Articole Creștine » Eseuri

Mai intai

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:32 +0000

Mai intai

Asaltati din toate partile de tentatii si nevoi, ne intrebam

debusolati ce sa facem mai intai… Sa ne castigam painea cea

de toate zilele pare lucrul cel mai important. Sa ne ingrijim de

educarea copiilor este o datorie sacra. Sa ne preocupam de

viitor este vital. Sa ne aranjam locuinta este absolut normal. Sa

incercam sa ne imbogatim si sufletul nu este decat de dorit.

Si totusi, ce trebuie facut mai intai? Hrana, imbracamintea,

adapostul, nevoile sociale, educatia, recreatia, vacanta, concediul…

Tot atatea necesitati care se lupta pentru suprematie. Si

mai presus de toate banii… S-ar parea ca totul se invarte in jurul

banilor. Pe vremuri, se spunea ca „ai carte, ai parte”. Astazi, se

pare ca zicala s-a schimbat: „ai bani, ai… tot ce-ti doresti”.

O lume innebunita dupa castiguri rapide, o societate in

care cel mai dorit serviciu este cel de „castigator la… bingo”.

O lume care si-a pierdut busola si se clatina intr-o mare de

incertitudini. Asa arata societatea noastra.

Si totusi: mai intai ce? Exista vreo lista de prioritati? Exista

vreo posibilitate ca sa ne ordonam nevoile? Se poate alcatui o

succesiune de necesitati care sa fie nu doar utilitara, ci si

reala? Traim tot mereu sub semnul urgentei, asa incat notiunea

de urgenta s-a golit de sens.

Pe de o parte saracia, iar pe de alta parte, tentaculele

reclamelor ne fac viata foarte instabila. Alergam innebuniti

dintr-o extrema in alta, debusolati si dezorientati. in timp ce

nivelul de trai scade constant, numarul telefoanelor mobile

vandute creste exponential. Am ajuns sa vad si asta: oameni

stand doua zile la rand ca sa-si cumpere un telefon mobil.

Oferta speciala! in timp ce salariile profesorilor sunt mult sub

salariul mediu, Bucurestiul este suprapopulat de autoturisme

de lux. Nici la Paris nu se vad atatea autoturisme de teren,

luxoase, cate sunt in Bucuresti! Si in timp ce unii locuiesc in

cocioabe, se construiesc zone intregi de vile ultraluxoase.

Si atunci, ce sa facem mai intai? Ce sa dorim mai intai si spre

ce sa nazuim? Care sunt reperele morale care ne-ar putea calauzi?

A aparut o carte extrem de bine documentata in privinta optiunilor

omului modern. in ea se gasesc modele si criterii utile pentru o

diversitate de situatii, printre care si aceasta: ce anume trebuie

facut mai intai. Cartea a aparut pe fascicule, iar acum se gaseste si

toata adunata intr-un volum. Este o carte extraordinara. A aparut

in urma cu cateva mii de ani. Se numeste Biblia.

intr-unul dintre fascicule, numit Evanghelia dupa Matei,

exista un amplu fragment care vorbeste despre aceasta tema:

Ce trebuie mai intai? Este cunoscut sub numele de Predica de

pe munte. Autor: Isus Hristos. Nu se poate sa nu fi auzit de

aceasta Persoana. Este cea care, dintr-o iubire de neinteles, a

parasit Cerul, S-a nascut ca om in ieslea Betleemului, a trait ca

om intre oameni, ramanand in acelasi timp Dumnezeu, a murit

pe crucea Golgotei, pentru ca eu si cu tine sa putem avea

viata vesnica, a inviat si S-a inaltat la cer.

slava si marire, sa judece viii si mortii,

Ei bine, Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este singurul

care ne poate raspunde corect la aceasta intrebare esentiala:

Ce trebuie mai intai? Iar raspunsul Sau este extrem de direct siSi iarasi va sa vie cucum zice Crezul.

simplu. Dar nu este un raspuns uzual; nu se vorbeste in el

despre bani, nici despre pozitii sociale, nici despre scoli

superioare. Nu se vorbeste nici macar despre lucruri absolut

necesare vietii. Se vorbeste doar despre ceea ce este esential,

despre ceea ce face diferenta dintre viata si moarte, dintre

viata vesnica si moartea vesnica!

