Articole Creștine » Diverse Articole

A trece prin vai intunecate

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:32 +0000

A trece prin vai intunecate

Cum sa faci fata necazurilor

Am o ghicitoare pentru voi in dimineata aceasta. Ce se intampla intr-un loc unde ai numai soare in fiecare zi si nici un pic de ploaie? Stiti ce se intampla? Devine desert. Acesta este un lucru interesant. Pentru a avea o vegetatie verde luxurianta ai nevoie de ploaie. Vin furtuni. Asadar pentru a avea vai luxuriante ai nevoie de ploaie. Acest adevar este valabil si pentru vietile noastre.

In Biblie exista multe vai care sunt percepute drept probleme. Iosua vorbeste despre Valea Nenorocirilor. Psalmul 84 vorbeste despre Valea Plangerii. Osea aminteste despre Valea Ingrijorarilor. Chiar in tara noastra exista o vale celebra cu denumirea de Valea Mortii.

Astazi vom vorbi despre o vale. Urmariti impreuna cu mine in timp ce citesc Psalmul 23 versetul 4.

Chiar daca ar fi sa umblu prin valea umbrei mortii, nu ma tem de nici un rau, caci Tu esti cu mine. Toiagul si nuiaua Ta ma mangaie. Psalm 23:4

In Israel chiar exista o vale cu numele Valea Umbrei Mortii. Este foarte adanca. Este abrupta. Este un canion foarte ingust. Soarele strabate pana in adancurile ei doar cand este amiaza. In restul timpului valea este intunecata. Probabil ca David si-a condus oile prin aceasta vale atunci cand a mai crescut. Cum faceti fata vailor intunecate din viata dumneavoastra? Vreau sa va prezint 5 lucruri despre vaile intunecate.

1. Vaile intunecate NU POT FI EVITATE.

Ele vor aparea in viata – puteti fi siguri de aceasta. Este posibil ca sa te apropii de una chiar acum sau sa fii chiar in mijlocul, ori pe culmea unei vai chiar in acest moment. Nu conteaza ca vaile intunecate nu pot fi evitate. Iov 5:6 spune: “Nenorocirea nu rasare din tarana, si suferinta nu incolteste din pamant.”

2. Vaile intunecate NU POT FI PREZISE.

Nu le poti planifica sau stabili un timp. Vaile intunecate vin neprogramate. De obicei, ele apar in cele mai proaste momente – cand nu ai timp si cand esti nepregatit. Ati avut vreodata pana tocmai intr-un moment fericit? De obicei acestea vin atunci cand ar trebui sa ajungem intr-un anume loc si suntem in criza de timp. Cititi Ieremia 4:20 care spune:

Se vesteste daramare peste daramare, caci toata tara este pustiita; colibele imi sunt pustiite deodata, si corturile intr-o clipa! Ieremia 4:20

3. Vaile intunecate sunt IMPARTIALE.

Nimeni nu este imun. Nimeni nu scapa de problemele vietii. Toti avem probleme – si cei buni si cei rai. Problemelor nu le pasa cat de bun sau cat de rau esti. Una din primele reactii pe care o manifestam cei mai multi dintre noi este de a intreba, “De ce eu?” Adevarata intrebare pe care ar trebui sa ne-o punem ar trebui sa fie, “De ce nu eu?” Crezi ca poti fi scutit de probleme? Problemele se intampla fiecaruia – inclusiv tie. Matei 5:45 spune urmatoarele: “El face sa rasara soarele Sau peste cei rai si peste cei buni, si da ploaie peste cei drepti si peste cei nedrepti.” Matei 5:45

De ce credem ca ar trebui sa fim scutiti de probleme?

Vestea cea buna este:

4. Vaile intunecate sunt TEMPORARE.

Ele au un sfarsit. Ele nu sunt vesnice. Ele nu constituie domiciliul nostru stabil. Uneori cand ne aflam intr-o vale intunecata ne gandim ca suntem intr-o pestera fara iesire. Nu este asa – vaile intunecate sunt asemenea unui tunel. Exista o lumina la celalalt capat. Necazurile din viata nu vin pentru a ramane – ele vin si trec. 1 Petru 5:10 spune: „Dumnezeul oricarui har, care v-a chemat in Hristos Isus la slava Sa vesnica, dupa ce veti suferi putina vreme, va va desavarsi, va va intari, va va da putere si va va face neclintiti.” 1 Petru 5:10

Chiar daca traiesti 80 sau 90 de ani si ai probleme toata viata – aceasta reprezinta atat de putin fata de miile si milioanele de ani din cer – fara probleme. Cinci minute petrecute in scaunul dentistului pentru a curata o carie pot parea o vesnicie – in realitate nu a trecut decat putin timp care a produs insa un rezultat mare – dinti buni si sanatosi. Problemele sunt temporare – cerul este vesnic.

5. Vaile intunecate au un SCOP.

Dumnezeu are un motiv pentru care te poarta prin vai intunecate. Chiar daca ai o vale plina de nesiguranta, deznadejde, descurajare sau infrangere – Dumnezeu are un scop in spate. Noi credem ca vaile sunt anormale – ele nu sunt – ele reprezinta parti naturale ale peisajului. Exista vai financiare, vai relationale, vai emotionale, exista tot felul de vai in vietile noastre. Veti trece prin ele. Cititi ce spune 1 Petru 1:6.7: „In ea voi va bucurati mult, macar ca acum, daca trebuie, sunteti intristati pentru putina vreme, prin felurite incercari, pentru ca incercarea credintei voastre, cu mult mai scumpa decat aurul care piere si care totus este cercat prin foc, sa aiba ca urmare lauda, slava si cinstea, la aratarea lui Isus Hristos…” 1 Petru 1:6-7

Acest verset imi spune doua lucruri:

A. Fiecare problema are un scop. Probleme mici sau mari, toate au un scop. Ele se afla acolo pentru a te ajuta sa fii modelat. Asa cum metalul este pus in foc pentru a fi maleabil – tot la fel trecem si noi prin problemele vietii. Focul incalzeste metalul astfel incat sa poata fi usor modelat si pentru a fi folositor.

B. Credinta este cladita in vaile vietii. Cum ai sti ca esti credincios daca nu ai face fata necredintei? Cum ai afla cata rezistenta ai daca nu ai face fata timpurilor grele? De unde ai sti sa te increzi in Dumnezeu in timpurile dificile daca nu ai trece prin ele?

Scopul lui Dumnezeu pentru viata ta nu este de a te face sa te simti confortabil. Scopul Lui este sa iti dezvolte caracterul. El te pregateste pentru vesnicie.

CE SA FACEM CAND TRECEM PRIN VAI INTUNECATE:

1. Refuza sa fii DESCURAJAT.

Sa ne uitam din nou la Psalmul 23.

“ Chiar daca ar fi sa umblu prin valea umbrei mortii, nu ma tem de niciun rau, caci Tu esti cu mine. Toiagul si nuiaua Ta ma mangaie.” Psalms 23:4

As vrea sa observati doua lucruri importante in acest verset. Primul este: Dumnezeu nu intra in panica cand tu treci printr-o problema. Dar nici oile Lui. Imaginea pe care o obtinem din acest verset este ca nici oile nu se tem cand trec printr-o vale. Uitati-va din nou la acest verset. Observati ca spune „umblu” prin vale. Nu spune „alerg”. Nu spune „ tremur”. Nu spune, „Dardai in papuci”. Nu. Spune „umblu”. Merg sigur pe mine – imi iau timp pentru asta. Nu intru in panica.

Al doilea lucru la care as vrea sa va uitati sunt cuvintele, „nu ma tem”. Incercuiti aceste cuvinte – „nu ma tem”. Aceasta este o problema de alegere. „Nu ma tem” sa depasesc aceasta problema. Cu ajutorul lui Dumnezeu, „nu ma tem” sa ies din aceasta problema in care singur am intrat. (Nota trad. In engleza “I will not fear” este la timpul viitor, adica „nu ma voi teme”.)

Refuza sa fii descurajat. Nu poti merge in jurul vaii. Nu poti merge pe sub vale. Nu poti trece peste vale. Trebuie sa mergi prin vale. Dar – „nu ma tem de niciun rau”. Nu imi va fi frica. Refuz sa ma tem. Voi trece prin aceasta vale.

Dar aceasta inseamna mai mult decat sa iti doresti sa treci peste problemele tale. Exista un motiv pentru care trebuie sa refuzi sa fii descurajat. Uitati-va la propozitia urmatore din versetul 4 „caci Tu esti cu mine” Psalm 23:4.

Dumnezeu este cu tine la fiecare pas. Dumnezeu iti promite ca va fi prezent.

2. Increde-te in PREZENTA lui Dumnezeu.

Dumnezeu nu te lasa singur. In versetul 4 din Psalm este o mare schimbare in limbaj. Pana la acest punct toate pronumele sunt la persoana a treia. „El ma paste”. „El ma duce”. „El imi invioreaza sufletul”. Acum pronumele se schimba de la persoana a treia la persoana a doua. „Tu esti cu mine. Toiagul si nuiaua Ta ma mangaie.” Deodata ceea ce parea a fi departe devine foarte apropiat. Cand treci prin vai intunecate nu vrei sa vorbesti despre Dumnezeu – vrei sa vorbesti cu Dumnezeu. Religia devine relatie. Dumnezeu spune „Eu sunt cu tine. Eu te voi lua de mana. Te voi conduce prin aceasta.” Atunci cand trecem prin vai intunecate vrem sa stim ca Dumnezeu se afla acolo. Acolo prin vaile intunecate este testata credinta ta.

“ Si iata ca Eu sunt cu voi in toate zilele, pana la sfarsitul veacului." Matei 28:20

3. Increde-te in PROTECTIA lui Dumnezeu.

David ne reaminteste ca Dumnezeu are un toiag si o nuia pentru a ne proteja. Toiagul si nuiaua sunt unelte de baza pentru un pastor. Toiagul are de fapt jumatate de metru si are un ciot la capat. Pastorii invata sa foloseasca toiagul ca o arma de aparare impotriva oricarui pericol asupra oilor. Pastorii folosesc toiagul pentru a-si proteja turma.

Nuiaua este un bat lung cu un nod la un capat. Nuiaua este folosita pentru a feri oile de a cadea in prapastii sau pentru a le aduce mai aproape de pastor. Dar adevarul este ca pastorul se afla acolo pentru a-Si proteja oile. Dumnezeu ne-a promis protectia Sa.

„Tatal Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decat toti; si nimeni nu le poate smulge din mana Tatalui Meu.” Ioan 10:29

As vrea sa inchei cu trei ganduri despre umbre.

De obicei, umbrele sunt MAI MARI DECAT IN REALITATE. Frica este, de obicei, mai mare decat problemele care apar.

B. Umbrele NU TE POT RANI. Ai fost vreodata calcat de o umbra? Este o mare diferenta intre un camion si o umbra. Umbrele nu te pot rani – ele doar te pot speria.

C. Umbrele apar doar atunci cand esixta o SURSA DE LUMINA. Te poti afla intr-o vale intunecata chiar acum – dar la capatul tunelului este lumina. Biblia spune ca Dumnezeu este lumina – si ca in El nu este intuneric. Increde-te in El. Crezi in El.

______________________________

Familia lui Isus

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:32 +0000

Familia lui Iisus

Un detaliu aparent minor, inserat de evanghelistul Luca in naratiunea nasterii Mantuitorului, are un surprinzator potential de a ne atrage atentia si a ne impresiona sufletul: Maria pastra toate cuvintele acelea si se gandea la ele in inima ei (Luca 2:19). Sa zabovim pentru cateva clipe alaturi de Familia sfanta si sa auzim incaodata soapta doctorului Luca, invitandu-ne sa tezaurizam aceasta istorie sacra in inima noastra si apoi sa cautam sa-i patrundem intelesul inepuizabil.

Maria

Surprinzatorul mesaj ingeresc – vei naste un fiu, caruia ii vei pune numele Iisus (Luca 1:31) – nu o face pe fecioara Maria sa-si piarda cumpatul, ci mai degraba scoate de pe buzele ei expresia spontana a evlaviei care nu stie sa raspunda lui Dumnezeu decat cu un invariabil “da!”: Iata, roaba Domnului; faca-mi-se dupa cuvintele tale! (Luca 1:38). Indiscutabil, Maria reprezinta portretul unei persoane cu adevarat fericita. Urarea ingerului – binecuvantata esti tu intre femei! (Luca 1:28) – este confirmata imediat de insasi Maria – deacum incolo, toate neamurile imi vor zice fericita. (Luca 1:48). Dupa doua milenii, Maria continua sa ne impresioneze, cucerindu-ne aprecierea si admiratia.

S-au ridicat si voci care talmacesc diferit continutul acestei istorii. Plasand-o in contextul emanciparii femeii, unii cercetatori au facut observatia ca sunt prea multi barbati inclusi in evenimentul nasterii Mantuitorului – pastorii, magii, Irod, ostasii, Iosif, etc. – iar femeile nu sunt reprezentate decat de sfioasa Maria. insasi atitudinea ei de conformare indiscutabila fata de solia primita, este privita ca o emblema a unei societati care domina si marginaliza femeia. Astfel, in loc de apreciere, Maria nu primeste decat reprosul complicitatii cu un sistem social si religios nedrept.

Sa ne gandim la aceste lucruri in inima noastra! Nimic in raportul Evangheliei, cu privire la nasterea lui Iisus, nu sustine ca ar fi vorba despre relatia de autoritate dintre barbati si femei. ingerul se adreseaza Mariei, nu ca militanta pentru drepturilor genului frumos, ci ca reprezentanta a slujitorilor credinciosi ai lui Dumnezeu. Aceasta precizare face din Maria, nu “femeia model”, ci “ucenicul model”, de la care pot invata deopotriva si femeile si barbatii.

Observata cu atentie, Maria nu exprima naivitate sau o atitudine lipsita de optiuni bine articulate. Imaginea ei reala ne dezvaluie o persoana cu vointa libera, care stie ca are dreptul sa raspunda “da” sau “nu”, insa ea alege sa spuna “da”. Ce s-ar fi intamplat daca ar fi optat pentru “nu”? Merita sa staruim asupra acestei posibilitati, acum cand meditam la propria noastra mantuire. Da-ul dat lui Dumnezeu o face partasa la marele act al intruparii Fiului lui Dumnezeu, si implicit, la istoria salvarii.

Cu toate ca nu putea cuprinde dimensiunea deplina a raspunsului ei, Maria era constienta ca supunerea totala fata de vointa lui Dumnezeu aduce adevarata fericire pentru sine si pentru semeni. Fecioara Maria, ca ucenic model, nu ni se ofera ca obiect de inchinare – gresit directionata – ci ca model de urmat. Nu putem vorbi de mantuirea noastra si a celor din jurul nostru fara a spune “da” lui Dumnezeu. Nu putem pretinde ca apreciem cum se cuvine pe fecioara Maria, fara a proceda asemenea ei.

Maria ne reaminteste despre vocatia noastra crestina de a fi purtatori ai lui Iisus in lumea noastra – in casele noastre, in birourile sau atelierele in care lucram, in scolile unde studiem si oriunde ne aflam. Binecuvantata a fost Maria intre femei (cf. Luca 1:28), si binecuvantati suntem noi intre oameni, atunci cand urmam exemplul ei.

Iosif

in istoria nasterii Mantuitorului, Maria apare intr-o postura proieminenta, in timp ce Iosif ocupa, aparent, un loc secundar. De cele mai multe ori, picturile si cantarile care redau familia sfanta, rezerva pentru Iosif un rol de simplu figurant. El sta langa Maria, care are in brate Pruncul divin. Ea are grija de Copil, ea il hraneste, ea ii canta.

Evanghelistul Matei ne propune insa o alta perspectiva. in primul rand, Matei are o preferinta nedisimultata pentru genealogie. El considera ca cititorii Evangheliei trebuie sa cunoasca respectabilitatea familiei lui Iisus, deaceea el gaseste in Iosif exact ceea ce are nevoie. El isi incepe Evanghelia cu Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam… pentru ca sa ajunga la Iosif, barbatul Mariei, din care S-a nascut Iisus, care Se cheama Hristos. (Matei 1:1-16).

De ce Matei are nevoie de Iosif? Pentru a face din Iisus culminatia unui maret arbore genealogic, care incepe cu Abraam, pentru ca apoi sa-L proclame ca implinire a promisiunii facute despre Urmasul lui David, care va domni fara sfarsit, si pe Care prorocia L-a numit Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Parintele vesniciilor, Domn al pacii (Isaia 9:6).

