Există în terapia de familie o anumită asociere observabilă între membrii unei familii, denumită “triunghiul pervers”. Acesta se formează atunci când mama sau tata şi/sau mai mulţi copii se unesc cu un scop meschin împotriva celuilalt membru al familiei. Miza coagulării lor în jurul acestui deziderat nu este surplusul de iubire, ci alianţa pe termen scurt pentru a atinge un obiectiv imposibil de realizat pe alte căi. De exemplu, copilul nu vrea să îşi facă lecţiile, se raliază cu tata pentru a-i înfrânge mamei instinctul pedagogic. Nu deducem că tatăl e cel preţuit mai mult. Dimpotrivă, când copilul va creşte mare şi va realiza snobismul şi ignoranţa care îl caracterizează, reproşurile vor ţinti direct în partea asociată din trecut.

Ecumenismul în dogmă şi valori seamănă izbitor de mult cu astfel de asocieri. Termenul provine din lumea greco-romană, unde era folosit îndeosebi cu sensul de “casă”, “a face o casă”, “teritoriul locuit al lumii noastre”. Sunt câteva decenii bune de când se încearcă construirea şi consolidarea acestei case multilingve, policulturală şi cvasi creştină. Cred că i-au aşezat acoperişul dar încă mai plouă în ea. Şi pentru că nu a fost aşezată pe Stâncă, acest imobil va fi definit în timp ca un mare triunghi pervers. La suprafaţă pare cel mai nobil scop pe care cineva îl poate promova vreodată. Subteran, nu este altceva decât o nouă încercare de a uni lumea fără Domnul Hristos. În acest context ecumenic nu mai există loc de misiune şi evanghelizare. Prozelitismul este singura marcă neînregistrată.Toţi suntem ai lui Dumnezeu. Unii dintre ei sunt chiar dumnezei! Conferinţe antirasism, planuri pe termen lung de combatere a sărăciei, lupta pentru pacea mondială sunt doar câteva dintre direcţiile trasate de comisiile WCC (World Council of Churches: Consiliul Mondial al Bisericilor). Mie mi se pare acelaşi umanism al lui Petrarca şi Boccaccio, dar cu altă pălărie. Omul reprezintă măsura tuturor lucrurilor în acest sistem. De dragul valorilor umane, în definitiv renunţăm la Hristos. Poate ne-o fi mai bine! Şi “cine nu e cu noi, e împotriva noastră!”

Daniel Niţulescu

Apocalipsa 13:3 ne spune: “Unul din capetele ei părea rănit de moarte; dar rana de moarte fusese vindecată. Şi tot pământul se mira după fiară”. Cele “1260 de zile” sau “o vreme, două vremi şi jumătate” (Daniel 7: 25) au început în anul 538 – naşterea statului papal şi s-au încheiat în 1798, atunci când armata franceză l-a luat prizonier pe papa, care a murit în exil, împlinind astfel cuvintele profeţiei: “Cel care duce pe alţii în robie trebuie să meargă şi el în robie”. Din anul 1929, graţie lui Benito Moussolini, statul papal devine crescendo un stat-biserică în jurul căreia se învârt interesele omenirii. Recent politica Bisericii Catolice este “nomen est omen” (“numele este destinul”). Un papă slav, conciliant, a redus distanţa între Răsărit şi Occident, între ortodocşi şi catolici, refăcând relaţia lor cu Roma. În 2005 a fost ales după cinci secole un papă german pentru a asigura refacerea accelerată a protestanţilor cu Scaunul. Conform programului nomen est omen, treaba merge ca pe roate. Vorba aceea, zis şi făcut. Papa Benedict al XVI-lea l-a reabilitat pe Martin Luther, argumentând că acesta nu a dorit să divizeze Biserica Catolică. Reformatorul protestant din Saxonia a dorit doar sa combată corupţia din sânul bisericii.