Regula este extrem de simpla:

lui Dumnezeu si neprihanirea Lui, si toate aceste lucruri vi se

vor da pe deasupra

acestei reguli! Dar El, Isus Hristos, a trait-o in viata Sa. Si El o

poate face sa traiasca si in viata noastra! Daca vrem!

Cautati mai intai imparatia(Matei 6,33). Pare complicata doar aplicarea

Semnele timpului – februarie 2000

______________________________

Vechi si nou

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:32 +0000

Vechi si nou

Traim intr-o lume a extremelor. Colectionari impatimiti de antichitati sacrifica uneori totul pentru a achizitiona piesele dorite, iar alaturi de ei traiesc oameni care detesta fara discernamant tot ce este vechi. Altii, robiti de clipa prezenta, sacrifica totul pe altarul modei, fie ca este vorba de vestimentatie, casa, muzica etc., pentru ca langa ei sa paseasca cei care neaga valoarea celor actuale, idealizand fara obiectivitate trecutul.

Care este atitudinea dreapta si de folos?

Atat Vechiul, cat si Noul Testament fac referire la ambele notiuni ca la cele doua brate ale unei balante si aduc in atentie Cantarea cantarilor 7,13, carte despre care nu pot sa nu amintesc fara a nota aprecierea rabinului Akiba, sec. I d.Hr.: „Lumea intreaga nu a fost demna de ziua in care Israelului i-a fost data aceasta cantare sublima”. in Noul Testament, gasim asezate alaturi „lucruri vechi si noi” in cuvintele lui Isus (Matei 13,52).

Ellen White ii sfatuieste pe crestini sa adopte in toate domeniile linia de mijloc, echilibrata, pastrandu-se departe de extreme, nu avangardisti, nu anacronici.

Un exemplu, pe cat de la indemana, pe atat de convingator este reforma sanatatii. Adusa la lumina si predicata cu peste o suta de ani in urma, ea ramane, in ciuda vremii scurse, la fel de valoroasa; nu este spectaculoasa, ci consta din recomandari dintre cele mai simple, la indemana oricui si necostisitoare. Si ce este minunat – ea are valoare in orice colt de lume, la orice varsta, dovedindu-se la fel de pretioasa, pentru ca nu a fost influentata de mode si curente, care au trecut demult in umbra.

Ne preocupa problema vechi-nou, pentru ca lumea noastra are o insusire fundamentala comuna tuturor epocilor: efemeritatea, trecerea; viitorul este necunoscut si nu stim cat ne apartine. Prezentul este doar clipa, iar trecutul inghite toata viata noastra – de aceea ne preocupa vechiul si noul. Nu doar sentimental problema este esentiala. Daca stim sa ne facem un sfatuitor din experientele trecutului, putem spera intr-un viitor luminat de perspective.

Notiunea de „vechi” a aparut in contextul pacatului, cand primele semne ale vremelniciei si-au lasat amprenta dureroasa, cand primele frunze au cazut, dezgolind ramurile maiestuosilor arbori. Adam si Eva au inteles ca Dumnezeu nu gresise; plata pacatului era moartea care, in liniste, rasplatea neascultarea omului.

Experienta de pana la pacat a primilor oameni consta intr-o permanenta crestere in intelepciune si putere de viata, totul era in urcare, purtand nimbul stralucitor al vesniciei, totul emana prospetimea noului prin amprenta divina, iar sufletele primilor oameni erau cupe din care se revarsa recunostinta si lauda, iar pacea avea un placut salas.

