NUMAI IUBIREA

- parafraza la 1 Cor 12.31 si cap. 13-

Autor dr. Constantin  Dinu

Urmariti deci darurile spirituale care vi se potrivesc cel mai bine

Si eu va voi indica spiritul in care trebuie sa le folositi :

Chiar daca as vorbi in limbi si dialecte omenesti rare,

Sau in limba locuitorilor constelatiei Orionului

Si n-as avea iubire,

Sunt ca o statie puternica de amplificare ce face doar microfonie !

Chiar daca as avea si eu Spiritul Profetic

Si as fi un erudit  in toate misterele lumii naturale macro si microcosmice,

Chiar daca as stapani toate profesiile

Si as avea un doctorat in toate specialitatile,

Fiind in acelasi timp un gaon in toate tainele spirituale ;

Chiar daca as putea schimba cadrul geografic, politic sau social

Prin credinta cea adevarata

Si  n-as avea iubire,

Sunt un mare zero !

Chiar daca mi-as imparti toate bunurile la societatile de binefacere

Si mi-as dona organe vitale pentru transplant,

Dar n-as avea iubire,

Beneficiul este nul !

Iubirea are o rabdare fara limite, o bunatate fara pereche ;

Iubirea nu cunoaste invidia sau gelozia ;

Iubirea nu vrea sa iasa in fata

Pentru a fi aplaudata sub lumina reflectoarelor unui studio TV

Si, chiar daca i s-ar face publicitate, aceasta nu-i produce o bucurie ascunsa.

Iubirea nu este certata cu buna cuviinta,

Nu este obraznica sau indrazneata, desconsiderand drepturile altora ;

Ea nu urmareste profitul propriu,

Nu se lasa provocata,

Nu poate considera si variante mai putin etice sau morale.

Iubirea nu se bucura daca dreptatea castiga, dar pe cai nedrepte,

Ci se bucura de adevarul rostit si trait .

Pentru a iubi, ea scuza tot ceea ce se poate scuza,

Crede tot ceea ce este necesar,

Spera tot ceea ce se poate spera

Si sufera tot ceea ce i se poate lua.

Dragostea este nemuritoare !

Profetiile isi vor pierde rostul,

Limbile vor fuziona,

Cunostinta se va implini.

Caci cunoasterea noastra este fragmentara

Si profetiile noastre sunt limitate.

Dar cand va veni Cel ce este desavarsit

Si noi vom atinge perfectiunea,

Termenul «  partial «  va fi uitat.

Cand eram copil, eram copil in toate :

Cand vorbeam, starneam zambete ,

Cand simteam, nu cunosteam nuantele ,

Cand gandeam, nu aveam perspectiva.

Cand am devenit adult  insa, am abandonat tot ceea ce era infantil.

Acum vedem ca pe un monitor si nu putem atinge,

Dar atunci vom vedea in « 3 D «  si ne vom putea imbratisa.

Acum cunosc abecedarul Invatatorului,

Dar atunci voi cunoaste pe Invatatorul insusi

Asa cum si eu am fost cunoscut de El chiar de la conceptie.

Acum dar ramane acest triumvirat :

CREDINTA , SPERANTA  si  IUBIREA ,

Dar atunci va domni  NUMAI  IUBIREA !

Angela, Beniamin, Marylee, David, Emilia, Noe, Teodora, Iacob, Briana, Ethan, Melisa, Keiron, etc.

„NU EXISTĂ NICI O TALPĂ ATÂT DE MICĂ SĂ PĂȘEASCĂ  PE ACEST PĂMÂNT FĂRĂ CA SĂ LASE O URMĂ!”

Așa sună un dicton care apare într-un videoclip filmat de organizația NILMDTS – Now I Lay Me Down To Sleep – acum eu mă culc ca să adorm, după cuvintele simple ale unei rugăciuni cunoscute, făcută înainte de culcare. Această organizație trimite fotografi profesioniști la acele familii care sunt cumplit încercate de vestea că vor avea un copil malformat, sau la familiile în care au sosit deja micuții … mare problemă. Fără plată, acești fotografi vor să ofere o amintire a pasajului de multe ori efemer al unui copil prin această lume nedreaptă mai ales cu cei slabi. [1] Interesantă este reacția majorității părinților care vor să păstreze niște poze la care părinții favorizați nici măcar nu vor să privească! Se pare însă că acești părinți defavorizați au înțeles ceva: nimeni nu trece prin lumea aceasta fără să lase o urmă, chiar și atunci când talpa piciorului a fost cât policele tatălui. Ba mai mult, trecerea aceasta, oricât ar fi de scurtă și dureroasă, transformă 2 adulți în părinți, chiar dacă sunt părinți de copil problemă. Unii copii se opresc mai mult, alții mai puțin… Aceasta îmi ridică o întrebare: există părinți de 1 oră? Eu cred că nu există părinți decât de o viață. Chiar dacă nou -născutul nu a stat decât 1 oră…  Dar a avut un nume!… Uimitor, șocant chiar, este că acești părinți au ales un nume deși știau că acești copii vor sta puțin… De ce?

Trisomia este un defect de disjuncție, în care cei 2 cromozomi pereche ai unei celule de reproducere nu se separă în momentul meiozei (în mitoză apare o nouă celulă cu același număr de cromozomi), ci rămân de aceeași parte a uneia din cele 2 celule rezultate, la care se va adăuga cromozomul de la celula de reproducere a celuilalt părinte. Apar astfel 3 cromozomi în loc de 2 la una dintre cele 23 perechi de cromozomi cât are omul (46 în total, în mod normal). Dacă fenomenul de nondisjuncție are loc la perechea a 13-a, se va numi trisomie 13 (sindrom Patau), la perechea 18 – trisomie 18 (sindrom Edwards), la perechea 21 – sindrom Down, la perechea de cromozomi sexuali – sindrom Klinefelter (XXY), etc. Trisomia 13 completă, ca și exemplu doar, duce la cele mai grave și numeroase malformații interne si externe. Frecvent creierul nu se divide in emisfere, iar capul este foarte mic (microcefalie). Măduva spinarii se poate exterioriza din cauza unei malformații a coloanei vertebrale. Copiii care supraviețuiesc copilăriei prezintă un retard mental accentuat și atacuri de cord. Dezvoltarea incompletă a nervului optic și nervului olfactiv apare adesea împreună cu afectarea cerebrală descrisă mai sus. Ochii pot fi neobișnuit de mici (microftalmie), și un ochi poate fi absent (anoftalmie). Uneori ochii sunt foarte apropiați (hipotelorism) sau chiar fuzionați într-o singurăa structură (ciclopie). Frecvent un copil cu trisomie 13 prezintă o despicătură labială sau palatină, gât scurt și gros, cu hemangioame pe ceafă, degete în plus, degete flectate în palmă, coaste lipsă, amprente modificate și malformații genitale. In majoritatea cazurilor copiii afectați de acest sindrom prezintă insuficiență respiratorie și defecte cardiace: Rinichii și tractul gastro-intestinal sunt de asemenea afectate de chisturi. Aceste defecte sunt frecvent severe și pun în pericol viața.

Trisomia 18. Majoritatea copiilor născuți cu sindrom Edwards au aspect fragil și sunt adesea subponderali. Simptomele sunt: cap neobișnuit de mic, ceafă proeminentă, urechi malformate și jos inserate, gura și mandibula de dimensiuni mici, gură și palat despicate, mâini încleștate (strânse în pumni), police suprapus peste celelalte degete, dezvoltarea exagerată a călcâiului, degete de la picioare fuzionate, gât scurt cu piele laxă, malformații scheletice, ochi depărtați (hipertelorism). Numeroase probleme ale organelor interne sunt prezente. Malformațiile apar frecvent în zona plămânilor și a diafragmului. De asemenea se intâlnesc malformații cardiovasculare, malformații ale rinichilor și tractului urogenital. Majoritatea copiilor cu trisomie 18 mor in primul an de viață. Durata de viață medie este mai scurtă de 2 luni pentru 50% dintre copii. 5-10% supraviețuiesc primului an de naștere, dar prezintă retard mental sever.

Angela, trisomia 13 (T13 – sindrom Patau),  Beniamin trisomia 18 (T18 – sindrom Edwards), Marylee  T – 18, David  T  – 13, Emilia  T- 18, Noe T – 18, Teodora T – 18, Jake T – 13, Briana T – 18 , Ethan T – 13, Melisa T – 21, Keiron T – 13…

În viață, noi, cei favorizați, stabilim relații cu diferiți ALȚI oameni. Orice relație însă ne schimbă, ne modelează, fie că vrem sau nu vrem, fie că este de scurtă sau de lungă durată. Identitatea noastră se schimbă pentru că ea este definită întotdeauna în raport cu ALTUL. Într-o înțelegere îngustă identitatea noastră este doar ceea ce ne separă sau ne deosebește de CELĂLALT, dar la o analiză mai profundă, identitatea noastră se bazează și pe ceea ce avem în comun cu ceilalți, sau în relație cu ceilalți, indiferent de tipul de relație.  Ceea ce suntem personal interacționează cu ceea ce sunt cei de lângă noi și ne schimbă de multe ori într-un mod imperceptibil. Relația cu ALTUL este întotdeauna o provocare. Și dacă tot suntem schimbați de relația cu CELĂLALT și contribuim semnificativ la rândul nostru la schimbarea celorlalți, am putea să ne punem câteva întrebări dacă nu pentru a dirija procesul schimbării, măcar pentru a-l conștientiza și a-l fructifica. Și a-l iniția, dacă tot există niște efecte…!

În căutarea schimbării trebuie să urmărim „DEVENIREA”. Devenim cu toții copii, dar unii mai devenim soți/soții, părinți, frați, bunici, prieteni, membri ai familiei lui Dumnezeu. Pentru unele deveniri nu avem nici un control, pentru altele da. Unele sunt reversibile (soți), altele nu (părinți). Dar nici unele nu mai sunt reversibile în sensul că nu mai poți fi ca înainte de devenire, oricât ne-am dori aceasta sau oricât de nevinovați de revenirea la aparentul statut anterior am fi (decesul unui soț, copil, părinte, prieten.

Ne definim prin devenirea în relația cu CELĂLALT. Probabil că și o simplă discuție ne schimbă, ne redefinește. Și dacă porunca spune să-l iubești pe ALTUL ca pe tine însuți, nu cumva această relație de profunzime cu ALTUL, mai mult decât o simplă discuție, resetează un nivel mai profund de schimbare sau redevenire? Nu cumva prin această poruncă ni s-a oferit cel mai puternic mecanism al schimbării de care chiar noi avem nevoie?Nu cumva este imposibilă schimbarea în afara relației? Oare cât de mult ne redefinește un prieten? Dar un dușman? Oare relația cu ALTUL nu se află întrun echilibru cu relația cu Dumnezeu și chiar cu relația cu mine însumi? Oare aceste 2 direcții suplimentare nu cumva modifică vectorul devenirii?

Oare aceste 3 tipuri de relație sunt obligatoriu concordante și trebuiesc schimbate toate în același sens? Sau ele pot fi discordante / independente și ar trebui realiniate toate, de către un scop unic? De ce va fi o surpriză la sfârșit pentru unii să constate că vectorul devenirii lor „bate” în jos, când ei au crezut o viață că este orientat în sus? Nu cumva tocmai din cauza caracterului concordant al devenirii, al relației fiecăruia cu cele 3 compartimente / persoane fundamentale, EU, EL și ALTUL?

1. EU. În relația cu mine însumi sunt 2 tendințe care trebuie să fie urmărite sau facilitate:

1. NEGAREA, RENUNȚAREA: la locul sau mărul cel mai bun, la ultimul cuvânt, la lumina reflectoarelor, la mila publică sau de sine, la șoaptele sau strigătele de dreptate somatizată , interiorizată, care dacă este încălcată produce o suferință generalizată, organică? Pe această direcție noi devenim din ce în ce mai egoiști sau din ce în ce mai altruiști, gata de sacrificiu, până când și una și cealaltă (egoismul sau sacrificiul) ajung un reflex.
2. SCHIMBUL, IMPORTUL, COMUNICAREA sau CONȘTIENTIZAREA :  prin timpul de reflecție personală se asigură un nivel de analiză și sinteză în raport cu evenimente, persoane și idealuri care ne schimbă perspectiva  (pentru început) și apoi strategia sau chiar motivația și direcția (în final). Conștiinței i se oferă timp pentru reglaje, recalibrări, resetări și chiar up-gradări, urcând la un nou nivel, „descărcând” o nouă versiune, mai performantă, mai stabilă și mai „pretențioasă” sau complexă, care permite rezolvarea mai multor probleme și de un grad mai mare de complexitate. Se modelează astfel identitatea noastră în nucleul ei și se setează astfel  nivelul de maturizare  în registrul său lărgit de operare. Rămâne doar ca relația cu EL (Dumnezeu) și cu ALTUL (aproapele) să umple spațiul astfel creat.

1. EL. În relația cu EL se întâmplă un fenomen ciudat:

1. În primul rând noi „suntem din neamul Lui” (Faptele Apostolilor 17:28 ) și astfel avem o identitate importată „by default” – adică din fabricație (mai corect creație).
2. Pe de altă parte, Cel ce ne-a creat a avut grijă să ne înscrie această identitate cu posibilitatea de a „suprascrie” o altă identitate, aleasă de noi. Cu toate acestea, identitatea de copii ai lui Dumnezeu prin creație, rulează în background (spate) ca un fond sau un fundal neperceput, dar care încearcă să ne transmită un mesaj de revenire, prin alegere, la identitatea noastră din fabricație. Apare astfel  tendința de întoarcere la Dumnezeu, de împăcare cu El, chiar dacă noi am ales să instalăm niște programe incompatibile cu sistemul de operare de bază. Din când în când această identitate din construcție apare pe ecranul conștienței pâlpâind ușor pentru câteva clipe și cere să fie adusă într-un plan mai apropiat. Un asemenea pop-up poate însâ deveni supărător și-l poți trimite din nou în subconștient, sperând că prin bifarea opțiunii de a nu mai apare acest mesaj, el va dispare pentru totdeauna.

