:7; 2 Samuel 6:3), fiind şi un semn al regalităţii: în Geneza 49:10 – 11, Iacov prezice că Iuda va fi conducător în Israel până când va veni Shilo, dătătorul odihnei, iar prosperitatea lui va fi atât de mare încât măgarul şi mânzul lui, vor fi legaţi de butucul viţei cele mai nobile, ca de un lemn obişnuit. Cine ar mai lega 2 măgari de o vie cu struguri?…

Obiceiul numit „angaria” poate explica această situatie. O persoană religioasă importantă putea să ceară împrumut un animal de transport pentru o perioadă de timp. Atunci când ucenicii sunt întrebaţi de ce dezleagă măgăruşul, ei trebuiau să spună că Domnul are nevoie de el. Fiul lui Dumnezeu, Creatorul şi proprietarul tuturor lucrurilor cere cu împrumut ceea ce era de drept al Lui!…

Isus are nevoi… Isus are nevoie de niste purtători de poveri. Când Isus are nevoie de ceva sau de cineva, răspunsul potrivit este supunerea dreptului nostru de proprietate. Fără viata care ne vine de la El, nu am avea nimic de dat! Gestul aruncării hainelor în calea măgărusului era un gest de supunere fată de un rege (2 Regi 9:13). Si hainele erau cele de sărbătoare, nu cele pentru Haiti!…

Pe creasta Muntelui Măslinilor, în aclamaţiile mulţimii, Isus se opreşte şi pe faţa Sa se aşterne o umbră. Printre lacrimi El spune: „Ierusalime, Ierusalime, de câte ori nu am vrut să strâng pe copiii tăi aşa cum găina îşi adună puii sub aripi, dar nu aţi vrut!” (Matei 23:37). Acesta este un indiciu al faptului că El a fost în Ierusalim de mai multe ori, dar de fiecare dată El a fost primit cu răceală. Imaginaţi-vă că vă duceţi cu ajutoare într-o ţară înfometată şi nimeni nu are încredere în conservele dumneavoastră, iar tirul cu mâncare rămâne nedescărcat. Sau că intraţi într-o închisoare cu actele de gratiere în mână şi nimeni nu crede că acestea nu sunt false. Sau imaginaţi-vă că într-o populaţie analfabetă vine un învăţător gata să-i înveţe pe oameni, gratis, iar oamenii preferă să stea degeaba decât să înveţe să citească. Ba mai mult, tirul a fost distrus, şoferul a fost bătut, eliberatorul a fost privat de libertate, iar învăţătorul a fost înjurat şi batjocorit, iar abecedarele au fost folosite ca hârtie de împachetat… Misiunea lui Isus era aceea de a oferi har, dar viziunea Sa profetică pe care a evocat-o pe vârful Muntelui Măslinilor a fost despre o judecată: a templului, a cetăţii şi a poporului în întregime. Contrastul este între pace şi dreptate!

Multimea de la templu a uitat de jertfa de seară si a plecat să-L întâmpine pe Mesia. Ea era formată din peregrini veniti din toate părtile, cu ocazia Pastelui. Acestia erau cei care s-au alăturat multimii ucenicilor si l-au aclamat pe Isus. Locuitorii Ierusalimului tac. Ucenicii galileeni aclamă pe Mesia. Mai marii natiunii asteptau un împărat, dar nu un împărat care aduce pace în suflet, ci unul care eliberează de jugul roman. Ei doreau un Mesia politic. Isus însă era un eliberator pentru toate vremurile. Contemporanii Săi nu puteau vedea dincolo de ocupatia romană, dar Isus vedea nevoia unei lumi tinută în captivitate de păcat. Grija Sa principală nu era eliberarea de un jug străin, ci eliberarea de noi însine. Dumnezeu refuza cu ocazia aceea să fie o divinitate locală, un fel de idol de-al casei sau al satului.

Orbul din Ierihon care abia fusese vindecat, a văzut adevărata identitate a lui Isus. Conducătorii si locuitorii Ierusalimului însă, au fost orbi fată de natura si misiunea lui Isus. Un alt contrast este între multimea care acum îl aclamă, iar peste cinci zile strigă: ”Răstigneste-L”. Cu exceptia celor ce au fost vindecati sau înviati de El. Sper!…

Conducătorii iudei I-au cerut lui Isus să-si linistească ucenicii. Isus răspunde: ”Dacă acestia tac, pietrele vor striga”. Creatiunea fără minte ar sti ce să strige! Conducătorii spirituali nu stiu ce se întâmplă si nu înteleg. Ei sunt bolovanii.

Imaginati-vă un stadion în picioare cântând imnul echipei favorite. Cine-i poate opri pe fanii tatuati, înarmati cu talăngi,  goarne si tobe? Unul singur!… Ajungând pe creasta Muntelui Măslinilor, în locul în care se deschidea panorama cetătii, Isus izbucneste într-un plâns înfundat pentru orasul păcii care nu a cunoscut lucrurile care puteau să-i aducă pacea. „Stadionul” amuteste. Uralele se sting ca artificiile. Bucuria este amestecată cu plânsul. Oare unde am mai gustat acest cocktail exotic? 22-23 octombrie 1844 (Apoc. 10:10)? Crâmpei de istorie adventă…

După ce multimea se risipeste, dezamăgită că încoronarea s-a anulat,  „ Isus a intrat în Ierusalim si S-a dus în Templu. După ce S-a uitat la toate lucrurile de jur împrejur, fiindcă era pe înserate, a plecat La Betania cu cei doisprezece.” (Marcu 11.11). După dulce si amar, nu trebuia să vină judecata de cercetare? (Daniel 8:13, 14; 7:10, Apoc. 14:7). Încă o seară si o dimineată,  „apoi sfântul Locas va fi curătit”!! (Marcu 11.12, 15)…  Dar istoria nu s-a terminat aici (Apoc. 10:11,  Matei 28:19, 20). Noi suntem istoria!…

De ce este intrarea în Ierusalim un episod atât de semnificativ?

În primul rând ea este o declaraţie făcută iudeilor şi întregii lumi că Isus este Cel promis, Cel trimis de Dumnezeu, Alesul, Unsul – Mesia.

În al doilea rând, episodul ne oferă o perspectivă zguduitoare în sufletul lui Isus. El nu a fost un kamikaze programat să se jertfească la un moment dat. El a fost conditionat de un alt  lucru: iubirea pentru planeta răzvrătită. O iubire pură, ancestrală, părintească, de dinainte de conceptie. Cu mult înainte!…

În al treilea rând, această întâmplare ne oferă o imagine crudă a inimii noastre bolnave… Cum poti să urăsti atât de mult pe donatorul inimii tale? …

Sau poate ne trebuia un transplant de suflet?

Dr. Dinu Costin

• Notele autorului

o      pentru rândurile italice nu pot oferi bibliografie

o      2 titluri cred că sunt mai bune decât unul. Primul este cel clasic formulat într-un fel care te opreste. Al doilea este ptr tineri, de fapt un amestec de clasic si tineresc, în care fiecare substantiv din acea enumerare reprezintă un grup de participanti la eveniment: magarusul – lumea animală supusă si simbolică ptr calitatile de sfintenie si regalitate ale lui Isus; pietrele -  lumea naturală care ocupa linia a doua , de rezervă în caz ca ucenicii si cei vindecati taceau si prin extensie fortata reprezinta pe cei care tac: conducatorii evrei, locuitorii Ierusalimului si oportunistii care desi strigau acum „Osana”, peste cateva zile urmau sa strige „Rastigneste-L”, lacrimile – sufletul Domnului spre sfarsitul misiunii contempland rezultatele partiale ale investitiei Sale de risc maxim si in final motocicletele – ucenicii care insoteau, aclamau si … visau cel mai tare ne-visul Domnului.