Evanghelistul Matei precizeaza ca Iosif, barbatul ei, era un om neprihanit (1:19). Numai un om care cunoaste bine ce inseamna neprihanire ar alege sa procedeze asemenea lui Iosif. El se confrunta dintr-odata cu cel putin doua dificultati majore: Maria va avea un copil, desi ei sunt doar logoditi (cf. Matei 1:18), iar acest copil nu este este al sau. Care este reactia ce mai potrivita?

Legea raspunde fara echivoc: persoanele aflate in situatia Mariei vor fi expuse oprobiului public si executate prin omorare cu pietre (cf. Deuteronom 22:20,21). insa Iosif, desi cunostea prevederile Torei, nici nu se gandeste la asa ceva. Dimpotriva, nu voia s-o faca de rusine inaintea lumii; de aceea si-a pus de gand s-o lase pe ascuns (Matei 1:19). Cand se gandea la reputatia sa, nu uita sa fie atent si milos fata de cea care, aparent, ii adusese o ofensa deosebit de grava. Iosif cunostea o definitie a neprihanirii care are darul de a ne pune pe ganduri, atunci cand este vorba de dreptatea noastra.

Asa cum sta bine unui om neprihanit, Iosif primeste vizita unui inger. El are un vis (Matei 1:20). Dar ce sa faca un om serios cu un vis? Iata ca Iosif crede intr-un vis. El era neprihanit si era sigur de sursa visului. Deaceea, Maria devine sotia lui, iar Pruncul ei devine copilul sau legal – mostenitorul lui Abraam si succesorul lui David. Decizia lui Iosif este la fel de cruciala ca si cea a Mariei. Familia care l-a primit pe Mesia pasea cu Dumnezeu la orice pas, si orice pas insemna o decizie cruciala. Pentru ei, viata nu era un sir de simple intamplari, ci o succesiune de manifestari providentiale, in care alegeau sa se implice cu toata fiinta.

Iosif este prima persoana pe care o intalnim in Noul Testament si care ne spune cum sa citim corect Biblia: numai in lumina caracterului lui Dumnezeu – Domnul, Dumnezeu este un Dumnezeu plin de indurare si milostiv, incet la manie, plin de bunatate si credinciosie, care isi tine dragostea pana in mii de neamuri de oameni, iarta faradelegea, razvratirea si pacatul… (Exodul 34:6-7).

Indiscutabil, asemenea Mariei, si Iosif ni se ofera drept model. Modul sau de a proceda sunt cu adevarat remarcabile pentru locul si timpul sau. El se ridica deasupra eticii conventionale si are curajul de a manifesta o forma ideala a milei.

A proceda corect inseamna mai mult decat doar de a citi o regula dintr-o carte, chiar si atunci cand acea carte este Biblia. Daca studiul Bibliei iti justifica atitudinile de duritate, razbunare, respingere, critica, dispretuire si umilire a altora, mai ales pentru ca tu insuti te simti ofensat, atunci este bine sa te intrebi daca Dumnezeu asteapta toate acestea de la tine. Iosif ne reaminteste sa citim corect Biblia: in lumina a ceea ce este Dumnezeu, adica in lumina iubirii.

Pruncul

Sa nu uitam de Prunc – figura centrala a istoriei salvarii noastre! Luca ne invita sa staruim asupra semnificatiei venirii Lui in lumea noastra – ceea ce numim, asemenea apostolului Pavel, marea taina a evlaviei (cf. 1Timotei 3:16). De ce a ales sa vina tocmai la noi? Nu este plin Universul de galaxii si lumi stralucitoare? Oricat am privi la stele si la nori, nu vom afla cheia acestei enigme. Daca ne vom privi chipul in oglinda fetei celui de langa noi, vom afla imediat secretul: Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El, sa nu piara, ci sa aiba viata vecinica (Ioan 3:16).

J. B. Phillips, unul dintre primii care a tradus Noul Testament in limbajul cotidian, reda intr-o povestire imaginara, misterul primului advent. El isi imagineaza un inger mic, care viziteaza Universul insotit de un inger mare. in calatoria lor ei trec pe langa spirale de galaxii si sori stralucitori, apoi strabat distantele infinite pentru a ajunge la o galaxie de cinci miliarde de stele. Aporopiindu-se de ceea ce noi numim sistemul nostru solar, ingerul calauzitor a indreptat atentia companionului sau catre o sfera mica, ce se invartea incet in jurul axei sale si l-a intrebat: “Cum ti se pare?” “Foarte mica si murdara!” – a raspuns ingerul mic. “Ce este special in legatura cu ea?”

Cu suflarea intretaiata, ingerul mic asculta pe insotitorul sau, care ii dezvaluie adevarul ca aceasta planeta nesemnificativa si nici prea curata, este renumita planeta vizitata. “Vrei sa spui ca slavitul nostru Print a coborat in persoana pe bulgarele acesta periferic? De ce ar fi facut-o? Vrei sa spui ca El S-a plecat atat de jos, incat sa devina una cu acele creaturi care misuna pe aceasta minge plutitoare?”

“Exact aceasta vreau sa spun,” – a raspuns ingerul ghid – “si cred ca Lui nu I-ar placea sa te auda vorbind dispretuitor despre fiintele de acolo. Pentru ca, oricat de ciudat ti s-ar parea, El le iubeste. El a coborat la ele pentru ca sa le ridice si sa devina asemenea Lui.” Finalul acestei povestiri ne lasa in fata unui inger cazut pe ganduri, care se lupta sa patrunda ceva ce este peste puterea lui de intelegere.

Nu este asa ca si tu esti coplesit de profunzimea acestui gand? insa acesta este adevarul. Iisus iubeste atat de mult lumea noastra, incat S-a nascut in ea; o iubeste atat de mult incat nu renunta la ea si continua sa lucreze pentru ea. Iisus ne iubeste pe noi – creaturile care misunam pe pamant – incat foarte curand va reveni pentru a ne lua sa locuim cu El. Acesta este cantecul Betleemului.

De ce a venit Mesia chiar la noi? Umple linia punctata din dreptul acestei intrebari cu numele tau si uimeste-te! Ca si pastorii. Ca si magii. Apoi canta ca ingerii. Canta cu ingerii. Cu intreaga familie a lui Iisus. Pentru ca El vine iar!

Teodor Hutanu

______________________________

Despre Dreptate

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:32 +0000

Despre dreptate

Fiecare om doreste sa i se faca dreptate. Dreptatea este un proces in care o persoana primeste rasplata ca beneficiu al unei actiuni din care a suferit. De cele mai multe ori asa- numita „dreptate a legii” nemultumeste pe cei mai multi. Dreptatea este un proces absolut si impartial. Ea trebuie sa fie aplicata fara prejudicii. Biblia ne invata ca numai Dumnezeu este drept. Oamenii sunt subiectivi. Nu au capacitatea de a face dreptate. Dreptatea divina a Creatorului se poate defini clar prin expresia: „intelepciunea de a judeca absolut, impartial si fara prejudicii”.

Analizand definitia de mai sus, observam clar neputinta omului de a judeca drept. O fiinta subiectiva, partinitoare, cu prejudecati, nu poate sa se califice pentru un astfel de nobil scop: DREPTATEA. Cu convingere, psalmistul exclama despre Dumnezeu: „El judeca lumea cu dreptate” (Ps. 9:8.) si „Dreptatea si judecata sunt temelia scaunului Tau de domnie” (Ps. 89:14).

Adevarul biblic da aceeasi semnificatie importanta dreptatii lui Dumnezeu – ca si credinciosiei Lui sau adevarului Sau – ca fiind in consistenta cu natura Lui Proprie. Cum Dumnezeu nu poate sa minta, sau nu poate sa fie necredincios, tot asa El nu poate sa fie nedrept. Aceasta pentru ca dreptatea, ca si credinciosia sau adevarul, sunt caractere ale naturii Sale intrinseci.

Dreptatea Lui Dumnezeu se manifesta prin rasplata de care se bucura cei credinciosi Lui si prin pedeapsa celor necredinciosi. Pavel scrie: „De aceea ne laudam cu voi in Bisericile lui Dumnezeu, pentru statornicia si credinta voastra in toate prigonirile si necazurile, pe care le suferiti. Aceasta este o dovada lamurita despre dreapta judecata a lui Dumnezeu, intrucat veti fi gasiti vrednici de Imparatia lui Dumnezeu, pentru care si suferiti”.

Dreptatea este parte din caracterul Lui Dumnezeu. El este numit „Judecatorul cel drept”. In Ps. 11:7 avem scris: „Domnul este drept, iubeste dreptatea”. Dreptatea Lui se manifesta si asupra noastra . Apostolul Ioan ne scrie: „Daca ne marturisim pacatele El este credincios si drept, ca sa ne ierte pacatele si sa ne curateasca de orice nelegiuire”.

Omul poate deveni drept numai prin Dumnezeu. Ioan scrie ca: „Daca stiti ca El este drept, sa stiti si ca oricine traieste in dreptate este nascut din El”(1 Ioan 2:29 ).

Dumnezeu ne indeamna sa fim drepti, pentru ca El este drept.

Omul incearca sa-si faca dreptate singur. Dar Biblia ne invata ca Insusi Fiul Lui Dumnezeu, in timpul lucrarii Sale pe pamant, nu a judecat dupa dreptatea Lui, ci a judecat dupa dreptatea lui Dumnezeu. Isus a spus: „Eu nu pot face nimic de la Mine Insumi: judec dupa cum aud; si judecata Mea este dreapta, pentru ca nu caut sa fac voia Mea, ci voia Tatalui, care M-a trimis” (Ioan 5:30).

Dumnezeu, in dreptatea Lui, da fiecaruia dupa credinciosia pe care o dovedeste prin fapte. In pilda lucratorilor viei (Mt. 20:1-16), este repetata de mai multe ori porunca aceasta: „Duceti-va si voi in via mea, si veti primi ce va fi cu dreptul”. Adica si cei care au venit la ceasul al treilea, si cei de la ceasul al saselea, si cei de la ceasul al noualea, si cei de la ceasul al unsprezecelea, au primit aceeasi invitatie si aceeasi promisiune.

Multi contesta dreptatea lui Dumnezeu. Asa a fost si in cazul pildei amintite mai sus. Dar raspunsul din partea stapanului a fost clar: „Prietene, nu-ti fac nici o nedreptate…” Si este adevarat. Dumnezeu nu face nedreptati. In dreptatea Sa, El rasplateste pe fiecare dupa cum i se cuvine.

Sa fim deci oameni drepti, pentru ca Dumnezeul nostru este drept. Sa fim in stare sa marturisim impreuna cu psalmistul:

„Judecatile Domnului sunt adevarate, toate sunt drepte” (Ps. 19:9).

Mitica Manta – Intrecer

______________________________

EVANGHELIA DUPA BELZEBUB

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:32 +0000

Evanghelia dupa Belzebul

Lucian Cristescu

Era in 1945. Langa Nag Hammadi, pe malul Nilului, la 80 km nord de Luxor. Doi frati, Mohamed si Kalifah, aflati in cautare de gainat ca ingrasamant pentru gradina, sapau de zor la piciorul unui deal… cand au dat de ceva tare. Era un vas de 60 cm, cu o gura mare, sigilata. Comori ascunse? Nu! Erau doar 13 volume de papirus ingalbenit, invelite in piele, cu o scriere ciudata.
Trebuia sa fie bune de ceva! Mama lor a inceput sa le foloseasca la… aprinsul focului. Din intamplare, un invatator le-a zarit si a banuit valoarea lor. Din mana in mana, manuscrisele au ajuns sa fie cumparate de Departamentul Egiptean pentru Antichitati.
Asa a aflat lumea de cele 52 de scrieri din secolele II-IV. Acestea cuprindeau nu mai putin de 17 noi Evanghelii1, sapte versiuni diferite de Fapte2, trei noi Apocalipse3 si multe altele. Altadata, ele ar fi fost clasate in arhiva ereziilor. insa, datorita circumstantelor favorizante de la sfarsitul secolului trecut, manuscrisele de la Nag Hammadi aveau sa trezeasca interesul si sa provoace in lumea crestina un adevarat cataclism.

O „noua Evanghelie"
in mormanul de manuscrise gnostice, un invatat olandez, Guilles Quispel, a identificat in 1952 o Evanghelie a lui Toma. Manuscrisul, scris in limbile greaca si copta, cuprinde 114 „ziceri ale lui Isus", insirate fara vreo ordine narativa sau cronologica si fara structura. Elementul cel mai discordant fata de Evangheliile Noului Testament este ca majoritatea zicerilor sunt „codate", criptice si incarcate cu mesaje bizare, pentru care autorul nu da nicio explicatie…
De exemplu, in Evanghelia lui Toma ni se spune:
„Ferice de leul pe care-l va manca omul si leul va deveni om. Si blestemat este omul pe care-l va manca leul si leul va deveni om." (7)

in efortul demitizarii lui Isus, un articol din revista Newsweek din 5 martie 20071 si canalul de televiziune Discovery anuntau identificarea locului de veci al lui Isus Hristos si al familiei Sale: in suburbia Talpiot, langa Ierusalim. Articolul se intoarce catre o descoperire din 1980 a unei pesteri mortuare cu 10 osuare. (Anul 1980 a fost un an al noilor constructii, in care muncitorii au gasit sute de asemenea morminte, cu mii de osuare.) Printre numele inscrise pe osuare erau: Isus fiul lui Iosif, Maria, Mariamne, Matei, Iuda fiul lui Isus si Iose.
Osuarele, depozitate la muzeu, au fost ignorate pentru mai mult de 20 ani, pana cand producatorul Simcha Iacobovici, fecundat de povestea lui Dan Brown, a urzit o ipoteza socanta. Potrivit acestuia, Isus ar fi fost casatorit cu Maria Magdalena, ar fi avut un fiu (pe „Iuda fiul lui Isus" din osuar) si, dupa o viata fericita, si-ar fi dat obstescul sfarsit, fiind ingropat langa ai sai. Asadar, adio inviere!
Niciun cercetator nu ia in serios imaginatia lui Iacobovici. Numele de pe osuare erau nume foarte comune in primul secol al erei noastre. in Ierusalim, peste 25% dintre femei se numeau Miriam. De exemplu, exista o scrisoare din primul secol, scrisa de un cetatean numit Isus, adresata unui alt Isus, despre un al treilea Isus. „De ce ar fi avut familia lui Isus un mormant in Ierusalim, daca ei erau din Nazaret? Si cum ar fi putut avea un mormant atat de scump, cand ei erau saraci?", se intreaba Alan Segal, profesor de religie la Colegiul Barnard.

„in ziua cand veti manca pe cele ce-au murit, le veti face sa traiasca." (11)
„Cand veti face din doi Unul si launtrul sa semene cu afara… si cele de sus sa fie ca si cele de jos, ca sa aduceti barbatul si femeia intr-unul singur, ca barbatul sa nu devina barbat si femeia sa nu devina femeie, si cand veti fauri un ochi in ochiul vostru si o mana in locul mainii, si un picior in locul piciorului, si un chip in locul chipului vostru, atunci veti intra in imparatie." (11)

„Simon Petru i-a spus: \’Sa iasa Maria dintre noi, caci viata aceea nu-i pentru femei\’. Isus a spus: \’Iata ca eu o voi invata sa se faca barbat si ea va fi un spirit viu, asemenea voua, barbatilor. Caci orice femeie care se va face barbat va intra in imparatia cerurilor\’." (114)
Cu aceste cuvinte, se si incheie „Evanghelia Tomii".
De asemenea, cum se impaca declaratia lui Isus Hristos: „Eu am vorbit lumii pe fata… si n-am spus nimic in ascuns" (Ioan 18,20) cu prologul lui Toma: „Iata cuvintele misterioase pe care le-a rostit Isus"(1); „Eu dezvalui tainele celor ce sunt vrednici de mistere"(62)? Ce legatura ar putea exista intre patimile Golgotei si soptirile misterioase?