Dar am 2 vești: una bună și una rea.

Vestea bună este că progrmul identității noastre divine (și totodată al destinului nostru veșnic de reîntoarcere Acasă , la Tatăl, și de începere a unei vieți normale pentru care de fapt am fost proiectați) va continua să lucreze, dacă nu prin mesaje directe, cel puțin prin activarea unor simțăminte inconfortabile: NEMULȚUMIREA DE SINE, GÂNDUL DE A TE AȘEZA ÎN LOCUL CELUILAT ȘI A PRIVI DINTR-O NOUĂ PERSPECTIVĂ, SIMȚĂMÂNTUL DREPTĂȚII CARE ESTE DERANJAT MAI TOT TIMPUL, NEVOIA DE SENS  (FINALITATE) ȘI IDENTIFICARE A ROSTULUI TUTUROR LUCRURILOR , DAR MAI ALES A SENSULUI VIEȚII CHIAR ȘI ÎN VARIANTA NEMULȚUMIRII CU „DESTINUL” MORȚII VEȘNICE, SAU SIMȚĂMÂNTUL DE NECONCORDANȚĂ ÎNTRE CONCEPTUL DE ETERNITATE ȘI REALITATEA UNEI LUMI ÎN CARE TOTUL ARE UN ÎNCEPUT ȘI UN SFÂRȘIT.

Vestea rea este că vine o zi în care programul identității și destinului nostru divin, după un anumit număr de comenzi de „anulare” / „renunțare” sau „adu-mi aminte mai târziu”, încetează să mai ruleze chiar și în fundal (background). Este momentul în care ne pierdem identitatea din construcție și rămânem cu identitatea configurată numai de noi. Se opresc pop-upurile programatorului și administratorului de sistem, dispar mesajele explicite sau subliminale, care incercau să ajună la utilizator și deodată, acesta devine suveran, nesubordonat, independent și necontrolat decât de propriile dorințe, concepte și idealuri. În limbaj semibiblic, această câștigare a libertății absolute se numește „păcatul împotriva administratorului”, singurul care opera în concordanță cu limbajul mașină (intern) scris de Mai Marele Programator. Din acest moment sistemul de operare inițial este șters , limbajul intern conține fișiere corupte și nici un program făcut să funcționeze cu sistemul de operare inițial, nu mai poate rula. Se pierde astfel aplicația de AMABILITATE, BUNĂTATE, SACRIFICIU, RĂBDARE, BLÂNDEȚE, UMILINȚĂ ALTRUISM, PRIETENIE, SENSIBILITATE, EMPATIE, ÎNTR-AJUTORARE, ÎNCREDERE, ca și pachetul „AUTO” – AUTOCUNOAȘTEREA, AUTODEPĂȘIREA sau AUTOACTUALIZAREA, AUTOCORECȚIA. Apare un alt pachet „AUTO”, unul fals, care va rula în compatibilitate absolută cu limbajul mașină corupt – AUTOAFIRMAREA, AUTOAPĂRAREA, AUTOÎNDREPTĂȚIREA. Aceasta pe lângă programele ocolitoare de antivirus: INDIFERENȚA, SCEPTICISMUL, CONFORMISMUL, CONSUMERISMUL,  INTELECTUALISMUL, ELITISMUL și altele cu terminația „ .ism ”.

Se pune întrebarea dacă în aceste noi condiții mai rămâne ceva „memorie” și pentru religiozitate, sau MODERNISMUL nu vede religiozitatea ca pe un program incompatibil care să producă blocarea sistemului. Experiența atâtor utilizatori redată necenzurat pe forumurile de la sfârșit de săptămână sau în grupele de „chat” al lecțiunilor, arată că nu există nici o incongruență  între religiozitate și înstrăinarea de Dumnezeu. Ba încă se pare că religiozitatea, caracterul de a fi bisericos și preocupat de conservarea formelor și tradițiilor bogate ale subculturii neoprotestante care „deține TOT adevărul” (sublinierea nu ne aparține), constituie un mediu de cultură îmbogățit pentru înstrăinarea de EL. Știm totul, putem totul, suntem totul!…

1. ALTUL. Numit peiorativ și „APROAPELE”…! Mai bine se numea ca în engleză VECINUL  căci ce treabă am eu cu vecinul ? S-au inventat gardurile. Și policarbonul! Iar la bloc ne desparte programul, de lucru și TV. Și administratorul ! Sau poliția de proximitate!… Adică de vecinătate! Pe românește „Poliția pentru aproapele”. Ce ironie…

Vecinul este vecinul! Viața ne-a impus o graniță comună. Nu și un gard comun căci pe acesta a trebuit eu să-l construiesc. Și unde? Bineînțeles  că nu pe linia de hotar, ci pe terenul meu.  Și e din bolțari de 20. Am pierdut 10 cm… Cu tencuiala 11… Și cu vopseaua lavabilă… 11 și…! … Iar el zâmbește. E bucuros…Și eu aș fi… Ne salutăm și atât. Cordial însă. Ne trimitem un SMS de Anul Nou și eventual o carte poștală din concediu; și aceea o trimit dacă nu i-am uitat adresa …

Sau mai bine decât APROAPELE se numea „TOVARĂȘUL” – „compagnon” ca în traducerea franceză Chouraqui (a pasajului din Luca 10. 25-37). Tovarășul este ca și vecinul. Doar că nu stai lângă el ca și în situația cu vecinul, ci mergi cu el. (Vedeți vreo diferență?) Poate la servici (tovarăș de slujbă), poate la spital (tovarăș de suferință), poate la partid (tovarăș tovarăș), poate la aceiași biserică (tovarăș de credință), sau poate pe drumul vieții, de la un punct încolo și până la un punct (tovarăș de viață) …

Ce-i drept, ca TOVARĂȘI,  vorbim mai mult: încălzirea globală, criza economică, toanele șefului, mizeria din spital, corupția din partid și (puncte, puncte, adică umpleți cu ce vă place sau nu) din biserică, educația copiilor și durerile de cap, spate, mațe și unghie încarnată… Ca tovarăși ne și suportăm mai mult. Probabil că la Ziua de Apoi se și punctează mai bine!…

Dar ca APROAPE? Cât de aproape? Cine este aproapele meu? Nu se poate să nu ne amintim brusc de ocazia în care un „legist” (conform traducerii TOB din limba franceză) sau un doctor în lege (Louis Segonde) a venit la Isus pentru a-i întinde o capcană (Traduction en Français Courant) – Luca 10. 25-37. Nu se poate să nu ne amintim și de răspunsul lui Isus printr-o parabolă „naționalistă”:  Samariteanul Milos.

Johannes Nissen scrie un articol[2] despre acest pasaj în care spune că întrebarea antică „Cine este aproapele meu” primește un răspuns neașteptat pentru că este din perspectiva celuilalt.  Nu-i așa că mereu ne așteptăm ca Domnul să răspundă întotdeauna din perspectiva noastră? APROAPELE devine din obiect al iubirii (așa cum ne-am aștepta la răspuns) un subiect care oferă iubire, spune Nissen. Samariteanul este APROAPELE pentru că parabola privește din punctul de vedere al celui defavorizat. Și mereu ar trebui să fie așa (din punctul de vedere al celui în nevoie). Samariteanul însă este și el un defavorizat (și aici admirăm arta psihologului și sociologului Isus care s-a jucat pur și simplu cu sensurile de „Aproapele” răsucind povestea și întrebarea ca pe un bisturiu cu care chirurgul decolează tumora având grijă să taie puțin și din țesutul sănătos, pentru siguranță) ; din punctul de vedere al teologului evreu care a pus întrebarea, samariteanul era un proscris.  Acesta este ACEL CELĂLALT  care primește distincția/medalia de ALTUL/APROAPELE. În cuvintele lui Miroslav Volf, profesor de teologie la Yale, identitatea noastră reală este nu doar exclusivă (ceea ce ne distinge de ceilalți), ci și inclusivă (cea care este comună sau ne leagă de ceilalți)[3].  Identitatea inclusivă este o reflectare a CELUILALT în viața noastră, reflectare care ne transformă, ne schimbă, mai ales că acest ALTUL nu este nici el un dat static, ci este și el supus schimbării și într-o dinamică sau devenire permanentă așa cum am numit-o la începutul articolului.

Și, la urma urmei, vorba profesorului Volf: dacă aproapele meu este pntru mine un ALTUL, la fel sunt și eu pentru el.

„NU EXISTĂ NICI O TALPĂ ATÂT DE MICĂ SĂ PĂȘEASCĂ  PE ACEST PĂMÂNT FĂRĂ CA SĂ LASE O URMĂ!”

Din păcate doar unele tălpi mici au ocazia să lase urme mari….!

Dar, parafrazându-l pe Marin Sorescu, „TREBUIAU SĂ POARTE UN NUME!”…

Dr. Constantin Dinu

[2] http://www.mission2005.org/Lukas-10-25-37.845+B6Jkw9Mg__.0.html

[3] Volf M: Living with the other, Ministry, March 2007, pag 5-10

Circula pe email un SCAM: daca trimiti acest email la cat mai multi, Microsoft va plati ptr fiecare email 200 si ceva de dolari ptr ca ei isi inventariaza  numarul de utilizatori de Windows, in contextul in care AOL vrea sa fuzioneze cu INTEL, etc. Poti sa castigi usor in 2 saptamani zece mii de dolari, spune mai departe aceasta „VESTE BUNA”.

M-am gandit putin la aceasta situatie…

Chiar daca ar fi adevarat, banii nemunciti la care visam cu totii, nu aduc decat necaz, stres si, ceea ce este si mai rau, hranesc iluzia ca Dumnezeu ne-a vazut sacrificiile pe care le-am facut ptr nu stiu ce proiect de binefacere si ne rasplateste pe aceasta cale AICI si ACUM.

God can do better ! And will do !…
Rasplata lui Dumnezeu (in cazul in care admitem ideea aceasta care de fapt se afla intr-o tensiune de paradoxuri cu ideea ca „nu ne-am facut decat datoria” – Luca 17.10) va fi tot un act al milei (favoare nemeritata) ca si mantuirea.

AICI si ACOLO, binecuvantarea muncii cu sens este mai mare decat ne imaginam noi. Rasplata din pilda polilor (Luca 19.11-26) a fost mai multa munca si responsabilitate (carmuirea a 10 cetati sau a 5 cetati, dupa capacitate). RASPLATA ADEVARATA INSA A FOST ELIBERAREA sau ceea ce au devenit : INAINTE DE administrarea polilor fusesera ROBI, iar acum AU DEVENIT CARMUITORI ! Munca este elementul care s-a pastrat : inainte – munca de rob, acum – munca de carmuitor. Ceea ce s-a schimbat a fost doar statutul care obliga: inainte robi, acum oameni liberi. Liberi sa gandeasca, liberi sa ia initiativa, liberi sa gaseasca resurse noi, metode noi si teluri noi. Liberi sa iubeasca oricat! Liberi sa recunoasca oricat!…

Ma intreb uneori daca as sti ce sa fac cu libertatea! De multe ori, cand am avut putin TIMP LIBER, am ramas dezamagit de cum l-am folosit.
Poate se mai regaseste cineva…

PS. Ce ati face daca ati gasi un portofel plin cu bani (suma vi-o puteti imagina fiecare ptr ca se zice ca FIECARE OM ARE UN PRET in sensul de a fi cumparat) si fara nici un act de identitate?
Sau o intrebare si mai „rea”: Ce ati face daca ati gasi o plasa cu bani pe care o arunca niste hoti dintr-o masina urmarita de politie (fara ca politia sa observe, bineinteles) ?

Daca arunca cineva cu bani in dvs., feriti-va!

Dr. Constantin Dinu

Sunt impresionat de moartea Lui în locul meu. Nu prea sunt obișnuit ca altcineva să-mi rezolve treburile. Atunci când am avut o mare nevoie, nimeni nu m-a ințeles și nu mi-a luat povara, așa încât m-am învățat să mi-o duc singur. Dar acestea erau poveri ușoare pe care și eu, cu o concentrare mai bună, am putut să le duc. Există însă o povară mult mai mare, pe care eu nu pot s-o duc. Niciun om nu poate s-o ducă pe a sa proprie, și cu atât mai puțin pe a sa și pe a altuia. Este o greutate pe care singuri ne-o procurăm, singuri ne-o dimensionăm. Povara vinei!

Într-un moment de neanestezie, de sinceritate viscerală și adevăr pur, necosmetizat, conștiința mea simte durerea. O durere profundă, organică, atotcuprinzătoare. Este unul dintre acele puține momente din viață, în care viteza se încetinește până la oprirea care poate facilita întoarcerea împrejur. 180,00 grade!… Celulele strigă după apă și oxigen. Apă pentru sufletul însetat de curat, de înalt, de dăruire. Oxigen pentru mintea frământată de incertitudine, de dualism și obosită de forme goale și egocentrism. O greutate ce nu se poate ridica de jos, care te trage spre neființă: greutatea de a merge împotriva naturii proprii, împotriva esenței structurale. Povara Păcatului pentru care nu am fost construiți, pe care nu am fost programați să-l gândim, să-l nutrim, să-l adăpostim sau să-l reproducem.