Reabilitarea lui Luther face parte dintr-o ofensivă mai ampla a Papei care încearcă să-şi schimbe imaginea conservatoare şi să apropie Biserica Catolica de lumea modernă. Balaurul vorbeşte ca un miel, însă Inchiziţia există, camera de tortură este tot acolo. Îi aşteaptă pe cei care protestează tot aşa cum a fost de “îngăduitore” cu Luther. Galileo Galilei, un alt eretic, a fost şi el reabilitat în 2009.

Punând sub semnul îndoielii autoritatea papală, Martin Luther a zguduit din temelii Biserica Catolică, în sec. al XVI-lea. El susţinea că Biblia este singura sursa a autoritatii religioase. După o vizită efectuată în 1510 la Roma, doctorul în teologie a fost şocat de puterea, bogăţia şi corupţia de la Vatican. În 1517 a protestat public faţă de comerţul cu indulgenţe, fiind judecat pentru erezie. Câţiva ani mai târziu a fost excomunicat de Papa Leon al X-lea, care l-a caracterizat drept “un german beat care îşi schimbă părerea când este treaz”. Cine-i beat şi cine-i treaz? “Beţi de putere” ştim cine sunt. Rămăşiţa sunt cei care se trezesc, chiar şi mulţi dintre catolici. La fel ca Luther PROTESTANTUL!

http://theologhia.wordpress.com/2008/03/07/papa-benedict-al-xvi-lea-intentioneaza-sa-l-reabiliteze-pe-martin-luther/

Experimentul Asch realizat în 1951 de către Solomon Asch, s-a dovedit a fi unul faimos datorită faptului că a testat cât de mult contează influenţa personală sau de grup asupra judecăţii şi invidualităţii unui subiect care este supus unui test. Opt subiecţi au fost aşezaţi în jurul unei mese, în aşa fel încât să nu genereze suspiciuni. Doar unul dintre participanţi urma să ofere răspunsuri corecte la întrebările adresate, restul fiind complici atent supervizaţi pentru a da răspunsul selectat mai dinaninte. Testul era destul de simplu în construcţia lui. Fiecare participant, pe rând, era chestionat cu câteva întrebări, ca de exemplu, care linie din figura din partea dreaptă era mai lungă sau care linie din partea din dreapta era egală cu cea din tabelul din partea stângă. Participanţii (cei şapte) ofereau o varietate de răspunsuri, la început corecte ca să evite suspiciunea aceluia care nu ştia de aranjament, ca mai apoi să ofere în masă răspunsuri incorecte. Aşa urma să fie demonstrată ce influenţă poate avea psihologia de masă asupra acelui subiect care nu ştia de aranjament şi cum avea să îşi schimbe în final răspunsul, deşi i se părea ilogic. Atunci când toţi ofereau răspunsuri corecte consecvente, s-a observat că nu se greşea decât într-un mod cu totul excepţional. Când lucurile decurgeau ca în culise, şi cele şapte persoane ofereau un răspuns greşit, atunci aproape două treimi dintre cei neinformaţi mai dinainte răspundeau eronat. Parcă nu mai măsurau bine lungimea beţelor din cele două tabele. Fără niciun dubiu că presiunea exercitată de un grup asupra unei persoane crează conformitate.

S-a mai demonstrat că dacă este uşor să rezişti unei persoane care gândeşte diferit, greşind, este cu mult mai greu să rămâi neschimbat în păreri când întreg grupul gândeşte altfel.

Martin Luther (reformatorul protestant) a trecut cu siguranţă testul. Ceea ce astăzi este păcat, mâine va fi considerat virtute de către societate. „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele vor rămâne în veac”, spunea Domnul Isus. Şi vorba lui Eminescu: ,,Ce e val ca valul trece/ De te-ndeamnă, de te cheamă/ Tu rămâi la toate rece’’.