o      In alta ordine de idei, trimiterile la istoria adventa nu cred ca sunt chiar atat de conjuncturale sau speculative, desi aceasta aplicatie nu am mai gasit-o la niciun comentator. Posibil ca valoarea articolului sa constea tocmai in aceasta originalitate Intr-o dimineata pur si simplu m-am sculat cu aceasta idee despre experienta din 23 oct 1844 – acel dulce si amar sugerat de carticica din Apoc cap 10 aplicata la amestecul de bucurie generala cu lacrimile Domnului, precum si despre judecata de cercetare din aceeasi seara de duminica, urmata de curatirea templului de a doua zi, asa ca pentru inspiratie nu-ti poti asuma deloc merite (cum ai putea, dar nu se recomanda, pentru transpiratie). O curatire a templului efectiva facuta de Insusi Marele Preot, ar fi trebuit sa retina atentia istoricilor adventisti si sa se faca o trimitere la evenimentele care au urmat datei de 23 oct 1844. Este atat de simplu si evident incat ar fi trebuit ca evenimentele din ultima saptamana a Domnului sa fi fost „exploatate” – in sensul de exploatare a unei mine de aur – in folosul doctrinei advente, chiar daca baza biblica solida se afla in Dan 8.14 si Apoc 14 (era sa zic cu 8 ca o imagine in oglinda a numerelor din Daniel, dar este cu v. 7). Avand insa in vedere ca Biblia este scrisa pe un calapod literar de paralelism mai mult de idei decat de cuvinte, nu vad de ce aceste analogii intre istoria lui Isus si istoria poporului Sau din timpul sfarsitului nu ar fi valide. Sper sa prind ziua in care vom vedea mult mai mult, nu in ceata cum vedem acum . Ideea de baza desprinsa din Saptamana Patimilor este ca o cercetare si o curatire sunt esentiale inainte de o cruce prin care unii vor fi salvati, iar altii vor fi condamnati. Cand observatiile sufletului nu vin in contradictie cu cele ale ratiunii inspirate, nu vad de ce nu ar putea fi evocate, afisand eticheta corecta de pe aceata marfa: argumente de calitatea a doua. Bine-inteles ca exista si un pericol al alegorizarii, dar cred ca Origen nu are niciun amestec aici.
- se poate adauga expresia „Noi suntem istoria” in pasajul de la sfarsit : „Dar istoria nu s-a terminat aici (Apoc. 10:11,  Matei 28:19, 20). Noi suntem istoria!… intrucat profetia din Apoc 10.11 face trimitere la nasterea poporului advent.

I. DUMNEZEUL NOSTRU

Majoritatea minunilor Domnului Isus au loc în jurul, sau pe Marea Galileii: vindecarea unui îndrăcit la Capernaum, vindecarea soacrei lui Simon la Capernaum, pescuirea minunată, vindecarea unui lepros într-una dintre cetăţile de lângă mare, vindecarea omului cu mâna uscată, tămăduirea robului unui sutaş la Capernaum, vindecarea unui îndrăcit în ţinutul Ghenezaretului, alegerea celor doisprezece ucenici lângă ţărmul mării. Capernaumul (“cetatea lui Naum”) devine prin excelenţă cetatea lui Isus.

Domnul Isus este descris de Evanghelii ca fiind o persoană foarte dinamică, lucrând din zori şi până-n seară, tămăduind, scoţând demonii, înviind sau predicând. El lucrează, în timp ce alţii sunt neputincioşi sau dorm; se roagă  nopţi  întregi în natură, în timp ce felinarele sunt stinse şi coşurile încă mai fumegă.

II. MAREA GALILEII

Apa mării este dulce, în ea trăind peste 22 de specii de peşti. Ţinutul Ghenezaretului are un sol foarte bogat, care este propice creşterii oricărei plante. În Biblie  M. Galileii=L.Ghenezaretului=M.Tiberiadei=L. Keneretului=Marea sau Lacul

În Vechiul Testament este numită Marea Kineretului de la ebr. “kinar” = harpă. Marea este atât de liniştită încât sunetele valurilor sale sunt atât de line, ca muzica unei harpe. Meteorologii ne atenţionează: în chestiune de secunde vine uraganul!

,,Într-una din zile, Isus S-a suit într-o corabie împreună cu ucenicii Săi. El le-a zis: „Haidem să trecem dincolo de lac. Şi au plecat. Pe când vâsleau ei, Isus a adormit. Pe lac s-a stârnit un aşa vârtej de vânt, că se umplea corabia cu apă; şi erau în primejdie. Au venit la El, L-au deşteptat şi i-au zis: `Învăţătorule, Învăţătorule, pierim!`. Isus S-a sculat, a certat vântul şi valurile înfuriate, care s-au potolit: şi s-a făcut linişte.’ – (Luca 8: 22-24)

III. SOMNUL LUI ISUS VERSUS PIEIREA NOASTRĂ

Isus a adormit. Verbul grecesc spune că El a dormit un somn veghetor, nu unul foarte profund. El ne-a făcut chemarea fiecăruia personal: ,,Haidem să trecem dincolo…..” Ce se afla dincolo? Chemarea de a fi mântuiţi aparţine Domnului Isus. Ţinutul superb al Ghenezaretului – Paradisul. Este călătoria noastră de credinţă, este drumul nostru. Totul e aşa de liniştit! Şi marea vieţii noastre sună ca o harpă! De câte ori găsim pe paginile Scripturii relatat faptul că Isus doarme? Şocant! El adoarme într-o corabie. Un pat sau o canapea era mult mai reconfortantă. Nu am văzut în viaţa mea pe cineva dormind într-o luntre. Este singurul loc din Scriptură unde Isus este surprins în ipostaza aceasta. Ne aducem aminte că furtuna pe Marea Galileii izbucneşte foarte rar, dar când se întâmplă, face ravagii! Marinarii cu greu izbutesc să facă faţă valurilor năprasnice, talazurilor. ,,Doamne, Tu dormi? Nu-ţi pasă că pierim!?’’

IV. MOARTEA LUI DUMNEZEU ÎN VIAŢA NOASTRĂ.

Nietzsche scria în cartea lui “The Gay Science”: ,,Dumnezeu a murit! Trebuie să ne încredem în valorile SUPEROM – ului! El a scris odată pe un perete; ,,Dumnezeu a murit”,  iar apoi s-a semnat. Pe un alt perete apare scris după mult timp : ,,Nietzsche chiar a murit, semnat, Dumnezeu.” Pentru tine Dumnezeu trăieşte sau e mort? ,,Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări” – Iacov 1:2. ,,Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte” – Ev. 12:6

,Îmi ridic ochii spre munţi..De unde-mi va veni ajutorul?

Ajutorul îmi vine de la Domnul care a făcut cerurile şi pământul

da, El nu va îngădui să ţi se clatine piciorul; Cel ce te păzeşte nu va dormita

Iată că nu doarme, nici nu dormitează, Cel ce păzeşte pe Israel

Domnul te va păzi la plecare şi la venire, de acum şi până-n veac

Psalmul 121

Ucenicii erau pescari oţeliţi pe mare, învăţaţi cu primejdiile, furtunile şi talazurile… au început să se salveze, uitând că au cu ei pe Cineva care poate să liniştească chiar şi marea!

,,Soarele trecuse la apus şi întunecimea nopţii s-a aruncat asupra apei biciuită de furtună. Valurile, agitate cu furie de vântul sinistru, se aruncau cu îndrăzneală asupra bărcii ucenicilor şi ameninţau să o înghită. Pescarii aceştia trăiseră viaţa lor pe lac şi călăuziseră barca lor în chip sigur prin multe furtuni. De data aceasta însă, tăria şi priceperea lor n-a ajutat la nimic. Ei erau neputincioşi în ghearele furtunii şi nădejdea îi părăsea când vedeau că barca li se umple de apă. Absorbiţi de sforţările lor de a se salva singuri, uitaseră că Isus era cu ei în barcă. Acum, văzând că munca lor era zadarnică şi că numai moartea îi aştepta, şi-au amintit la a cui poruncă au plecat să străbată marea. Oare să-i fi uitat Isus? El, care biruise boala, demonii şi chiar moartea nu era cu ei acum? Fie pe mare, fie pe uscat, dacă avem pe Mântuitorul în inima noastră, nu e nevoie să ne temem. Credinţa vie în El va linişti marea vieţii noastre’’- E.G.White, Viaţa lui Isus, 322.