Experienta de dupa pacat este intunecata de teama, de un profund sentiment al vinovatiei, de izolare, de regres fizic, intelectual si sufletesc. Viata fericita de pana acum, un prezent permanent binecuvantat, cunoaste si cealalta fata, vechiul. Este momentul in care omul intelege ce lucru ingrozitor este pacatul, ca el rasplateste cu durere, degradare si distrugere. intelege insa ce minunat e si planul restaurarii, al remodelarii care se va rasfrange asupra intregii fiinte in domeniul fizic, mental si spiritual.

„Am fost creati cu perspectiva unei permanente dezvoltari si a unui progres maret, in conditiile unei vieti vesnice, nestatornicia zilelor de dupa pacat a incetinit mult acest proces, dar vestea buna este ca vesnicia care ne sta inainte ne va ajuta sa reluam curand aceasta scoala, in care sa invatam mereu mai mult despre Dumnezeul iubirii.

Este greu acum pentru noi, fiinte limitate, sa ne imaginam ce inseamna sa inveti, sa descoperi mereu lucruri noi despre taina evlaviei. Inspiratia ne incurajeaza ca nicio fiinta salvata nu se va satura invatand. Acolo, minti nemuritoare vor contempla minunile puterii creatoare si tainele iubirii rascumparatoare cu o incantare inepuizabila. Orice facultate va fi dezvoltata, orice capacitate marita. Acumularea de cunostinte nu va obosi mintea si nu va epuiza energia. Acolo vor fi realizate cele mai marete proiecte, vor fi atinse cele mai indraznete aspiratii si inca vor fi noi culmi de urcat, noi minuni de admirat, noi adevaruri de inteles, noi tinte care sa stimuleze puterile mintii, ale sufletului si ale corpului.” – (Ellen White, Tragedia veacurilor, p. 695)

De la lumea si viata mereu luminoasa si vesnic noua a cerului sa privim din nou la lumea noastra, in care vechiul si noul sunt intr-un permanent conflict, adaugand poveri zilelor si asa grele.

Pentru inceput, ne vom opri in sfera societatii omenesti pentru a observa cum actioneaza cele doua principii antagonice: vechiul si noul.

Generatii vechi si noi

Ati intuit bine, conflictul intre generatii este realitatea nedorita, dar resimtita tot mai acut in aceasta vreme a sfarsitului.

Ca sa aflam daca acest conflict este in firea lucrurilor, este un lucru normal sa deschidem Biblia. Din relatarile ei, vom afla cu placere cum mari familii exista, lucreaza, se bucura si se intristeaza intr-o convietuire linistita, placuta si calda. Un exemplu la indemana este familia lui Avraam, care numara in jur de o mie de suflete, fara sa numaram nevestele fiilor lui Iacov.

Sa incercam sa ne imaginam un altar de dimineata sau de seara sau o masa in jurul careia se strang si se roaga sute si respectiv zeci de oameni. Am fi incantati sa participam si noi, desigur. Chiar si numai gandul acesta aduce o placuta dorinta de partasie, reda increderea in oameni si in frumusetea vietii. Sa ne apropiem mai mult. Aceasta frumoasa familie are si ea probleme si tensiuni, insa ele nu reusesc sa dezbine, decat in rare cazuri – ne gandim la despartirea lui Lot de Avraam. Este insa o despartire in termeni amiabili, ei raman insa intr-o buna relatie – adevar sustinut de interventia perseverenta si indrazneata a lui Avraam in perspectiva nimicirii Sodomei.

Atmosfera familiilor de acest model mai trimite ecouri, desi slabe si putine, pana in zilele noastre. Acolo unde poluarea morala a avut ceva piedici prin izolare geografica, in comunitati de tara, oamenii se simt inca bine impreuna, la bine si la greu, se accepta si se sustin firesc, simplu si sincer.