Daniel Niţulescu

,, Atunci şi cei ce se tem de Domnul au vorbit adesea unul cu altul; Domnul a luat aminte la lucrul acesta şi a ascultat, şi o carte de aducere aminte a fost scrisă înaintea Lui, pentru cei ce se tem de Domnul, şi cinstesc numele Lui.” (Maleahi 3: 16)

Semnele identificării unui creştin sunt multiple. De la zâmbet, cuvinte amabile, curtoazie, până la vestimentaţie decentă, toate ne transmit o realitate fără de care lumea noastră ar fi total în mâna vrăjmaşului. La începutul creştinismului ostaşii lui Hristos nu puteau să-L laude pe Dumnezeu oriunde. De fapt, erau puţine locurile unde auzeai vorbindu-se deschis depre credinţă: catacombe, case părăsite, locuri pustii, malurile râurilor.

Am văzut de multe ori pe partea superioară a portbagajelor maşinilor un semn. Un peşte stenogramă. Unele maşini aveau numere de genul: ”cer”, ” rai”, ”duh”, etc. M-am întrebat ce înseamnă acel semn. Ce putea să semnifice un peşte? Mi-au trecut tot soiul de interpretări prin minte: de la pescari de oameni până la faptul că Domnul a mâncat de câteva ori peşte pe ţărmul mării Tiberiadei. Nu reuşeam să fac conexiunea între semn şi semnificaţie. Până într-o zi. Eram la cursurile de limba greacă la facultate. Am găsit în dicţionarul grec cum se scrie cuvântul peşte: ichtus. Fiecare iniţială însemna un cuvânt: I: Isus, C: Cristos, H (huios): Fiul, T (theos): Dumnezeu, S (soterios): Salvatorul: Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu-Salvatorul.

Deoarece erau persecutaţi crunt, atunci când se întâlneau în piaţă (agora) sau pe stradă, ca să se recunoască între ei, creştinii desenau cu băţul sau cu creta un peşte pe nisip sau piatră. Şi deodată li se schimba fizionomia feţei: ”e de-al nostru” sau ”încă un păgân s-a creștinat”. ”Slavă Domnului!” . Astăzi porţile sunt deschise, pieţele, parcurile, străzile oraşelor sau uliţele satelor, sunt locuri în care noi putem da mărturie din cufărul experiențelor prin care ne-a trecut Dumnezeu. Vorbiţi despre purtarea de grijă în carul Său de biruinţă. Strigaţi pe uliţe. Sădiţi sămânţa la timp şi nelatimp.  Daţi laudă lui Dumnezeu toţi robii Domnului!

„Dacă nu veţi vorbi voi, pietrele vor striga!”

Daniel Niţulescu

Chiar dacă “neascultarea e mai vinovată decât ghicirea” (1 Samuel), Tatăl încă te aşteaptă. În fiecare dimineaţă şi seară. Poate că te găseşti astăzi într-o ţară îndepărtată şi duci o viaţă dezordonată.

Evreii confereau sacralitate câtorva lucruri. De exemplu, Sabatul a rămas peste noianul timpului un monument de aducere aminte pentru orice evreu laic sau fundamentalist. Atunci când vă gândiţi la evrei, ce analogie vă vine în minte? Vă gândiţi cumva la evreu şi porc? Anatema! Corect ar fi la evreu şi neconsumarea cărnii de porc. Adâncimile în care s-a prăbuşit în cădere liberă ”fiul risipitor” întrec orice imaginaţie. Ajunge rob la o fermă de porci. O adevărată porcărie!

Am citit printre rândurile istoriei că a existat o anumită clasă de spită inferioară şi, probabil, înrudită cu evreii, în Israel, mai cu seamă în Gadara, care creştea porcii. Unii comentatori au opinat că ii comercializau. Nicio scuză! Alţii şi-au dat cu părerea că gadarenii foloseau slănina lor la fabricarea săpunului. În realitate îi foloseau în scop mercantil. Într-un dialog cu un evreu din zilele noastre am fost curios dacă aceştia mai cresc porci, aşa că i-am adresat pertinenta întrebare. Oripilant! Unii dintre noi creştem porci, îmi spuse el. Unde? Eu nu am văzut niciunul.