Un Mesia carnal
Inexplicabil pentru omul de bun-simt, in nici doua decenii dupa descoperirea de la Nag Hammadi, credibilitatea gnosticismului escaladeaza previziunile la bursa ideilor. Nu numai teologi, ci si scriitori se inspira din crezul gnostic.
in Codul lui Da Vinci, cand il infatiseaza pe Isus in culori exclusiv omenesti, Dan Brown nu este nici primul si nici ultimul care-L abordeaza in raspar cu Scriptura. Michael Baignet, Richard Leigh si Henry Lincoln, in romanul Graal sfant, Sange sfant (1982), explorasera deja ipostaza unui Isus total circumscris in omenescul unui sot si tata. De atunci incolo, Javier Sierra in Cina secreta (2004), Steve Berry in Mostenirea Templierilor (2006) si Michel Baignet in Documentele Isus (2007) continua sa vulgarizeze stravechea teza gnostica, dupa care „adevaratul Isus" n-are nimic de-a face cu ce stim noi din Evanghelie.Multi teologi liberali, ca Elaine Pagels1, privesc gnosticismul ca fiind o ramura crestina – o alternativa egala sau chiar preferabila crestinismului traditional. Sursele gnostice de la Nag Hammadi, ingropate de calugarii manastirii Sf. Pachomius prin 390 d.Hr., sunt aduse ca probe ale pervertirii acelui crestinism de catre biserica oficiala, care ar fi vrut sa impuna multimii un Isus divin. Gnosticismul este un „crestinism mai autentic", opus celui din Evangheliile „bigote" ale Noului Testament, sunt de parere teologii H. Koester, St. Patterson2, R. Cameron3, St. Davies4 si altii. Sunt nu mai putin de 27 de teologi distinsi care inchina elogii Evangheliei lui Toma. Este descoperit un alt Isus, unul emasculat, fara pretentii de Fiu lui Dumnezeu, fara escatologie si fara imperative morale.
Lumea larga, crescuta intr-o credinta aproximativa si fara cunostinta Bibliei, inclina serios sa-i creada. Dovada? Codul lui Da Vinci a batut orice record in materie de vanzare de literatura!

Para-teologia gnozei
De fapt, ce este „gnosticismul"?
Gnosticismul a fost un curent mistico-religios care a inflorit in secolele al II-lea si al III-lea. Scoala siriana, initiata de Simon Magul si gnosticismul alexandrin, condus de Basilides din Alexandria (125-140), au avut cele mai puternice influente. Urmasul lui Basilides, Valentinus, a fost (alaturi de Marcion) cel mai de temut oponent al crestinismului. Un altul, Mani, un iudeo-crestin, a continuat erezia in secolul al III-lea, fondandu-si propria „biserica crestina" maniheista, bazata pe invataturi gnostice. Dupa secolul al III-lea, gnosticismul dispare practic.
in niciun caz, gnosticismul nu este o ramura a crestinismului, asa cum ar dori teologii liberali sa-l incadreze. El este o religie mistica, un amestec de mituri si ritualuri dintr-o multime de traditii religioase: iudaice, persane, siriene, cat si din stravechile traditii egiptene si babiloniene. Gnosticismul este un cockteil de ocultism, misticism oriental, mistere grecesti si orfism, astrologie, magie. Se adauga doctrina platonica despre natura duala a omului si – ca cireasa de pe tort – cateva notiuni biblice. in scolile gnostice favorabile crestinismului, aducatorul cunostintei salvatoare este intruchipat in Isus. in alte scoli, locul de Mantuitor il ocupa Set, Zoriastros sau… chiar Sarpele din Eden.
Gnosticii credeau intr-un panteon, avand in varf un dumnezeu suprem si transcendent, „tatal necunoscut", care n-a creat niciodata nimic. Din El doar a „emanat" substanta care umple lumile, cat si o serie de fiinte divine numite „eoni". Totul ar fi fost bine pana in clipa cand eonul Sofia, dorind – ca „ucenic vrajitor" – sa creeze si ea, a produs o constiinta negativa, Demi-urgul, adica „jumatate-facatorul". Acest Demiurg si-a imaginat ca este dumnezeu suprem si unic. Dupa gnostici, Demiurg este unul si acelasi cu Yahweh al Vechiului Testament. Iar porunca I din Decalog: „Sa n-ai alti dumnezei afara de Mine" nu era decat paranoia si aroganta lui Demiurg, care-si reneaga marea familie divina.
Si Demiurg creeaza lumea materiala si prima pereche de oameni, Adam si Eva. in opozitie cu crestinii – care considera pacatul primei perechi umane drept cauza a conditiei corupte a lumii – gnosticii nu-i blameaza pe oameni, ci pe creator, pentru ca a incarcerat spiritul – scanteia divina din om – in trup, ca pe o pasare intr-o colivie.

„Mysterion"
intrucat omul ignora „gnoza" liberatoare, Yahweh si arhontii lui il tin pe acesta in materie, printr-un sir nesfarsit de reincarnari5. Din fericire, fiecare dintre noi are un corespondent divin necazut, un spirit – „alter ego" – care ne poate intinde o mana spre a ne trezi. Daca ne-am lasa ajutati de el (printr-un act mediumic), am putea sa ne reamintim de originea si drumul parcurs… De aici pana la ocultism nu mai e decat un pas.
Mantuirea gnostica nu elibereaza de pacat. Aceasta notiune nici macar nu exista in sistemul gnostic. Aceasta elibereaza de ignoranta si consecintele ei. Gnosticii credeau ca potentialul pentru gnoza si salvare se gaseste in fiecare individ. Cunostinta transcendentala vine insa numai din interior, pe cale intuitiva. Definitorie era deci experienta religioasa personala. Mantuirea gnostica nu depindea de jertfa. Ea se realiza prin performanta personala: nu una rationala, ci mistica. Cartea secreta a lui Iacob insista pe acest aspect: „Petru i-a raspuns: \’Doamne, de trei ori ne-ai spus sa devenim plini, dar suntem plini\’. Domnul i-a raspuns lui Petru: \’Este potrivit sa fiti micsorati, in timp ce puteti fi umpluti, si sa fiti umpluti, in timp ce va micsorati, cu scopul de a va umple voi insiva mai mult. De aceea, deveniti plini de spirit si micsorati-va in ratiune. Caci ratiunea este de la suflet si este suflet (adica rau)\’."

Isus Non-Hristos
in acest complex cosmologic, gnosticii L-au importat si pe Isus, dar cu o alta natura, alt caracter si cu alta utilitate.
Nasterea Lui seamana cu o demonizare. in Epistola Apostolilor, Isus spune: „N-am devenit eu un inger intre ingeri si am devenit totul in toti?\’ Noi i-am spus: \’Da, Doamne\’. Atunci ne-a spus: \’in ziua cand am luat forma ingerului Gabriel, am aparut Mariei si i-am vorbit. Inima ei m-a acceptat si, crezand, am intrat in trupul ei. Am devenit carne…\’"
in Evanghelia Copilariei lui Isus, cea dupa Toma, micul Isus apare frecvent cu manifestari de pasa. „Apoi s-a dus prin sat si un copil alergand a lovit umarul Lui. Maniindu-se, Isus i-a zis: \’Sa nu-ti termini calatoria!\’ Si indata, copilul a cazut jos si a murit."
in Evanghelia Nazareanilor (alias Evanghelia celor 12 apostoli), Isus seamana mai mult cu un brahman, plin de compasiune fata de animale. El ajuta un cal, da drumul la iepuri, elibereaza niste vrabii si altadata salveaza o pisica.

Cat priveste iadul, Evanghelia lui Nicodim (alias Faptele lui Pilat) descrie savuros coborarea lui Isus in Hades si intalnirea cu toti patriarhii. in schimb, Apocalipsa lui Petru il depaseste pe Hieronymus Bosch in zugravirea iadului: „Si unii erau spanzurati de limba; ei erau batjocoritorii caii neprihanirii. Sub ei era foc, arzandu-i si pedepsindu-i. Si era un mare lac de foc, plin de valvatai, in care erau oamenii care au strambat dreptatea, si ingeri chinuitori ii chinuiau. Mai erau femei spanzurate de parul lor deasupra focului – cele care s-au sulemenit pentru curvie. Si erau barbati care s-au spurcat cu ele in curvie, atarnati de picioare, cu capul in para focului… Si am vazut ucigasi in locuri inguste, pline de serpi care-i muscau si viermi colcaind pe ei… Iar alte femei stateau in excremente pana la ceafa, impotriva carora tipau pruncii lor avortati…"

Cat despre patimile si moartea Lui, ele sunt non-sensuri. Evanghelia lui Petru se indoieste de realitatea suferintelor lui Hristos, ca si de realitatea trupului Sau. in Evanghelia lui Bartolomeu, Hristos pleaca de pe cruce: „Spune-mi, Doamne, unde te-ai dus de pe cruce? Si Isus i-a raspuns: Binecuvantat esti tu, Bartolomee, pentru ca ai vazut taina aceasta. iti voi spune toate lucrurile. Cand am disparut de pe cruce, m-am dus jos, in Hades, sa aduc sus pe Adam si pe toti cei ce erau cu el…"Una dintre importantele scrieri gnostice, Pistis Sofia, vine cu o „noutate": „Dupa ce a inviat, Isus a petrecut 11 ani discutand cu ucenicii si instruindu-i pana la regiunile Primei Porunci si la regiunile Primului Mister care, in launtrul valului Poruncii intai, este al douazeci si patrulea mister, din afara si dedesubtul acelor douazeci si patru care sunt in cel de-al doilea spatiu al Primului Mister care este inaintea tuturor misterelor – Tatal intr-o forma de porumbel. Si Isus a zis: \’Eu am iesit din Primul Mister, care este ultimul mister, care este al douazeci si patrulea mister\’. Si ucenicii n-au inteles…" Nici eu…
Dupa alte surse, Hristos nici macar n-ar fi fost pe cruce, ci un altul ar fi murit pe Golgota.

Moravuri post-moderne
Teoria, ca teoria. Dar morala gnosticilor este mai semnificativa. Gnosticii se opuneau oricarei legi si morale, intrucat si legea, si morala erau produsul Demiurgului. Ei erau nonconformisti. Conduita acceptabila trebuia sa fie dictata de intuitia si intelepciunea fiecarui individ. Practic, morala gnostica acoperea toata plaja intre doua extreme.
Scoala Valentiniana promova ascetismul sever. Daca materia este pacatoasa, atunci orice indeletnicire cu ea trebuia dezavuata. in Dialogul cu Mantuitorul, \’Iuda intreba: „Cand ne rugam, cum sa ne rugam?\’ Isus a zis: \’Cand va rugati, sa va rugati in locul in care nu este nici femeie. Caci lucrarile feminitatii vor fi nimicite\’". Iar in Cartea lui Toma impotrivitorul gasim „cuvintele secrete pe care Mantuitorul le-a spus lui Juda Toma, pe care chiar eu, Matia, le-am scris pe cand mergeam si ascultam la ei cum vorbeau unul cu altul… El spunea: \’Vai de voi, care zaceti in eroare! Vai de voi, care iubiti intimitatea femeilor si va spurcati convietuind cu ele!"
La polul celalalt jucau Carpocratienii si Ofitii in abisul promiscuitatii (vezi articolul „Evanghelia de scandal", Semnele Timpului nr…, din…). Tocmai pentru ca materia era rea, trebuia nimicita prin exces… pana la epuizare. Evanghelia Egiptenilor anunta suprematia asupra carnii atunci „cand ati calcat in picioare haina rusinii si cand cei doi au devenit una si cand barbatul cu femeia nu este nici barbat, nici femeie…"
in Evanghelia lui Filip exista doua pasaje care descriu stransa relatie dintre Isus si Maria Magdalena. „Trei erau care mergeau totdeauna cu Domnul: Maria, mama Domnului, sora ei, si Magdalena, cea care a fost numita tovarasa Lui… El o iubea mai mult decat pe ceilalti ucenici si o saruta pe… (gura?). Ceilalti ucenici i-au zis: \’De ce o iubesti mai mult decat pe toti ceilalti?\’ Mantuitorul le-a raspuns: \’De ce o iubesc mai mult? Cand un orb si unul care vede sunt amandoi in intuneric, ei nu difera unul de altul. Dar cand lumina vine, atunci cel care vede zareste lumina, iar cel care este orb ramane in intuneric\’."
Mai exista un factor care face gnosticismul atat de apelant pentru veacul nostru: Eternul feminin. in conceptia gnostica, dumnezeul suprem nu era barbat, ci androgin – barbat si femeie la un loc. in Trimorfic Protenoia, eonul cel mai important, Sofia, canta: „Eu sunt androgina, intrucat ma copulez cu mine insami si cu cei care ma iubesc…" Sexualitatea feminina era considerata de majoritatea gnosticilor de esenta divina. in Tunet, Minte perfecta, aceeasi Sofia spune: „Eu sunt prima si ultima, cea cinstita si batjocorita, virgina si prostituata…" Feminismul cu toate darurile ei nu era ceva strain in lumea gnostica.

Finita la mascarada
Asadar, cine poate sustine ca filozofia gnostica este congruenta cu crestinismul?
Gnosticismul este pe de-o parte monist-panteist (totul este una), iar pe de alta politeist: include nenumarati dumnezei de ranguri diferite. Apocalipsa lui Adam invoca, de exemplu „noua muze", intre care intelepciunea si Viata.
Contrar Dumnezeului biblic, dumnezeul gnosticilor este depersonalizat. El nu seamana cu personalitatea Vechiului Testament, nici cu Isus din Noul Testament, ci este potential in noi toti si identic cu fiecare din noi – notiuni care apropie mult gnosticismul de Vedanta.
Prin faptul ca initierea se realiza printr-o experienta spirituala personala, de natura supranaturala, gnosticismul era ocultism curat1, deservit doar unei elite. Ea opune „religiei credintei si a renasterii morale" o religie a autocunoasterii si autorealizarii.
Gnosticismul tagaduieste, in mod flagrant, punctele esentiale ale crestinismului cand sustine ca:
Isus n-a fost mai divin decat suntem fiecare dintre noi. Toti putem ajunge la treapta manifestata de El.
Isus n-a inviat si nici nu exista inviere. invierea unui spirit nemuritor este un non-sens. Iar intruparea in materie este o catastrofa pentru cel care doreste eliberarea de corporalitate. Din aceasta ratiune, gnosticii negau orice simbol care implica materialitatea: botezul, euharistia…
Isus n-a murit deloc pe cruce, cu atat mai putin pentru pacate. El a ramas viu, continuand sa-i invete pe ucenici taine.
Daca e sa dam un verdict, il dam in deplina cunostinta de cauza: Gnosticismul este vechea religie babiloniana, intr-o ipostaza cat mai asemenea crestinismului. Contrafacerea este, intr-adevar, amagirea cea mai perfida.

Ca manusa pe mana
Gnosticismul, un amalgam de crezuri, este cu totul strain de exclusivismul biblic si de pretentia de a detine un adevar unic. Iluminarea fiind personala, gnosticii promovau pluralismul. Ei participau fara retineri la sarbatorile pagane si niciodata nu-i infruntau pe pagani. Indiferent de furia prigoanelor, gnosticii n-au fost niciodata persecutati sau martirizati.
Acest lucru este foarte apelant pentru lumea postmoderna: o religie personala, fara doctrine, fara biserici si cler, preocupata nu cu marturisiri de credinta, ci cu autorealizare, un crestinism tolerant, neosanditor, neexclusivist si liberal, consonant si cu tendintele feministe – aceasta este exact ce-si doreste o „societate deschisa".
N-a existat un timp in istorie cand gnosticismul sa nu sclipeasca, macar in cercuri inchise. Dupa Evul Mediu, au aparut incercari timide de renastere a gnosticismului, prin romanticul William Blake (1757-1827), considerat unul dintre cei 100 mari englezi. Romantismul redescoperea una dintre temele gnosticismului, tema Sofiei – a eternului feminin intruchipat in „mama natura". Chiar si Wolfgang Goethe, in 1782, ii inchina o oda: „O, Natura! Suntem inconjurati si cuprinsi de tine, cu neputinta de a pasi in afara ta… Oamenii sunt cu totul in tine si tu esti in toti… Tu nu cunosti nici trecut si nici viitor. Prezentul este vesnicia ta. Natura, esti atat de buna si te laud in toate lucrarile tale!"
incepand cu fondatoarea teozofiei, Madame Blawatski (1831-1891), care a scris extensiv despre gnostici, miscarile antihriste se cufunda in gnosticism.

Intermezzo Jung-ian
intre 1912 si 1917, Carl Gustav Jung, discipolul lui Sigmund Freud, a trait o perioada de experienta spiritista intensa, la care face referire prin termenul „empiric", atunci cand descrie investigatiile sale. Dintre toate scrierile din acea perioada, singura pe care Jung a permis sa fie publicata este lucrarea Cele sapte predici catre morti2. Interesant, atat stilul, cat si terminologia apartin gnosticului Basilides, caruia Jung ii atribuie dreptul de autor, recunoscandu-l fie ca spirit mediumic, fie ca autor al scrierii automate experimentate de Jung.
Comentariul lui Jung este profund gnostic, impletit cu elemente din astrologie. „Raul este opusul necesar al binelui", scria el in cea de-a doua predica, „fara de care nici binele n-ar putea exista." Catre sfarsitului vietii, Jung scria in Memorii, vise si reflectii: „Viata mea mi se pare adesea ca o istorie fara inceput si fara sfarsit. Am simtamantul ca am fost un fragment istoric. imi pot bine imagina ca am trait in veacurile trecute, cand am intalnit intrebari pe care n-am fost in stare sa le raspund, si ca am fost nascut iarasi pentru ca nu mi-am implinit sarcina incredintata."
„inapoia captuselii subtiri a culturii, pandeste bestia… Dar fiara salbatica nu este imblanzita prin imobilizare intr-o cusca. Nu exista moarte fara liberare!", adauga acesta.
Carl Jung a salutat cu entuziasm descoperirea de la Nag Hammadi si a fost printre cei mai articulati propagatori ai scrierilor gnostice. Fundatia sa a cumparat, in 1952, unul dintre cele 13 codici, numit pana azi Codexul Jung.