Exista insa un vrajmas al oricarui bine, care a semanat semintele dezbinarii intre parinte si copil, intre generatii, si nu doar atat. El vrea sa ne convinga despre o realitate obligatorie, naturala. Noi stim insa ca singura ura acceptata, chiar laudata de Dumnezeu, este ura fata de pacat. insa orice deosebire ar exista intre oameni, nimic nu scuza conflictul.

Este foarte adevarat ca tinerii si varstnicii reprezinta doi poli opusi, doua fete diferite, dar ale aceleeasi monede.

Dumnezeu, Creatorul nu doar al lumii fizice, materiale, ci si al celei spirituale, a alcatuit sufletul omului si familia omeneasca cu amprenta diversitatii, pentru a fi complementari si a da astfel armonie si frumusete vietii. Tot El S-a ingrijit si de valentele necesare acestui scop, facand pe om o fiinta sociala, ale carei nevoi nu vor fi implinite decat in relatia cu semenii.

Tinerii

Sa-i privim putin pe cei din prima tabara, pe tineri: entuziasti, increzatori, energici, lipsiti de prejudecati si de teama. De cealalta parte, adultii mai tineri sau mai varstnici: prevazatori, echilibrati, retinuti, cu indoieli, temeri si prejudecati.

Este minunat insa ca acesti indivizi diferiti, tineri si varstnici, constituie fiecare un pion pretios in complexa tesatura care este societatea umana si care, prin darurile ei speciale, conlucreaza ca si rotile unui angrenaj complicat spre binele tuturor, pentru ca toti copiii zburdalnici si parintii lor, tineri si bunici, sa se poata bucura impreuna, in acelasi timp, de aceeasi adiere de vant si de aceeasi raza de soare, sa poata secera spicele si sa poata scoate din vatra o paine aburinda, pe care sa o aseze pe masa omenirii cu dragoste.

Fiecare are nevoie de celalalt si, la randul lui, trebuie sa se faca folositor pe caile intortocheate ale vietii, unde se intalnesc spre a-si da binete sau pentru a schimba priviri senine.

Asadar, cele doua generatii nu se masoara ca soldatii unor armate fata in fata, gata de lupta. Biblia abunda in sfaturi care-i cheama la respect si condescendenta pe tineri, apel care nu a pierdut din valoarea lui, in timp. Sa nu uitam ca porunca a cincea este singura urmata de o fagaduinta. Dumnezeu a stiut ca aici se va produce o fisura cu urmari dezastruoase, de aceea i-a indemnat pe copii sa se plece in fata perilor albi. Aceasta atitudine ar fi asigurat familia omeneasca de armonie si progres.

Nu culoarea parului aduce intelepciunea, nu in ea este meritul. Din pacate, in jurul nostru sunt multe exemple care intaresc afirmatia: numarul anilor nu este intotdeauna proportional cu intelepciunea. De ce atunci este nu doar bine, ci si necesar ca tinerii sa asculte si sa invete de la parintii fizici sau sufletesti? Pentru ca experienta de varstnici constituie un piedestal, o temelie pe care tinerii vor urca la vremea lor mai sus, fiind scutiti de greselile, caderile si descurajarile celor dinaintea lor. Cei trecuti de anii exuberanti ai tineretii, ca sa aseze aceasta treapta, au gresit, au suferit si nu de putine ori au plans, apoi au luat lupta de la capat, iar din prea plinul inimilor inteleptite in vreme, vor sa impartaseasca celor tineri experienta lor, spre a-i scuti de descurajare si suferinta.