Conform concepţiei noastre despre ţara şi pământul sfânt pe care Iehova ni l-a dat spre moştenire, noi nu creştem porci pe pământ. Dar unde, l-am întrebat din nou, plin de şi mai mare uimire. Porcăriile sunt suspendate pe nişte piloni în aşa fel, încât să nu contamineze pământul sfânt. Acolo îi creştem, în aer. Mintea a făcut repede conexiunea hilară: o fi vorba de porcii zburători. Nu, sunt reali.

Dincolo de orice amuzament, fiul pro poate că se confruntă cu probleme serioase. Departe de casa copilăriei, de Tatăl  iubitor, se zbate în sărăcia sufletească şi materială. Roşcovele sunt mai ceva decât prăjiturile de altădată. În chinurile refacerii sufleteşti şi în zbuciumurile determinării de sine ale acestui risipitor, Tatăl plin de compasiune îl caută în zare cu privirea în fiecare  clipă. Parabola alternează între secvenţe ale păcatului şi ale biruinţei, ale iubirii şi ale urii. Dincolo de imaginea întunecată a desconsiderării fratelui mai mare care ar fi mai bucuros dacă Prâslea ar locui toată viaţa cu necuratul, decât să se pocăiască, apare cea mai luminoasă imagine a parabolei din Luca 15: „Pe când era el încă departe, tatăl său l-a văzut şi i s-a făcut milă de el” (Luca 15: 20). Şi încă te aşteaptă…

Daniel Niţulescu

Marele preot de la sanctuarul din vechime nu era decât un tipar al Domnului Isus Hristos ca Mare Preot. Aaron şi fiii lui trebuiau să facă mai întâi ispăşire pentru păcatele lor: “Aaron să-şi aducă viţelul lui pentru jertfa de ispăşire şi să facă ispăşire pentru el şi casa lui” (Levetic 16: 6). Studiind aceste ritualuri, observăm că slujitorii altarului nu erau plini de aroganţă. Nu pretindeau altora ceea ce ei nu realizau. Unii dintre fiii lor au fost aspru pedepsiţi din cauza labilităţii lor spirituale. Vechiul Testament descrie mai multe tipuri de păcate, cristalizate în două categorii: păcatele fără voie şi cele cu voie.

Păcatele fără voie nu însemnau neapărat acte comise inconştient. Câte păcate comitem din ignoranţă? Diferenţierea o constituie atitudinea. Atunci când se stabileşte gradul de culpabilitate se ţine seama de motivaţie şi atitudine. “Dar dacă cineva, fie băştinaş, fie străin, păcătuieşte cu voie, huleşte pe Domnul: acela va fi nimicit şi îşi va lua astfel pedeapsa pentru nelegiuirea lui.” (Numeri 15: 30). Expresia din limba ebraică folosită în acest verset este “a păcătui cu mâna ridicată”, sugerând un gest de aroganţă şi răzvrătire. La Cades, israeliţii au păcătuit “ridicând mâna” împotriva Domnului: “Toată adunarea a ridicat glasul şi a început să ţipe. Şi poporul a plâns în toată noaptea aceea. Toţi copiii lui Israel au cârtit împotriva lui Moise şi Aaron, şi toată adunarea le-a zis:’De ce n-m fi murit noi în pustia Egiptului, sau de ce n-om fi murit în pustia aceasta?’ ” (Numeri 14: 1-2). Aceeaşi expresie – “cu mâna ridicată” este utilizată şi în situaţii pozitive: Numeri 33: 3 – “gata de luptă”, Exod 14: 8 – “cu îndrăzneală, curaj”, Deuteronom 32: 37 – “mâna cea puternică”.  Din aceste studii desprindem ideea că hula vetero-testamentară este săvârşită cu intenţie, îndrăzneală, sfidare, într-un spirit mândru şi refractar.