V. CINE DOARME ÎN REALITATE

În Matei 25, cele zece fecioare (biserica) adorm cu candelele în mâini în aşteptarea Mirelui. Daţi fila mai departe. În grădina Ghetsemani ucenicii cad pradă oboselii – Matei 26. Iona 1:5 : ,,Iona s-a pogorât în fundul corăbiei, s-a culcat şi a adormit dus”. Bisericile apocaliptice din Sardes şi Laodiceea sunt într-o stare de aţipeală: ,,Veghează căci iată  Eu vin la tine ca un hoţ” – Apoc. 3:3. El este singurul care poate să liniştească marea vieţii noastre! El ştie când s-o liniştească. El ştie cât de tare să fie încins cuptorul. Un al patrulea va fi cu tine în cuptor! Avem făgăduinţa milenară: ,,Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine; şi râurile nu te vor îneca; dacă vei merge prin foc, nu te va arde şi flacăra nu te va aprinde.” – Isaia 43:2. Necazul şi încercarea sunt unelte care pot lucra în viaţa noastră, fie spre binecuvântare, fie spre blestem… de noi depinde!!!

,,Este adevărat că orice pedeapsă, deocamdată pare o pricină de întristare, şi nu de bucurie; dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin şcoala ei, roada dătătoare de pace a neprihănirii. – Evrei 12:11

Nikos Kazantzakis a scris în cartea ,,Zorba Grecul” despre cum a ajutat o omidă de fluture regal să devină fluture. A observat un cocon atârnânat pe creanga unui copac. Omida se zbătea din toate puterile să iasă, cel puţin aşa gândea grecul. I s-a făcut milă de ea. Vroia doar să îi facă bine, cel mai mare bine: să-i dea libertatea. Aşa că s-a pus pe treabă. A luat-o cu atenţie din copac şi a dus-o în grabă acasă. A aşezat-o pe masa de operaţie din bucătărie. Cu o foarfecă, fără să o rănească, a crestat punga în două locuri; a scos-o, şi cu un aer triumfător îi ordonează: „zboară! Îţi ofer ceea ce cred că îţi doreai de mult!” Omida parcă nu înţelegea nimic. A mai dat de câteva ori din aripile ei pipernicite şi şi-a dat duhul fără să cunoască zborul. Chinurile omidei din cocon nu fac decât să-i pulseze sângele spre aripi până când se maturizează ca să poată zbura.

Vei ajunge în siguranţă la ţărmul de dincolo doar prin furtună, cu Isus.

Daniel Nitulescu

Poate că naţiunea noastră nu mai doarme, dar umblă somnambulă… (G. Budoi)

Săptămânile trecute, când forfota pregătirilor pentru sărbătoarea pascală era în toi, presa românească aprindea cărbuni aprinşi pe capul Patriarhiei Române. Mărul discordiei…? Folosirea aceleiaşi linguriţe pentru toţi credincioşii în cadrul ritualului Împărtăşaniei.

Dilema linguriţei

Potrivit Catehismului Ortodox, Sfânta Cuminecătură sau Împărtăşania este una din sfintele taine ale Bisericii, prin care se primesc, sub chipul pâinii şi al vinului, însuşi trupul şi sângele lui Hristos. Folosirea aceleiaşi linguriţe de argint este văzută însă de medici ca o încălcare gravă a normelor de igienă, aceştia atrăgând atenţia asupra transmiterii prin salivă a hepatitei A, a aftelor, candidelor, etc. Drept urmare, foarte mulţi medici propun, în vederea soluţionării problemei, împărtăşirea cu mai multe linguriţe sau să se pună vinul pe pâine.

Pe forumurile unde a fost luat în discuţie subiectul, multe persoane declară că le este „scârbă să bea din aceeaşi lingură din care mai beau 100.000 de oameni.” Alţii nu se tem de posibilitatea contactării vreunui virus deoarece „vinul este sfinţit” şi „sub influenţa rugăciunilor, suferă modificări în structura lui şi capătă proprietăţi cel puţin de imunizare la acţiunea viruşilor, microbilor”, până la urmă… „puţină murdărie e bună pentru organism”. (http://forum.softpedia.com/index.php?showtopic=617994)

Sfânta Împărtăşanie… vaccin sfânt?

Foarte mulţi credincioşi nu sunt deranjaţi de linguriţa buclucaşă, în rândul acestora circulând mitul potrivit căruia, dacă linguriţa este de argint şi sfinţită are şi proprietăţi miraculoase în vederea ocrotirii de nenorociri. Alţii însă argumentează că sunt suficiente gradele alcoolice ale vinului din potir pentru dezinfectarea linguriţei. „Cum să te îmbolnăveşti când te duci la Împărtăşanie?”, se întreabă Sonia Hristu, studentă în Bucureşti, de 21 de ani. Iar Andrei Dănilă, de 31 de ani, spune că i se pare „stupid” şi „comic” să fie folosite mai multe linguriţe. Doamna V. P., în vârstă de 71 de ani, spune că nu a fost niciodată deranjată că linguriţa trece de la un om la altul: „Iei trupul şi sângele Mântuitorului. Mii de oameni s-au împărtăşit de-a lungul anilor şi nimeni nu s-a îmbolnăvit de la o linguriţă”. (www.evz.ro/detalii/stiri/impartasania-cu-aceeasi-lingurita-intre-taina-si-igiena-889268.html)

Totuşi, suficient de mulţi credincioşi, în special cei cu copii mici, sunt de altă părere. „Eu zic că ar fi bine ca fiecare să folosească o linguriţă de unică folosinţă, care să nu meargă de la mine la tine”, spune Crina, de 40 de ani, care are un copil de un an şi zece luni. „Mi-este teamă pentru că fetiţa mea este foarte sensibilă şi răceşte foarte repede… Anul trecut am mers cu o linguriţă din plastic, de unică folosinţă, dar preotul nu a acceptat să dea vin sfinţit copilului decât cu linguriţa de la biserica”, spune Mariana Vasile. (http://stiri.rol.ro/Sfanta-Impartasanie-vaccin-de-la-Domnul–42701.html).

Şi totuşi… împărtăşanie tot cu linguriţa comună

Oficial vorbind, Biserica Ortodoxă Română este de părere că nimeni nu s-a îmbolnăvit niciodată din cauza utilizării aceleiaşi linguriţe în ritualul Împărtăşaniei timp de 2000 de ani şi că obiceiul trebuie să rămână neschimbat. „Dintotdeauna, în tradiţia ortodoxă, la împărtăşit se foloseşte aceeaşi linguriţă. Acolo avem trupul şi sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, suntem feriţi de boli şi de alte pericole” atâta vreme cât Împărtăşania este primită cu „credintă în suflet”, susţine purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, Constantin Stoica. (www.evz.ro/detalii/stiri/impartasania-cu-aceeasi-lingurita-intre-taina-si-igiena-889268.html)

Sunt însă şi preoţi ortodocşi care au luat totuşi atitudine în faţa acestei probleme. Pentru că, după ce îşi împărtăşeşte enoriaşii cu aceeaşi linguriţă, preotul trebuie să consume tot ce a rămas în potirul cu vin (potrivirea), şi cum de multe ori nimic din ce se adună acolo nu mai seamănă a taină sfântă, Lucian Grigore, preot la Biserica Sfântul Ghorghe din Piteşti, a simţit pe propria-i piele „gustul lunecos şi bălos al peliculei groase de ruj împreună cu un soi de secreţii ce făceau consumarea vinului rămas în potir absolut de nesuportat”. Drept urmare, a dorit să înainteze un document către forurile superioare ortodoxe pentru a argumenta necesitatea folosirii mai multor linguriţe în vederea împărtăşirii şi pentru lămurirea situaţiei acolo, sus, la vârf. Din cauza faptului că foarte mulţi preoţi văd în linguriţă o dogmă de neatins prin care se măsoară credinţa în puterea lui Dumnezeu de a curăţa necurăţiile, preotul a renunţat la demers, deşi este conştient că Împărtăşania nu are destinaţia de a se transforma în dezinfectant. (www.crestinortodox.ro/comunitate/blog.php?user=Dan&blogentry_id=2307) Părintele Eugen Tănăsescu declara într-un interviu faptul că, „potrivit canoanelor ortodoxe, toate obiectele din Biserică sunt sfinţite, extrem de curate, inclusiv sfânta linguriţă, care completează ceea ce generic se numesc vase sfinte, aşa se face că, aceleaşi canoane, nu ne dau voie să folosim altă linguriţă.” (www.cugetliber.ro/1270069200/articol/59352/biserica-nu-e-locas-de-alimentatie-publica)

Linguriţă de vânzare!