Gnostici la vedere
Cu un asemenea suport academic, miscarea iese in piata cetatii. in 1804 se infiinteaza Biserica Apostolica Ioanita Gnostica, cu o retea relativ extinsa de parohii. in 1908, se infiinteaza Biserica Gnostica Universala, caruia celebrul satanist Aleister Crowley ii compune liturghia, in 1913. „Cred in Tatal – Haosul, in Mama – Babilon si in Fiul – Sarpele, misterul misterelor, al carui nume este Bafomet", cuprinde marturisirea ei de credinta.
Printre altele, in 1950, Richard Duce de Palestina intemeiaza in Anglia „Ordinul Pleroma". Discipolul sau, Stephen Hoeller fondeaza in anii 1970 Ecclesia Gnostica, apoi Societatea Gnostica. in 1985, o alta societate, Biserica Gnostica Americana din Texas, reinviaza doctrina lui Basilides. in California, Rosamonde Miller fondeaza Ecclesia Gnostica Mysteriorum. Din 2004, s-a creat si website. Printre punctele lor de credinta gasim dictonul: „Totul este in launtru; nimic nu este in afara"; „Omul nu invata, omul isi aduce aminte". Pe web exista chiar si o comunitate gnostica on-line „The Palm Garden".

„Voi nu va duceti?"
Nu este destul sa fii crestin prin cultura. Nici prin obicei. Un asemenea crestinism nu rezista confruntarii cu tavalugul sofismelor academice sau trendurilor populare. E nevoie sa stii in cine crezi si de ce in felul acesta. Apoi, sa alegi cu inima, dar si cu mintea. Cararea ingusta nu suporta decat indivizi cu convingeri puternice.
Dar despre reperele credintei vii – in numarul viitor al ST.

Semnele Timpului

www.semneletimpului.ro

______________________________

CONFESIUNEA DINAINTEA OGLINZII

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:32 +0000

Confesiunea dinaintea oglinzii

Alina Popa

Literatura contemporana traieste sub o avalansa de carti, jurnale, memorii, biografii. Ne aflam in fata ei precum inaintea unui spectacol pe care vrem sa-l descompunem pagina cu pagina. Sa-i descifram tainele pana reusim sa-i atingem esenta cruda, litera simpla ce deruleaza experiente memorabile.
Ne place sa traim cu frenezie in viata altora. Sa le patrundem intimitatea. Sa o citim in timp ce aceasta se compune cu migala inaintea unei oglinzi, inaintea propriului suflet. Ce inseamna de altfel jurnalul intim, daca nu retragerea autorului in sine, in propria camera alcatuita din lungi incursiuni prin fluxul constiintei. Un depozit de ganduri, senzatii sau fapte se aglomereaza intr-un portret devoalat cu rabdare de curiozitatea atenta a cititorului.
Prizonier in propriul timp si spatiu, autorul jurnalului se lasa in voia cuvintelor. Se abandoneaza scrisului, adica sta de veghe in pagina. O scruteaza cu o privire obosita, aproape transfigurata, in timp ce-i imprima nobletea sinceritatii si o creeaza din fidelitatea propriului adevar.
"Nu gandesc decat cu creionul in mana", marturisea Miguel de Unamuno intr-un interviu. Creionul lui Miguel de Unamuno, remarca Mircea Eliade, nu inseamna altceva decat drumul deschis spre meditatie. Eliberarea intr-un timp al monologului hranit din cele mai adanci expresii ale fiintei. Caci din intimitatea lor se strang la suprafata textului incertitudinile, dar si convingerile, credintele, dar si golul acestora, linistea, dar si tremurul agonic, freamatul continuu ce rememoreaza o intreaga viata. in fapt, acestea sunt liniile in jurul carora se dezvolta in detaliu Jurnalul intim al lui Miguel de Unamuno.
Cartea lui Miguel de Unamuno impresioneaza prin nelinistea iscata de fiecare fraza. Odata deschisa, ea angreneaza cititorul fara scapare intr-un periplu invadat de meditatii asupra vietii ce-au marcat gandirea autorului de la varsta copilariei pana la cea a maturitatii. Nu intamplator, dupa cum este remarcat de critica literara, jurnalul apartine unui „crestin agonic". Credinta, transformata in obsesie in cartea lui Unamuno, se intemeiaza pe intrebari si pe raspunsuri care nu conving, ci doar atenueaza uneori zbuciumul interior. Autorul devine astfel un cautator de inalt, de un transcendent ce se refuza ratiunii, dar care se reveleaza in parte doar in intimitatea sinelui. Doar intr-o simplitate deplina, nealterata de demonstratii stiintifice sau de comentarii filozofice.
Credinta lui Miguel de Unamuno doare. Autorul este prins intr-o lupta permanenta si irezolvabila pe pamant: il cauta pe Dumnezeu, dar nu reuseste sa-L prinda in maini, ci doar ii aclama prezenta care se dezvaluie in jur, dar mai ales in sine. Ca atare, jurnalul lui Miguel de Unamuno coboara dincolo de palpabilul si concretul acestei lumi, in adancul gandurilor si al trairilor pe care le concentreaza in framantari religioase – in aceste pagini cu accent pronuntat pe valorile pur catolice.
Cu cat coboara mai mult in tainele religiei, cu atat mai mult setea de Dumnezeu ii prelungeste tensiunea interioara. Cu atat mai mult intimul se marturiseste intr-un confesional senin si agonic in acelasi timp. Caci in subterana gandurilor, prezenta lui Dumnezeu inspira liniste, iar absenta lui destrama echilibrul si intensifica teama:
"Cu cat mai mult vei trai in Dumnezeu, cu atat mai mult vei trai in tine insuti, mai inauntrul tau, si vei fi in mai mare masura tu insuti. Pierzandu-te in Dumnezeu, asa iti vei dobandi cea mai mare personalitate. (…) Nu, trebuie sa cautam divinul, pe Dumnezeu, in sanul nostru, in adancul din noi insine. Astfel e ca si cum am avea o inspiratie nemijlocita de la Duhul Sfant."
Exista in jurnalul lui Miguel de Unamuno o tema a golului, a intimului nelocuit de Dumnezeu. Din acest sentiment al lipsei se isca mai apoi obsesia mortii. in cartea lui Miguel de Unamuno opusul ascensiunii spre divin este imaginea sufletului deprimat, inchis intr-un spatiu sterp, un loc al desertaciunilor, al intunericului descurajant. Cu toate acestea, obsesia mortii si confruntarea cu ea descrie cele mai adanci comportamente ale omului. Teama naste rugaciunea. Pentru autor rugaciunea inseamna „o cufundare in calmul etern", o experienta directa, nemijlocita a cautarii si dorintei de a cunoaste.
in Jurnalul intim, autorul face din neant un spectacol, din obsesia mortii vede speranta, iar din credinta modeleaza cel mai frumos drum al vietii. Scris din exprimarea singuratatii, textul lui Miguel de Unamuno transmite bucuria celui care aduce imensul cerului in spatiul intim al sufletului. Acestea, spune autorul, sunt momentele in care omul se pierde voit in Dumnezeu.
Cartea lui Miguel de Unamuno incepe prin a contempla viata, pe care o patrunde mai apoi pana in profunzimea framantarilor cugetului. Jurnalul este o intoarcere in sine, o retragere in esenta fiintei, in intimitatea propriilor ganduri. Este tremurul maturitatii religioase care mai spera inca, si chiar prin prisma unui sentiment ludic, ca zbaterea inspre inaltul divin poate sa atinga, vorba lui Tudor Arghezi, din cand in cand o aripa de inger. Si aceasta deoarece miracolele si tainele lumii, spune Miguel de Unamuno, se descopera in simplitatea, sinceritatea si naivitatea inocenta a spiritului pur regasit in copilarie. Iar cand perspectiva inaltului se destrama in agonie, intreaga recuzita de ganduri se izoleaza in adancul intimului, acolo unde autorul sta de veghe in oglinda, descriindu-si propriul suflet.

Miguel de Unamuno este cunoscut lumii intregi printr-o opera vasta in toate genurile, de la eseuri filozofice pana la romane si nuvele, poezie, teatru, memorialistica, traduceri. Remarc eseul filozofic Agonia crestinismului, studiul impresionant asupra operei lui Cervantes Viata lui don Quijote si Sancho, romanul Negura si seria de nuvele Trei nuvele exemplare si un prolog. Prin faptul ca si-a facut din viata religie, Miguel de Unamuno este citat alaturi de mari nume ale crestinismului si literaturii deopotriva: José Ortega y Gasset, Dostoievski, Manuel Garcìa Morente, Augustin, Toma de Kempis si multi altii

Miguel de Unamuno, Jurnal intim, Editura Polirom, Iasi, 2007, pag. 295.

Semnele Timpului

www.semneletimpului.ro

______________________________

GRAALUL – MISTERUL UNEI ETERNE CAUTARI

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:32 +0000

Graalul – Misterul unei eterne cautari

Catalin Ciolca

Poate ca nicio alta legenda nu a starnit mai multa fascinatie si, in acelasi timp, nu a fost invaluita intr-un mister mai mare ca legenda Sfantului Graal. Oare cate milioane de oameni nu si-au dorit de-a lungul veacurilor sa calce pe urmele vechilor cavaleri ai Mesei Rotunde? Sau cati dintre noi nu au visat macar o data sa atinga unul dintre cele mai sacre obiecte ale simbolisticii crestine – vasul in care se spune ca Iosif din Arimateea a strans sangele Mantuitorului Hristos? Cu toate astea, Graalul nu a fost niciodata un obiect religios. Nu este pomenit nicaieri in Evanghelii, iar pozitia oficiala a Bisericii a fost una de indiferenta absolutai fata de acest subiect care, inca si azi, aprinde cele mai vii controverse.

Exista cel putin doua curente de opinie privind aparitia Graalului.ii Primul, initiat de Roger Sherman Loomis, Alfred Nutt si Jessie Weston, sustine ca acesta deriva din mitologia si folclorul celtic. Exista vechi legende cu referiri la vase care contin puteri magice si care pun la incercare taria eroului. Uneori, vasul este o sursa nesfarsita de hrana, alteori poate readuce viata. Pe de alta parte, anumiti cercetatori sustin ca Graalul este pur si simplu un simbol crestin. De exemplu, Joseph Goering, de la Universitatea din Toronto, a identificat imagini ale Graalului in picturile murale din secolul al XII-lea din bisericile Pirineilor Catalani, in care Fecioara Maria tine un vas care radiaza limbi de foc. Goering sustine ca aceste imagini, pastrate acum la Muzeul National de Arta Catalona din Barcelona, au constituit sursa principala pentru romanele din ciclul Graalului.

Origini literare
Cel care a declansat fascinatia generala pentru ciclul arturian si, in acelasi timp, cel care a introdus prima data termenul de Graal este Chrétien de Troyes, probabil un nativ al orasului francez cu acelasi nume. in ultimul roman al sau, eroul principal, Perceval, porneste in cautarea regelui Artur in dorinta de a deveni cavaler. Pe drum, ajunge fara sa stie la curtea Regelui Pescar si asista la o procesiune in care a Graalul pare pentru prima oara purtat de o fecioara cu plete balaie. Fata este urmata de un baiat din a carui lance picura un strop de sange pe mana lui Perceval. De altfel, in romanele ciclului arturian, Graalul va aparea insotit de lancea care simbolizeaza lancea care a impuns coasta Mantuitorului. Regele Pescar, aflat in suferinta, este hranit cu ostia care se gaseste in Graal, dar pentru ca Perceval nu cuteaza sa intrebe ce anume este Graalul, Regele Pescar este condamnat sa sufere in continuare. A doua zi, dupa ce se trezeste, Perceval se va gasi intr-un castel pustiu, iar curtea Regelui din seara precedenta se va dovedi un loc magic, pe care Perceval, dar si un alt cavaler, Gawain, se vor stradui sa il regaseasca. Graalul mai apare o singura data in roman, insa semnificatia acestuia nu este lamurita deoarece lucrarea este neterminata.

Importanta la Chrétien de Troyes este, pe de o parte, alegerea unui subiect literar complet nou, cum era cel al Graalului, dar si o maniera noua de abordare literara. Tema dominanta a operei este dragostea, in contradictie totala cu stilul de scriitura de pana atunci, centrat pe povestile de razboi influentate de epopeile lui Carol cel Mare. Chiar si cand intra in contact cu Graalul, Perceval este motivat de dragostea fetei careia ii luase inelul, imediat inainte de intrarea la curtea Regelui Pescar. Acest lucru l-a facut pe Mircea Eliade sa il plaseze pe Chrétien intre membrii uneia dintre organizatiile initiatice medievale, Fedeli d\’Amore.ii Reprezentantii acestei organizatii sunt atestati inca din secolul al XII-lea atat in Proventa, cat si in Franta si Belgia. Fedeli d\’Amore constituie o oaste secreta si spirituala, care are ca scop cultul „Femeii Unice" si initierea in misterul dragostei. Membrii urmaresc proliferarea personajelor legendare si enigmatice, dar si a aventurilor prodigioase.

Romanul lui Chrétien a fost un succes imediat. in primii douazeci de ani de la publicarea Povestii Graalului, au existat doua incercari de continuare a povestii, dar si doua versiuni aproape complet diferite ale istoriei Graalului. Aceasta a facut ca Graalul sa prinda radacini ferme in traditia crestina. Prima incercare de completare a lucrarii lui Chrétien exista in trei versiuni diferite, pe treisprezece manuscrise ramase peste timp. Provocarea literara a fost imensa nu doar pentru ca povestea Graalului era fascinanta in sine, dar si pentru ca o opera neterminata reprezinta o tentatie artistica aproape irezistibila. Cel putin sase scriitori s-au incumetat sa continue povestirea, si fiecare in stilul propriu. Continuarile Povestii Graalului nu sunt usor de disociat. Majoritatea manuscriselor contin textul original si trei continuari; in acestea, cele 9.000 de versuri ale operei lui Chrétien sunt umbrite de contributiile ulterioare, care cuprind intre 37.000 si 42.000 de versuri. Exista si o A Patra Continuare, atribuita lui Gerbert de Montreuil, un autor mai elevat care a scris in jurul anilor 1220. Povestea Graalului a fost scrisa sub patronajul lui Filip, conte de Flandra, si pare posibil ca autorii care au continuat-o sa fi fost apropiati succesorilor lui din Flandra. incercarile de completare au parut confuze chiar si contemporanilor sai. Acesta poate fi motivul pentru care, pe langa continuari, au aparut si parti introductive, menite sa clarifice povestea si sa il familiarizeze pe cititor cu actiunea. Rezultatele sunt asa-numitele Prologuri Bliocadran si cel Lamuritor. in Prologul Bliocadran, accentul se pune pe familia si descendenta lui Perceval, acesta fiind, intr-adevar, un aspect important al romanelor cavaleresti. Prologul Lamuritor este o lucrare mult mai ciudata. incepe cu o legenda din popor care nu are nicio legatura cu subiectul principal si ale carei legaturi cu Graalul nu sunt explicate niciodata. Apoi, intregul text pare o compilatie din primele trei continuari, asa ca, in loc sa lamureasca, Prologul Lamuritor nu face decat sa produca si mai multa confuzie.