Este un mers împotriva naturii noastre, este o direcție înapoi pentru care nu avem marșarier. Ca să mergem împotriva direcției vieții, trebuie să ne întoarcem cu fața în direcție opusă și să plecăm de lângă origini, de lângă centru, de lângă sens. Trebuie să ne reprogramăm să vrem răul, întârzierea, răzvrătirea. Să mergem spre himera  căutării de sine, a umplerii cu un gol, a emancipării în neant.
Ce este păcatul? Poate că este prea greu de definit fiindcă ne lipsește perspectiva, la fel cum nu poți descrie turnul Eiffel dacă îl vezi prima dată de dedesubt și apoi ești legat în cătușe de unul dintre cei 4 stâlpi. Nu ai cum să-l vezi de la distanță fiindcă ești legat de el. Trebuie ca mai întâi cineva să te elibereze și să fugi și de sub umbra lui. Cât mai departe. Și apoi, după o vreme de la descătușare, să te întorci, să te uiți înapoi și să încerci să prinzi în cadru întreaga siluetă, toată înălțimea. Nu poți simți magnitudinea păcatului decât atunci când te-ai eliberat și vezi cât a costat. Oh, dacă am înțelege prețul plătit pentru perspectiva de la distanță, am simți și cât este de greu, de grav și de gol păcatul. Astăzi sunt liber pentru că El s-a legat de un lemn. S-a legat bine. Cu funie strânsă de soldat roman și cuie bătute cu sete de bigot evreu…
Dar El a mulțumit pentru legătura aceea cu lemnul, căci oricine era atârnat pe lemn era blestemat și El asta a vrut. Ca un paratrăznet ridicat pe un deal înalt în mijocul unei furtuni electrice, El a așteptat fulgerul nimicirii pentru a distruge toate păcatele omenirii pe care le purta în sufletul nevinovat și în trupul de căpătat. Știa că trebuie să piară o dată cu păcatul, dar dacă nu se putea să fie luat acest pahar de la buzele Lui, așa să fie: să piară și El odată cu el. Dar eu să fiu liber, eu să fiu pur, eu să redevin eu. Să pot fugi de acolo și să pot sta departe pentru a câștiga perspectiva de la distanță! Pentru a serba moartea Lui, care este învierea mea.
Ca să poată fi paratrăznet, a trebuit să urce, întâi pe un deal și apoi … pe o cruce! … Fantastic!
Astăzi serbez învierea mea! Și libertatea! Acum sunt liber să-L cunosc oricât. Și să-L iubesc oricât! „În bogăție și în sărăcie, în sănătate și în boală, până când moartea ne va despărți”… Chiar dacă numai pentru o clipă. O clipă scurtă pentru noi, dar o clipă lungă și grea pentru El, cât materia neagră…  O clipă urâtă și întunecată precum neființa, dar care va face ca reunirea să fie cu atăt mai senină. Și deplină!

Dr. Dinu Costin

UN DRAM DE RESPECT SI UN CAR DE BUCURIE

Copiii sunt ocazia de a sta cu inima stransa si emotiile in gat mai tot timpul. Ca sa citez pe cineva: Adolescentii sunt razbunarea lui Dumnezeu asupra parintilor… Oricum ar alege ei, noi trebuie sa acceptam si sa facem tot ce putem mai bine cu alegerile lor. Oare nu aceasta este si extrem de dificila sarcina a Tatălui din ceruri?

Cineva m-a interceptat, spunandu-mi ca nu este corect sa spunem Isus, ci Domnul Isus, caci primarului nu-i spunem Ioane, sau primare, ci domnule primar. Eu i-am raspuns ca nu cred ca este nepotrivit sa spui din cand in cand `Isus` ptr ca dintre toate persoanele Dumnezeirii doar El s-a facut frate de `cruce` era sa zic, dar chiar asa si este, frate de corp de fapt, pe langa frate de cruce (bun titlu ptr o predica). A te adresa simplu Isus arata ca il simtim aproape de noi. In plus, atunci cand Domnul Isus (ca sa nu mai ofensez pe cineva) ne-a invatat cum sa ne rugam, a socat pe farisei si pe evreii conservatori care nu ar fi pronuntat numele Yahweh pentru nimic in lume, inlocuindu-l cu Domnul (Elohim, Adonai), atunci cand in rugaciunea „Tatal nostru” S-a adresat lui Dumnezeu Tatal cu apelativul extrem de familiar „Taticule” (Abba). Preotul Claudiu Dumea scrie intr-un articol despre Rugaciune in revista proFamilia :

“Voi  însă să spuneţi aşa: „Tată”. Cuvântul care a ieşit de pe buzele lui Isus a fost, în aramaică, abba (cu accentul pe ultima silabă) care tradus exact înseamnă: tăticule, dragă tată, tăticule scump! Părinţii Bisericii: Sf. Ioan Gură de Aur, Teodor din Mopsuestia, Teodoret din Cir, originari din Antiohia unde se vorbea un dialect aramaic, ne spun cu toţii că abba  era cuvântul cu care copilaşul îl chema pe tatăl său. Ceea ce confirmă Talmudul, cartea evreiască, în care găsim scris:    “Când un copil simte gustul grâului (adică al pâinii, când este înţărcat) învaţă să spună «abba» (tăticule) şi «imma» (mămică) – primele cuvinte pe care le îngână copilul”.

Cuvântul „ abba” aparţine deci limbajului copilului când se adresează tatălui său într-o atitudine de simplitate, spontaneitate, abandonare totală, încredere, intimitate. Fără îndoială că ucenicii care i-au cerut lui Isus să-i  înveţe să se roage, când au auzit ieşind de pe buzele lui Isus cuvântul «abba» -( Voi când vă rugaţi să spuneţi aşa: Tăticul nostru care eşti în ceruri”) – s-au speriat, nu puteau să-şi creadă urechilor. Nimeni înainte nu mai îndrăznise vreodată să se adreseze lui Dumnezeu, în rugăciune, cu acest cuvânt: „tăticule, abba!”  Ba mai mult, Domnul Isus i-a invatat si pe ucenici sa se adreseze astfel lui Dumnezeu Tatal.

Pe de alta parte, este nevoie de mai mult respect fata de Domnul Isus, si , vorba sotiei mele, aceasta lipsa de respect ar putea fi din cauza arianismului de pe langa noi (crestini, si unii chiar de vaza, mai considera ca Domnul Isus este nascut din Tatal, adica a fost o vreme in care nu a existat, si daca vrem sa spunem ca Fiul este din vesnicie, putem admite, spun acestia, ca Fiul a fost o idee din vesnicie in mintea Tatalui, idee care s-a exprimat la un moment dat prin Cuvant/Logos). Acesti frati crestini nu inteleg ca Fiul este `monogenes` cu Tatal, adica de aceeasi natura cu El, in sensul in care un copil lup care este desoperit in padure si traieste ca lupii si chiar poate ca nu mai poate fi recuperat, este de fapt de natura umana, adica nu este un fiu (pui) de lup, ci om, sau mai bine zis `fiu de om`. Iar „intai nascut” este in sensul religiei iudaice care acorda intaiului nascut dreptul de mostenitor  si  rolul de preot al familiei. Motivul pentru care intaiul nascut primea portie dubla de mostenire  era acela de a echilibra  dezavantajul faptului ca el nu putea sa stea toata ziua pe camp si sa castige din cultivarea pamantului atat de mult ca fratii sai , caci avea si slujbe spirituale de indeplinit. Partea duble de avere nu era  o recompensa, ci o refacere a egalitatii dintre frati.

Domnul  Isus este deci Dumnezeu adevarat, fara inceput. De fapt Biblia il numeste si pe El Tata si cred  ca nu este o greseala : `Parintele vesniciilor`! (Isaia  9.6). Personal cred ca Domnul Isus a luat rolul de Fiu  sau subordonare inainte de a fi creat primul inger. Ba mai mult, El Si-a luat si un aspect de inger, motiv pentru care este numit Arhanghelul Mihael  si motiv pentru care Lucifer I-a si contestat autoritatea de Dumnezeu, iar Tatal a trebuit sa adune toata oastea ingerilor pentru a declara adevarata natura a Arhanghelului Mihael. Probabil ca aceasta infatisare a Fiului, ca un inger, a fost piatra de incercare sau POMUL OPRIT cu care trebuiau sa fie testati si ingerii ca fiinte morale libere si la care Lucifer a cazut INEXPLICABIL.

In concluzie, pentru mine respectul trebuie sa vina din inima si daca de acum spun Domnul Isus din mai mult respect, este OK, iar daca spun uneori Isus, ma rog sa nu o fac din lipsa de suficient respect, ci din convingerea ca El are o impreuna simtire cu mine ce deriva din faptul ca a fost si El om pe acest pamant si stie cu ce se confrunta orice om. (daca femeile se simt fara compasiune din partea barbatului Isus, le pot asigura ca El este si Parintele nostru, deci stie si ce inseamna sa aduci copii pe lume pe care apoi trebuie sa-i cresti, sa-i suporti, sa-ti aduca necazuri sau bucurii si sa-i ajuti sa se maturizeze, oricat de mult te-ar durea aceasta) – vezi comparatiile biblice ale Fiului cu o mama care isi poate uita pruncul uneori, dar El este si va ramane ca o Adevarata Mama oricat l-ar costa aceasta.

Probabil ca astfel trebuie inteleasa si rugaciunea Lui pe cruce: `Tata, iarta-i , caci nu stiu ce fac`. O mama (divina cel putin) isi va ierta intotdeauna copilul. Si chiar neiertarea de la sfarsit a celor fara Dumnezeu, va fi o consecinta a razvratirii pe fata a celor pacatosi, iar distrugerea lor in foc, va fi ultimul act de mila al `mamei`, care-i va produce cea mai adanca sfasiere a inimii. Pacatosii nu mai au dreptul sa infesteze cerul a doua oara, de dragul celorlati fii si chiar de dragul lor, al celor razvratiti.

Nu as  vrea sa am parte de o astfel de mila si poate ca nu atat de mult de dragul meu, cat mai mult de dragul Lui, caci DE CE SA FIU O DURERE INEXPRIMABILA PENTRU EL, CAND AS PUTEA SA FIU O BUCURIE NESFARSITA?

Dr. Dinu Costin

I. Introducere…………………………………………………………………………………3

1. Diacritică asupra limbajului şi teologiei Pauline……………………………………..3

2. Cuvântul Scripturii prin prisma cuvântului apostolului…………………………….4

II. Cina Domnului –instituţie hristică sau copie fidelă a misterelor greceşti?……………….4

III. Creaţia şi natura umană-concepţie monistă ebraică sau filozofie platonistă şi gnostică?……………………………………………………………………………………………………………………5

IV. Utilizarea citatelor din  poezia filozofică grecască şi a unor forme literare precise…6

1. Fapte 17………………………………………………………………………………… 6

2. Romani 1………………………………………………………………………………..7

3. Filipeni 4, 11……………………………………………………………………………7

4. Diatribul ca formă literară………………………………………………………………8

V. Concluzii…………………………………………………………………………………..8

VI. Bibliografie……………………………………………………………………………….9

1. I. Introducere

1. Diacritică asupra limbalului şi teologiei pauline

Sir William Ramsay şi alţi teologi au arătat că Tarsul (Fa. 9, 11; 30) era ,,o cetate nu fără însemnătate”. A fost un centru de învăţământ important, scolasticii presupunând că Pavel în tinereţea s-a familiarizat aici cu diferite sisteme filozofice greceşti şi cu alte culte religioase. A. Resch susţine în cartea sa ,,Der Paulinismus und die logia Jesu” că sursa principală a gândirii lui Pavel au fost cuvintele lui Isus. Se pare că misticismul sacramental al lui Pavel nu a avut ca bază iudaismul.

Spre deosebire, şcoala “istoria religiilor” a interpretat doctrinele lui Pavel în contextul religiilor mistice orientale şi elenistice.[1] Aceste religii vorbeau, ca şi Pavel, despre un zeu care a murit şi a înviat, despre un “Domn”, despre răscumpărarea sacramentală, despre “mistere”, despre “gnosis” şi despre “spirit”.

În timp, paralelele cu religiile mistice au pălit, totuşi a rămas convingerea că gândirea lui Pavel a fost influenţată substanţial de ideile filozofiei greceşti.

Alţi teologi, printre care şi Rudolf Bultman, au considerat că doctrina lui Pavel referitoare la “trup”, teologia naturală din Romani 1 şi conceptul referitor la conştiinţă îşi au originea în stoicism.[2] De exemplu: Fiul Omului care suferă, care învie şi care se întoarce este un tablou “mitologizat” al cristologiei elenizate de mai târziu.

O altă majoritate a teologilor certifică faptul că gândirea lui Pavel a fost influenţată de gnosticism, mişcare religioasă care a pus accentul pe un dualism metafizic, pe eliberarea de materie printr-un dar divin şi prin puterea unei cunoaşteri speciale a lui Dumnezeu, “gnosis”, precum şi prin mijlocirea îngerilor. De asemenea, ca şi cei enumeraţi mai sus, aceşti teologi spun că din acest mediu provin mai multe cencepte ale lui Pavel; de exemplu: răscumpărarea sacramentală şi dualismul etic. Totuşi, prin descoperirile ulterioare de la Marea Moartă şi prin studii aprofundate, avem foarte puţine motive să credem că scrierile lui Pavel reflectă ,,o doctrină gnostică timpurie privitoare la apariţia unui răscumpărător, mai ales că nu există nici o dovadă că ar fi existat o asemenea doctrină”. Este evidentă cu siguranţă o nesincronizare cronologică între data apariţiei acestor erezii şi utilizarea lor de apostolul Pavel.

Majoritatea teologilor recunosc azi că Pavel priveşte omul prin prisma unui iudaism vechi-testamentar, nicidecum prin prisma dualismului platonic al unie lumi elenizate.

2. Cuvântul Scripturii prin prisma cuvântului apostolului

Apostolul Pavel îşi defineşte în termeni categorici sursa de inspiraţie şi de revelaţie în Galateni 1: 1, 11, 12:

,,Pavel, apostol nu dela oameni, nici printr-un om, ci prin Isus Hristos, şi prin Dumnezeu Tatăl; Fraţilor, vă mărturisesc că Evanghelia propovăduită de mine, nu este de obîrşie omenească; pentrucă, n-am primit-o, nici n-am învăţat-o dela vreun om, ci prin descoperirea lui Isus Hristos.”

Mai mult decât atât, Pavel declară fără echivoc că este împotriva oricărei filozofii lumeşti: Coloseni 2, 6.