Credeaţi că v-am povestit un film sau vreun banc cu credincioşi şi preoţi? Nicidecum! Nu mi-aş permite niciodată un asemenea act nesăbuit. Şi totuşi… realitatea rămâne. Şi dacă mai adaug faptul că, de curând, pe site-ul www.okazii.ro, în Constanţa, Andrei şi Alexandra Neagu au scos la licitaţie o linguriţă de argint asemenea celor folosite la Împărtăşanie drept ajutor pentru cei care vor să meargă cu linguriţa de acasă, nu-i aşa că tabloul devine şi mai sumbru? Dacă ţinem cont de declaraţiile reprezentantului Patriarhiei Române nu ştiu cât de mult îi va ajuta pe credincioşi procurarea unei astfel de linguriţe.

Dogmatism şi obscurantism între igienă şi religie

Aruncând o privire în istoria bisericii poţi afirma uşor că, în general, creştinii tradiţionalişti ar trebui să aibă o conştiinţă extrem de încărcată. Privind în trecut la distrugerea Bibliotecii din Alexandria, la închiderea şcolilor de filosofie, la interzicerea Jocurilor Olimpice, la numeroasele crime sau doar oprimări ale unor oamenii de ştiinţă, filosofi sau pur şi simplu oameni de rând (Omorâţi-i pe toţi… Dumnezeu îi va recunoaşte pe ai Săi!), la distrugerea culturii clasice (o mulţime de manuscrise – avere a umanităţii) realizată de călugări, la interzicerea învăţării limbilor străine, interzicerea vaccinării (boala este o pedeapsă divină, vaccinarea este deci o ofensă adusă cerului), la indexarea unor cărţi declarate interzise şi grătarul medieval pe care au fost arse pe rând cărţi evreieşti, musulmane (Maimonide), marele rug al lui Savonarola (au fost arse picturi, cosmetice, cărţi de poezie – operele lui Ovidiu şi Decameronul lui Bocacio) să ne mai mirăm că astăzi ţinem cu dinţii la o linguriţă… sfântă? Şi dacă mai completăm tabloul cu tradiţia, cu doctrina imaculatei concepţii, cu icoane şi statui prezente în biserici, pomeni, lumânări şi câte şi mai câte sărbători şi sfinţi, cu prezenţa reală sau nu a lui Iisus Hristos în pâinea şi vinul de la Împărtăşanie, să mai fim uimiţi că astăzi de punem problema dacă să ne împărtăşim sau nu?

Nu îmi aduc aminte să fii fost prea dese situaţiile în care Paştele să fie în aceeaşi zi pentru majoritatea creştinilor aşa cum a fost de pildă anul acesta. Şi iată cum în prag de sărbătoare discutăm nu atât de mult despre trupul şi sângele Mântuitorului, ci despre dogma… linguriţei. Ne ocupăm de linguriţe şi prea puţin ne mai întrebăm în ce măsură sărbătoarea pascală, aşa cum era ea serbată de evrei (miel, azimi şi ierburi amare), mai trebuie serbată astăzi? Dacă Hristos în noaptea în care urma să fie vândut a instituit Sfânta Cină sau Cina cea de Taină… de ce mai sacrificăm miei, de ce roşim ouă şi care este legătura între ouă şi iepuraşii de la Paşte?

Şi ca să întind şi mai mult coarda… ne ocupăm de mucozităţile rămase pe sfânta linguriţă de Împărtăşanie şi uităm de vinul din potir: ar trebui el întradevăr să fie vin? Chiar a băut Hristos vin (când spun vin mă refer la acel suc de struguri cu multe grade alcoolice) sau în acel pahar de la Sfânta Cină din camera de sus era suc de struguri nefermentat (must)? Ne îngrijorăm de împărtăşirea copiilor cu linguriţa buclucaşă însă aproape nimeni nu îşi mai pune, se pare, problema dacă întradevăr copiilor le este îngăduit să fie împărtăşiţi. Apropo… când a luat Hristos Sfânta Cină? Şi dacă Simon Petru nici ca adult nu înţelegea ce i-a făcut Isus (spălarea picioarelor) cu atât mai mult pruncii de azi…

Sunt adeptul igienei, poate prea exagerat chiar şi cred din toată inima că mai sunt şi alţii ca mine. Însă, nu pot să nu mă gândesc… de ce din cauza scârbei pentru linguriţă sau pahar comun să rămâi neîmpărtăşit? De ce nu cauţi acea biserică care alocă igienei un loc de cinste, care nu uită de actul umilinţei ce a precedat Cina cea de Taină (spălarea picioarelor), care păstrează simbolurile aşa cum le-a lăsat Hristos (azimă şi must)?

Doar întorcându-ne la Biblie vom fi drepţi în cele spirituale, altfel ne vom întoarce într-un Ev mai întunecat decât cel de odinioară sărutând nu ştiu ce ramasite ale unor mucenici de import, vom proba brâul cu pietre preţioase al Maicii Domnului, ne vom închina la vreun fir din ciorapul Mariei Magdalena (www.cotidianul.ro/n_asteptarea_bretelelor_lui_isus-46628.html) şi cine ştie… mâine-poimâine poate ne vom împărtăşi cu Chips-uri şi Coca Cola.

Ciprian Ciurea

“Aş vrea să văd că românii merg duminica la Mall să se distreze, nu să-şi cheltuie salariile la cumpărături la hipermarket! “(Valeriu Steriu, Vicepreşedintele Comisiei pentru Agricultură)

Supermarketuri închise duminica? a fost ştirea de prima pagină a marilor trusturi de presă săptămânile trecute, veste ce-i ţine încă în şah pe românii amatori de cumpărături duminica. Iniţiativa discordiei îi aparţine vicepreşedintelui Comisiei pentru Agricultură din Camera Deputaţilor, Valeriu Steriu, care motiva pentru DailyBusiness.ro închiderea supermarketurilor duminica prin faptul că acestea omoară magazinele de cartier şi comerţul tradiţional din pieţe, angajaţii magazinelor ar avea în felul acesta o zi de pauză şi clienţii nu şi-ar mai piarde ore în şir printre rafturi. Totodată, lanţurile de retaileri sunt acuzate că practică preţurile pe care le vor, că fac importuri masive în loc să comercializeze fructele şi legumele româneşti (încurajând agricultura românească) şi că nu au niciun stăpân. Avem prea puţin timp liber ca să ne pierdem timpul la cumpărături!, mai declara deputatul.

Cine pierde vs. Cine câştigă

Privind la motivele invocate de guvern, mai că i-ai felicita că în sfârşit se mai gândesc şi la populaţie. Atunci însă, când încerci să evaluezi situaţia la firul ierbii se pare că există numeroase categorii de oameni care se întrec în dezavantajele aduse de această lege. Cine va avea cel mai mult de suferit din toate astea? În primul rând, se estimează că însuşi statul va pierde de pe urma acestei iniţiative pentru că nu va mai încasa TVA-ul pe marfa vândută în mod normal duminica. Potrivit statisticilor realizate de Asociaţia Marilor Reţele Comerciale din Romania, între 13 şi 20 % din vânzările totale din comerţul modern, în decursul unei săptămâni, se realizează duminica (15 milioane de euro). Probabil cel mai mult de suferit vor avea clienţii care vor fi privaţi de posibilitatea legitimă de a-şi face cumpărăturile alegându-şi magazinul preferat şi ziua din săptămână când să facă acest lucru. Apoi, se pare că ţăranii nu vor avea prea mult de câştigat de pe urma acestei legi, deoarece în pieţe mai vând prea puţini ţărani, locul acestora fiind ocupat de intermediari. De asemenea, retailerii ar avea de suferit aceştia acuzând statul că o astfel de lege ar fi un abuz, o încălcare a libertăţii comerţului. Şi nu în ultimul rând ar avea de suferit şi alte centre comerciale, aşa cum declara Monica Barbu, vicepreşedintele companiei de consultanţă imobiliară The Advisers/Kinght Frank, operatorul de food este cea mai importantă ancoră dintr-un centru comercial. Atâta timp cât acest tip de magazin este închis, motivaţia de a vizita un centru comercial scade.