in acelasi timp, insa varstnicii, obositi si impovarati in lupta vietii, au miscari incete, puterile le slabesc si au nevoie de vioiciunea si elasticitatea tinerilor, de curajul si de increderea lor in izbanda. Iata cum pe aceeasi planeta, invechita si ea, este loc sa se bucure de cerul albastru al primaverii, ca si de cantecul ciocarliei si cei ce acum cu priviri sfredelitoare urca, dar si cei ce au trecut de varful dealului. Ei pot sa lucreze, sa invete, sa lupte si sa atinga idealuri inalte impreuna, in armonie. Din ceea ce ne-a transmis intelepciunea de veacuri cu referire la tineri, notam cateva ganduri: voi sunteti o binecuvantare, un dar prin simpla prezenta pentru parinti, dar si pentru orice varstnic. Parintii retraiesc prin zambetul vostru propria tinerete. Din cand in cand, oferiti clipe fericite, cu un salut voios din inima celor obositi de cale sau celor pironiti intr-o camera unde singuratatea este stapana, adresand un cuvant frumos de speranta si dragoste. Veti fi pentru ei o adevarata sarbatoare a vietii. Nu stati insa prea mult in preajma noastra, sa nu vi se franga aripile, sa nu vi se incetineasca pasul, sa nu moara visele.

Voi sunteti nestematele spre care privesc cu incredere si bucurie parintii, biserica si societatea, de aceea nu ne este indiferent cum traversati marea agitata a vietii. Ca unii care am trecut inaintea voastra prin gradina de aur a tineretii, vrem sa va facem constienti de valoarea acestor clipe si sa va indemnam sa le pretuiti ca pe un dar unic; ele nu se vor mai intoarce vreodata, orice ati da in schimb. Traiti sanatos pentru a pastra armonie si vioiciunea trupului, puterea mintii si curatia sufletului! Nu incercati sa adaugati frumosul artificial, nu-L ofensati pe Dumnezeu! Este atata frumusete in linia fetei, in culoarea parului si in seninatatea privirii! Si aceasta frumusete este tocmai reflectarea sufletului vostru curat. Ea nu este data de forma sprancenelor sau de culoarea pielii.

Ocupati-va permanent mintea cu lucruri folositoare. Puterile mintii sunt sporite prin exersare si, ca argument, amintiti doar miliardele de conexiuni pe care neuronii nostri sunt capabili sa le realizeze, pentru ca Dumnezeu ne-a construit cu posibilitati nemasurate de dezvoltare. Sunt insa reguli de igiena mentala pe care sunteti datori sa le studiati si sa le aplicati. Respectarea lor deschide perspective minunate de progres si tot atatea cai de a fi folositori lui Dumnezeu si semenilor.

Nu va intinati mintea cu lucruri urate; o imagine vizuala poate ramane in memorie pana la treizeci de ani. Hraniti sufletul doar cu lucruri vrednice de iubit, in care si cerul sa gaseasca placere. Pretuiti clipele, nu doar anii! Timpul liber poate deveni un pericol subtil pe care cel rau sa-l foloseasca impotriva voastra. Valoarea vietii nu se masoara in ani. Sunt oameni care au o viata saraca, fara realizari si bucurii, pentru ca nu au cunoscut valoarea incomensurabila a dimensiunii timp. Ei mor saraci sufleteste. in necrologul lor, se pot aminti mai mult decat niste ani in mod stereotipic: data nasterii, a casatoriei, a pensionarii… trist, nu? Niciunul dintre noi nu-si doreste o asa viata saraca.

in acelasi timp, sunt oameni care fac planuri, lucreaza si lupta, se bucura si viseaza cat pentru doua vieti. Sunt cei ce nu si-au precupetit viata, sacrificand comoditatea si confortul propriu. Putin cunoscuti si mai putin rasplatiti, ei au adus totusi mari realizari si progrese veritabile, au usurat viata cu poverile ei, au prelungit zilele de sanatate, lasand o lumina in urma lor, un drum spre mai bine.

Si inca un gand pentru tineri: nu faceti pasi grabiti spre maturitate! Tineretea este un timp atat de scurt, o clipa doar, restul vietii e lung si greu. Nu va grabiti! Bucurati-va in curatie si teama sfanta de fiecare zi si ea va adauga sigur ceva nou, folositor si placut, pentru ca va purta amprenta aprobarii cerului.