Lucrarea de faţă nu-şi propune să trateze în mod special revelaţia şi inspiraţia; cu toate acestea dacă privim această declaraţie şi încă câteva altele în ansamblu cuvintelor şi a mesajului pe care îl transmit, este destul de evident care este  sursa de revelaţie şi de inspiraţie a apostolului Pavel. Dacă această chestiune de maximă importanţă este elucidată pentru noi, atunci lucrurile se simplifică destul de mult iar dilemele teologice pot fi înţelese într-o lumină mult mai clară.

Teologii liberali pentru a-şi atinge scopul şi pentru a defăima autoritatea Scripturilor se bazează pe unele afirmaţii ale apostolului Pavel şi în mod special pe declaraţia clasică din Romani 16, 25-26, acolo unde Pavel vorbeşte despre ,,Evanghelia mea şi propovăduirea lui Iisus Hristos”, de unde ei insinuează tocmai această interferenţă evidentă a filizofiei cu teologia paulină. Aşa cum am amintit deja, nu ne propunem o apologetică a fiecărei afirmaţii pauline, însă legat de acestă pericopă, dacă privim cu atenţie textele, aici se accentuează propovăduirea, descoperirea lui Iisus Hristos, taina lui Dumnezeu. Noi numim: epistola lui Pavel către Romani, Efeseni….etc., în sensul că au fost fără nici un dubiu (deşi unii contestă paternitatea lor) scrise de Pavel.

1. II. Cina Domnului –instituţie hristică sau copie fidelă a misterelor greceşti?

Istoricitatea şi autenticitatea Cinei Domnului din epistolele pauline este privită ca fiind incertă de către diverşi teologi, cu toate că practica mesei comune (koinonia) era recunoascută în comunitatea primară. Aceşti scolastici plasează originea Cinei Domnului în practica misterelor greceşti[3], anulând astfel autoritatea Sfintelor Scripturi. Misterele eleusiene au promis iniţiaţilor izbândă asupra morţii. Mult mai faimoase şi mai celebrate în Grecia antică erau misterele lui Dionis, sărbători care degenerau în orgii publice. Dintre celelalte forme de cult religioase,  mai putem aminti cultul zeului vindecător al lui Asclepius. Romanul grecesc ,,Joseph şi Aseneth” descrie mai amănunţit aceste ritualuri. Descoperim aici că mâncatul şi băutul simbolizează viaţa. Iosif este un om care va mânca pâinea vieţii şi va bea paharul nemuririi, astfel ,,neputând sărutând cu gura o femeie străină, care va binecuvânta cu gura ei idolii surzi şi morţi şi va mânca de la masa lor pâinea şi va bea o cupă de vin.”[4] Teologii liberali văd indubitabil o paralelă evidentă între aceste practici păgâneşti şi 1 Cor. 10, 16-17, acolo unde Pavel se exprimă categoric împotriva celor care manâncă mâncarea  sacrificată idolilor şi ia parte la masa demonilor. Ulterior, în această scriere, pâinea vieţii şi cupa nemuririi sunt reprezentate de un fagure care este descris ca ,,un mister inefabuil al Celui Prea Înalt” şi ca ,,spiritul vieţii”. Aseneth va mânca şi va bea din el ca o procedură de iniţiere în sacrament. Teologii liberali spun că fagurele ar reprezenta mana din care au mâncat evreii în pustie. În primul rând, trebuie să ne fie înţeles faptul că analogia nu înseamnă genealogie. În al doilea rând, această masă a misterelor celebra un zeu-fondatior mort. Spre deosebire, creştinii comemorează un Hristos viu şi înălţat la dreapta lui Dumnezeu. În al treilea rând, cu greu ne putem imagina că aceste festivităţi ce degenerau de cele mai multe ori în orgii ar putea fi un corespondent şi un precedent real al Cinei Domnului.

III. Creaţia şi natura umană-concepţie monistă ebraică sau filozofie platonistă şi gnostică?

Lumea teologică în mod repetat, de ceva vreme, ni-l descrie pe Pavel ca adept al platonismului. În mod special, George Holley Gilbert susţine că în ceea ce priveşte constituirea omului, apostolul Pavel tinde mai mult spre gândirea filozofilor greci decât spre lumina Scripturilor ebraice.[5] Ca şi Platon, el crede că fiinţa umană este constituită din omul exterior şi din cel interior (2 Cor. 4, 16). Asemenea filozofilor greci, el crede că trupul este închisoarea spitritului (Rom. 7, 24; 8:23). Trupul aparţine realităţii perisabile, materia este rea,  spiritul aparţinând realităţilor celeste. Sufletul este preexistent şi prin natură indestructibil.[6] În 2 Corinteni 5, dualismul cosmologic pune în evidenţă două forme de existenţă: una celestă şi una pământească, iar dualismul antropologic descrie omul ca fiind format din două componente: trupul şi spiritul. Folosindu-se de credinţa orfică, el susţine doctrina păcatului original şi localizează forţa răului în “trup”, unde a fost întronat de la căderea lui Adam în păcat (Rom. 5, 12). Acest aspect dualist al disertaţiei sale poate fi recunoscut şi în Romani 7, 15-18.

La o examinare mai atentă a scrierilor pauline, putem observa că aceste concluzii şi pretenţii scolastice nu pot fi susţinute. Exegeţii moderni observă faptul că înţelegerea lui Pavel cu privire la natura umană este una diametral opusă dihotomiei greceşti platoniste a trupului şi a sufletului. Natura umană în teologia paulină poate fi cel mai bine înţeleasă în lumina monismului vetero-testamentar.[7] Dacă Pavel a utilizat totuşi limbajul filozofic, a fost limbajul stoicismului, nu cel platonic. În orice caz, în aceste situaţii, scopul învăţăturilor lui Pavel  nu a fost de a învăţa filozofia, ci acela de a prezenta Evanghelia în limbajul contemporan lumii lui.

Teologul Ladd spune că este imposibil să înţelegem teologia paulină prin prisma filozofiei greceşti. Mesajul său teologic era o reinterpretare a Scripturilor ebraice în lumina vieţii, morţii şi învierii lui Iisus Hristos. Dumnezeu este Creatorul tuturor lucrurilor (Ef.3, 9; Col. 1, 16), al fiinţei umane (1 Cor. 15, 45). Nu rămâne nici vreo urmă de îndoială că vreun Demiurg (demiurgul ar reprezenta pe Iisus Hristos) din filozofia grecească, în dorinţa de a-L păstra neîntinat pe Creator de materia rea, a creat în locul Lui.

Creaţia ,,ex-nihilo”  ,,demolează” presupoziţiile care pretind structura materiei preexistente în formele lumii noastre. Nu trebuie în nici un fel confundaţi termenii “trup de moarte” cu material rea din filozofia grecească. În teologia paulină, ,,trup de moarte” înseamnă “firea pământească”, “legea răului” nu este în contrast cu ,,spiritul”, ci cu Legea lui Dumnezeu, cu omul lăuntric al Duhului Sfânt.

IV. Utilizarea citatelor din  poezia filozofică grecască şi a unor forme literare precise

1. Bultman spune că Pavel citează din filozofia stoică pentru a descrie creaţiunea lui Dumnezeu şi domnia Sa asupra lumii: ,,din El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile ….” (Rom. 11, 36; 1 Cor. 8, 6; Ef. 4, 6).

În argumentaţia sa din Areopag, Pavel citează cu precădere din filozofia stoică: ,,ca ei să caute pe Dumnezeu, măcar că nu este departe de fiecare dintre noi” (Fa. 17, 27). În acest punct, stoicii au putut vedea diferenţa între gândirea lui Pavel şi propriile lor învăţături; epicurienii l-ar fi respins pentru că această declaraţie a apostolului constituie un atac împotriva ateismului sistemului lor filozofic.[8]

Cuvintele apostolului ,,Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa …..suntem din neamul lui” (v.28)  sunt citate exacte dintr-o strofă scrisă de Epimenides Cretanul (sec. VI î.Hr) şi înregistrată de scribul comentator Ishodod:

,,Ei îşi construiesc un mormânt, Omul sfânt şi deosebit

Cretanii întotdeauna mincinoşi, fiare rele, pântece leneşe!

Dar Tu nu vei muri, vei trăi şi vei locui pentru totdeauna,

Pentru că în Tine noi trăim, ne mişcăm şi avem fiinţa”

Ultima parte a versetului 28: ,,suntem din neamul lui” este citată din poetul grec Aratus (270 î.Hr), bun prieten al lui Zeno, fondatorul stoicismului. Pavel a fost contemporan şi cu Seneca, filozof care influenţează învăţăturile etice ale stoicilor. Asemenea lui Pavel, Aratus era din Cilicia. Poemul său didactic “Phaenomena” se deschide cu invocarea lui Zeus, care conţine cuvinte pe care Pavel le citează:

,,De la Zeus suntem, de le el noi, muritorii trăim fără nume!

Toate străzile sunt inundate de Zeus, toate pieţele sunt pline

de oameni. Pline sunt mările şi cerurile, avem nevoie de Zeus

pentru că suntem din neamul”

Pavel se foloseşte de literatura filozofică pentru a stârni atenţia ascultătorilor săi. Spre deosebire de comercianţii şi exorciştii atât de întâlniţi în oraşele greceşti, Pavel se dovedeşte a fi o personă educată. Atunci când situaţia o cere, Pavel nu ezită să citeze din scrierile filozofiei greceşti. În aceste citate, el predică Evanghelia Domnului Iisus Hristos, inversând, schimbând mesajul filozofic din operele citate. Prin nici un cuvânt, la Areopag Pavel nu-i provoacă pe atenieni să aibă o părere mai înaltă despre sine, să fie mândrii, ci mai degrabă le spune franc, fără a evita realitatea, că sunt doar nişte creaturi din ţărână, copii ai răului. Tot ca o inversare a mesajului, apostolul utilizează cuvintele poetului grec pentru a combate idolatria.

2. În Romani 1, Pavel citează din Înţelepciunea lui Solomon, capitolul 13, incluzând şi idei stoice.

3. Cuvintele din Filipeni 4, 11: ,,căci m-am desprins să fiu mulţumit cu starea în care mă găsesc” sunt general recunoscute ca aparţinând unei expresii comune limbajului stoicilor.[9]

Cu toate că Pavel schimbă radical mesjul citărilor, el recunoaşte totuşi că stoicii şi ceilalţi filozofi au idei şi vederi corecte, demne de luat în considerare. Pavel aşază ideile şi citatele filozofice într-o lumină şi o perspectivă cu totul nouă şi fără echivoc.

4. De la cinici se presupune că Pavel a împrumutat diatribul, formă literară utilizată cu precădere în capitolul 6 din 1 Corinteni. Diatribul este alcătuit dintr-o serie de întrebări şi răspunsuri în care se regăseşte frecvent repetiţia: ,,nu ştiaţi că?”- ,,Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfînt, care locuieşte în voi, şi pe care L-aţi primit dela Dumnezeu? Şi că voi nu sînteţi ai voştri?” (1 Cor. 6, 19).

Numai în 1 Corinteni celebra expresie se repetă de 6 ori. Această formă literară mai poate fi întâlnită şi în Romani 3:1-4:12. Singura concluzie logică ce se poate desprinde din observarea acestui fapt este aceea că Pavel utilizează o anumită formă literară, care era utilizată cu precădere de cinicii persuasivi. Această deducţie nu propune şi nici nu susţine în nici un fel teza că Pavel ar fi fost marcat profund de oratoria şi filozofia cinică.

Trebuie evidenţiat încă o dată faptul că analogia nu înseamnă genealogie. Această teză fundamentală oferă o frântură de răspuns la dilemele create de teologia paulină.

V. Concluzii:

1. Apostolul declară fără echivoc faptul că unica sa sursă de inspiraţie şi predicare este Evanghelia lui Iisus Hristos, împotrivindu-se filozofiei ,,pe nedrept numită astfel”.

2. În citările sale din poezia filozofică, Pavel schimbă fundamental mesajul.

3. Pavel foloseşte limbajul, nu mesajul filozofic, pentru a se putea adresa în mod elevat contemporanilor săi, ca o punte de lansare către inima acestor oameni.

4. Citând din operele filozofilor, Pavel recunoaşte validitatea anumitor adevăruri enunţate de aceştia. Trebuie menţionat faptul că singura sursă de adevăr, indiferent unde ar putea fi regăsit acesta, este Dumnezeu.

5. Teologia paulină are ca fundament lumina Scriturilor Vechiului Testament.

6. Teză: analogia nu înseamnă genealogie. Duhul Sfânt şi aprecierea bunului simţ ne poate ajuta să realizăm faptul că este practic imposibil să interferăm cele mai multe dintre practicile păgâne cu cele creştine.

Niţulescu Daniel

VI. Bibliografie:

Brown Colin, Christianity and The Western Thought, Dallas: Apollos, 1990.

Bultman Rudolf, Theology of The New Testament, New York: Grand Rapids, 1995.

Douglas J.D., Dicţionar Biblic, Oradea: Cartea Creştină, 1996.

Dunn James D. G., Unity and Diversity in The New Testament, Londra: S.C.M. Press, 1997.

Gilbert George Holley, Greek Thought in The New Testament, New York: Macmillan, 1928.

Ladd George Eldon, A Theology of the New Testament, Michigan: Grand Rapids, 1993.

Metezer Bruce M., The New Testament, Its Background, Growth and Content, Nashville: Abingdon Press, 1983.

Nichole Francis, SDABC, Michigan: Review and Herald, 1960.

[2] Rudolf Bultman, Theology of The New Testament (New York: Grand Rapids, 1995), p. 70.

[3] George Eldon Ladd, A Theology of the New Testament (Michigan: Grand Rapids, 1993), p.56.

[4] James D. G. Dunn, Unity and Diversity in The New Testament (Londra: S.C.M. Press, 1997), p. 421.