Unde-i lege, nu-i tocmeală!

Ceea ce se pare că e pe cale să se întâmple în ţara noastră nu e decât o aliniere la standarde occidentale a ceea ce ai voie să faci sau nu în ziua de duminică, chestiune reglementată de aşazisele legi albastre. O lege albastră este acel tip de lege desemnată să impună standarde religioase şi să restricţioneze comerţul de duminică, cu referire la faptul că aceasta este adevărata zi de închinare sau odihnă (sau numit aşa pentru că au fost printate pe hârtie albastră). Ele au vizat interzicerea şi aplicarea de pedepse pentru prestarea unor activităţi nereligioase în ziua de duminică (jocul de cărţi, baseball). De-a lungul timpului, multe astfel de legi au fost găsite neconstituţionale şi abrogate, însă, într-o formă sau alta sunt valabile şi azi în diferite ţări.

În Australia, în afara zonelor declarate guvernamentale, magazinele pot fi deschise, chiar dacă încalcă ziua sfântă, doar dacă sunt amplasate în zone turistice. (http://en.wikipedia.org/wiki/Sunday_shopping) În Canada, deşi problema închiderii magazinelor duminica era reglementată încă din 1982 prin aşazisul Act al Zilei Domnului, Curtea Supremă a Canadei a hotărât să nu forţeze populaţia să practice creştinismul sau să-i oprească pe oameni să-şi practice religia. În 1985, aceaşi Curte Supremă găsea Actul Zilei Domnului neconstituţional din cauza faptului că viola libertatea religioasă a canadienilor. Astăzi, în multe locuri din Canada comerţul este interzis, în general, duminica, existând totuşi multe excepţii: staţiile peco, magazinele din zonele turistice, în alte zone fiind necesară o aprobare municipală specială. (http://arts.uwaterloo.ca/~skuterud/eer.pdf)

Croaţia însă a avut de suferit din cauza presiunilor Bisericii Catolice şi a altor organizaţii care au determinat Guvernul croat să interzică deschiderea magazinelor duminica, nu la mult timp după aceea declarând totuşi această interdicţie ca fiind neconstituţională. În Finlanda, legea care reglementa comerţul duminica a fost introdusă în 1994. Noua lege elaborată în decembrei 2009 permite chiar marilor retaileri să aibă deschis duminica dar doar între orele 12 – 18, iar în impul sezonului sărbătorilor de iarnă (de la a III-a duminică din noiembrie până pe 23 decembrie) să aibă deschis în intervalul 9 – 21. (http://www.finlex.fi/en/)

Publicaţia online USAToday consemna într-un articol faptul că în Franţa, în 2008, lanţul de magazine IKEA a fost amendat cu peste 850.000 euro pentru comerţul efectuat duminica (şi astăzi operează legea din 1906). Dacă nu închid, îi vom forţa să închidă, chiar dacă va trebui să mergem peste ei cu forţa, cu poliţia…, declara avocatul Vincent Lecourt, reprezentantul Uniunii Forţelor de Muncă franceze. (www.usatoday.com/money/economy/2008-04-06-3388982613_x.htm) În Germania, problema închiderii magazinelor duminica a fost reglementată încă din 1956 prin Ladenschlussgesetz (legea închiderii magazinelor), dar în 2004, Curtea Federală Constituţională s-a pronunţat împotriva ridicării restricţiei comerţului în ziua de duminică, acesta urmând să se desfăşoare în continuare după acelaşi tipar: comerţ desfăşurat doar de micile buticuri din cadrul gărilor şi al aeroporturilor.

În Asia, mai precis la Hong Kong, deşi duminica este declarată zi de odihnă, orele de deschidere a magazinelor nu sunt reglementate de nicio lege, acestea fiind decise de proprietarii de magazine. De semnalat este şi faptul că în Irlanda, în mod deosebit în Dublin, aproape toate magazinele sunt deschise duminica. Şi în Spania, liberalizarea comerţului începând din anii ’80 a permis deshiderea magazinelor duminica fără nicio restricţie. Cu toate acestea, la presiunea unor magazine mici şi independente, câteva restricţii au fost introduse după 1990. Astăzi, fiecare comunitate autonomă îşi poate stabili propriul calendar de duminică, trendul general fiind acela de a deschide magazinul duminica doar o dată pe lună (de obicei prima duminică din lună) şi în fiecare duminică în timpul sezoanelor speciale (perioada sărbătorilor). În Statele Unite ale Americi, multe magazine şi-au redus programul de operare duminica, doar unele municipalităţi înterzicând cumpărăturile în această zi, în timp ce altele interzic doar vânzarea anumitor produse duminica (ex. alcoolul).

De analizat…

Chick-fil-A este al doilea lanţ de restaurante fast food din SUA. Aceste restaurante au devenit faimoase şi prin faptul că sunt închise duminica. Într-un interviu realizat de ABC News’s Nightline, Dan Cathy (fiul patronului S. Truett Cathy) declara: El (tata) a vrut pentru el şi pentru angajaţi să aibă un timp pe care să-l petreacă cu familia şi să se poată închina. Privind la exemplul acesta poţi observa că se poate face tradiţie şi pe linia aceasta a refuzului de a presta servicii în cadrul magazinelor în ziua declarată liberă, de odihnă, şi chiar pare de vis ceea ce e pe cale să se întâmple la noi în ţară cu noul proiect de lege amintit. Sunt însă câteva aspecte în toată această poveste care trebuie supuse unei analize critice.

Prin orice încercare de a restricţiona activităţile oamenilor în ziua declarată liberă, Guvernul îşi asumă dreptul de a spune oamenilor că este mai bine să respecte ziua de odihnă impusă decât să se angajeze în practici normale de comerţ sau activităţi sociale care vizează distracţia. Un Guvern care se foloseşte de lege ca să permită desfăşurarea activităţilor liturgice în cadrul bisericilor interzicând totodată desfăşurarea activităţilor din cadrul unor magazine, transmite un mesaj fără echivoc, clar şi precis. În fond, nu poţi să nu te întrebi de ce trebuie ca Guvernul să ne spună dacă duminica ar trebui să fim la biserică, la un meci de fotbal sau la cumpărături? Cine este totuşi Guvernul ca să decidă pentru milioane de oameni în ce zi ar trebui să meargă la cumpărături? Oare ce prerogative încearcă să-şi asume mai marii noştrii de încearcă să ne spună ce să facem cu timpul nostru liber? Dacă astăzi se amestecă în aspectele acestea ale vieţii ce îi va împiedica mâine să ne spună şi ce să mănâncăm, cu ce să ne îmbrăcăm şi poate chiar la ce biserică să mergem?