Pentru a determina nivelul atitudinal, puneţi-vă următoarele întrebări retrospective: atunci când critic pe cineva, o fac fără nicio durere, strângere de inimă, lacrimi în suflet? În momentele proxime unui conflict, îmi pare rău pentru tonul, intensitatea, spiritul discuţiei, chiar dacă am avut dreptate? Când mă simt discriminat, nedreptăţit imaginar sau real, ce atitudine îmi scapă din priviri? Sunt gata să accept şi alte variante, metode, căi şi să mă supun planului ceresc? Oamenii smeriţi au dreptul la replică, mai degrabă la opinie, dar şi la supunere. Imaginaţi-vă profilul elevului care ridică mâna pentru a-şi susţine afirmaţia, a cere detalii lămuritoare privitoare la o anumită chestiune în dezabatere. Nu-mi plac profesorii care nu dau dreptul la întrebări şi replici. Sunt lacunari din punct de vedere informaţional şi nu numai. Nu-mi plac nici elevii care doar replică. Sunt atotsuficienţi!

Dumnezeu vede pe cei smeriţi şi cunoaşte de departe pe cei îngâmfaţi (Psalmul 138: 5).

Daniel Niţulescu

Vechii egipteni obişnuiau să se închine la ceapă crezând că forma ei sferică şi foile concentrice reprezintă viaţa eternă. În sarcofage, egiptenii aşezau lângă defuncţi cepe, mirosul lor stringent având puterea de a-i  readuce la viaţă… Vreţi să mai discutăm?

Tot pe tărâmul mirific al Nilului, Apis – taurul sacru – era venerat ca zeu al forţei şi al fecundităţii. Să zicem ceva “normal” sau “cât se poate de normal” într-o lume a panteoanelor pline cu idoli. Însă, acestui zeu (cred că şi eu am să devin un zeu sau vreun sfânt dacă mă gândesc puţintel) avea propria curte în care era îngrijit şi hrănit ca un suveran, având chiar şi un harem [sic] şi era servit de preoţi în timp ce evreii din Egipt erau trataţi ca nişte animale. La moarte era îmbălsămat şi îngropat asemenea unui zeu, slujitorii lui ţinând 4 zile post negru. Pisicile, demonii, broaştele erau fiinţe în faţa cărora se prosternau egiptenii. Parcă ai zice că „au dat în mintea copiilor”.

Mai mult… la câteva grade longitudine estică se află India, una dintre cele mai sărace ţări ale lumii. Animalul preferat al lui Budha este şobolanul, simbolul dezlegării problemelor. Templele budiste şi hinduse sunt populate de puţini oameni şi multe vaci, maimuţe sau… mii de şobolani. Anul trecut bambusul a înflorit pe culturile unei Indii înfometate. Înfloreşte o dată la 48 de ani! Şi pentru că sunt emblemele soluţionării problemelor omului [sic], mii de şobolani şi-au astâmpărat foamea cu bambus şi desertul: aproape toată cultura de orez. Nu poate fi pus cel puţin pe fugă, este protejat de lege – e sfânt! Ca să nu mai vorbim despre acele imagini oripilante în care copiii care suferă de inaniţie beau lapte din vasele pentru libaţie aflate la templu alături de mii de şobolani. ,,S-au fălit că sunt înţelpţi şi au înnebunit; şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană ce se aseamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare şi târâtoare” (Romani 1:22-23).

Privirea focalizată asupra unui obiectiv ne schimbă în profunzime. Analizând şi comparând diversele religii ale lumii, ne dăm seama relativ uşor de felul filozofiei de viaţă pe care acestea le generează oamenilor. Cât de mult te poate eleva un şobolan? Contemplându-l, crezi că o se devii mai înţelept?

Când vom renunţa să desfacem şi să numărăm foile de ceapă? Priveşte în sus şi dă slavă Domului!