[5] George Holley Gilbert, Greek Thought in The New Testament (New York: Macmillan, 1928), p. 55.

[6] George Eldon Ladd, A Theology of the New Testament (Michigan: Grand Rapids, 1993), p.89.

[7] Bruce M. Metezer, The New Testament, Its Background, Growth and Content (Nashville: Abingdon Press, 1983), p. 65.

[8] Francis Nichole, SDABC (Michigan: Review and Herald, 1960), p. 353.

[9] Bruce M. Metezer, The New Testament, Its Background, Growth and Content (Nashville: Abingdon Press, 1983), p. 69.

Părerile sunt împărțite, oricare ar fi subiectul abordat. Când este recunoscută o autoritate comună, se poate ajunge la o concluzie. La rândul ei, această concluzie devine element de bază al unei viitoare cercetări. Aceasta este schița ideală a progresului unei comunități.

Religia produce mai multe discuții și dezbateri, ca orice alt domeniu al cunoașterii. Două motive par ușor de identificat: Tema centrală a religiei este Dumnezeul nevăzut, ceea ce lasă deschisă poarta speculațiilor. Al doilea motiv este perceperea subiectivă a experiențelor vieții. De aici reiese viziunea diferită a indivizilor. Intenția este să căutăm terenul comun al dezbaterilor. În același timp, acest teren trebuie să fie și solid, verificat de realitate. Sursele de autoritae cele mai citate sunt: Biblia, tradiția, experiența și rațiunea. O comparație între ele poate fi un ajutor “la vreme de nevoie”.

Deocamdată, procedăm prin eliminare, ca în matematică. Începem cu zone mai puțin aglomerate.

Știința nu este o autoritate în religie.

Prestigiul știnței a crescut exponențial. Un singur  exemplu din astronomie spune cât volume.

În anii 1920 singura galaxie confirmată era Calea Lactee, din care face parte sistemul solar și planeta Pământ. Astronomii apreciau că în ea sunt vreo 200 de stele. Galaxia este un grup de stele mișcându-se în jurul unui centru de gravitație. În 1990 a fost plasat în spațiu telescopul Hubble. Acesta este un observator astronomic relativ mic. Piesa principală este o oglindă cu diametrul de 2,4 metri. Pentru întreținere și dotarea cu echipament științific mai perfecționat, au fost trimise patru misiuni spațiale, ultima în Mai 2009. Hubble este plasat pe orbită la 57,5 km. de suprafața Pământului, pe care îl înconjoară în 96 de minute. Când a fost pus în funcție, acum 20 de ani, Hubble avea o deschidere de 1 grad (din 360) și “vedea” 30 de galaxii. Astăzi, deschiderea lui este de 6 grade și urmărește mișcările a 6000 de galaxii. Se afirmă astăzi că în univers sunt  circa 400 de miliarde de galaxii vizibile cu 1 până la 10 miliarde de stele fiecare. Forma și mărimea lor sunt diferite, așa cum o arată fotografiile luate. Johm Burr spune că dacă ar suna cineva la telefon de la o margine a galaxiei (noastre), semnalul ar ajunge la marginea opusă în 200 de milioane de ani. Ce mare este Dumnezeu!

Progresele uimitoare ale științei inspiră respect și credință.  Totuși știința nu poate fi o autoritate în materie de religie.

De ce nu știința?

Datele științei sunt schimbătoare. Noi descoperiri cer interpretări noi ale realității. Într-o zi se poate naște un alt Einstein, care ar face să fie reconsiderate toate afirmațiile științifice de până la el.

Chiar și curentul de gândire postmodernist, apărut în Franța la jumătatea secolului al XX-lea, se opune ideii de siguranță  a datelor și concluziilor cu care se operează în prezent. Aceasta este, de fapt, rădăcina ideii de relativism.

AUTORITATE: ȘTIINȚA, FILOZOFIA.

În știință, îndoiala este punct de plecare în cercetări.  Ea cere revizuiri și reexperimentări. În religie, după o convertire autentică, îndoiala este o boală. Dacă se cronicizează, îndoiala poate fi  fatală. Religia are nevoie de certitudini. Tocmai de aceea caută omul pe Dumnezeu. Viața este plină-vârf cu necunoscute și  nesiguranță. Bunul simț comandă să nu se schimbe stabilitatea de veacuri a Cuvântului lui Dumnezeu cu fluctuațiile interpretărilor științei.

Limbajul științei este diferit de al religiei. Jargonul științific cere un nivel de educație pe care masele nu îl au. Limbajul științei nu răspunde nevoilor sufletului omenesc, chinuit de remușcări și neliniști. Omul de știimță el însuși are nevoie de iertare și de speranță, pe care știința nu i le dă. Scepticismul adus în religie se dovedește un nor fără apă, compus doar din fum(uri).

Ne bucurăm când unele descoperiri ale științei confirmă rapoartele Bibliei. Dar noi clădim pe credință, nu pe vedere. Alte date științifice par să contrazică Biblia. Nu ne angajăm în controversă. Domeniile sunt diferite. Nu este rațional să supunem credința testului știinei. Solidele și lichidele au unități diferite de măsură. Cercetăm impresionați măreția cerului. Suntem uimiți de inteligența  evidentă în procesele vieții. Înapoia și deasupra funcționării legilor naturii simțim prezența Creatorului. Ce mare este Dumnezeu!

Știința poate fi folosită spre bine sau spre rău. Războaiele mondiale și armele de distrugere în masă sunt martore despre aceasta. Filozofia științei nu duce în mod necesar la bine. Religia cerută de Dumnezeu duce numai la bine.

Știința apelează la elita intelectuală. Plăcerea de a fi între oameni educați este limitată de realitate. Nici măcar familia omului de ștință nu corespunde acestei exigențe. Materia primă a reigiei – cunoașterea de Dumnezeu și transmisia acestei cunoașteri au în vedere pe toți locuitorii acestui Pământ, analfabeți sau educați. Este imposibil de imaginat că Biserica rămășiței va fi compusă numai din oameni cu pregătire științifică, sau  literați.

Respectăm ștința și  prețuim pe oamenii de știință. Profităm de progresele științei puse în slujba vieții. Dar să ne fie iertat: În domeniul religiei, în câmpul moral și spiritual, știința nu are nicio autoritate.

Filozofia nu este o autoritate în religie.

Creștinismul nu a fost construiut pe baze filozofice. Proorocii, Domnul Hristos și  apostolii nu au citat pe filozofi, ca să justifice învățătura lor. Cu toate acestea, diferite curente filozofice au contribuit la formularea doctrinelor și practicilor Biericii. Fără excepție, aceste incursiuni s-au soldat cu alterarea învățăturilor revelate de Dumnezeu. Gnosticii sunt un exemplu mai cunoscut. Apostolul Ioan s-a luptat să apere Biserica de infiltrarea  acestei filozofii. Pavel avertiza contra amăgirilor filozofiei (Coloseni 2,8). Pe scurt, vor fi menționate încercări ulterioare de amestec al fillozofiei în câmpul religiei.

Scolasticii din Evul Mediu s-au străduit să adapteze dogmele Bisericii (catolice) la filozofia lui Platon sau Aristotel.

Modernismul este un curent de gândire, care încurajează adaptarea la ce este nou. Presupunerea de fond este că vechiul este destinat să dispară, eventual curând. Scrieri catolice susțin că termenul “modernism” a fost folosit cu referire la religie de prima dată de Papa Leon al X-lea . În Enciclica Pascendi Dominici gregis din 1907, se spune că: “Modernismul este sinteza tuturor ereziilor”.

AUTORITATE: FILOZOFIA.

Iluminismul a fost curentul de gândire care a caracterizat secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Soluția la problemele vieții și societății era,  potrivit iluminismului, cunoașterea. Raționalismul s-a născut din această perspectivă. Evident, soluția nu mai era la Dumnezeu, ci la om. Aceasta era “Renașterea” gândirii necreștine a lumii greco-romane din antichitate. Iluminismul și Raționalismul au fost precursorii modernismului. La aceștia s-a adăugat, pe parcurs, evoluționismul.  Astfel compus, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, modernismul iese cu fanfare la luptă contra lui Dumnezeu și a Bibliei. Se fac eforturi mari și se cheltuiesc sume uriașe în încercarea de a scoate pe Dumnezeu afară din universul creat de El. Față de cei neconvinși să arunce Biblia, se folosește metoda descrisă în citatul următor:

“Biblia trebuie abordată rațional. Scepticism trebuie practicat referitor la minunile  sau la istoricitatea evenimentelor din Biblie”.

Împărtășirea de unii a acestor idei a dus la controversa dintre Fundamentaliști și Liberali din anii 1920 și 1930.

Postmodernismul este specific ultimului sfert al secolului al XX-lea. El pornește de la decepția neîmplinirii promisiunilor modernismului. În locul evoluției spre progres și fericire, lumea se află acum în fața dezastrului ecologic și a unui holocaust nuclear.

Postmodernismul este greu de definit. El păstrează din modernism antipatia față de transcendent, dar nu arată până acum mult interes să dovedească inexistența Lui. Pretenția modernismului că rațiunea omenească este salvatorul omenirii, postmoderniștii o văd, pe bună dreptate, ca aroganță. Metoda științifică este și ea dezaprobată. Postmodernismul nu este atras de ideia de ordine, sau sistem, ci a decis că fiecare individ să-și formuleze concepția proprie despre lume și viață. Adepții postmodernismului sunt lăsați să se descurce singuri. Pe plan social, un postmodernist este un revoltat privind starea celor dezavantajați, deși nu promite vreo rezolvare..

Postmodernismul  preia ceva din Hegel, Nietzsche, Kirkegaard și chiar din Marx. El este influențat de fenomenologie, de structuralism și de existențialism. Pentru cei interesați, lucrări filozofice ale lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel au fost publicate mult de marxiști. Majoritatea pretinselor lor argumente contra credinței în Dumnezeu și contra Bibliei sunt extrase din Hegel. Friedrich Nietzsche a fost filozoful preferat al lui Adolf Hitler. El a susținut ideia superiorității rasiale. Știm la ce a condus această filozofie a orgoliului german și japonez: Zeci de milioane de victime și pagube care nu pot fi evaluate ale războiului, plus alte zeci de milioane de victime ale comunismului. Ne dăm seama de moralitatea acestor filozofii. Comparați acestea cu învățătura Bibliei că oamenii, indiferent de starea în care se află, sunt copii iubiți ai lui Dumnezeu.

Postmodernismul privește cu scepticism valorile și presupunerile deja acceptate. De exemplu, presupunerea că omul are o esență diferită de animale, sau că pot exista forme de guvernământ mai bune ca altele.

Enciclopedia Catolică prezintă postmodernismul ca pe o filozofie a depresiei. Citez:  “Am ajuns la sfârșitul istoriei umanității. Inovația, progresul și continua dezvoltare, predicate de modernism, sunt moarte.. Toate religiile și viziunile utopice sunt moarte. Nemulțumirea cu starea prezentă (status quo) n-are nicio șansă, fiindcă revoluția este moartă. Ne place sau nu, toți suntem prinși  într-o criză permanentă a  semnificației, închiși într-o  cameră neagră, din care nu există scăpare”.

Am ocupat  spațiu și timp cu aceste extrase ca să fie clar că filozofia – antică, modernă sau contemporană – nu are nimic de oferit celui care caută pe Dumnezeu. Nimic care să sature, nimic care să vindece. Orice încercare de adaptare a “poruncilor lui Dumnezeu și credinței lui Isus” la filozofia lumii acesteia este motiv de întristare  și îngrijorare.

Postmodernismul își descrie singur sfârșitul. “Dar noi, după făgăduința Lui, așteptăm ceruri noi și un pământ nou, în care va locui neprihănirea” (II Petru 3,13).

Filozofia, sub nicio formă,  nu este autoritate în religie.

Autoritatea limitată a Bisericii.

Pornim de la premize pe care nu le argumentăm acum. Dumnezeu are un popor al Lui, risipit prin bisericile din Babilon. El are în același timp o Biserică pe care o recunoaște ca fiind trupul Lui în care îi adună pe cei risipiți. Ne referim la această Biserică și la autoritatea ei de a stabili doctrine și practici pentru membrii ei.

În Faptele Apostolilor 15 găsim că o hotărâre majoră privind doctrina și practica a fost luată în Ierusalim.

Apostolii, sub conducerea lui Iacov (nu Petru), constituiau un comitet (sinod, conciliu) de conducere, care decidea în probleme de organizare și funcționare (Fapte 6). Acum au fost consultați privind o problemă de doctrină: Să se ceară noilor convertiți dintre Neamuri să țină Legea lui Moise? Să respecte ei rânduielile ceremoniale? Ei s-au rugat, s-au consfătuit și au hotărât. Decizia lor a fost apoi publicată și a devenit normă pentru lumea creștină până în ziua de astăzi. Să înțelegem de aici că Biserica are aceeași autoritate asupra membrilor ei?

Aceasta a fost o situație unică. Timp de decenii, până la moartea ultimului apostol (Ioan, probabil în 98 A.D)), nu s-a mai luat nicio hotărâre de acest fel. Nu există nicio prevedere a Domnului că stabilirea de doctrine să fi  rămas în sarcina Bisericii. Dimpotrivă, porunca Lui era ca ei să predice și să-i învețe pe oameni ce a poruncit El (Matei 28,18-20). Apostolii erau prețuiți fiindcă trăiseră cu Domnul și fuseseră martori ai vieții și predicilor Lui. La întrebarea care li s-a pus acum însă, apostolii  nu aveau un răspuns. Până la plecarea Domnului ei nu înțeleseseră că sunt o nouă entitate religioasă, diferită de Biserica iudaică. Din acest caz special nu se poate trage concluzia că Biserica are autoritatea să decidă asupra doctrinei și practicii membrilor ei.

Neobservarea acestei limitări a dus la introducerea în creștinism a multe doctrine false, unele luate din lumea păgână din jur. Dogmele bisericilor istorice sunt martore despre aceasta. Iar cazuri de importanța celui din Ierusalim nu s-au mai repetat.