Şi nu pot să nu mă întreb, în fond, cine decide care zi din săptămână este zi de odihnă, de închinare, de mers la biserică, sfântă: statul, biserica sau… Dumnezeu? Ne învârtim cu discuţia în jurul duminicii: e bună interdicţia de a merge la cumpărături?… nu e bună?… însă se pare că sunt din ce în ce mai puţini oameni care se mai întreabă dacă întradevăr duminica este adevărata zi sfântă, adevărata zi de odihnă, ziua a şaptea binecuvântată şi sfinţită de Dumnezeu încă de la creaţiune? În ce priveşte declaraţiile deputatului Steriu, consider argumentele aduse destul de puerile în faţa unui popor român declarat religios, cel puţin în intenţii. Dar oare din declaraţiile domniei sale, nu cumva lupta pentru legiferarea interdicţiei comerţului în marile supermarketuri duminica este o luptă pentru a oferi oamenilor o zi liberă în care ei să aibă timp de Mall-uri, de grătare şi ştranduri, mers la munte sau la mare? Nu spun că aceste lucruri sunt greşite în ele însele, pot doar să afirm că după câte se pare, chiar la nivel înalt, în lupta bisericii cu Mall-urile şi parcurile de distracţie, acestea din urmă vor avea în continuare câştig de cauză, pentru că nimeni nu le poate garanta guvernanţilor că românii, deşi nu vor mai efectua cumpărăturile duminica, întradevăr vor merge la biserică şi vor fi mai religioşi. Şi dacă este să-mi exprim convingerile în continuare… mi se pare că la nivel de popor am ajuns destul de rău dacă pentru a avea respect faţă de biserică, pentru timpul petrecut cu familia, poate pentru practici nevinovate este nevoie de o Lege care să ne spună ce, cum şi când să facem. Şi nu în ultimul rând, gândindu-mă la drepturile fundamentale ale omului, cred că dacă vreau să sfinţesc o anumită zi nu am nevoie de legi care să închidă magazinele, pot trece pe lângă acele magazine fără să intru şi să cumpăr. Să nu uităm că în grădina Eden, Dumnezeu nu a dezrădăcinat pomul cunoştinţei binelui şi răului pentru ca Adam şi Eva să nu cumva să fie ispitiţi să mănânce din rodul lui. Nu, pomul a rămas acolo!

Nu ştiu în ce măsură te afectează legea ce probabil urmează să fie promulgată. Ştiu doar că este un pas spre îngrădirea libertăţii şi cred că nu trebuie să rămânem indiferenţi. Ceea ce azi pare o joacă de-a cumpărăturile, mâine se poate transforma într-o chestiune de viaţă şi de moarte, poate cu aceeaşi guvernanţi, cu mine şi cu tine în rolul de pioni principali. Însă nu trebuie să uităm un lucru: pe tabla de şah a omenirii Dumnezeu face ultima mutare!

Ciprian Ciurea

“Poate că naţiunea noastră nu mai doarme, dar umblă somnambulă…” (G. Budoi)

Săptămânile trecute, când forfota pregătirilor pentru sărbătoarea pascală era în toi, presa românească aprindea cărbuni aprinşi pe capul Patriarhiei Române. Mărul discordiei…? Folosirea aceleiaşi linguriţe pentru toţi credincioşii în cadrul ritualului Împărtăşaniei.

Dilema linguriţei

Potrivit Catehismului Ortodox, Sfânta Cuminecătură sau Împărtăşania este una din sfintele taine ale Bisericii, prin care se primesc, sub chipul pâinii şi al vinului, însuşi trupul şi sângele lui Hristos. Folosirea aceleiaşi linguriţe de argint este văzută însă de medici ca o încălcare gravă a normelor de igienă, aceştia atrăgând atenţia asupra transmiterii prin salivă a hepatitei A, a aftelor, candidelor, etc. Drept urmare, foarte mulţi medici propun, în vederea soluţionării problemei, împărtăşirea cu mai multe linguriţe sau să se pună vinul pe pâine.

Pe forumurile unde a fost luat în discuţie subiectul, multe persoane declară că le este „scârbă să bea din aceeaşi lingură din care mai beau 100.000 de oameni.” Alţii nu se tem de posibilitatea contactării vreunui virus deoarece „vinul este sfinţit” şi „sub influenţa rugăciunilor, suferă modificări în structura lui şi capătă proprietăţi cel puţin de imunizare la acţiunea viruşilor, microbilor”, până la urmă… „puţină murdărie e bună pentru organism”. (http://forum.softpedia.com/index.php?showtopic=617994)

Sfânta Împărtăşanie… vaccin sfânt?

Foarte mulţi credincioşi nu sunt deranjaţi de linguriţa buclucaşă, în rândul acestora circulând mitul potrivit căruia, dacă linguriţa este de argint şi sfinţită are şi proprietăţi miraculoase în vederea ocrotirii de nenorociri. Alţii însă argumentează că sunt suficiente gradele alcoolice ale vinului din potir pentru dezinfectarea linguriţei. „Cum să te îmbolnăveşti când te duci la Împărtăşanie?”, se întreabă Sonia Hristu, studentă în Bucureşti, de 21 de ani. Iar Andrei Dănilă, de 31 de ani, spune că i se pare „stupid” şi „comic” să fie folosite mai multe linguriţe. Doamna V. P., în vârstă de 71 de ani, spune că nu a fost niciodată deranjată că linguriţa trece de la un om la altul: „Iei trupul şi sângele Mântuitorului. Mii de oameni s-au împărtăşit de-a lungul anilor şi nimeni nu s-a îmbolnăvit de la o linguriţă”. (www.evz.ro/detalii/stiri/impartasania-cu-aceeasi-lingurita-intre-taina-si-igiena-889268.html)

Totuşi, suficient de mulţi credincioşi, în special cei cu copii mici, sunt de altă părere. „Eu zic că ar fi bine ca fiecare să folosească o linguriţă de unică folosinţă, care să nu meargă de la mine la tine”, spune Crina, de 40 de ani, care are un copil de un an şi zece luni. „Mi-este teamă pentru că fetiţa mea este foarte sensibilă şi răceşte foarte repede… Anul trecut am mers cu o linguriţă din plastic, de unică folosinţă, dar preotul nu a acceptat să dea vin sfinţit copilului decât cu linguriţa de la biserica”, spune Mariana Vasile. (http://stiri.rol.ro/Sfanta-Impartasanie-vaccin-de-la-Domnul–42701.html).

Şi totuşi… împărtăşanie tot cu linguriţa comună

Oficial vorbind, Biserica Ortodoxă Română este de părere că nimeni nu s-a îmbolnăvit niciodată din cauza utilizării aceleiaşi linguriţe în ritualul Împărtăşaniei timp de 2000 de ani şi că obiceiul trebuie să rămână neschimbat. „Dintotdeauna, în tradiţia ortodoxă, la împărtăşit se foloseşte aceeaşi linguriţă. Acolo avem trupul şi sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, suntem feriţi de boli şi de alte pericole” atâta vreme cât Împărtăşania este primită cu „credintă în suflet”, susţine purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, Constantin Stoica. (www.evz.ro/detalii/stiri/impartasania-cu-aceeasi-lingurita-intre-taina-si-igiena-889268.html)

Sunt însă şi preoţi ortodocşi care au luat totuşi atitudine în faţa acestei probleme. Pentru că, după ce îşi împărtăşeşte enoriaşii cu aceeaşi linguriţă, preotul trebuie să consume tot ce a rămas în potirul cu vin (potrivirea), şi cum de multe ori nimic din ce se adună acolo nu mai seamănă a taină sfântă, Lucian Grigore, preot la Biserica Sfântul Ghorghe din Piteşti, a simţit pe propria-i piele „gustul lunecos şi bălos al peliculei groase de ruj împreună cu un soi de secreţii ce făceau consumarea vinului rămas în potir absolut de nesuportat”. Drept urmare, a dorit să înainteze un document către forurile superioare ortodoxe pentru a argumenta necesitatea folosirii mai multor linguriţe în vederea împărtăşirii şi pentru lămurirea situaţiei acolo, sus, la vârf. Din cauza faptului că foarte mulţi preoţi văd în linguriţă o dogmă de neatins prin care se măsoară credinţa în puterea lui Dumnezeu de a curăţa necurăţiile, preotul a renunţat la demers, deşi este conştient că Împărtăşania nu are destinaţia de a se transforma în dezinfectant. (www.crestinortodox.ro/comunitate/blog.php?user=Dan&blogentry_id=2307) Părintele Eugen Tănăsescu declara într-un interviu faptul că, „potrivit canoanelor ortodoxe, toate obiectele din Biserică sunt sfinţite, extrem de curate, inclusiv sfânta linguriţă, care completează ceea ce generic se numesc vase sfinte, aşa se face că, aceleaşi canoane, nu ne dau voie să folosim altă linguriţă.” (www.cugetliber.ro/1270069200/articol/59352/biserica-nu-e-locas-de-alimentatie-publica)

Linguriţă de vânzare!