Daniel Nitulescu

Kevin Carter s-a născut la 13 septembrie 1960 în Parkmore, o suburbie a orşului Johannesburg, dintr-o familie de albi de condiţie socială medie. A terminat liceul catolic în Pretoria, apoi a studiat farmacia, însă a abandonat şcoala după doar un an. Părinţii săi erau imigranţi de origine engleză şi romano-catolici, ceea ce îi ţinea destul de departe de regimul albilor Afrikaaner. Cu toate astea, Kevin se simţea vinovat pentru situaţia din ţară, pe care o considera nedreaptă, şi avea adesea discuţii în contradictoriu cu tatăl său. Lucrează la Sunday Express ca fotoreporter.

În 1984 se mută la cotidianul Johannesburg Star şi începe documentarea crizei sociale izbucnite cu forţa în Africa de Sud, fotografiile sale fiind o adevărată frescă a represiunii, a stării de tensiune şi violenţă fratricidă care pusese stăpînire pe ţara sa în acea perioadă. Aflat mereu în “linia întâi”, Carter este primul jurnalist care fotografiază sumarele execuţii de stradă – prin împuşcare sau ardere de viu – scene obişnuite în violenţele dintre triburi.

În 1990 izbucneşte războiul civil între Congresul Naţional African al lui Nelson Mandela şi Partidul Libertăţii Inkatha al etnicilor Zulu. Să te aventurezi singur prin cartierele negrilor devenise un pericol mortal pentru un alb, aşa încât Carter formează o echipă împreună cu 3 prieteni – Ken Oosterbroek de la The Star, Greg Marinovich şi Joao Silva – şi îşi face de lucru prin oraşele Soweto şi Tokoza. Grupul celor 4 devine atât de cunoscut prin relatarea violenţelor fără sfârşit din suburbii, încât revista Living din Johannesburg îi porecleşte “Clubul Bang-Bang.”

În martie 1993, dornic să se detaşeze de situaţia tot mai gravă din ţara sa, Carter pleacă, împreună cu Joao Silva, ataşaţi la misiunea ONU “Operation Lifeline”, în Sudanul de Sud, dorind să atragă atenţia lumii asupra altui nesfârşit conflict interetnic de pe continentul african. Aici avea Carter să facă fotografia vieţii lui – cea care i-a adus gloria trecătoare, dar şi cea care a “umplut paharul amărăciunii” şi i-a grăbit moartea. Pe 11 martie 1993, într-o pauză de 30 de minute necesară distribuirii hranei din avionul cargo cu care zburau, Silva şi Carter căutau subiecte la doar câteva zeci de metri de avionul cu provizii. Atras de un scâncet, Carter vede o fetiţă sudaneza subnutrită, emaciată şi vizibil epuizată, care se odihnea puţin, aparent încercând să ajungă la centrul de distribuire al hranei. Peste câteva clipe, lângă ea aterizează un vultur. Ulterior, Carter avea să relateze că a aşteptat aproape 20 de minute cu aparatul la ochi, sperând zadarnic că vulturul îşi va ridica aripile, pentru un efect mai dramatic. În cele din urmă a apăsat pe declanşator, a alungat pasărea şi s-a aşezat sub un copac, fumând, plângând şi vorbind cu Dumnezeu. Nici el, nici altcineva nu ştie ce s-a întâmplat cu copilul; cert este însă că fotograful nu l-a ajutat.

Joao Silva avea să dea, după câţiva ani, o altă versiune a evenimentelor, în interviul oferit japonezului Akio Fujiwara şi publicat în cartea acestuia, “Băiatul care a devenit carte poştală”. El spune că fetiţa fotografiată de Carter fusese lăsată de părinţi deoparte doar cât aceştia îşi primeau porţia de alimente distribuită din avion. Totuşi, Silva nu confirmă că fetiţa ar fi fost “recuperată” de părinţii ei şi întărește faptul că Kevin Carter era într-o stare de şoc, căci vedea pentru prima oară copii suferind de foame. “Era deprimat,” îşi aminteşte Silva. “Îmi spunea într-una că vrea să îşi îmbrăţişeze fiica.”