Singura situație parțial  comparabilă cu aceea de mai sus este a unei mișcări în curs de devenire, cum a fost Reforma din secolul al XVI-lea, sau Mișcarea Adventă de la 1844. Niciuna din ele nu era o biserică, ci căutau să readucă la viață doctrine și practici pierdute în timp. Aceste mișcări au devenit Biserică datorită excomunicării (excluderii) membrilor din bisericile de  care  aparținuseră.

Are Biserica autoritatea de a interpreta Scriptura? Are ea dreptul să impună  interpretarea ei?

Biserica catolică susține și astăzi (August 2009), în scris,  că are dreptul “să impună” doctrina stabilită de magisterium-ul ei și “să condamne” pe cei care nu sunt de acord.  Această pretenție este pusă alături de afirmația că Biserica nu trebuie separată de Stat și că trebuie să influențeze legile care se fac. Pretenția este nejustificată bibic. Istoria este plină de raportul rezultatelor sângeroase pe care ea le-a produs.

Prin pastori, prin școlile ei, prin literatura pe care o publică, Biserica transmite interpretarea socotită cea mai bună a textului Bibliei. Această interpretare trebuie să se alinieze la celelalte învățături (doctrine) ale Cuvântului lui Dumnezeu.  Predicăm un sistem al adevărului, armonios și complet – “tot adevărul”.

Cât privește impunerea unei interpretări a Bibliei socotită  oficială, Biserica nu are această atribuție. Dacă vreun învățător religios din Biserică începe să înveețe doctrine străine, nebiblice, sau interpretări particulare, Biserica este autorizată de Cuvântul lui Dumnezeu să denunțe aceste cazuri. Scopul este acela de a-i pune la adăpost pe membri  de învățături primejdioase.  Biserica nu impune nimănui ce să creadă, sau cum să trăiască. Maximum ce poate face Biserica în caz de abatere este să retragă recunoașterea  acestor persoane ca învățători, sau chiar ca membri ai ei.

Biserica încurajează pe membri să studieze Cuvântul lui Dumnezeu și le pune la dispoziție materiale auxialiare, cum sunt lecțiunile Școlii de Sabat. Autoritatea Bisericii în materie de doctrină și practică este limitată. Așa fiind, interpretările apărute mai târziu, sunt supuse scrutinului delegaților Bisericii din toată lumea. Așa a fost chestiunea femeilor-pastori discutată la Conferința Generală din Utrecht  în 1990. Dar nici concluziile acestor consfătuiri nu sunt impuse, nici măcar în forma unor măsuri disciplinare. Nu există nicio funcție care să dea cuiva dreptul să decidă ce este adevărat și ce este greșit. Dumnezeu a ales să spună El ce este păcat. Singura autoritate care se impune de la sine între membrii Bisericii este autoritatea morală a slujitorilor ei. Dar acesta este un alt subiect.

AUTORITATE: EXPERIENȚA.

Cele patru  surse de autoritate în religie sunt: Biblia, tradiția, experiența și rațiunea. Ne vom ocupa de ele pe rând, în orinea crescândă a greutății lor.

Experiența este cea mai nou proclamată sursă de autoritate în religie. Numele ei în limba engleză este  Encounter – Întâlnire.

“Encounter este o biserică nedenominațională postmodernistă plină de speranță și primitoare. Este situată în zonele Harleysville și Lansdale din Pensylvania”.

Anunțul principal este: “Față în față cu Dumnezeu”.

Se pornește de la cuvintele lui Dumnezeu despre Moise: “Eu îi vorbesc gură către gură” – în traducerea recentă engleză NIV( NEW INTERNATIONAL VERSION: “față în față” – “face-to- face” ).  Ideea de bază este că  mesajul textului biblic este revelat de Duhul lui Dumnezeu fiecărui cercetător. Drept consecință, nu este important pentru cel care studiază să se simtă legat de vreo înțelegere anterioară, nici de una colectivă. Pentru ilustrare voi cita anunțul uneia din aceste biserici, sub titlul:

“Filozofia noastră:

Diferite rațiuni pentru instruirea religioasă:

Control. Oamenii sunt învățați comenzile lui Dumnezeu, prin care alții manipulează purtarea lor și îi jefuiesc de libertatea lor individuală.

Cod. Oamenii sunt învățați principii religioase ca moralitate după care să trăiască, deși nu au puterea să ducă o povară atât de apăsătore a codului.

Contrast. Oamenii sunt învățați despre moștenirea lor religioasă distinctivă ca standard uniform de purtare, care îi deosebește și îi separă de alții”, ș.a.m.d.

În continuare se sugerează că biserica respectivă nu “manipulează” astfel pe oameni.

Un cititor obișnuit al Bibliei își dă seama cu ușurință că orientarea de bază a acestor biserici este străină de învățătura Domnului Hristos.  Poruncile lui Dumnezeu sunt prezentate ca o povară grea, călcarea acestora este acceptată în numele libertății personale. Despărțirea de lume este dezaprobată și este văzută ca un produs nedorit. Citarea lui Moise, cel mai mare legiuitor al  poporului evreu, ca simbol al interpretării individuale, apare ca o lipsă jenantă de bun simț. Se exploatează înclinația contemporană către independență personală. “Nimeni să nu îmi spună ce să fac, sau ce să nu fac” este principiul celor fără principii. Numai că aceasta este calea largă în sensul cel mai vizibil.

Ideea interpretării personale de luat ca autoritate în materie de doctrină nu este absolut nouă. Proorocul Isaia scria acum vreo 2700 de ani: “Noi rătăceam cu toții ca niște oi, fiecare își vedea de drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” (Isaia 53,6). Această orientare individualistă este arătată ca fiind producătoare de nelegiuire și cauză a morții Domnului Hristos pe cruce.

Din punct de vedere practic, o comunitate religioasă în care se proclamă dreptul fiecăruia de a crede ce vrea, nu are coeziune și nici viitor. Obligatoriu, părerile unora vor fi puse mai în față și onducătorii acestor congregații vor tăgădui premizele de la care au pornit. Fără liantul unor convingeri comune, biserica respectivă va deveni rapid o casă de cultură, în care se folosește un jargon creștin.

Dacă ne uităm puțin mai atent însă, vedem că aceste biserici au totuși trasate niște doctrine de bază. Mai întâi sunt creștine. De ce nu ar putea să fie hinduse sau islamice?  Unele principii de bază sunt creștine: Dumnezeu-Cretorul, Biblia-Manual de studiu, Isus Hristos-Mântuitor, etc. Proclamarea libertății fiecăruia de interpretare se aplică la speculații posibile și la purtarea membrilor. Aspectele teoretice de bază sunt reținute.

Se așteaptă ca să fie trase și concluzii comune.Este posibil să fie așa.  Dar mai există și posibilitatea ca oamenii să-și schimbe părerile. Ceea ce face dintr-un număr de creștini o biserică, un trup, un Templu al lui Dumnezeu este tocmai acceptarea comună, voluntară, a valorilor netrecătoare și a principiilor veșnice ale lui Dumnezeu.

Experiența individuală nu poate deveni niciodată autoritate în religia altora. Ar fi o contradicție în termenii de bază. Ea nu poate fi autoritate nici pentru individ, deoarece este suspectă de subiectivism și de orizontul comparațiilor.

AUTORITATE: TRADIȚIA.

Tradițiile sunt credințe sau obiceiuri dintr-o cultură, transmise din generație în generație, mai ales pe cale orală.

Bisericile istorice invocă “Sfânta tradiție” în apărarea credințelor și practicilor care nu pot fi justificate cu Biblia.  Două sunt principalele argumente folosite de apărătorii tradiției: 1. Domnul Hristos a spus mai mult decât a rămas scris. El a transmis aceste învățături “sfinților apostoli” și aceștia au făcut la fel cu “succesorii” lor.  2. Este nevoie de un învățător viu care să transmită interpretarea corectă a textelor. Biblia conține neclarități și tratează insuficient unele teme.

Ambele argumente au fost dezvoltate la Conciliul din Trent (1545-1563). S-a reproșat reformatorilor că nu sunt consecvenți principiului Sola scriptura – Numai Biblia,  fiindcă botează copiii mici, botează prin stropire și fiindcă țin Duminica. Niciuna din aceste credințe nu poate fi justificată cu Biblia. Au fost citați Anabaptiștii și Sabatarienii ca exemplu.

Răspunsul la argumentele oferite în apărarea tradiției este simplu și solid. Domnul Hristos nu S-a contrazis niciodată, nici nu a schimbat  “Legea sau proorocii” (Matei 5,17).  “Isus Hristos este Același, ieri, astăzi și în veci” (Evrei 13,8). Adevărații Lui succesori sunt credincioși descoperirilor lui Dumnezeu păstrate în Biblie.  Tot ce este diferit provine din altă sursă și nu are dreptul la eticheta de “Sfântă tradiție”. Pentru că acesta este cazul bisericilor istorice, tradițiile lor nu sunt o  autoritate în interpretarea Cuvântului lui Dumnezeu.

Sinoade (concilii) ale bisericilor au încercat, prin hotărârile lor să dea greutate tradițiilor. Dar hotărârile lor au fost contradictorii. Uneori s-au anatemizat (afurisit) unii pe alții, ajungând până la exilare sau condamnare la moarte. Așa a fost cazul cu dezbaterile privind natura Domnului Hristos, sau introducerea icoanelor în biserică.

La al doilea argument, același răspuns este suficient: Dacă învățătorul viu (preot, pastor, profesor) vorbește cuvintele lui Dumnezeu, el face lucrarea pe care au făcut-o Domnul și apostolii. Pavel scria că dacă el înșuși, sau un înger din cer ar veni și i-ar învăța o altă evanghelie, să fie anatema (Galateni 1,8). Măsura doctrinelor și a succesorilor apostolilor este aceeași: Cum se raportează la Cuvântul lui Dumnezeu. Descoperirile ulterioare ale lui Dumnezeu nu contrazic pe cele dinainte. “Acela pe care L-a trimis Dumnezeu vorbește cuvintele lui Dumnezeu” (Ioan 3,34).

Nu suntem dușmanii ideii de tradiție. Există și tradiții bune. Una din ele este să nu te duci cu mâna goală în vizită, la un bolnav.  Sărbătorirea nașterii Domnului la 25 Decembrie este dată de Biserica catolică drept exemplu de tradiție, nejustificată biblic. Dar obiceiul ca la Crăciun toți copiii să se adune la părinții lor este o tradiție bună. Americanii care au succes în viață au tradiția să se întoarcă unde au crescut și să facă ceva de valoare pentru  localitatea aceea.

Când însă este vorba de religie, tradiția nu are dreptul de a fi citată ca autoritate. Acest principiu este evident mai ales cînd tradiția respectivă contrazice Cuvântul lui Dumnezeu.  Domnul Hristos i-a tăgăduit explicit acest drept (Matei 15,1-9).

AUTORITATE: RAȚIUNEA.

Exceptând Biblia, rațiumea este cel mai des citată ca autoritate în materie de religie, mai ales de  sceptici și de atei. S-a putut observa că presupusele autorități de care ne-am ocupat sunt ramuri ale rațiunii. Interpretarea datelor științifice și filozofia sunt evident funcții de rațiune. Toate au în centru pe om, ca sursă a autorității morale. Toate tăgăduiesc lui Dumnezeu dreptul de a decide binele și răul. Omul se așează în caunul Creatorului și decide drumul. Omul se închină lui însuși, fără să mai țină cont de starea lui coruptă și efemeră. În vârful acestui Turn Babel este întronată “zeița rațiunii”. Rațiunea, așa cum va fi folosit termenul în acest articol, se referă la produsul activității minții omenești de a judeca, de a compara, de a generaliza.

Puțină istorie.

Conflictul dintre credință și rațiune este vechi, probabil de când a intrat răul în lume. Mintea este puntea dintre Dumnezeu și om, terenul pe care Și l-a păstrat Creatorul ca loc de întâlnire. Acesta este terenul în care s-a strecurat șarpele și unde își expune ispitele. Este încercarea îndrăzneață de a scoate pe Dumnezeu din teritoriul Lui.

Acest conflict între rațiune și credință se mișcă între două extreme. Niciuna din ele nu rezistă unei cercetări atente. Una este rezumată în cuvintele lui Tertulian din Cartagina (A.D. 155-224):  “Ce are a face Atena cu Ierusalim? Ce înțelegere poate fi  între  Academie și Biserică?” Martin Luther merge mai departe și numuește rațiunea “prostituata diavolului”. Conform acestei poziții,  credința și rațiunea sunt concepte  diferite și nu au nimic în comun.

Extrema opusă este reprezentată de teologia rațională, dezvoltată de metoda critică-istorică. Potrivit acesteia, se poate accepta din Biblie ceea ce poate fi explicat rațional. Restul ar fi o culegere de mituri, de legende. De exemplu, oprirea soarelui  pe vremea lui Iosua sau minunile lui Isus ar fi  legende. Iov n-a existat vreodată. Cartea lui ar avea doar valoare simbolică, etc. Între aceste extreme se află mai multe poziții intermediare.

Cel mai influent dintre cei care au amestecat revelația divină cu raționamente omenești a fost  Augustin din Hippo, Numibia, Algeria de azi (A.D. 345-430). Biserica catolică l-a declarat sfânt.  Augustin a recunoscut în cartea lui Mărturisiri că a fost atras puternic de filozofia Neoplatonică. El a apreciat  rațiunea ca fiind o  înzestrare unică a omului. Augustin recunoaște prioritatea credinței și a  revelației, dar susține că rațiunea ne poate ajuta să le înțelegem mai bine.

De la Augustin  au rămas în Biserica istorică  doctrina păcatului originar, botezul pruncilor, derivat din el, predestinația, chinuirea veșnică a celor răi  și  alte învățături nebiblice. Dumnezeu numește aceste doctrine amestecate: “vinul rătăcitii Babilonului”, care  “a îmbătat toate neamurile”. Explicația nu constă în folosirea rațiunii în câmpul credinței, ci în conferirea unui statut nejustificat pentru rațiume.