Parul alb

Adresandu-ma taberei alaturate, tovarasilor la marsul vietii, readuc in atentie ceea ce inteleptii au rostit.

Este o mare arta sa stii sa imbatranesti. De ridurile de pe fata nu suntem raspunzatori, dar de un ton aspru sau cicalitor, da. Daca albul parului este in afara vointei noastre, de spiritul de critica si de condamnare, de neintelegere si de demagogie suntem responsabili si sa nu uitam ca este dezgustator sa acordam intelegere celor care, angrenati in competitia vietii, trec pe langa noi cam grabiti, uneori neatenti. Sa fim ingaduitori cu micile lor scapari sau lipsa de experienta.

Un capitol sensibil il constituie modul in care ii sfatuim sau corectam pe cei care au nevoie de indrumare, dar care manifesta adesea tendinta de a riposta, de a se plictisi si de a refuza sfaturile. Avem in cer pe Isus, care a calcat pe aceste carari aspre si grele. El are cele mai bune solutii. Spuneti-I Lui despre nemultumirea si durerea voastra, apoi lasati-L pe El sa gaseasca si mijloacele, si timpul cel mai potrivit de a interveni. Sa ne deprindem sa-I predam Lui toate motivele noastre de ingrijorare si sa observam apoi, in liniste, modul in care va lucra. Vom asista la minuni. Sa alegem intotdeauna calea colaborarii cu cerul, calea genunchilor plecati mai ales pentru copiii mai putin politicosi sau razvratiti. Vom gusta la vremea potrivita cele mai mari bucurii, pentru ca fiecare dintre ei sa poata straluci odata in cer, ca o stea in coroana noastra.

Sa inlocuim mustrarea cu rugaciunea, sfatul cu incurajarea, critica cu aprecierea si murmurarea cu increderea, pentru ca ei sunt vulnerabili si pot cadea usor prada complexelor de inferioritate, care ucid ca si acidul o planta tanara. Ca sa creasca, nu au nevoie de furtuna sau de trasnete, ci de adierea blanda care incalzeste sufletul si sporeste increderea si puterea.

Revenind – dupa o paranteza la subiectul nou-vechi, tanar-varstnic, armonie-conflict – la Cantarea cantarilor 7,13 si luand in considerare studiile asupra acestei carti, intelegem ca „fructele vechi si noi” sunt o aluzie la Cuvantul lui Dumnezeu, la Vechiul si Noul Testament, care, ca si fructele pentru trup, constituie cea mai buna hrana pentru suflet, ambele avand originea in Eden.

intruparea Domnului Hristos, menita sa lumineze cerul intunecat si fara perspectiva al omului cu „Steaua lui Iacov”, Lumina ce lumineaza pe orice om venind in lume, a impartit istoria omenirii in doua mari perioade. De aceea avem Vechiul si Noul Testament – primul aratand spre un Mesia salvator, iar cel de-al doilea confirmand ca iubirea s-a facut trup si s-a jertfit.

Prin Isus, cele neimplinite inca au devenit realitate, cele prezente si incarcate de vina au trecut pentru a face loc unui nou desavarsit, care incepe cu nasterea din nou, aici, in conditiile vietii pe pamant, dar care va cunoaste implinirea unei vesnice innoiri, curand in atmosfera cerului.

Legea de baza ce conduce acest Univers, din care, ca o picatura intr-un ocean, facem si noi parte, a fost, este si va fi pururi legea iubirii. Datorita ei, vechiul „dinte pentru dinte si ochi pentru ochi” s-a innoit si a devenit „iubiti pe vrajmas, faceti bine celor ce va urasc, binecuvantati pe cei ce va blestema”.