Valente spirituale
Daca povestea Graalului a fost creata de Chrétien de Troyes, cel care ii va adauga povestii dimensiunea crestina va fi poetul francez Robert de Boron. Originar din satul Boron, poetul va fi primul care va da o explicatie crestina Graalului. Autor al poemului Istoria Graalului si al lucrarii in proza Iosif din Arimateea, De Boron introduce ideea conform careia Iosif din Arimateea a folosit vasul ultimei cine a lui Iisus pentru a strange ultimele picaturi de sange scurse din trupul Mantuitorului. Familia lui Iosif a dus Graalul in insula mitica Avalon, unde l-au pazit pana la aparitia regelui Artur si venirea lui Perceval.iii Lucrarea lui Robert de Boron este mult mai ortodoxa in termeni religiosi, insa mult prea ambitioasa in ideea generala. Aceasta incearca o legatura intre Graalul din timpul lui Artur si Evanghelii si vrea sa creeze o istorie a obiectului sacru pornind din vremea Crucificarii. Totusi Questa Graalului, adica tema cautarii perpetue a Potirului Sacru, nu va aparea decat la aproape patru decenii de la publicarea operei lui Chrétien si va fi unul dintre subiectele a patru romane anonime cunoscute sub titulatura de Ciclul Vulgata – Lancelot, Cautarea Sfantului Graal, Istoria Sfantului Graal si Romanul Graalului. in acestea, personajul principal nu mai este Perceval-ul lui Chrétien, ci Lancelot, cel care il va trada pe regele Artur si care va nutri o iubire vinovata pentru Guinevere, sotia regelui. Cautarea propriu-zisa a Graalului va fi initiata de Galahad, fiul direct al lui Lancelot, in momentul in care acesta isi va face aparitia la curtea regelui Arturiv.
Ciclul epic al romanelor arturiene atinge apogeul odata cu opera poetului german Wolfram von Eschenbach. Acesta explica in romanul Parzival ca nu stie nici sa scrie, nici sa citeasca si ca poemele au fost scrise prin dictare. Mai mult, autorul se delimiteaza de creatia lui Chrétien mentionand drept sursa de inspiratie opera unui poet provensal pe nume Kyot (Guiot), fapt ce va starni numeroase controverse de-a lungul timpului.v Romanul reia in mare parte firul narativ al povestii lui Chrétien, dar cu o bogatie mult mai mare de detalii si cu un rafinament artistic net superior.
Aceste romane arturiene care au mentionat pentru prima oara in istorie conceptul de Graal au fost produse intr-un timp relativ scurt, intre 1190 si 1240. Originile romanelor cavaleresti in proza si, prin extensie, originile romanelor de astazi, se afla in aceste povesti. Desi aduceau in discutie un simbol care se voia crestin, dar care, in acelasi timp, nu era mentionat nicaieri in scrierile canonice ale Bisericii, aceste scrieri, pentru ca nu contin nimic „neortodox" sau eretic, nu contravin pozitiei canonice a Bisericii. Interesanta este trecerea de la titulatura de Graal la cea de Sfant Graal. Graalul nu a fost numit de la inceput Sfant, desi Chrétien de Troyes il denumeste tant sainte chose (lucru extrem de sfant). Robert de Boron nu foloseste sintagma, dar cele patru romane anonime de dupa el o folosesc in mod regulat. in majoritatea romanelor este mult mai frecvent numit bogatul Graal, dupa textul original al lui Chrétien, unde este descris ca fiind batut cu cele mai pretioase bijuterii.

Istorii obscure si relicve indoielnice
Unul dintre motivele pentru care Biserica a fost si este reticenta la povestea Graalului este ca o mare parte dintre informatiile despre Graal provin din surse apocrife, si deci necanonice. Dintre Evangheliile apocrife, cea care are, se pare, cel mai mult de-a face cu istoria Graalului este Evanghelia dupa Nicodim, sau Faptele lui Pilat, text scris spre sfarsitul secolului al IV-lea.vi Aici intamplarile in care a fost implicat Iosif din Arimateea sunt prezentate in detaliu, evanghelia constituind una din sursele de inspiratie pentru Robert de Boron.
Exista un singur manuscris pastrat pana astazi si care pare sa reflecte foarte bine legenda lui Iosif in Evanghelia dupa Nicodim. Manuscrisul de la Abatia Weingarten, de langa la lacul Konstanz din sudul Germaniei, se bazeaza pe un splendid Evangheliar din Anglia, care a fost oferit abatiei de catre Judith de Flandra imediat dupa 1100. Imaginile din evangheliarul englez au inspirat crearea altor manuscrise in acelasi stil la abatie. Unul dintre acestea, un alt evangheliar scris probabil la douazeci si cinci de ani de la sosirea darului lui Judith, contine o imagine a Coborarii de pe Cruce. Miniatura este prima dovada din Europa Apuseana a unei traditii care spune ca sangele lui Hristos a fost adunat atunci cand trupul i-a fost coborat de pe cruce. Aici este infatisata scena Coborarii de pe Cruce, doi barbati care coboara trupul lui Hristos, in timp ce o silueta anonima din dreapta aduna sfantul sange intr-un potir. Imaginea miniaturii este importanta pentru ca in Evul Mediu se credea ca sangele lui Hristos supravietuieste, credinta care a stat la baza aparitiei unei intregi pleiade de relicve legate de Sfantul Sange.
Una dintre cele mai vechi marturii ale existentei unei relicve a Sfantului Sange provine din orasul Mantua, unde a fost gasita o relicva in 804. Descoperirea este consemnata temeinic intr-o cronica contemporana evenimentului. O istorisire a felului cum a ajuns relicva la Mantua a fost scrisa in anul 1200 si ne spune ca Longinus este cel care a adus-o in oras. O parte din ea a fost data imparatului Heinrich al III-lea, iar el a dat-o la randul lui contelui Balduin al V-lea de Flandra. A fost mostenita de fiica acestuia, Judith de Flandra, care a oferit relicva Sfantului Sange abatiei din Weingarten, la inceputul secolului al XII-lea. Deci primele ilustratii cu Sfantul Sange adunat intr-o cupa la Coborarea de pe Cruce provin dintr-o abatie care a adapostit o relicva a acelui sange.
O alta relicva timpurie a Sfantului Sange se afla in apropiere, la Reichenau langa lacul Konstany, trimisa, dupa cum se spune, lui Carol cel Mare de Azan, prefectul Ierusalimului. Desi relicva de la Reichenau a fost foarte venerata, nu par a exista multe legende medievale consistente legate de ea.vii Cu totul altfel stau lucrurile in cazul altei relicve, cea a Sfantului Sange de la Fécamp din Normandia, despre care exista o multitudine de povesti, deseori contradictorii. Acestea prezinta interes pentru ca este datata inainte de aparitia romanelor Graalului. Pe la inceputul secolului al XII-lea, calugarii au compus o Liber de revelatione (Cartea Revelatiei) pentru a cere iesirea de sub jurisdictia episcopului de Rouen. in acest document, e consemnat un miracol al Sfantului Sange, care povesteste cum preotul unei parohii din apropiere a vazut vinul pe care il sfintise transformandu-se in Sange, pastrat de atunci la Fécamp. Desi nici legenda de la Fécamp, nici miniatura de la Weingarten nu spune precis ca Iosif din Arimateea a fost cel care a adunat sangele lui Hristos, exista in ambele cazuri un element care lipseste din primele evanghelii apocrife, dar se regaseste in opera lui Robert de Boron: ideea ca Sfantul Sange a fost strans in timpul Coborarii de pe Cruce.
Relicva Sfantului Sange cel mai adesea asociata de cercetatori, chiar daca numai ca posibilitate, cu istoria Graalului este aceea de la Bruges. Se spune ca relicva Sfantului Sange de la Bruges a fost adusa din tara Sfanta de tatal lui Filip de Flandra, Thierry de Alsacia. Totusi cea mai veche dovada a prezentei acestei importante relicve la Bruges nu e mai veche de anul 1256. Sfantul Sange de la Bruges este foarte probabil u na dintre multele relicve ale Sfantului Sange care au ajuns in Apus ca urmare a cuceririi Bizantului in urma infamei Cruciade a IV-a.
Graalul, dincolo de romanele cavaleresti
Mai importante poate decat relicvele Sfantului Sange sunt artefactele despre care s-a afirmat ca au fost sau au avut legatura cu potirul folosit de Hristos la Cina cea de Taina. Cea mai veche dintre acestea apare la istorisirea lui Arculf, un pelerin care a calatorit in Palestina si a descris o capela intre bazilica Golgotei si Martyrium, unde s-ar afla potirul ultimei Cine. Potirul ar fi din argint si are doua manere de o parte si de alta. Arculf ar fi vazut si lancea cu care soldatul L-a strapuns pe Hristos si care s-ar afla pe veranda bazilicii Constantin. Aceasta este singura mentiune a potirului in tara Sfanta si singura data cand apare ca vas de argint.
Astazi se pastreaza doua vase considerate a proveni de la Cina cea de Taina. Unul se afla la Genova, la catedrala, iar celalalt in Valencia, tot la catedrala. Vasul din Genova este cunoscut ca il sacro catino, sfantul bol ori castron, cioplit in smarald; este de fapt un vas hexagonal din sticla verde, cu un diametru de aproximativ 20 de centimetri. A fost trimis la Paris dupa ce Napoleon a cucerit Italia si a fost spart dupa ce a fost trimis inapoi in Genova dupa infrangerea lui.
De o publicitate mult mai ampla a beneficiat cel de-al doilea artefact, santo caliz de la Catedrala din Valencia. in esenta o cupa de agat, santo caliz are un suport medieval, iar piciorul este o cupa din calcedonie asezata invers. Exista o inscriptie in araba, al carei sens exact este incert. Cea mai veche marturie despre acest potir provine din 1399, cand potirul a fost dat de Manastirea San Juan de la Peña regelui Martin I de Aragon in schimbul unei cupe de aur.

Renasterea Graalului
Graalul a fost un imens succes literar. Un fel de „Harry Potter" medieval. Comparatia nu se vrea lipsita de respect si nici nu vrea sa puna vreun semn de egalitate intre cele doua subiecte, ci e facuta doar din perspectiva impactului „editorial". Cu toate astea, secolele au sters interesul publicului si, in general fascinatia cititorului pentru un subiect care, cu toate ca apartinea in aparenta simbolisticii crestine, era in esenta de factura pur medievala. Interesul publicului pentru Graal a fost reaprins abia in secolul al XVIII-lea, odata cu publicarea de catre Lady Charlotte Guest a operei Mabinogion, care a aparut intre anii 1838 si 1849. Intentia autoarei a fost de a reinvia interesul pentru universul simbolisticii celtice, insa a avut ca efect si reaparitia interesului pentru subiectele medievale in general si pentru Graal in particular. Din acest moment, Graalul va fi asociat cu cele mai diverse preocupari spirituale. in plus, acesta a fost asociat cu alchimia de catre anumite scrieri ale lui Carl Jung, care era pasionat de vechea alchimie. Prima incercare de a produce o versiune moderna a Graalului ii apartine unui aristocrat prusac, pe nume Friederich de la Motte Fouqué, cu piesa de teatru in versuri Der Parcival. Piesa e departe de a fi o simpla rescriere a versiunii originale, ci este, mai degraba, o incercare in care autorul se joaca cu mai multi naratori si in care chiar el apare sub numele de „Stapanul Friederich". Wagner va aborda povestea Graalului din perspectiva muzicala, scriind opera Parsifal in 1877.
Mijlocul secolului al XIX-lea va fi foarte prolific in ceea ce priveste aparitia unor noi preocupari pseudo-spirituale, ca alternativa la vechile credinte si la institutia Bisericii. Este momentul aparitiei miscarii teozofice. Primul exponent al acestei miscari care sustinea ca toate bisericile trebuiesc unite pentru a forma o noua religie este omul de stiinta Emanuel Swedenborg, care in 1745 a trait o viziune ce l-a determinat sa abandoneze stiinta pentru religie. A doua miscare teozofica, ce ii are ca exponenti pe Robert Steiner si pe o rusoaica ce calatorise in Orient, Madame Blavatsky, este mai adanc inradacinata in stiintele oculte, iar Graalul este la loc de cinste printre practicile si scrierile acesteia. Mai aproape de zilele noastre, pe la inceputul secolului XX, au aparut si alte abordari ale Graalului. Sunt interpretarile celor care atribuie Graalului o traditie secreta si ascunsa. Scriitorul francez René Guénon sustine in cartea Le Roi du Monde (Regele Lumii, 1925) ca folclorul poate sa contina fragmente, chiar daca distorsionate sau reduse, ale lucrurilor care „departe de a fi de origine populara, nici macar n-au origine umana".viii Pentru Guénon, Graalul este cioplit dintr-un smarald care, cazut din coroana lui Lucifer, a fost pastrat de Adam in paradisul terestru si n-a putut sa-l ia cu el la caderea in pacat. Seth, descendentul sau, a reusit sa-l recupereze. Pana la folosirea lui la Cina cea de Taina se poate sa fi fost pastrat de druizi. Cautarea Graalului din romanele arturiene este, la Guénon, o metafora pentru recuperarea traditiei pierdute.

Interpretari moderne
intr-un film din 1991, intitulat Regele Pescar, regizorul britanic Terry Gilliam trateaza problema Graalului din perspectiva relatiei personale a acestuia cu eroii filmului. Atunci cand unul dintre personaje intra in coma, eroul principal, interpretat de Jeff Bridges, isi aduce aminte de o discutie mai veche in care acest personaj ii spune ca a vazut Graalul intr-o casa din New York si il roaga pe acesta sa i-l aduca. Cu toate ca eroul principal nu il crede si incearca sa il convinga ca nu este vorba decat de o cupa obisnuita, atunci cand prietenul sau intra in coma, isi aminteste de dorinta lui. Dupa o escapada nocturna, personajul central reuseste sa fure cupa si sa o aduca prietenului sau care, in mod miraculos, isi revine din coma. Terry Gilliam abordeaza o idee veche, prezenta de altfel si la Chretien de Troyes, si anume aceea ca Graalul este vazut doar de cei alesi si de aceia care cred cu adevarat in el.
O abordare oarecum diferita apare in cel de-al treilea film al cunoscutei serii Indiana Jones, The Last Crusade (Ultima cruciada). Scenaristul George Lucas, autorul celebrei serii Star Wars, isi duce eroii printr-o serie de aventuri care au ca ultim scop aflarea Graalului. Iar cand, in sfarsit, protagonistii ajung la locul in care era pastrat Potirul, gasesc nu un singur vas, ci o multitudine de vase din care trebuie sa aleaga. Alegerea corecta o face, desigur, personajul principal, Indiana Jones. Interesanta aici este preluarea unei teme initiatice, prezenta si in vechile romane cavaleresti ale Mesei Rotunde. Cautarea Graalului este, in ultima instanta, o problema de initiere personala si de alegere. Motivul se regaseste si in multe basme. Fat-Frumos, a carui serie de aventuri si incercari nu reprezinta decat propria initiereix, este pus sa aleaga, de exemplu, unul dintre cuferele oferite de diferite personaje fantastice ale povestii. Alegerea corecta este intotdeauna facuta daca personajul principal a parcurs un anume stadiu de initiere. Exact ca si in cazul Questei cavaleresti a Graalului.
Desigur, cea mai controversata abordare recenta a povestii Graalului este cea facuta de scriitorul Dan Brown in romanul Codul lui Da Vinci din 2003. Tema principala a scrierii este ca imaginea clasica de cupa, sau vas, a Graalului este de fapt un simbol pentru „adevarata" semnificatie a Potirului, si anume aceea de pantece femeiesc. Graalul este nici mai mult, nici mai putin decat linia de sange a descendentilor lui Iisus din casatoria Sa cu Maria Magdalena, fapt pe care Biserica s-ar fi straduit sa il ascunda cu indarjire vreme de secole. Ideea unei casatorii dintre Hristos si Maria Magdalena nu e nicidecum noua. Cartea care a slujit ca sursa de inspiratie pentru romanul lui Dan Brown este Sangele Sfant si Sfantul Graal (The Holy Blood and the Holy Grail)x, scrisa in 1982 de Michael Baigent, Richard Leigh si Henry Lincoln. in aceasta carte se regasesc toate elementele din romanul lui Dan Brown, inclusiv organizatia secreta Staretia Sionului (Le Priorie du Sion), care ar fi pastratoarea secreta a Graalului, respectiv documentele care sa ateste existenta urmasilor lui Hristos. insa motivul pentru care romanul lui Dan Brown a starnit o asa de mare controversa este ca toate aceste idei sunt impletite cu firul narativ al unui roman de actiune, excelent scris. Cu toata aparenta documentare, cartea porneste de la doua premise false. Prima, faptul ca denumirea franceza a Graalului, San Greal, s-ar citi in mod ezoteric Sang Real (Sange Regal). Desi o teorie extrem de tentanta, acest mod de citire nu este decat o ortografiere gresita a copistilor din Evul Mediu tarziu.
A doua premisa gresita este chiar nucleul central al romanului: conspiratia urzita de Biserica pentru a ascunde „adevarul" despre casatoria lui Iisus cu Maria Magdalena. Dar, oare, ar fi avut vreun interes Biserica sa ascunda asa ceva? Trecand peste faptul ca un astfel de lucru este aproape imposibil de ascuns atatea veacuri, chiar si de o organizatie extrem de puternica precum Biserica (cea Apuseana, in cazul de fata), autorul omite un fapt simplu. Casatoria este o Taina asemenea preotiei in crestinism. Un Hristos casatorit nu ar fi fost cu nicio cirta mai putin Dumnezeu. Misiunea Sa mantuitoare n-ar fi fost nicidecum diminuata. Ar fi fost casatorit si… gata. Exista in teoria fenomenelor un asa-numit „principiu al parcimoniei", care spune ca, dintr-o suita de explicatii, cea mai simpla este aproape intotdeauna si cea adevarata. Aplicat acestei povestii, cea mai simpla explicatie a lipsei referirilor nou-testamentare la asa-zisa casatorie a lui Hristos este pur si simplu faptul ca aceasta nu a avut loc. Nu este nicidecum o elaborata si perfida conspiratie mondiala a vreunei Biserici avide de putere.