Fotografia este cumpărată de New York Times, care o publică în ediţia din 26 martie, producând senzaţie şi scandal. Forţat de sutele de apeluri primite de la cititori, ziarul publică a doua zi o notă în care explică: ”fetiţa avusese îndeajuns de multă forţă ca să scape de vultur, însă soarta ei a rămas necunoscută”. Nota redactorului şef al New York Times nu numai că nu i-a liniştit pe cititori, ci i-a adus lui Kevin Carter acuze grave pentru că acesta s-a limitat să fotografieze, refuzând să ajute copilul aflat la un pas de moarte.

Pe 12 aprilie, New York Times îl sună să îi spună că a primit Premiul Pulitzer. Fotoeditoarea Nancy Buirski este surprinsă să îl audă plângându-se despre probleme personale. “Kevin! Tocmai ai câștigat un Pulitzer! Treburile astea nu sunt aşa importante acum” îi spune ea.

Carter începe să vorbească deschis despre sinucidere. Parte din anxietate îi era provocată de o acută lipsă de bani. Accepta cu bucurie un angajament din partea Time pentru un reportaj în Mozambic, însă pierde avionul, deşi reglase trei ceasuri deşteptătoare. Pleaca totuşi, dar la întoarcere, pe 26 iulie, uită rolele de film pe scaunul din avion. Este distrus şi îi spune prietenei sale că se va sinucide. În dimineaţa lui 27 iulie merge să livreze o comandă în redacţia Weekly Mail, unde se ceartă puternic cu un vechi coleg. Acesta îi dă numărul unui terapeut şi-l îndeamnă să îl sune de urgenţă.

Măcinat de gânduri negre, caută zadarnic să discute cu văduva lui Oosterbroek, după-amiaza. La ora 9 seara, Kevin Carter îşi parchează camioneta roşie lângă pârâul Braamfonteinspruit, în suburbiile Johannesburg-ului, într-un loc unde venea adesea să se joace pe când era copil. Cuplează un furtun de grădinărit la ţeava de eşapament a maşinii, introduce celălalt capăt pe fereastra din dreapta, dă drumul la walkman şi inhalează până la moarte gazele ieşite din eşapament.

Conform necrologului apărut în Sydney Morning Herald pe 30 iulie 1994, Carter a lasat în maşină mai multe scrisori adresate familiei şi puţinilor prieteni pe care îi avea. În nota de adio [5] el îşi mărturisea toate coşmarurile, neputinţele, regretul că nu a ajutat copilul din cea mai cunoscută fotografie a sa: “Îmi pare rău, îmi pare tare rău. Durerea depăşeşte bucuria de a trăi până într-acolo încât bucuria nu mai există.” [...] “De când am revenit de la New York [...] sunt deprimat… fără telefon… fără bani de chirie… fără bani pentru copil… bani pentru credite… bani!!! Sunt bântuit de amintirile vii ale crimelor şi cadavrelor şi furiei şi durerii… copiilor înfometaţi sau răniţi, ale trăgătorilor nebuni, adesea poliţişti, ale călăilor’’.

Daniel Niţulescu

,, Atunci şi cei ce se tem de Domnul au vorbit adesea unul cu altul; Domnul a luat aminte la lucrul acesta şi a ascultat, şi o carte de aducere aminte a fost scrisă înaintea Lui, pentru cei ce se tem de Domnul, şi cinstesc numele Lui.”

(Maleahi 3: 16)

Semnele identificării unui creştin sunt multiple. De la zâmbet, cuvinte amabile, curtoazie, până la vestimentaţie decentă, toate ne transmit o realitate fără de care lumea noastră ar fi total în mâna vrăjmaşului. La începutul creştinismului ostaşii lui Hristos nu puteau să-L laude pe Dumnezeu oriunde. De fapt, erau puţine locurile unde auzeai vorbindu-se deschis depre credinţă: catacombe, case părăsite, locuri pustii, malurile râurilor.