Credeaţi că v-am povestit un film sau vreun banc cu credincioşi şi preoţi? Nicidecum! Nu mi-aş permite niciodată un asemenea act nesăbuit. Şi totuşi… realitatea rămâne. Şi dacă mai adaug faptul că, de curând, pe site-ul www.okazii.ro, în Constanţa, Andrei şi Alexandra Neagu au scos la licitaţie o linguriţă de argint asemenea celor folosite la Împărtăşanie drept ajutor pentru cei care vor să meargă cu linguriţa de acasă, nu-i aşa că tabloul devine şi mai sumbru? Dacă ţinem cont de declaraţiile reprezentantului Patriarhiei Române nu ştiu cât de mult îi va ajuta pe credincioşi procurarea unei astfel de linguriţe.

Dogmatism şi obscurantism între igienă şi religie

Aruncând o privire în istoria bisericii poţi afirma uşor că, în general, creştinii tradiţionalişti ar trebui să aibă o conştiinţă extrem de încărcată. Privind în trecut la distrugerea Bibliotecii din Alexandria, la închiderea şcolilor de filosofie, la interzicerea Jocurilor Olimpice, la numeroasele crime sau doar oprimări ale unor oamenii de ştiinţă, filosofi sau pur şi simplu oameni de rând (Omorâţi-i pe toţi… Dumnezeu îi va recunoaşte pe ai Săi!), la distrugerea culturii clasice (o mulţime de manuscrise – avere a umanităţii) realizată de călugări, la interzicerea învăţării limbilor străine, interzicerea vaccinării (boala este o pedeapsă divină, vaccinarea este deci o ofensă adusă cerului), la indexarea unor cărţi declarate interzise şi grătarul medieval pe care au fost arse pe rând cărţi evreieşti, musulmane (Maimonide), marele rug al lui Savonarola (au fost arse picturi, cosmetice, cărţi de poezie – operele lui Ovidiu şi Decameronul lui Bocacio) să ne mai mirăm că astăzi ţinem cu dinţii la o linguriţă… sfântă? Şi dacă mai completăm tabloul cu tradiţia, cu doctrina imaculatei concepţii, cu icoane şi statui prezente în biserici, pomeni, lumânări şi câte şi mai câte sărbători şi sfinţi, cu prezenţa reală sau nu a lui Iisus Hristos în pâinea şi vinul de la Împărtăşanie, să mai fim uimiţi că astăzi de punem problema dacă să ne împărtăşim sau nu?

Nu îmi aduc aminte să fii fost prea dese situaţiile în care Paştele să fie în aceeaşi zi pentru majoritatea creştinilor aşa cum a fost de pildă anul acesta. Şi iată cum în prag de sărbătoare discutăm nu atât de mult despre trupul şi sângele Mântuitorului, ci despre dogma… linguriţei. Ne ocupăm de linguriţe şi prea puţin ne mai întrebăm în ce măsură sărbătoarea pascală, aşa cum era ea serbată de evrei (miel, azimi şi ierburi amare), mai trebuie serbată astăzi? Dacă Hristos în noaptea în care urma să fie vândut a instituit Sfânta Cină sau Cina cea de Taină… de ce mai sacrificăm miei, de ce roşim ouă şi care este legătura între ouă şi iepuraşii de la Paşte?

Şi ca să întind şi mai mult coarda… ne ocupăm de mucozităţile rămase pe sfânta linguriţă de Împărtăşanie şi uităm de vinul din potir: ar trebui el întradevăr să fie vin? Chiar a băut Hristos vin (când spun vin mă refer la acel suc de struguri cu multe grade alcoolice) sau în acel pahar de la Sfânta Cină din camera de sus era suc de struguri nefermentat (must)? Ne îngrijorăm de împărtăşirea copiilor cu linguriţa buclucaşă însă aproape nimeni nu îşi mai pune, se pare, problema dacă întradevăr copiilor le este îngăduit să fie împărtăşiţi. Apropo… când a luat Hristos Sfânta Cină? Şi dacă Simon Petru nici ca adult nu înţelegea ce i-a făcut Isus (spălarea picioarelor) cu atât mai mult pruncii de azi…

Sunt adeptul igienei, poate prea exagerat chiar şi cred din toată inima că mai sunt şi alţii ca mine. Însă, nu pot să nu mă gândesc… de ce din cauza scârbei pentru linguriţă sau pahar comun să rămâi neîmpărtăşit? De ce nu cauţi acea biserică care alocă igienei un loc de cinste, care nu uită de actul umilinţei ce a precedat Cina cea de Taină (spălarea picioarelor), care păstrează simbolurile aşa cum le-a lăsat Hristos (azimă şi must)?

Doar întorcându-ne la Biblie vom fi drepţi în cele spirituale, altfel ne vom întoarce într-un Ev mai întunecat decât cel de odinioară sărutând nu ştiu ce ramasite ale unor mucenici de import, vom proba brâul cu pietre preţioase al Maicii Domnului, ne vom închina la vreun fir din ciorapul Mariei Magdalena (www.cotidianul.ro/n_asteptarea_bretelelor_lui_isus-46628.html) şi cine ştie… mâine-poimâine poate ne vom împărtăşi cu Chips-uri şi Coca Cola.

Ciprian Ciurea

Titlul este parte din rugăciunea Domnului Hristos pentru ucenicii Lui, în camera de sus, înainte de arestarea  Lui. Fraza completă sună astfel:” Mă rog ca toți să fie una, ca ei  să fie una în noi, cum Tu Tată ești în Mine și Eu în Tine , ca ei să fie una îm noi, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 17,21).

Ea reflectă grija Învățătorului pentru posibila afirmare exagerată a personalității urmașilor Lui în relațiile și în misiunea lor. Ei puteau să aibă păreri diferite în lucruri neesențiale și să nu meargă niciodată până la dezbinare. Învățătura și modul lor de viață trebuiau să fie tordeauna comparabile cu ale Lui. Afirmarea de sine nu trebuia niciodată să motiveze deciziile lor. Influența fiecăruia dintre ei trebuia să fie ca o cărămidă zidită pe aceeași temelie a Casei lui Dumnezeu.

Cu plăcere constatăm că ucenicii au luat în serios această poruncă a Domnului lor.  După plecarea Domnului lor n-a apărut nicio dezbinare între ei. S-au împrăștiat, dar au trăit, au lucrat și au murit pentru același scop sfânt. Au predicat aceeași Evanghelie a lui Isus Hristos.

Nu același lucru se poate spune despre urmașii lor, începând chiar din timpul vieții lor. Erezii, partide și războaie religioase au pătat grav istoria Bisericii creștine. Ca rezultat au apărut numeroase confesiuni, toate chemându-se creștine. Confuzia acasta este încă în creștere.

La nivel personal, aceasta a dus la nesiguranță și la nefericire. Subiectul merită să fie explorat cu atenție, mai ales în contextul evenimentelor finale. Trebuie să știm unde ne aflăm fiecare și cum stăm în relațiile noastre unii cu alții.

Dorința Domnului ca urmașii Lui să fie uniți, nu dezbinați, este  citată de la toate amvoanele. Uneori întrebări rămân nerăspunse la subiect. Pentru ilustrare, voi cita un caz particular.În lucrarea de predicare a Evangheliei în care am activat, sub regimul de model comunist, nu o dată am  asistat la scena următoare: Un  președinte, proaspăt instalat, cita textul de mai sus și paragrafe din Mărturii și ne învăța să fim uniți. Înțelegeam că omul se simțea nedorit și neaprobat De fapt, ne cerea să ne unim sub conducerea domniei sale. Știam că nu Biserica îl alesese și mă întrebam cum se aplică dorința Mântuitorului în astfel de situații. Să ne referim la situații descrise în Biblie.

A înțeles Domnul Hristos că ucenicii Lui trebuau să  fie una cu Iuda – să se asocieze la   criticarea Mariei pentru cheltuiala ei mare pe parfum, în loc să dea banii pentru săraci? Trebuiau noii convertiți la Ziua Cincizecimii să fie alălături de Anania și Safira în prefăcătoria lor?  Sau cu Simon, din Samaria (Fapte 8,6-24)? Sau cu cei ce învățau lucruri stricăcioase (Fapte 20,30)?

Care este înțelegerea corectă a cuvintelor Domnului că rugăciunea nu este ascultată câtă vreme mai are cineva ceva contra  noastră (Matei 5,23)?