Deci sa cutezam si sa punem intrebarea pe care n-a indraznit s-o rosteasca Perceval: Ce este Graalul? in primul rand, un foarte frumos simbol al unora dintre cele mai faimoase creatii artistice ale literaturii universale, apoi subiectul cu care Richard Wagner si-a scris ultima si cea mai reusita dintre operele sale. Mai poate fi, de asemenea, un alt motiv pentru a-L cauta pe Dumnezeu. Daca il intelegem astfel, Graalul coboara din legenda si poate constitui inca un prilej de introspectie si de meditatie la lucrarea euharistica a Mantuitorului. Daca, in schimb, il asociem unor complicate si fanteziste conspiratii mondiale sau il atribuim unor inventii legate de Dumnezeu, atunci nu constituie decat sminteala si pricina de cadere.

Semnele Timpului

www.semneletimpului.ro

______________________________

Dorinta puternica dupa bogatii

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:32 +0000

DORINÞA PUTERNICÃ DUPÃ BOGÃÞII

de Whitney Von Lake

Signs, decembrie 2007

Kelly viseazã mereu la lucruri pe care nu le are. Fiind soþie de pastor, Kelly trãieºte cu un venit mult mai mic decât ar vrea. Îi aminteºte în mod regulat soþului ei cât de dureros este pentru ea sã trãiascã doar cu acest salariu ºi se plimbã adesea prin magazine, admirând lucrurile pe care i-ar plãcea sã le aibã.

Nelly se simte vinovatã cã mai cumpãrã bilete de loterie în secret, dar ºi mai vinovatã pentru faptul cã îi invidiazã pe membrii bisericii care au case mari, pline cu mult mai multe lucruri decât are ea în mica-i locuinþã.

Mike se gândeºte mereu la lucrurile pe care le are. Ani de zile a lucrat ºi a economisit cã sã poatã sã aibã lucrurile pe care ºi le-a dorit – un Porsche în garaj, un televizor cu ecran mare în camera de zi ºi o garderobã de costume. Mike nu poate sã renunþe la ele, însã adesea se întreabã dacã nu cumva acestea îi consumã prea mult timp ºi bani.

El ºi soþia lui simt chemarea sã întemeieze o familia într-o zi, dar Mike nu ºtie cum ar putea sã facã sacrificiile necesare pentru aceasta. Mai este ºi zecimea, pe care Mike ºtie cã ar trebui sã o dea, însã nu o dã niciodatã. Când se simte vinovat cu privire la asta, face o plimbare cu Porschul, ceea ce îl face mereu bine dispus.

S-ar putea sã crezi cã ai fie prea puþine, fie prea multe bunuri materiale. Dar ceea ce conteazã cu adevãrat este cum le foloseºti. Iatã cinci paºi pentru a le folosi aºa încât ele sã fie niºte instrumente care sã te apropie de Dumnezeu:

1. Bunurile materiale nu reprezintã o prioritate

Nu acorda mai mult timp ºi atenþie lucrurilor decât oferi relaþiei cu Hristos. Adesea, cu cât mai multe bunuri posedãm, cu atât ne posedã ele mai mult pe noi. Cumpãrarea, menþinerea, asigurarea, repararea, curãþarea ºi depozitarea lucrurilor pot lua destul de mult timp. Chiar ai nevoie de rogojina din Orient, pentru care e nevoie sã te descalþi ori de câte ori intri în casã? Chiar ai nevoie sã îþi lustruieºti maºina cu cearã la fiecare douã sãptãmâni sau ai putea sã te lipseºti de asta?

ªi mai important este faptul cã timpul pe care nu îl petreci având grijã de lucrurile tale poate fi petrecut în rugãciune sau în citirea Cuvântului. Fã un inventar, nu al lucrurilor pe care le ai, ci al timpului pe care îl dedici pentru ele. Se comparã cu timpul pe care îl petreci cu Hristos? Dacã bunurile îþi mânâncã mult mai multã vreme, ar fi bine simplifici lucrurile. Isus a spus: “Nimeni nu poate sluji la doi stãpâni. Cãci sau va urî pe unul ºi va iubi pe celãlalt; sau va þine la unul, ºi va nesocoti pe celãlalt: Nu puteþi sluji lui Dumnezeu ºi lui Mamona” (Matei 6:24)

2. Atitudinea pe care o ai faþã de bunurile materiale ar trebui sã fie o binecuvântare pentru alþii

Uneori mã surprind cãzând în capcana nemulþumirii ºi a avariþiei. Poate uneori mã autofelicit cã nu vreau sau nu am multe bunuri materiale ºi totuºi pãcãtuiesc în cele din urmã.

Odatã un membru al familiei a vrut sã îi facã fiicei mele mai mici un cadou care costa mai mult decât consideram eu cã e normal. Vroia sã îºi exprime dragostea pentru fiica mea prin generozitate, dar eu am rãspuns dur la aceastã ofertã de a plãti aºa de mult pentru o jucãrie. Cu altã ocazie, aveam câteva genþi pline cu haine de copil care i-ar fi prins bine unui prieten, însã eu le-am dat la vânzare, ca sã pot face niºte bani.

Nu e nimic rãu dacã nu urmãrim sã avem mai multe lucruri sau dacã ne debarasãm de cele pe care deja le avem. De fapt, adesea chiar e bine sã facem asta. Dar în tot ce facem – inclusiv în ce priveºte bunurile materiale – faptele noastre trebuie sã fie fãcute din dragoste.

În Fapte 2:45 se spune cã primii creºtini îºi vindeau avuþiile ºi le “ împãrþeau între toþi, dupã nevoile fiecãruia.”

3. Bunurile materiale ar trebui sã te îmbogãþeascã spiritual

Întrebuinþeazã cu înþelepciune ce îþi oferã Dumnezeu. Bunurile materiale în sine nu sunt rele, uneori te pot ajuta sã te apropii de Hristos. Dacã poþi auzi vocea lui Dumnezeu mai bine în naturã, este bine sã ai un cort ºi un sac de dormit, ca sã mergi într-un campament. Când a mers la nunta din Cana, Isus a ales sã facã prima minune transformând apa în vin. Servirea vinului era o parte importantã a nunþii în acea culturã, iar Isus ºtia cã împiedicând terminarea vinului, avea sã ajute la pãrtãºia de care se bucurau invitaþii la nuntã.

4. Bunurile materiale ar trebui sã fie spre slava lui Hristos

Pavel scria la 1Corinteni 10:23, 31: “Toate lucrurile sunt îngãduite, dar nu toate sunt de folos. Toate lucrurile sunt îngãduite, dar nu toate zidesc. Deci, fie cã mâncaþi, fie cã beþi, fie cã faceþi altceva, sã faceþi totul pentru slava lui Dumnezeu. ”

Indiferent de lucrurile pe care alegi sã le ai, ele ar trebui sã fie spre slava lui Hristos. Desigur, asta înseamnã cã nu ar trebui sã ai lucruri care prin natura lor se opun învãþãturilor lui Dumnezeu – cum ar fi reviste pornografice. Totuºi, majoritatea lucrurilor pe care le avem nu intrã în aceastã categorie. Trebuie sã folosim tot ce avem spre slava Sa. De exemplu, poþi sã foloseºti televizorul pentru a te uita la ºtiri, ca sã fii informat, sau la un program bun, care reflectã principiile biblice. Sau poþi sã îl foloseºti ca sã te uiþi la seriale, umplându-þi astfel mintea cu valori care nu sunt dupã voia lui Dumnezeu.

Gândeºte-te dacã bunurile materiale pe care le ai sunt spre slava lui Dumnezeu. Dacã unele lucruri nu sunt, e mai bine sã renunþi la ele.

5. Lucrurile pe care le ai nu ar trebui sã te facã nefericit sau nemulþumit.

Aºa cum era cazul lui Kelly sau Mike, bunurile materiale ne pot fura fericirea pe care Dumnezeu o doreºte pentru noi. Nu ar fi frumos sã putem sã spunem împreunã cu apostolul Pavel: “ªtiu sã trãiesc smerit ºi ºtiu sã trãiesc în belºug. În totul ºi pretutindeni m-am deprins sã fiu sãtul ºi flãmând, sã fiu în belºug ºi sã fiu în lipsã.”? (Filipeni 4:12)

Care este secretul? O relaþie strânsã cu Hristos. Toate bunurile materiale le vom pierde într-o bunã zi, însã relaþia pe care o putem avea cu Hristos este veºnicã!

______________________________

CAND DUMNEZEU TACE

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:32 +0000

CÂND DUMNEZEU TACE

de George Knight

Signs, iunie 2008

Fusesem chemat la spital cã sã o încurajez pe mama unui copil care fusese ars foarte tare. Când am ajuns acolo, am gãsit un copilaº de doi ani care se hrãnea cu o lingurã pe care o þinea între degetele de la picioarul drept. Îºi pierduse mâinile. ªi nu mai avea nici urechi, pleoape, pãr sau buze. Trei decenii mai târziu încã mã doare sufletul când îmi amintesc de vizita aceea.

În ce fel de lume trãim? S-ar putea spune cã un adult rãu ar putea sã merite aºa ceva, dar ce a fãcut un copilaº ca sã sufere atâta?

ªi nu este singurul caz. Povestiri ca aceasta sunt foarte dese, bolile, crimele, accidentele ºi rãzboiale lovind lumea noastrã. Parcã ar fi venit iadul pe pãmânt. Unde este Dumnezeu?

Întrebarea aceasta devine ºi mai pertinentã când ne dãm seama cine este Dumnezeu. Biblia spune cã este iubitor ºi atotputernic. Iar dacã este atotputernic, trebuie sã fie în stare sã termine cu durerea.

Oamenii fac tot ce pot ca sã vindece bolile ºi sã elimine nedreptatea. Doctorii cred cã ei sunt datori sã aline durerea fizicã. Dacã aº putea sã-l vindec de cancer pe vecin, aº face-o fãrã sã stau pe gânduri. De ce dar nu împiedicã Dumnezeu accidentele ºi de ce nu îi vindecã pe bolnavi? Dacã poate sã punã capãt durerii, de ce nu o face? De ce nu procedeazã ca cei mai buni dintre noi? Unde este când avem nevoie de El? Este El un iceberg moral, care se aflã sus, în cer? Oare chiar Îi pasã de suferinþa ºi necazurile copiilor Sãi?

Cazul lui Iov

Acestea sunt printre cele mai importante întrebãri pe care le putem pune despre Dumnezeu. Unii s-ar putea sã creadã cã rãspunsurile sunt clare în Biblie. La urma urmelor, Cel care ne-a creat ºtie ce gândim. Dacã aº fi scris eu Biblia, aº fi explicat aceste probleme, astfel încât toþi sã fie mulþumiþi de rãspuns. Rãspunsurile mele ar fi fost foarte raþionale, uºor de înþeles ºi la subiect.

Dar Biblia nu a fost scrisã de mine, nici de vreun teolog. Dumnezeu Însuºi a inspirat conþinutul Scripturii ºi a ales sã rãspundã la întrebãri aºa cum a gãsit El de cuviinþã.

Cartea lui Iov explicã cel mai bine tãcerea lui Dumnezeu în vremurile de crizã. Iov nu ºi-a pierdut doar averea, ci a fost ºi martor al morþii premature a copiilor sãi. Prietenii au venit sã îl încurajeze ºi sã îl ajute sã îºi mãrturiseascã pãcatele pentru care presupuneau ei cã fusese pedepsit. Drept rãspuns Iov ºi-a apãrat nevinovãþia.

Punctul culminant al cãrþii este în capitolele 38 ºi 39, când Dumnezeu intrã în cele din urmã în scenã. El nu îi ia partea lui Iov, nici a prietenilor acestuia. Nici mãcar nu vorbeºte despre problema lui Iov ºi nici nu îi dã vreo explicaþie pentru suferinþa sa. Nici nu îi explicã tãcerea pe care a pãstrat-o în timp ce el suferea.

Dumnezeu în schimb îi pune câteva întrebãri. Începe prin a-L întreba unde era el când a fost creat pãmântul. Apoi aduce în discuþie câteva subiecte complexe, legate de naturã. Aceste întrebãri sunt o provocare pentru Iov – ºi pentru fiecare dintre noi. Dumnezeu îl întreabã: “Ce ºtii tu despre cum este condusã lumea aceasta?”

Rãspunsul implicit este: “Nu prea ºtiu mare lucru.” Adevãrul este cã nici Iov, nici noi, oamenii moderni, nu înþelegem prea mult din realitatea supremã ºi din problemele esenþiale ale Universului. Cei mai mari oameni de ºtiinþã abia dacã ating suprafaþa problemelor. Suntem neputincioºi în faþa atâtor probleme relativ minore, cum ar fi uraganele ºi cutremurele. Cu toate avansurile ºtiinþei, nu suntem prea departe de Iov în ce priveºte înþelegerea complexitãþii vieþii.

Aºadar rãspunsul dat de Dumnezeu lui Iov cu privire la unde este El când noi suferim – când avem nevoie de El, când se pare cã tace – este cã trebuie sã avem încredere cã El va face ce este mai bine pentru rasa umanã.

În spatele scenei

Dar acest rãspuns nu este prea satisfãcãtor pentru cei care nu înþeleg lupta dintre bine ºi rãu. Din fericire, primele douã capitole ale cãrþii lui Iov trag perdeaua care ascunde supranaturalul de lumea noastrã plinã de suferinþã. Acolo aflãm cã problema rãului este mult mai complexã decât cred oamenii, cã nu Dumnezeu este autorul durerii ºi a suferinþei, ci Satana (diavolul).

Acolo Satana Îl acuzã pe Dumnezeu cã ar cumpãra credincioºia oamenilor ºi îl provoacã, spunând cã dacã ar îngãdui ca Iov sã sufere, acesta L-ar blestema în faþã (Iov 1:11). Aºadar Dumnezeu îi permite lui Satana sã îl punã pe Iov la probã. Testul aratã cã Iov este un om credincios ºi nu Îl considerã pe Creator o maºinã cosmicã automatã.

Bineînþeles cã Iov ºi prietenii sãi nu ºtiu nimic despre asta. Ei habar nu au de ce Dumnezeu tace ºi este, în aparenþã, nepãsãtor faþã de necazurile cumplite din viaþa lui Iov.

Cartea lui Iov ne spune cã viaþa asta conþine lucruri pe care noi nu le înþelegem. Întregul univers este cuprins de bãtãlia dintre bine ºi rãu, care afecteazã evenimentele. De aceea Dumnezeu vrea ca noi sã ne încredem în El.

Cazul lui Isus

Iov nu a fost singurul personaj biblic care a primit din partea lui Dumnezeu “tratamentul tãcerii”. Nu a fost singurul care s-a întrebat unde este Tatãl când avem nevoie de El. Experienþa lui Isus este ºi mai importantã pentru înþelegerea acestei întrebãri. ªi asta pentru cã El nu este încã o persoanã care s-a confruntat cu aceastã problemã, ci Fiul lui Dumnezeu, trimis de Tatãl sã punã capãt problemei suferinþei (Ioan 1:1; 3:16).

Isus nu doar cã a luat corp uman, cu toate slãbiciunile acestuia, dar a ºi suferit ca oamenii (Evrei 2:17). Ca ºi noi, El s-a temut de moarte, iar în faþa suferinþei a reacþionat la fel ca noi. În seara dinaintea rãstignirii L-a implorat pe Tatãl sã ia de la El cupa durerii, dar Tatãl nu a luat-o (vezi Matei 26: 36-46). Aºa cum se întâmplã ºi cu noi, durerea L-a fãcut pe Isus sã simtã disperarea abandonului. “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu”, a strigat El, “pentru ce m-ai pãrãsit?” (Matei 27: 46)

Moartea lui Hristos este extrem de importantã pentru noi – nu doar pentru cã prin ea El a plãtit pentru pãcatele noastre, ci ºi pentru cã prin ea Dumnezeu S-a dat pe Sine pentru noi. Pe cruce, Isus a fost “Dumnezeu cu noi” (Matei 1:23). Creatorul S-a coborât sã guste cu noi durerea ºi suferinþa. Crucea demonstreazã cã El nu este un iceberg, cã Îi pasã într-adevãr de noi.