O credință irațională poate echivala cu superstiția. Subiectul este sensibil și pretinde ceva adâncire.  Dar în acest punct al dezbaterii putem doar afirma că rațiunea nu și-a câștigat dreptul de autoritate în religie și în morală.

AUTORITATE: RAȚIUNEA.

Observații preliminare.

În sprijinul afirmației că rațiunea omenească nu și-a câștigat dreptul la un statut de autoritate moral-spirituală, un cititor ar fi atras de două observații de bun simț.

Una ar fi lipsa unei linii raționale acceptate universal. Lumea contemporană este confruntată cu probleme serioase, care amenință chiar supraviețuirea ei.  Terorismul, înarmarea-dezarmarea nucleară, dispariția unor specii naturale, degradarea mediului, epuizarea resurselor, inegalitatea teribilă, foametea și bolile   sunt capete de afiș. Rațiunea umană nu are soluții de rezolvare împărtășite de toți cei care gândesc. De fapt, fără Dumnezeu, nu există o explicație serioasă a prezenței răului, nici moral, nici fizic. Criminalitatea și corupția, decăderea conceptului de familie sunt de-a dreptul alarmante.

A doua observație se referă la individ. Pare că fiecare își construiește filozofia lui, care să justifice felul anume de viață. Necredinciosul, mincinosul, hoțul, alcoolicul, adulterul sau sodomitul – toți au explicații pretins raționale ale vieții lor. Se face apel la știință – la genetică și la psihologie, se caută disperat o cauză care să scoată din culpă pe păcătos.

Evident, raționamente de acest fel sunt false. La care “rațiune” să ne raportăm ca să știm ce este adevărul? Mai curând se impune concluzia, ne place sau nu, că rațiunea omului a fost serios afectată de o boală, ca și  trupul lui.

Incapacitatea ei de a răspunde problemelor majore și  soluțiile ineficiente pe care le propune aruncă o îndoială serioasă asupra capacității rațiunii omenești. Acuzația de mai sus este din plin demonstrată în toate câmpurile de activitate: economic, administrativ, politic, judecătoresc și așa mai departe. Încrederea este pe cale de dispariție. Ce motive am avea să socotim domeniul moral-spiritual ca făcând excepție?  Niciunul.

Nu există rațiune omenească etalon,  sigură, de neschimbat în niciun domeniu. Cu atât mai puțin în cel moral-spiritual. Rațiunea  nu poate fi autoritate în probleme de credință.

La obiect.

Rațiunii îi este imposibil să perceapă realități neconcepute de ea. Este deci exclus ca rațiunea, prin ea însăși, să ajungă la Dumnezeu, sau la realități veșnice. Tăgăduind orice sursă externă de autoritate, rațiunea se condamnă singură la detașare de orice realitate mai mare ca ea.  Individualismul este domeniul dezvoltării firești a rațiunii, nu comunitatea.

Rațiunea nu tolerează un statut de egalitate. Augustin, Thomas Aquinas și teologi protestanți moderni au încercat să-i confere acest statut alături de credință. Rezultatul a fost dezastruos pentru credință. Rațiunea, prin natura ei, pretinde supremația. O singură poziție de coexistență este posibilă între rațiune și credință: Raținea în genunchi. Nu îngenunchiată cu forța, ci rațiunea care admite realist   limitele ei și recunoaște fericită transcendentul infinit. Adică, în limbaj simplu, Îl recunoaște pe Dumnezeu în mărimea Lui de necuprins.În această poziție, rațiunea nu se înjosește, ci se identifică și își acceptă rolul care i-a fost rezervat de Creatorul ei. Și care nu este acela de autoritate morală și spirituală.

AUTORITATE: RAȚIUNEA.

Gândire autonomă.

Ideea a fost lansată de Iluminism. Rene Descartes (A.D. 1506-1650) afirmă că omul este punctul de referință în care se decide adevărul. Immanuel Kant definește Iluminismul în 1784 ca  fiind: “Hotărârea spiritului  de a-și exercita facultățile intelectuale cu totul descătușate. Iluminismul este eliberarea omului de tutela pe care și-a impus-o singur, de incapacitatea de a face uz de înțelegerea lui fără să i se dea direcții. Iluminismul este ridicarea de la imaturitatea care l-a făcut să se sprijinească pe autorități externe ca Biblia, Biserica, tradiția, etc, care să-i spună ce să gândească și ce să facă. Motto-ul Iluminismului a fost deci: “Ai curajul să folosești gândirea ta proprie”.

Apelul la gândire independentă poate fi înțeles în două sensuri. Unul este o încurajare a cercetătorului să nu preia, pe negândite, judecățile altcuiva, indiferent de prestigiul autorului. Aici își are locul una dintre cele 15 metode recomandate de Descartes și anume îndoiala.     Dar apelul la gândire independentă nu este la locul lui când se aplică la revelație. Ea ar îmsemna asumarea de către om a rolului care îi revine lui Dumnezeu.

Am arătat la ce a condus acordarea unui statut de autoritate rațiunii în biserica istorică. Alte două exemple pot fi utile. Unul este mișcarea pornită de frații Sozzini din Italia și care a dus la întemeierea Bisericii Unitariene. Este reînvierea învățăturii ariene, care tăgăduiește divinitatea Domnului Hristos. Al doilea  este apariția Deismului englez. Acesta recunoaște existența lui Dumnezeu, dar  tăgăduiește amestecul Lui  în viața oammilor. Judecând după roade, nu avem motive să ne încredem în produsul amestecului raționalismului în teologie.

Prăbușirea gândirii autonome.

Casa pe care gândirea autonomă a încercat să o construiască în planul ei îndrăzneț de a întemeia adevărul pe judecata fiecărui individ, nu a asigurat temelia solidă sperată. Mai de grabă, încercarea a rezultat în pierderea realității supranaturale, a metafizicii și în fapt, la pierderea adevărului însuși. Chiar ceea ce omul, în mod îndrăzneț a încercat să cucerească, în numele pretinsei lui libertăți și anume stăpânirea lumii, prin gândire autonomă critică, a devenit stăpânul lui. Omul nu a fost în stare să ocupe locul lui Dumnezeu, așa cum a încercat de la Iluminism încoace. S-a înțeles, în sfârșit, că rațiunea are ambiguitățile ei și că omul nu este temelia neclătinată a realității. S-a constatat că gândirea autonomă este incapabilă să procure o temelie stabilă pentru teologie.

Raționalismul de care vorbim a produs un subiectivism haotic, în care fiecare devine propriul lui interpret. O primă consecință este că se face din nou apel la tradiție. Nu tradiția în sensul cel mai cunoscut. Uneori este numită moștenire. Rațiunea autonomă a simțit că n-are rădăcini. În sensul curent, tradiția înseamnă amestecul dintre ceva moștenit și circumstanțele actuale. Este de fapt o adaptare a unor criterii mai vechi la împrejurări. Este o formă de Etică a împrejurărilor. Din acest subiect ne interesează acum doar această recunoaștere a prăbușirii gândirii autonome.

Care este răspunsul revelației la toate aceste încercări de a cita alte surse de autoritate pentru credință și practică? Ni se spune că omul a fost creiat “după chipul lui Dumnezeu”. Expresia comportă mai multă discuție. Ea se referă la valoarea ființei omenești, la înzestrarea intelectuală a omului și la altele. Dar una stă puternic înaintea noastră: Omul, o copie a lui Dumnezeu, afost înzestrat cu darul rațiunii. Chia în starea lui perfectă, înainte de căderea în păcat, folosirea acestui dar, independent de Dumnezeu,  era limitată de asemănarea cu originalul. Cu atât mai mult după ce păcatul a pervertit natura și toate însușirile lui.

Rațiunea continuă să aibă un rol important în viața omului, dar nu este autoritate în materie de morală și de credință.

AUTORITATE.

Înainte de a prezenta Biblia ca singura autoritate în materie de credință și de practică apar necesare niște precizări. Tema autotității surselor cunoașterii lui Dumnezeu, a omului și a lumii este o temă majoră. Instinctul religios cu care ne naștem cere un răspuns. Editorialele acestea scurte și simple sunt doar indicatoare de direcții de cercetare. O prezentare mai completă a subiectelor abordate ar cere un alt cadru și expertiză în domeniu. La rândul ei, expertiza cere folosirea unui limbaj propriu. Autorul crede că adevărul veșnic poate fi comunicat și în  cuvinte înțelese de toți. Domnul Hristos a rămas Modelul neîntrecut în aceasta.  Iar timpul și locul acestor prezentări au părut că justifică intenția limitată de “semnalizare”.

Sursele citate.

În materie de religie, știința, filozofia, biserica, experiența și tradiția  sunt citate de unii ca surse de autoritate normativă. Se poate observa că toate sunt subproduse ale folosirii rațiunii omenești. Numitorul lor comun este înlocuirea lui Dumnezeu și a revelației Lui din Biblie cu omul. Tradiția este produsul omului. Experiența este ceea ce oamenii experimenteză pe nivelul orizontal al existenței lor. Rațiunea este capacitatea omului de a gândi, de a folosi logica și alte mijloace de reflecție și de cugetare a minții. În toate acestea omul își proclamă propria lui autoritate de a decide asupra adevărului, asupra binelui și răului.  Două exemple pot fi adăugate, pentru ilustrare.

Mișcarea harismatică aparține de orientarea că experiența este autoritatea finală în credință. Când un principu poruncit de Dumnezeu, clar exprimat în Biblie și uneori  recunoscut în mod deschis a fost pus în față,  răspunsul a fost: “Să văd ce îmi spune  Duhul”.  Pe interlocutorul meu, respectat ca prooroc în comunitatea lui religioasă,  nu îl convingea ce “Stă scris” de autorii inspirați de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu.  Sursa lui de autoritate era duhul cu care comunica el. Experiența lui religioasă era normativă, nu Biblia.

Biserica catolică a proclamat la 8 Aprilie 1546, în Conciliul din Trent că doctrinele Bisericii sunt întemeiate pe tradiție și pe Biblie, nu numai pe Biblie. Bisericile protestante și neoprotestante susțin că se conduc numai după Biblie (Sola Scriptura -Numai Biblia) și că nu recunosc nicio  tradiție. Să vedem dacă așa stau lucrurile. Președintele unui Seminar Teologic Baptist este citat că a  declarat: “Noi, Baptiștii nu urmăm tradiția. Dar noi suntem legați de poziția istorică baptistă” (Erickson, Christian Theology, 1:258). Se susține chiar că fiecare comunitate religioasă are tradiții de credință și practică pe care nu le poate justifica numai cu Biblia, ci cu Biblia și altceva.

Adventiștii de ziua a șaptea au susținut și susțin că Biblia este sursa și norma pentru doctrina Bisericii  În volumul despre cele 27de  “Credințe fundamentale ale  Adventiștilor de ziua a șaptea” se spune că: “Sfintele Scripturi sunt revelația infailibilă  a voimței Lui. Ele sunt standardul  caracterului, testul experienței, descoperitorul cu autoritate al doctrinelor și raportul vrednic de încredere al actelor lui Dumnezeu în istorie” (Citat din Seventh-day Adventist Yearbook, 1992, p. 5).

Titus Cazan

Cu permisiune

Sursa: www.tituscazan.com

Sunt fericit. Nu sunt un exaltat sentimental. Nu mă grăbesc să-mi dau părerea.  Cei ce mă cunosc de mult pot confirma acestea. Dar sunt fericit că am găsit sursa înțelepciunii. Nu am găsit-o acum, ci de mult. O  spun acum însă, evaluând fericirea pe care a produs-o în viața mea și a altor câțiva, alimentarea din această sursă. Nu-mi asum vreun merit că am găsit această sursă. Cu capul plecat pot trimite la părinții mei, care nu mai sunt. Alții – instructori, pastori, profesori – au avut un rol important în această orientare și le rămân recunoscător pe veci.  Încerc să fac și eu același lucru pentru alții. Să asculte și să se bucure.

Nu fac acum literatură, de dragul frumuseții.Nu scriu nici în jargon teologic. Las aceasta pe seama cărturarilor. Scriu aceste rânduri pentru tineri, care doresc înțelepciunea mai mult decât bani , mașini sau proprietăți. Scriu pentru bătrâni, care se tem de senilitate, de ramolisment datorită vârstei. Aceasta este o părere populară, aparent confirmată de starea unora pe care nu vârsta singură o justifică. Scriu pentru adulții, care văd mai repede decât alții că valorile prețuite de lume sunt amăgitoare.
Ca să caute cineva înțelepciunea și să fie dispus să plătească orice preț pentru ea este dovada că respectivul are deja o  măsură  de înțelepciune. A fost cazul faimosului Solomon. Este cazul negustorului din parabolă, care vinde tot ce are pentru un diamant de mare preț. Această înzesrare incipientă trimite la Creator și merită să fie studiată aparte.