Să începem cu ultima întrebare. O lectură atentă a contextului ajută totdeauna. În Matei 5,23 cel care trebuie să-și lase darul la altar și să se ducă la fratele care are ceva împotriva lui, este cel care îi este dator și care riscă să ajungă la închisoarea, dacă este dat în judecată. Porunca Domnului nu este dată muncitorului neplătit, sau celui îmșelat să-l caute pe pretinsul frate care l-a înșelat și să se împace cu el, ca să-i fie ascultată rugăciunea…

Un singur trup.

Sintagma aceasta , expresia aceasta  apare de mai multe ori în Noul Testament. În Efeseni 4, 4-6 citim că : “Este un singur trup, un singur Duh, după cum și voi ați fost chemați la  o singură nădejde a chemării voastre. Este un singur Domn, o singură credință, un singur botez.  Versetul 12 spune că El a dat pe unii prooroci, pe alții evangheliști, pe alții învățători – pentru desăvârșirea sfinților, …, pentru zidirea trrupului lui Htistos”. Comparația este dezvoltată mai departe: Biserica este trupul, al cărui Cap este Domnul Hristos.  În Efeseni 2,16 aceeași comparație este folosită pentru a arăta că Dumnezeu a adunat laolaltă pe iudei și pe neamuri într-un singur trup. Corintenilor Pavel le scrie că darurile diferite împărțite de Duhul lui Dumnezeu membrilor Bisericii creștine cer ca aceștia să conlucreze arnonios ca membrele unui trup  Expresia apare în versetele 12 și 20 .

Toate aceste pasaje biblice conduc inevitabil la concluzia că Dumnezeu are pe pământ, la un moment dat, o singură Biserică, un corp de credincioși, care să-L reprezinte în fața lumii.

Grija  de a afla care este această biserică rămâne în seama căutărorului și mărturisește despre seriozitatea intenției acestuia  Pentru noi, acum, este important să reținem că Dumnezeu are o Biserică, pe care o recunoaște ca a Lui, nu două, sau mai multe. Niciodată nu a fost altfel, indiferent de mărimea, sau de starea spirituală a  acestei biserici. Când Mântuitorul S-a rugat ca toți să fie una, nu a putut să aibă în vedere decât o biserică, un corp de credincioși, care să împărtășească aceeași învățătură și aceeași nădejde.

Biblia numește Biserica adevărată mireasa Mielului (Apocalipsa 19,6-9). Poate cineva să susțină idea că Mirele ceresc, pentru a cărui nuntă se pregătesc cerul și pământul, are mai mult decât o mireasă? Discuția ar aluneca spre profanare sau absurd.

Acceptăm cu plăcere asigurarea că Domnul recunoaște pe copiii Lui răspândiți prin multele biserici și confesiuni.  Pe aceștia Păstorul cel bun îi  caută ca să-i aducă în staul (Ioan 10,16).  El îi cheamă cu milă afară din Babilon (Apocalipsa 18,4).

Dacă veți întâlni vreun așa numit evanghelist, care încurajează pe oameni să rămână în Babilon, să știți că nu Domnul l-a trimis. Să nu vă temeți de el.

În același timp, cu umilință  trebuie să recunoaștem că apartenența nominală la Biserica lui Dumnezeu, care are poruncile lui Dumnezeu și credința lui  Isus (Apocalipsa 14,12) nu înseamnă  automat viață  veșnică. Subiectul cere o cercetare mai departe.

Unirea de care a vorbit Domnul este făcută clară în cuvintele Lui: : “Ca toți să fie una … cum Tu, Tată ești în Mine și Eu în Tine; ca și ei să fie una în noi…” (Ioan  17,21).

Oamenii se pot uni și în scopuri rele. Să ne gândim la bande de răufăcători, la revoluții prefabricate, etc.  Primirea sinceră a credinței  Domnului Hristos și ascultarea bucuroasă de aceleași porunci ale lui Dumnezeu produc unitate unitatea.  Domnul Hristos este clar în privința aceasta: “Cine face voia Tatălui Meu, care este în cer, acela îmi este frate, soră și mamă” (Matei 12,50). Dar ceilalți? Îi iubim, dar nu-i aprobăm și nu ne putem uni cu ei. Domnul Însuși i-a iubit încât Și-a dat viața și pentru ei, dar nu S-a unit cu ei. Grâul și neghina nu vor face niciodată făină de pâine pentru masa Mielului.

Titus Cazan

Cu permisiune

Sursa: www.tituscazan.com

Această concluzie provine dintr-o înțelegere limitată a noțiunii de har. Dacă prin har înțelegem numai disponibilitatea lui Dumnezeu de a ierta păcatele, putem accepta și această interpretare îngustă. Dacă însă observăm că harul lui Dumnezeu este mult mai cuprinzător, nu putem fi de acord cu această vedere.Petru vorbește de “Dumnezeul oricărui har” ( I Petru 4,19). Alți traducători au înțeles “harul de multe feluri”. Nu numai atât, în acest ultim caz, însăși sintagma “închiderea harului” devine discutabilă. Harul lui Dumnezeu nu se închide niciodată. Mijlocirea pentru iertarea păcatelor, da. Pământul nou nu va fi populat de păcătoși, care să-și ceară mereu iertare unui Mântuitor care să mijlocească pentru ei toată veșnicia.

Cuvântul ” har” este prezent și în Vechiul Testament,  mai exact de 76 de ori în forma substantivală, adjectivală, sau adverbială (grace, gracious, graciously -NKJV). El este tradus în cuvinte diferite, ca milă, favoare, bunăvoință, trecere, îndurare, etc. “Noe găsit har înaintea Domnului”(Geneza 6,7), la fel Lot în Sodoma (Geneza 19,19). După episodul vițelului de aur, Dumnezeu a dat har poporului rătăcit (Exodul 34,6.7). Toți oamenii credinței din Evrei 11 au fost socotiți neprihăniți prin credință și aceasta este lucrarea harului (Romani 4,4). De fapt, după ce a păcătuit, Adam nu a murit datorită harului care i-a fost acordat. Apostolul Pavel se referă la ” harul care ne-a fost dat  în Hristos Isus înainte de veșnicii” I Timotei 1,9)   În El (în Hristos) Dumnezeu “ne-a ales înainte de întemeierea lumii … după buna plăcere a voiei Lui” (Efeseni 1,4.5). Observați că buna plăcere a voiei Lui este tocmai revărsarea harului Său mântuitor. Nici nu s-ar putea să fie altfel, fiindcă Dumnezeu este veșnic Același și pe caracterul Lui se poate conta.
Atitudinea de bunăvoință a lui Dumnezeu față de îngerii răzvrătiți se vede în cântecul de jale exprimat cu privire la căderea lui Lucifer (Ezechiel 28,12-17).  Același har se poate vedea în încercarea de a discuta cu Satana bazele guvernării lui Dumnezeu. Aceasta era tocmai  esența răzvrătirii (Iov 1,6-12).  Alte ocazii din Biblie pot fi  citate, de asemenea.
Pe acest fond mai larg al caracterului constant al lui Dumnezeu adăugăm asigurarea Lui că nu ne va lăsa niciodată singuri.” Fiindcă Mă iubește  – zice Domnul, îl voi izbăvi …. voi fi cu el în strâmtorare” (Psalmul 91,14.15). “Nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi” (Evrei 13,5). Domnul Hristos Însuși, pe pământ, a avut un singur moment când S-a temut că păcatul pus asupra Lui Îl desparte de Tatăl , dar niciun om nu va avea de trecut prin așa ceva.
Concluzia pare foarte clară. Credincioșii sigilați pentru viața veșnică vor avea de trăit un timp scurt fără mijlo”citor, dar niciodată fără harul susținător al lui Dumnezeu. “Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință și aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2,8).

Titus Cazan

Cu permisiune

Sursa: www.tituscazan.com

1. De obicei, umbrele sunt MAI MARI DECAT IN REALITATE. Frica este, de obicei, mai mare decat problemele care apar.

______________________________

Copyright © 2007 – Articole Crestine. Toate drepturile rezervate. Folosirea acestui material se poate face urmand instructiunile din Ghidul de folosire.