Suntem tentaþi sã Îl confundãm pe Dumnezeu cu versiunea hollywoodeanã a Calvarului american, bãieþii buni care salveazã vagonul de tren chiar înainte ca acesta sã fie distrus. Moartea lui Hristos pune capãt unei asemenea ficþiuni. Imaginea lui Hristos pe Calvar, scrie Alister McGrath, este una a unui “Dumnezeu pãrãsit, lovit, sângerând ºi murind, care a oferit un nou sens ºi demnitate suferinþei umanã, trecând El Însuºi prin umbra ei.”

Adevãrul este cã nici Isus, nici apostolii nu au fost scutiþi de suferinþã sau de morþi dureroase. Ei au suferit rezultatele activitãþii lui Satana de distrugere a oamenilor. Isus nu le-a fãcut urmaºilor Sãi nicio promisiune goalã; El le-a spus cã aveau sã aibã aceeaºi soartã ca El (vezi Ioan 15:18, 20; 16: 1, 2). Dar chiar dacã nu ni s-a promis cã vom fi scutiþi de problemele vieþii, Dumnezeu a fãgãduit cã ne va oferi curajul ºi suportul spiritual de care avem nevoie pentru a le face faþã. De fapt unul din darurile Sale a fost cel al Duhului Sfânt, care sã ne încurajeze ºi sã ne conducã în vreme de strâmtorare (Ioan 14: 26, 27).

Sfârºitul tãcerii

Vestea bunã este cã Isus nu doar cã a suferit ºi a murit ca ºi noi, ci ºi cã a învins moartea. Asta garanteazã faptul cã Satana va fi biruit ºi cã la a doua Sa venire cei care cred în El vor fi înviaþi la o nouã lume, în care nu va mai exista durere (vezi 1 Corinteni 15: 20-23, 51-56; Apocalipsa 21: 1-4).

Biruinþa lui Isus face ca suferinþa noastrã sã poatã fi mai uºoarã. Creºtinii încã mai suferã ºi mor, dar, datoritã învierii lui Hristos, ei au asigurarea cã moartea nu este ultima realitate.

Când suferim, suntem pãrãsiþi de prieteni ºi simþim cã Dumnezeu ne-a uitat, sã ne amintim cã Hristos a trecut pe acolo înaintea noastrã. Crucea uºureazã suferinþa umanã, neputinþa, abandonul ºi disperarea. Ea ne învaþã, spune Martin Luther, sã credem în speranþã atunci când nu mai este niciuna. De asemenea, ne aratã unde este Dumnezeu când avem nevoie de El: este cu noi, suferind împreunã cu noi. El va fi cu noi în suferinþã ºi în singurãtate pânã când va veni sã ne ducã într-un loc unde “moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici þipãt, nici durere.” (Apocalipsa 21:4)

______________________________

RASPUNSURI LA TOATE

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:32 +0000

RÃSPUNSURI LA TOATE

de Cristian Copceanu

Signs, mai 2008

Vine o vreme în viaþa fiecãruia când trebuie sã i se rãspundã la întrebãrile dificile. Pentru mine vremea a venit când aveam 6 ani. Hotãrât ºi fãrã ºovãialã m-am îndreptat spre garaj ca sã îi pun niºte întrebãri provocatoare tatãlui meu, care lucra la maºinã. Era timpul sã primesc rãspunsuri ºi acestea trebuiau sã fie bune.

- Tatã….. ºi am fãcut o pauzã al cãrei scop era sã aibã un efect dramatic. Cum am apãrut eu?

Fãrã ca el sã ridice capul de sub capota maºinii, am avut parte de primul eºec.

- Du-te ºi întreab-o pe mama.

Nu era rãspunsul pe care îl aºteptam. Dar cel puþin ºtiam încotro sã mã îndrept – sus pe scãri, în bucãtãrie.

- Mami …. ºi a doua pauzã dramaticã. Cum am apãrut eu?

Mama s-a oprit din graba treburilor ºi m-a privit în ochi. Eram sigur cã aveam sã aflu adevãrul.

- Du-te ºi întreabã-l pe tata.

Asta era prea mult pentru procesorul de ºase ani al creierului meu. Tocmai mi se refuzaserã întrebãri vitale ºi nu ºtiam cum sã fac faþã unor asemenea probleme. Era prea mult pentru mine ºi cu tristeþe a trebuit sã îmi amân cãutarea rãspunsului pentru ceva mai târziu.

Bineînþeles, amânarea a durat doar cinci minute, când am dat peste sora mea mai mare. La vârsta de ºapte ani ºi jumãtatea, ea trebuia sã ºtie rãspunsurile la toate întrebãrile cu privire la viaþã. ªi i-am pus repede întrebarea, fãrã nicio pauzã dramaticã:

- De unde am apãrut eu?

- Te-a adus barza, a rãspuns ea cu încredere ºi mândrie. Desigur – barza. Ce simplu! Cum de nu mã gândisem?

Având rãspunsul la întrebare, era vremea sã mã întorc la treabã – maºinuþele mele Matchbox mele aveau nevoie de o revizie serioasã.

Întrebãrile care încep cu “de ce”

Ne bufneºte râsul când ne amintim de copilãrie, dar suntem recunoscãtori pentru multe rãspunsuri înþelepte pe care le aflãm de-a lungul vieþii. Dar în timp ce multe întrebãri primesc rãspunsul, trecerea timpului se pare cã aduce tot mai multe nelãmuriri. În timp ce copiii pun întrebãri care încep cu “unde”, “când” ºi “cum”, ca adulþi începem sã punem întrebãri care încep cu “de ce”.

De ce am ajuns aºa cum sunt, cine sunt ºi unde sunt? De ce îngãduie Dumnezeu sã se întâmple lucruri rele oamenilor buni? De ce se pare cã celor rãi le merge bine? De ce existã atâta suferinþã ºi durere? De ce, de ce, de ce?

Totuºi, ca adulþi, cãtre cine ne putem îndrepta pentru a primi rãspunsuri la miile de întrebãri? ªtiinþa nu poate rãspunde la întrebãrile care încep cu “de ce”. Filozofia mai mult complicã lucrurile. Psihologia ne trimite în noi înºine ºi la trecutul nostru. Iar de cele mai multe ori ne întoarcem goi de acolo.

Numai Biblia oferã speranþã. Totuºi, ea nu rãspunde la toate întrebãrile. Ea ne spune cine suntem – copiii lui Dumnezeu (vezi 1 Ioan 3:1); de unde venim – am fost creaþi de Dumnezeu (vezi Genera 1:27); ºi încotro mergem – sã fim împreunã cu Dumnezeu (vezi Ioan 14: 1-3).

Dar unele din întrebãrile care încep cu “de ce”, în special cele care se referã la viaþa noastrã personalã, rãmân fãrã rãspuns. Pentru asemenea întrebãri Biblia pur ºi simplu ne spune sã ne încredem în Dumnezeu, pentru cã El are toate rãspunsurile. ªi aºa cum nici pãrinþii s-ar putea sã nu îi explice unui copil de ºase ani de unde a apãrut, nici Dumnezeu nu ne oferã în aceastã viaþã toate rãspunsurile.

Vom afla vreodatã rãspunsurile la întrebãrile care ne frãmântã? Vom înþelege vreodatã de ce? Rãspunsul Bibliei este un da puternic. În înþelepciunea Sa infinitã Dumnezeu a pregãtit o vreme când toate întrebãrile vor fi ascultate ºi vor primi rãspunsuri adevãrate.

Rãspunsul Bibliei

Biblia aratã clar cã atunci când Hristos Se va întoarce a doua oarã, pentru a pune capãt pãcatului ºi suferinþei, îi va lua la cer pe cei care Îl cunosc, Îl iubesc ºi Îl ascultã (vezi 1 Tesaloniceni 4:16, 17). Dar ce vom face acolo?

Ultima carte a Bibliei ne vorbeºte despre asta. Profetul scrie: “ªi am vãzut niºte scaune de domnie; ºi celor ce au ºezut pe ele li s-a dat judecata.” (Apocalipsa 20:4)

Deci cui i se va da judecata? Verseul continuã: “ªi am vãzut sufletele celor ce li se tãiase capul din pricina mãrturiei lui Isus ºi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, ºi ale celor ce nu se închinaserã fiarei ºi icoanei ei ºi nu primiserã semnul ei pe frunte ºi pe mânã. Ei au înviat ºi au împãrãþit cu Hristos o mie de ani.”

Cei cãrora li s-a dat judecata sunt oamenii care I-au fost credincioºi lui Isus. Ei s-au încrezut în El în ciuda faptului cã nu aveau toate rãspunsurile. Iar acum, în cer, li se oferã judecata. Dar pe cine ºi ce judecã ei? Nu ºtie Dumnezeu totul deja? Are El nevoie de oameni care sã judece?

Cine judecã?

Adevãrul este cã Dumnezeu ºtie totul ºi nu are nevoie de ajutorul nostru ca sã hotãrascã lucrurile. Totuºi, judecata despre care se vorbeºte aici nu este pentru ca noi sã condamnãm sau sã îi judecãm pe alþii. Scopul acestei judecãþi este sã ne ofere posibilitatea de a vedea felul în care a condus Dumnezeu lumea – dreptatea ºi metodele Sale. Dumnezeu va deschide “cãrþile” cerului – rapoartele istoriei ºi ale fiecãrei vieþi umane – iar noi vom putea pune toate întrebãrile cu “de ce” pe care le-am avut vreodatã.

De ce m-am îmbolnãvit de cancer în floarea vieþii? De ce ai îngãduit sã moarã copilul meu? De ce nu m-ai fãcut milionar? De ce mor toþi copiii aceia din Africa? De ce a existat aºa de multã durere ºi nenorociri ºi unde erai Tu când se întâmplau toate astea?

Timp de o mie de ani, Dumnezeu va oferi rãspunsuri pânã când ni se vor termina toate întrebãrile. Iar rãspunsurile Sale ne vor mulþumi. El nu ne va trimite în altã parte pentru a gãsi rãspunsuri. Ne va arãta felul minunat în care a lucrat în vieþile noastre ºi efortul pe care l-a depus ca sã ne aducã acasã, în cer, la Sine. Doar atunci vom începe sã înþelegem rãbdarea, dragostea, mila ºi harul Sãu pentru noi.

De asemenea, mã aºtept cã, pe mãsurã ce ni se vor da rãspunsuri la întrebãrile noatre, sã aparã ºi altele. De exemplu, bucurându-ne de minunile cerului vom începe sã îi cãutãm pe membrii familiei ºi pe prieteni. Unii vor fi acolo, însã cu tristeþe vom constata cã alþii nu sunt.

Unde sunt? De ce nu sunt aici? S-ar putea sã vãrsãm lacrimi pentru cei care vor lipsi. Dumnezeu ne va explica lucrurile din perspectiva Sa. Privind la vieþile celor dragi din prisma cãrþilor raportoare, vom vedea mila cu care i-a condus El. Dumnezeu ne va arãta apelurile nenumãrate pe care le-a fãcut la inima lor ºi de câte ori a fost respins. Vom vedea cã cei pierduþi au dispreþuit invitaþiile la mântuire ºi vom înþelege cã nu au ajuns în cer pentru cã au refuzat sã se încreadã în Isus.

Iar pe mãsurã ce Dumnezeu ne va arãta motivele pentru care prietenii ºi cei dragi ani noºtri lipsec, lacrimile ne vor fi ºterse. Deºi uneori judecata va fi dureroasã, ne va aduce alinare faptul cã Dumnezeu a fãcut tot posibilul pentru salvarea ºi fericirea celor dragi nouã. În timp ce ni se va rãspunde la toate întrebãrile, o singurã nelãmurire va persista în inimile tuturor celor care vor ajunge în ceruri: “Cum am intrat în tragedia asta a pãcatului ºi a morþii? Cine a provocat-o ºi de ce nu a prevenit-o Dumnezeu?”

Originea rãului

ªi de data asta Dumnezeu ne va lãsa sã investigãm cum a început marea luptã dintre bine ºi rãu. Ne va arãta revolta lui Lucifer din cer ºi cum mulþi îngeri i s-au alãturat de bunã voie (vezi 1 Corinteni 6:3), aducând durere ºi nefericire în aceastã planetã. Vom vedea cum Dumnezeu l-a îndemnat pe Lucifer ºi armata lui sã se pocãiascã, dar ei au refuzat. Vom vedea care este rezultatul final al egoismului ºi durerea pe care a provocat-o acesta de-a lungul istoriei.

Apoi vom înþelege pe deplin de ce Dumnezeu trebuie sã îl distrugã pe Satana, pãcatul ºi pe pãcãtoºii nepocãiþi. Vom înþelege pe deplin nevoia exterminãrii pãcatului, acest cancer îngrozitor, înainte ca acesta sã distrugã orice formã de viaþã. În cele din urmã ni se va rãspunde la toate întrebãrile ºi vom fi mulþumiþi, ºtiind cã Dumnezeu este dragoste ºi drept – de fiecare datã, mereu. ªi vom cânta toþi în cor: “Drepte ºi adevãrate sunt cãile Tale, Împãrate al Neamurilor!” (Apocalipsa 15:3)

______________________________

TREZESTE-TE MEREU

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:32 +0000

TREZEªTE-TE MEREU:

Singurul secret pentru umblarea creºtinã

David Asscherick

Pastor, director la ARISE

Cine cade mai des?

Floyd Patterson, supranumit Gentlemanul Boxului, a fost cea mai tânãrã persoanã care a câºtigat Campionatul American de Box Greu. Într-un interviu recent cu Bert Sugar, istoric al boxului, acesta i-a amintit lui Patterson cã fusese înfrânt mai mult decât oricare alt boxeor din istorie. Dar Patterson a replicat umil:

- Da, însã eu m-am ridicat de cele mai multe ori.

El nu a câºtigat campionatul pentru cã nu a cãzut niciodatã, ci pentru cã s-a ridicat.

Aºa este ºi cu creºtinii. Singurul secret în umblarea creºtinã este sã ne ridicãm mereu. Solomon a înþeles lucrul acesta ºi l-a exprimat clar în Proverbe 24:16: “Cãci cel neprihãnit de ºapte ori cade ºi se ridicã, dar cei rãi se prãbuºesc în nenorocire.”

Observaþi cã atât cel neprihãnit cât ºi cel rãu cad. Aºadar diferenþa dintre cel neprihãnit ºi cel rãu nu este cã primul nu ar cãdea, ci cã se ridicã dupã ce cade. Dar sã mergem mai departe. Conform acestui verset, cine cade mai des? Rãspunsul este inevitabil, nu-i aºa? Cel neprihãnit cade mai des. Omul neprihãnit cade pentru cã el se ridicã mereu. E de la sine înþeles cã nu poþi cãdea decât dacã stai în picioare. Conform acestui verset, cel rãu cade doar o datã pentru cã atunci când cade, spre deosebire de cel neprihãnit, nu se ridicã înapoi.

Iuda ºi Petru

Sã urmãm vieþile lui Petru ºi Iuda din momentul în care Isus a fost trãdat în Ghetsemani pânã la moartea celor doi. Cine, începând de la Ghetsemani, a cãzut de mai multe ori? Iuda L-a trãdat pe Isus pentru o sumã micã de bani ºi la puþin timp dupã aceea a cãzut, atârnând îngrozitor de capãtul unui ºtreang. ªi Petru a cãzut: s-a lepãdat de Domnul sãu de trei ori, apoi a mai trãit mulþi ani, în timpul cãror a cãzut din nou ºi din nou (vezi, de exemplu, Galateni 2, unde Petru trateazã iar neamurile cu îngustime.)

Petru a mai trãit mulþi ani în care a fãcut greºeli, a pãcãtuit ºi a cãzut. ªi s-a ridicat de multe ori. Iuda a cãzut o datã ºi nu s-a mai ridicat. Deci cine a cãzut mai des? Petru. Cine va fi mântuit? Petru.

Aºadar putem repeta împreunã cu Solomon: “Cãci cel neprihãnit de ºapte ori cade ºi se ridicã, dar cei rãi se prãbuºesc în nenorocire.”