E de așteptat întrebarea: Ce este înțelepciunea aceasta , care ne face fericiți?  Trebuie să mărturisesc că mi-e greu s-o definesc, sau să o măsor. Aceasta nu mă deranjează prea mult. Dimpotrivă mă face și mai interesat de ea.  Nici viața pe care o trăiesc nu o pot defini. Nici pe Dumnezeu, căruia ne închinăm nu-L puten defini, mici măsura. Măreția lucrărilor Lui ne copleșește, iubirea Lui ne înconjoară și atât ne este destul ca să mergem mai departe. Așa și cu înțelepciunea.
Să procedăm simplu,prin eliminare, ca în matematică. Memoria bună nu este tot una cu înțelepciunea, Se cunosc cazuri de persoane dotate cu o memorie neobișnuit de fidelă, dar care nu știu să folosească datele din computerul minții lor. Memoria este o componentă prețioasă a înțelepciunii, dar nu este același lucru cu ea. Puterea de judecată de asemenea nu poate fi identificată cu înțelepciunea. Lumea a fost martoră la acțiunile bine  organizte  ale unor genii rele. Nero, Hitler, Stalin, teroriștii sunt doar câteva din ele. Logica și înțelepiunea nu sunt identice. Putem continua pe aceeași linie, vorbind despre perspicacitate, adică puterea de a prevedea mai repede decât alții ce se poate întâmpla. Inteligența, adică suma însușirilor intelectuale ale cuiva nu este nici ea egală cu înțelepciunea. Motivul este simplu: Înțelepciunea are o componentă morală în însăși structura ei. Demonii, îngerii răi, cum îi mumește Biblia, contrar tradițiilor populare, sunt ființe inteligente, dar pornite să facă numai  rău. Nu s-a auzit până acum de vreun demon înțelept. Nici Satan, diavolul care orchestrează toată mizeria din lume, , nu  poate fi numit înțelept. El a fost așa la început, dar Dumnezeu deplânge căderea acestui înger: “Ți s-a îngâmfat inima din pricina frumuseții tale; ți-ai stricat înțelepciunea cu strălucirea ta …” (Ezechiel 28, 17) .  Alte componente ale înțelepciunii, pe lângă cea morală, sunt componenta socială și cea temporară. Oricâte ar ști, sau ar putea crea un  om educat, inteligent și talentat, el nu va fi niciodată un înțelept dacă și-a tăiat toate legăturile cu semenii lui. Când se vorbește în folclor despre vreun înțelept, aproape totdeauna este vorba de un bătrân. De data aceasta pe bună dreptate. Ce are în plus un bătrân față de tinerii inteligenți și eventual buni din jur este experiența vieții. Amănuntul este semnificativ și discutabil în același timp. Se poate trece prin viață în diferite feluri. Unii au ochii deschiși și învață din experiențele lor și din ale altora. Alții nu trag concluzii corecte din ce se petrece. Surprinzătoare sunt referirile evanghelistului Luca la copilăria și adolescența lui Isus, marcate prin înțelepciune (Luca 2,40. 52). Aceasta ne va conduce la cea mai frumoasă și completă descriere a înțelepciunii pe care am găsit-o în Biblie. Mă voi referi la ea câteva momente mai târziu.

”La început era Cuvântul și Cuvântul era cu Dumnezeu și  Cuvântul era Dumnezeu .. Toate lucrurile au fost făcute prin El și nimic din ce a fost făcut nu a fost făcut fără El” (Ioan 1,1-3). Cuvântul este gândul exprimat. Înapoia oricărui cuvânt este un gând. (Nu discutăm despre cazurile de boală). Cuvintele au încărcătura lor, pozitivă sau negativă, echivalentă cu încărcătura gândurilor respective. Cel rău poate împroșca suferință și moarte prin cuvintele lui. De asemenea, cuvintele lui Dumnezeu vindecă și dau viață. “Căci niciun cuvânt de la  Dumnezeu nu este lipsit de putere” (Luca 1,37).  Cuvântul lui Dumnezeu trimite instantaneu la gândul lui Dumnezeu. Altfel cine ar fi cunoscut gândul lui Dumnezeu? (I Corinteni 2,16).  Descoperirea maximă  a gândurilor lui Dumnezeu, pe care o puteau suporta oamenii, a fost coborârea între ei a Fiului lui Dumnezeu. ” Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi…” (Ioan 1,14). Domnul Isus Hristos a fost gândul lui Dumnezeu în forma care putea fi văzută și auzită.
Definirea înțelepciunii mi s-a părut excepțională în profeția lui Isaia despre Mesia: “Duhul Domnului Se va odihni peste El, duh de înțelepciune și de pricepere, duh de sfat și de tărie, duh de cunoștință și de frică de Domnul” (Isaia 11,1-5). Pasajul tot merită un studiu atent.

Accesul prin Cuvânt la gândurile lui Dumnezeu este accesul la înțețepciunea Lui. Această înțelepciune este ca El Însuși infinită și permanentă. Această natură a ei o face materie de studiu pentru veșnicie. Pentru viața de aici și de acum, ea nu se poate compara cu nimic altceva. Limitată cum este, din cauza condiției în care ne găsim, ea rămâne cea mai mare bogăție posibilă.
Cuvântul scris al lui Dumnezeu și Cuvântul întrupat sunt una. Acesta este izvorul înțelepciunii autentice.
Stă scris în  Psamul 119,130:  ”Descoperirea cuvintelor Tale dă lumină, dă pricepere celor fără răutate”.

Cei care nu au acces la educația pe care și-o doresc, cât și cei dezamăgiți de școlile de renume pot fără  egal să conteze pe această asigurare. Ea este garantată de Dumnezeu, Creatorul nostru.

Titus Cazan

Distrugerea finală va fi o expresie a caracterului lui Dumnezeu. Atât justiția, cât și bunătatea lui Dumnezeu sunt prezente în ea. Dumnezeu nu distruge planeta, ci o curăță.

Amestecul de bine și rău. Așa numitele realizări ale oamenilor sunt produsul unui amestec practic inseparabil de bine și rău. Egoismul, mândria, înșelăciunea, jaful și uciderile sunt parte din istoria “succeselor” omenești. Talentul este proslăvit, posesorul lui este de multe ori recompensat, iar Dumnezeu care l-a dat este ignorat și tăgăduit. Aceasta este pur și simplu nedreptate. Un număr neștiut de oameni fără voce au fost șterși de pe fața pământului de puternicii timpului. În Dubai,în peninsula Arabiei s-a construit cel mai mare și mai scump palat din lume. Numai unul dintre investitori, s-a spus,  a cheltuit acolo vreo 50 de miliarde de dolari. Jos, în umbra hotelului înalt de peste 800 de metri, muncitori indieni, filipinezi  și alții, suferă de foame și așteaptă de câteva luni plata pentru munca lor. Unii ar pleca acasă, dar nu au bani de drum. Istoria tuturor castelelor și palatelor lumii are ceva din această pagină tristă. Piramidele din Egipt au fost ridicate cu munca sclavilor. Nu există nici măcar o singură realizare a omului în care natura lui păcătoasă să nu-și fi lăsat amprenta ei mortală. În fața justiției veșnice, “toate faptele  noastre bune sunt ca o zdreanță murdară” (Isaia 64,6). “Toate faptele noastre bune” înseamnă: Tot ce s-a făcut, ce s-a realizat și este  socotit bun de oameni … Nimic din acestea nu poate rezista probei timpului, probă extinsă în veșnicie.

Topografie mânjită cu sânge. Aveam vreo cincisprezece ani. În marginea Bucureștiului era un han – un fel de hotel, cu curte mare pentru căruțe și grajduri pentru cai. Așa arăta pe atunci parcarea de astăzi. Acolo țărani care veneau cu produse la piețele orașului, sau care se întorceau spre casă, se opreau să doarmă. Într-o dimineață, trecând pe acolo, am văzut un om șezând pe pământ, rezemat de zidul clădirii. Vesta îi era descheiată și dintr-o gaură  din piept curgea un șuvoi gros de sânge cum, îl pompa încă inima. Îl înjunghiase un tâlhar, ca să-i ia banii. Credeți că mai pot uita vreodată scena? Dar amintirea aceasta teribilă este asociată de locul unde am văzut-o, chiar dacă acum este acolo o stație de metrou. Pentru miliarde de oameni, locurile de pe pământ sunt asociate cu păcatul, cu remușcări, cu suferințe, cu moartea. Așa sunt spitalele, tribunalele, închisorile, cimitirele, locuri din natură  sau … locuințe.  În bunătatea Lui, Dumnezeu va șterge toate amintirile dureroase și “nimănui nu-i vor mai veni în minte” (Isaia 65,17).

Explicația pierderii “nelegiuiților” este extrem de simplă. Dumnezeu este singura sursă de viață din univers. Oameni buni și oameni răi, îngeri sfinți și demoni – toți primesc de la Dumnezeu  “viață, suflare și toate lucrurile” (Fapte 17,25). După o lungă, lungă  așteptare, după încercări repetate de a-i câștiga, în sfârșit, vine momentul când nu mai există nicio șansă de schimbare. Toți nelegiuiții au ales conștient și definitiv că nu vor pe Dumnezeu în viața lor. Evaluarea este făcută de sus și este exactă. Este momentul ca Dumnezeu să le respecte alegerea. Izvorul vieții este întrerupt.

“Foc și pucioasă” este aparent o expresie idiomatică însemnând distrugere completă. “Iazul de foc este moartea a doua” (Apoc. 21,7), nu viață chinuită. “Plânsul și scrâșnirea dinților” (Matei 22,13) desemnează regretul care nu poate fi exprimat al ocaziei nefolosite, al pierderii veșniciei. Față de durerea acestui regret, focul nu mai înseamnă mare lucru. Când Domnul Hristos a murit pe cruce, nu cuiele răstignirii L-au ucis, ci ceva mai grav. “Întunericul de afară“  pare că exlude ideea de foc. Cu evidente valori simbolice, pentru siguranța interpretării, ca să n-o luăm razna, păstrăm conceptul biblic de “foc”.

Ca să rămână cineva conectat la sursa vieții nu se cere nici să fie, nici să facă, nici să aibă ceva. Se cere doar să creadă în Domnul Hristos, care salvează.

Încă o dată. Nelegiuiții, care vor pieri în ziua executării judecății nu sunt niște copilași nevinovați, sau niște imbecili incapabili să-și conducă viața. Cei ce vor fi înviați după cei o mie de ani sunt luptători,  oameni care vor încerca să atace cetatea și tabăra sfinților lui Dumnezeu.

Cunoaștem caracterul lui Dumnezeu. El  este bun, dar este și drept. Ambele sunt desfășurate la Golgota. Dacă răul nu ar avea un sfârșit, el ar continua să chinuiască pe păcăcătoși și pe sfinți.

Deci, așa numita distrugere a celor răi este simplu executarea alegerii lor libere și finale de a se despărți de Dumnezeu, Izvorul vieții. Momentul este decis de sus, de la Tronul lui Dumnezeu. Nelegiuiții sunt liberați de grija lui Dumnezeu pe care au respins-o. Păcat!

Titus Cazan

Cu permisiune

Sursa:www.tituscazancom

În atenția lui Dumnezeu.

Descoperirile lui Dumnezeu, coborârea Domnului Hristos ca Fiu al omului și experiența noastră de credință afirmă solid că planeta Pământ se află în centrul atenției lui Dumnezeu. Considerând mărimea universului, care ne lasă fără grai și nimicnicia noastră, care și ea amuțește orice pretenție, este numai normal să căutăm explicația  acestui interes. Fiindcă suntem atât de mici față de El, răspunsul trebuie să fie în El, nu în noi.

A.  Am fost făcuți după chipul și asemănarea Lui (Generza 1,26.27). Nu ne-am făcut singuri, ci ne-a făcut El. Ce înseamnă acest chip și această asemănare este materie de studiu. Ne încurcă pierderea aproape totală a acestui chip. Continuăm să sperăm în refacere. De ce Dumnezeu a făcut pe om după chipul Lui nu știm. O ființă atât de măruntă, pe o planetă minusculă dintr-un univers colosal? Nu pricepem. Despre îngeri și despre locuitorii altor lumi nu se spune că au fost tot așa creați, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Nu avem pe cine să întrebăm. Păstrăm în minte întrebarea, ca să I-o punem Domnului, pe pământul cel nou.

Dar, față de subiectul nostru, faptul că ne-a creat după chipul și asemănarea Lui este o motivație puternică a interesului lui Dumnezeu pentru locuitorii acestei planete mici.

B. Dumnezeu iubește lumea, iubește pe oameni. Așa urâți, așa diformați, atât de ignoranți:  “Ai preț în ochii Mei, ești prețuit și te iubesc” (Isaia 43,4).  Care este cauza și care este efectul? Iubește Dumnezeu pe oameni pentru că este ceva valoros în ei? Sau oamenii capătă valoare datorită atenției lui Dumnezeu față de ei? Când începi să iubești pe cineva, nu ai totdeauna o explicație logică pentru aceasta. Și apoi logica noastră merge nu destul de departe.

Dar iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, mai exact, pentru fiecare om, este o parte importantă a interesului Său față de ce se întâmplă aici, cu noi.

C. Legământul lui Dumnezeu nu este un contract între părți. Așa a fost legământul vechi, de la Sinai. Când una din părți, poporul Israel, a călcat obligația ei, contractul a devenit nul. Legământul cel nou este croit și afirmat de o singură parte, de Dumnezeu. Partea omului este simplificată la maximum: Omul poate să accepte să intre în acest legământ. Dumnezeu nu Se schimbă. Omul trebuie și poate să rămână în acest legământ, repetând acceptarea lui. Așa au făcut oamenii credincioși din trecut. Câțiva dintre ei au fost luați la cer.

Ce este uimitor în acest legământ este că Dumnezeu îl citează mereu ca motiv al interesului Său față de persoana care l-a acceptat, chiar și față de urmașii acestuia. . Avraam și poporul ieșit din el mai mult răzvrătit și neascultător de cât credincios, sunt exemple impresionante. Dumnezeu respectă legământul Lui cu omul.

D.Planurile de viitor ale lui Dumnezeu pot fi parte din justificarea atenției Lui față de planeta noastră.     Fiul lui Dumnezeu S-a făcut fiu al omului. El este și acum “Fiul omului”. Când va veni a doua oară, cu toți îngerii Lui, în slava poziției Lui înălțate, El ne spune că vine ca “Fiu al omului” (Matei 25,31). Planurile de viitor includ stabilirea centrului activității lui Dumnezeu pe planeta Pământ.

Față  de interesul  justificat al lui Dumnezeu pentru planeta pe care o locuim, rămâne să vedem care  este sensul distrugerii finale a tot ce s-a realizat și a populației ei.

(va urma)

Titus Cazan

Cu permisiune

Sursa: www.tituscazan.com