Am văzut de multe ori pe partea superioară a portbagajelor maşinilor un semn. Un peşte stenogramă. Unele maşini aveau numere de genul: ”cer”, ” rai”, ”duh”, etc. M-am întrebat ce înseamnă acel semn. Ce putea să semnifice un peşte? Mi-au trecut tot soiul de interpretări prin minte: de la pescari de oameni până la faptul că Domnul a mâncat de câteva ori peşte pe ţărmul mării Tiberiadei. Nu reuşeam să fac conexiunea între semn şi semnificaţie. Până într-o zi. Eram la cursurile de limba greacă la facultate. Am găsit în dicţionarul grec cum se scrie cuvântul peşte: ichtus. Fiecare iniţială însemna un cuvânt: I: Isus, C: Cristos, H (huios): Fiul, T (theos): Dumnezeu, S (soterios): Salvatorul: Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu-Salvatorul.

Deoarece erau persecutaţi crunt, atunci când se întâlneau în piaţă (agora) sau pe stradă, ca să se recunoască între ei, creştinii desenau cu băţul sau cu creta un peşte pe nisip sau piatră. Şi deodată li se schimba fizionomia feţei: ”e de-al nostru” sau ”încă un păgân s-a creștinat”. ”Slavă Domnului!” . Astăzi porţile sunt deschise, pieţele, parcurile, străzile oraşelor sau uliţele satelor, sunt locuri în care noi putem da mărturie din cufărul experiențelor prin care ne-a trecut Dumnezeu. Vorbiţi despre purtarea de grijă în carul Său de biruinţă. Strigaţi pe uliţe. Sădiţi sămânţa la timp şi nelatimp.  Daţi laudă lui Dumnezeu toţi robii Domnului!

„Dacă nu veţi vorbi voi, pietrele vor striga!”

Daniel Niţulescu

Atunci când ne vine în minte fizionomia şi efectele unui val ucigaş – tsunami- , nu putem vedea nimic bun în el. Te poate purta valul de durere spre cer? Colapsul economic, creşterea ratei şomajului, crah-urile de tot genul, bolile incurabile, instabilitatea lumii în care trăim ne poate ajuta să grăbim paşii noştri spre Dumnezeu? În cărţile de cântări creştine există un imn vechi ale cărui versuri ne transmit speranţa şi astăzi: ,,Când val de durere mă poartă spre cer/ Oricât mi-ar fi pasul de greu/ Isus îmi şopteşte că-n El pot să sper/ Este pace în sufletul meu” (strofa 1). Fiecare cuvânt al acestei cântări a fost scris cu condeiul experienţei personale ale pastorului prezbiterian, Horatio Gates Spafford.

Înainte de marele incendiu din New York din 1871 care i-a distrus toate bunurile materiale, a pierdut singurul lui fiu. Doi ani mai târziu îşi trimite soţia împreuna cu cele patru fiice într-o călătorie pe mare în Europa. La jumătatea distanţei vasul se loveşte de unul britanic şi se scufundă. Toate cele patru fiice dispar în ape. Doar soţia reuşeşte să se salveze. Îi trimite  o telegrama cu două cuvinte: ”Singura salvată’’. Horatio distrus, vine la malul mării în locul unde credea că s-au înecat fiicele şi scrie pe o bucata de hârtie una din cele mai frumoase melodii creştine.

Apostolul Pavel s-a identificat  cu Domnul Hristos în necazurile pe care le-a avut de îndurat: temniţa, foamea, persecuţia din partea lumii şi din partea celor apropiaţi, oboseala, lupta permenentă împotriva duhurilor răutăţii. De aceea a avut tăria morală să exclame: ,,Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nicio altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus, Domnul nostru” (Romani 8: 38-39).

Daniel Niţulescu