Faptul cã cel neprihãnit cade de mai multe ori (ºi asta pentru cã se ridicã) decât cel rãu nu acoperã ºi nici nu scuzã în vreun fel pãcatul. Ci mai degrabã oferã o perspectivã. Bineînþeles cã este mult mai bine sã nu cazi. (Nicio fiinþã bipedã nu ar contesta asta!) ªi mai mult chiar, prin puterea lui Dumnezeu (doar prin a Lui), este posibil sã nu cazi! Ascultaþi ce spune Scriptura: “Iar a Aceluia care poate sã vã pãzeascã de orice cãdere ºi sã vã facã sã vã înfãþiºaþi fãrã prihanã ºi plini de bucurie înaintea slavei Sale, singurului Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin Isus Hristos, Domnul nostru, sã fie slavã, mãreþie, putere ºi stãpânire, mai înainte de toþi vecii, ºi acum ºi în veci. Amin” (Iuda 24, 25)

Dar rãmâne ºi ideea din Proverbe: Dacã (nu când) se întâmplã sã cazi, atunci ridicã-te. Cãci pãcatul nu este inevitabil pentru creºtinul consacrat, dar ridicarea este obligatorie!

Mergi înainte

Mântuirea este doar prin har, prin credinþã. Creºtinii protestanþi nu contestã lucrul acesta. Îndreptãþirea este instantanee – în momentul în care pãcãtosul acceptã viaþa, moartea ºi învierea lui Hristos ca singura sa nãdejde, el este considerat neprihãnit. În cuvintele inimitabile ale Ellenei White: “Dacã ne predãm Lui ºi-L primim ca Mântuitor personal, atunci, aºa pãcãtoasã cum ar fi viaþa noastrã, noi suntem socotiþi neprihãniþi pentru El ºi prin El. Caracterul Domnului Hristos este pus atunci în locul caracterului nostru, ºi suntem primiþi înaintea lui Dumnezeu ca ºi când n-am fi pãcãtuit niciodatã.” (pag. 64)

Nimeni nu ar putea sã nege cã Pavel din Tars a fost apãrãtorul veºtii bune a neprihãnirii prin credinþã. Printre lucrurile pe care le propãvãduia el era ºi faptul cã mântuirea implicã un proces continuu. Urmãtoarele pasaje sunt reprezentative, fiind printre cuvintele sale cele mai frumoase ºi mai îndrãgite:

“Cãci mie nu mi-e ruºine de Evanghelia lui Hristos, fiindcã ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecãruia care crede: întâi a iudeului, apoi a grecului; deoarece în ea este descoperitã o neprihãnire pe care o dã Dumnezeu prin credinþã ºi care duce la credinþã, dupã cum este scris: ” (Romani 1:16, 17)

“Noi toþi privim cu faþa descoperitã, ca într-o oglindã, slava Domnului, ºi suntem schimbaþi în acelaºi chip al Lui, din slavã în slavã, prin Duhul Domnului.” (2 Corinteni 3:18)

“De aceea, noi nu cãdem de obosealã. Ci chiar dacã omul nostru de afarã se trece, totuºi omul nostru dinãuntru se înnoieºte din zi în zi.” (2 Corinteni 4:16)

Observaþi cuvintele lui Pavel: “prin credinþã ºi care duce la credinþã”, “din slavã în slavã”, “din zi în zi”. Ce funcþii gramaticale ºi teologice au ele în versetele respective? Rãspunsul este indiscutabil. Ele vorbesc despre un proces. Pentru Pavel mântuirea implicã un proces. Dicþionarul defineºte procesul ca o “o serie de fapte ºi paºi fãcuþi pentru a atinge un anumit scop.” Mântuirea necesitã paºi. Nu este sugestiv titlul cãrþii Paºi cãtre Hristos?(titlul în englezã al cãrþii Calea cãtre Hristos – Steps to Christ.)

Saltul creºtin

Nu am auzit pe nimeni sã vorbeascã despre saltul creºtin. Dar vorbim adesea despre umblarea creºtinã. Gândiþi-vã: Cât de departe poate sã sarã cel mai sportiv dintre noi? Patru metri ºi jumãtate? ªase metri? Ultimul record mondial la sãriturã îl deþine americanul Mike Powell, care a sãrit 8.95 de metri la Campionatul din Tokyo, Japonia, 1991.

Nu e uºor sã sari aproape 9 metri. Dar pentru omul de rând este uºor sã parcurcã 9 metri mergând. De fapt poþi parcurge distanþe mari în mers. Nu demult am citit o carte deosebitã, numitã The Places in Between (Locurile de la Mijloc), în care autorul, Rory Stewart, vorbeºte despre cãlãtoria sa de 6000 de mile de-a lungul Asiei, care i-a luat 21 de luni.

Viaþa de creºtin este adesea pe bunã dreptate numitã umblarea creºtinã, pentru cã asta ºi este – o umblare. “Pentru cã umblãm prin credinþã, nu prin vedere”, spune Pavel în 2 Corinteni 5:7. Mersul pe jos ia timp, dar poþi parcurge distanþe mari. Aºa este ºi cu umblarea credinþei.

Nu este surprinzãtor pentru adventiºtii de ziua a ºaptea cã opinia Ellenei White cu privire la acest proces se potriveºte perfect cu cea a lui Pavel.

Limonadã pe loc

Poþi comanda sã þi se facã limonadã pe loc. Sau ceai. Sau cafea. Dar nu existã sfinþire pe loc. Sfinþirea este termenul biblic, teologic pentru umblarea cu Dumnezeu. Ea este posibilã – ºi slavã lui Dumnezeu pentru asta – dar nu pe loc. Conform versetului lui Pavel citat mai sus ºi paragrafului urmãtor, de Ellen White, sfinþirea nu poate fi instantanee:

“Nu existã sfinþire instantanee. Adevãrata sfinþire are loc zi de zi, de-a lungul întregii vieþi.” The Faith I Live By (Credinþa prin care trãiesc), p. 116

“Sã creºtem în credinþã. Nu trebuie sã stãm pe loc. Trebuie ca astãzi sã facem un pas faþã de ieri ºi în fiecare zi sã ne încredem tot mai mult în Isus. Astfel trebuie sã înaintãm. Nu ai cum sã atingi desãvârºirea dintr-un salt; sfinþirea este lucrarea unei vieþi întregi.” Selected Messages (Mesaje selectate), cartea a III-a, p. 193

“Sfinþirea este un proces care dureazã o viaþã întreagã.” Ibid, p. 202

Pentru adventiºtii de ziua a ºaptea nu este surprinzãtor faptul cã opinia Ellenei White cu privire la acest proces se potriveºte perfect cu cea a lui Pavel.

Creºtinismul nu presupune un salt uriaº. Eliberaþi-vã de acest concep nebiblic. Umblarea creºtinã este doar o umblare. Iar parcurgerea de distanþe mari – asemenea drumului de la nelegiuire la sfinþire – necesitã timp.

ªi dacã în timp ce mergi cazi, ce e de fãcut? Soluþia e simplã: sã te ridici.

Cu mâna tremurândã

Nu aº putea sã vã spun de câte ori am cãzut – m-am dezamãgit pe mine însumi, pe Domnul ºi familia. Au fost aºa de multe ocazii – ºi, chiar dacã aº putea, nici nu aº vrea sã le numãr. ªtiu cum este: ai fãcut un lucru inadmisibil. Ai spus cuvinte care nu ar trebui spuse. Sau te-ai uitat la un website pe care ai jurat cã nu îl vei mai deschide. Sau ai bârfit, dupã ce ai promis cã nu o vei mai face. Sau…. (poþi continua lista.)

În asemenea clipe poate fi dificil sã crezi cã mai existã iertare, cã trebuie doari sã o ceri, cã poate fi oferitã de douã mâini strãpunse de cuie. Au fost multe ocaziile când, cu mâna tremurândã, am deschis Biblia, sperând sã gãsesc speranþã în ea. Ajungeam la 1 Ioan, capitolul 1, aºteptându-mã, cu inima micã, sã nu mai gãsesc versetul 9.

Dar era mereu acolo. De fiecare datã.

Absolut de fiecare datã.

ªi dacã este acolo, atunci pot sã cer iertare. ªi aºa fac! Atunci când versetul acesta nu se va mai gãsi acolo nu voi mai putea sã îl citesc, sã cred ºi sã Îl laud pe Dumnezeu pentru el!

“Dacã ne mãrturisim pãcatele, El este credincios ºi drept, ca sã ne ierte pãcatele ºi sã ne curãþeascã de orice nelegiuire.”

Citeºte-l. Crede-l. Cere iertare.

ªi ca ºi cum nu ar fi de ajuns, versetul 1 din capitolul 2 mã încurajeazã întotdeauna:

“Copilaºilor, vã scriu aceste lucruri, ca sã nu pãcãtuiþi. Dar dacã cineva a pãcãtuit, avem la Tatãl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihãnit.”

Parcã îl aud pe Ioan spunând: “Deºi este foarte puþin probabil, dacã totuºi unul din voi pãcãtuieºte, Îl aveþi pe Isus. El este Mijlocitorul vostru. El este Ajutorul vostru. El vã va ajuta sã vã ridicaþi.” Nu uita: sã nu cazi e mai bine – mult mai bine – decât sã cazi ºi sã te ridici! Singur nu poþi asta, dar “la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putinþã.” (Matei 19: 26)

Iar la Dumnezeu ceea ce este cu putinþã devine probabil. ªi ceea ce este probabil devine sigur. “Pot totul în Hristos, Care mã întãreºte.” (Filipeni 4:13) “Cãci Dumnezeu este Acela care lucreazã în voi ºi vã dã, dupã plãcerea Lui, ºi voinþa ºi înfãptuirea.” (Filipeni 2:13)

Învaþã sã urãºti

Dumnezeu urãºte pãcatul. Eu nu îl urãsc în totalitate, dar aº vrea. ªi Dumnezeu vrea la fel. De fiecare datã când mã ridic ºi îmi mãrturisesc pãcatul, întorcându-mã la Isus, Îi îngãdui lui Dumnezeu sã facã o minune în viaþa mea. Îi îngãdui ca prin puterea Duhului Sãu sã punã în mine scârbã faþã de pãcat. Eu singur nu îmi pot fabrica o asemenea repulsie pentru pãcat. În mod natural toate fibrele fiinþei mele tânjesc dupã el – pofta firii pãmânteºti, pofta ochilor ºi lãudãroºia vieþii. Doar Dumnezeu poate pune în inima mea urã faþã de pãcat. ªi ori de câte ori mã ridic ºi mã uit cu dezgust la urâciunea pe care am comis-o, Dumnezeu, prin Duhul Sãu, pune în mine aceastã urã. El mã ajutã, mã învaþã sã urãsc ce urãºte El, sã detest ce detestã El.

Pentru cã pãcatul L-a rãstignit pe mântuitorul. Nu uita cã Pãcatul nu este frumos. Nici interesant. Nici mic.

Pãcatul este cancerul cel mai malign din univers. Un cancer atât de distrugãtor încât L-a ucis pe Dumnezeu între mãslinii din Ghetsemani. Pe Isus L-a durut atât de mult încât abia a putut sã urce drumul înspre Calvar, din cauza teribilei greutãþi de pe spate. Nu era patibulumul (lat. barã de lemn) cea care îl apãsa, ci pãcatul. Povara pãcatului lumii.

Biblia spune cã Isus a urât pãcatul. “Tu ai iubit neprihãnirea ºi ai urât nelegiuirea: de aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tãu Te-a uns cu un untdelemn de bucurie mai presus decât pe tovarãºii Tãi.” (Evrei 1:9)

O parte a ridicãrii constã în a-I cere lui Dumnezeu putere, har, tãrie ºi echilibru ca sã nu cazi din nou. Sã urãºti pãcatul. Sã deteºti nelegiuirea. Sã urãºti ceea ce urãºte El. Sã urãºti ceea ce L-a strãpuns pe Domnul ºi Împãratul Tãu.

Pentru cã dacã îþi pui mereu încrederea în Isus Hristos, va veni o vreme când vei ceda acelui pãcat (ºtii tu care) pentru ultima oarã. Te vei ridica ºi, prin puterea ºi harul lui Dumnezeu, te vei îndepãrtat de acel pãcat. Pentru totdeauna.

Vinul cel nou

În Luca 5 Isus ne spune niºte parabole în care argumenteazã cã este periculos ºi fãrã sens sã amesteci lucruri vechi cu noi:

“Le-a spus ºi o pildã: ” Luca 5: 36-39

Teologii sunt în general de acord cã Isus vorbeºte aici despre trecerea de la legãmântul premesianic la cel postmesianic, pe vremea iudaismului din zilele Sale. În vinul vechi al interpretãrilor greºite ºi înguste pe care le dãdeau ei religiei iudaice, cãrturarii ºi fariseii nu gãseau niciun loc pentru vinul nou al identitãþii mesianice ºi al învãþãturilor lui Isus.

Dar mai este încã un sens aici. Isus vorbeºte ºi despre trecerea de la o viaþã veche la una nouã, o transformare a omului vechi în unul nou, în sens experimental, personal. Aceste parabole sunt metafore pentru tranziþia, în viaþa credinciosului, de la vechi la nou.

Observaþi cã în aceste parabole Isus face apel la bunul simþ. Îºi începe ambele parabole prin cuvintele “nimeni” nu face aºa. Mesajul este simplu: Gândiþi-vã la asta; nimeni nu face aºa. Folosiþi-vã creierul, spune El.

Acum sã ne uitãm la ultimul verset. Isus foloseºte cuvântul cheie “imediat” (în traducerea englezã se foloseºte cuvântul imediat sau pe loc: “ ªi nimeni, dupã ce a bãut vin vechi, nu voieºte imediat vin nou.”)

Unui om beat poate sã ajungã sã îi placã mustul cu timpul, dar nu pe loc. E nevoie de timp. E nevoie de un proces. (Parcã ar fi cuvintele lui Pavel sau ale lui Ellen White!) Vinul vechi reprezintã viaþa cea veche, vechile obiceiuri, vechile filme, vechile website-uri, vechile petreceri, vechile droguri, vechea imoralitate, vechea…. (poþi continua lista.)

Isus spune cã omul obiºnuit cu vechiul vin poate sã înceapã sã iubeascã vinul cel nou ºi proaspãt ºi sã nu îi mai placã cel vechi, dar e nevoie de timp. Chiar dacã e posibil, nu are loc “imediat.”

ªtiu. Pentru cã eu însumi experimentez asta. ªi sper cã ºi tu. Sã disparã ce e vechi (prin harul lui Dumnezeu) ºi sã intre ce e nou (tot prin harul Sãu.)

Cât de adesea?

Cartea Calea cãtre Hristos mi-a salvat viaþa spiritualã nu doar o datã. Cum poate o carte aºa de micã ºi de simplã sã fie cu totul uimitoare? Nu ºtiu, dar aºa este.

Mã strãduiesc sã citesc aceastã carte cel puþin o datã pe an (uneori o citesc aproape de zece ori într-un an!). Are putere ºi este valoroasã. ªi simplã.

Iatã unul din citatele mele favorite din aceastã carte micã, dar plinã de putere:

“Mai sunt ºi din aceia care au cunoscut iubirea plinã de iertare a Domnului Hristos ºi care în adevãr doresc sã fie copii ai lui Dumnezeu ºi totuºi îºi dau seama de nedesãvârºirea caracterului lor, de viaþa lor plinã de greºeli ºi încep sã se îndoiascã de faptul cã inimile lor au fost cu adevãrat reînnoite prin Duhul Sfânt. Unora ca aceºtia le spun: Nu daþi înapoi cuprinºi de disperare! Va trebui adesea sã ne plecãm ºi sã plângem la picioarele Domnului Hristos din cauza scãderilor ºi greºelilor noastre, dar nu trebuie sã ne descurajãm. Chiar dacã suntem biruiþi de vrãjmaº, nu suntem lepãdaþi, nu suntem uitaþi ºi respinºi de Dumnezeu. Nu! Domnul Hristos este la dreapta lui Dumnezeu, mijlocind pentru noi. Ucenicul iubit, Ioan, spunea: ” (1 Ioan 2,1).

Citeºte din nou ºi din nou cuintele de mai sus, pânã când îþi ajung la inimã Crede-le. Sunt adevãrate. Sunt scrise pentru tine.

“Adeseea.”

“Nu daþi înapoi cuprinºi de disperare!”

“Nu trebuie sã ne descurajãm”

“Nu suntem lepãdaþi”

“Nu suntem uitaþi ºi respinºi de Dumnezeu.”

“Nu.”

Mesajul este clar. (Ar putea fi mai clar de atât?) Chiar dacã o sã cazi ºi o sã greºeºti (în special când cazi ºi greºeºti!), mergi la cruce – la Hristosul de pe cruce. Cazi la piciorul ei. Cere iertare. Încrede-te în Isus. Ia mâna Sa. Ridicã-te. Repetã asta ori de câte ori e nevoie. Ridicã-te mereu. Aºa cum a fãcut Floyd.

______________________________