Dragostea este un lucru atat de vechi cat vesnicia, dar manifestarile ei sunt mereu noi, pentru ca valorile adevarate sunt perene, nu sunt atinse de vreme, nu vor avea sfarsit, iar dragostea este in capul listei. Ea este din cer si tinde sa ne duca din nou in el, dupa ce a traversat ca un dar nepretuit, alaturi de noi, valea plangerii pentru a ne usura poverile, a ne mangaia, a ne reface chipul si sufletul, a ne mari bucuriile si a ne impodobi zilele.

Pe cat de trecatori suntem azi, pe cat de amara e experienta vremelniciei noastre, pe atat de mult credem si asteptam lumea aceea noua in care vechiul si noul isi vor da mana, spre a se contopi intr-o armonie desavarsita.

Evanghelia, ca o adevarata „Veste buna”, trimite de pe Patmos omenirii de peste doua mii de ani un mesaj plin de speranta: „Iata Eu fac toate lucrurile noi”, cum noteaza scriitorul Apocalipsei in cap. 21,1-5. La randul sau, Isaia, evanghelistul Vechiului Testament, completeaza, sub inspiratie divina, tabloul lumii ce va locui cerul, cu doua pasaje de o rara frumusete: Isaia 35,1-10 si 65,17-25.

Nimic nu va mai aminti de framantarea si nestatornicia de pe pamant, acolo marea este de cristal, ca simbol al structurilor perfecte, iar mantuitii sunt fapturi noi, care nu se mai lupta, pacea este deplin stapana, pentru ca iubirea a refacut armonia intre om si Dumnezeu, intre om si om si intre om si celelalte vietuitoare.

Sa ne oprim pasul cat mai des si sa inaltam gandurile noastre spre a contempla linistea care ne cheama mai sus de preocuparile zilnice, pentru a pregusta din frumusetea noii lumi a pacii.

Luminita Curteanu, Sfantu Gheorghe, Conferinta Transilvania de Sud

______________________________

…a venit împlinirea vremii

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:31 +0000

Aici, in dulcele tinut al obcinelor Bucovinei, de unde va scriu, vremea are ritmul ei aparte. Aici, vremea se masoara in lucruri fundamentale. Ceasurile nu au parca mare trecere. Aici, soarele e ceasul, iar umbra brazilor falnici e minutarul. Aici, vremea are anumite repere: facerea fanului, stransul cartofilor, culesul afinelor. Cand se aude „a venit vremea”, toti, cu mic, cu mare, o pornesc la lucru. Numai ca, de un timp incoace vremea si-a cam pierdut ritmul. Zapada la jumatatea lui aprilie, caldura in februarie… si nu se stie ce o mai fi la vara. Orologiul naturii pare sa se fi dereglat iremediabil. Cat despre noi, ceilalti, care traim sub tirania limbilor zanatice ale ceasurilor noastre, pentru noi vremea nu mai inseamna mare lucru: „vreme vine, vreme trece”… Dar, in dimensiunea istorica a timpului, vremea isi pastreaza nestirbita semnificatia. Ritmul vietii si al mortii se deruleaza inexorabil. Se scurge timpul, se duce vremea… Parcurgem inevitabil un traseu marcat de anumite vremuri: vremea copilariei, vremea de a merge la scoala, vremea adolescentei, vremea casatoriei… vremuri.

Uneori, vremea este bulversata de evenimente ce par sa-si fi iesit din matca. Atunci ritmurile existentei se amesteca haotic, pierzand si farmec, si semnificatie, producand confuzie si neliniste. Mai exista insa inca o vreme, timpul profetic. Biblia este plina de profetii si o caracteristica importanta a acestora este implinirea vremii.

A existat o perioada a istoriei, un scurt interval de timp, spre care au tintit o multime de profetii. Timpul acela era, coincidenta sau nu, in preajma unui sfarsit si inceput de mileniu, ba chiar la cumpana dintre ere: inainte si dupa Hristos. Sute de profetii, incepand cu prima dintre ele – Vrajmasie voi pune intre tine si femeie, intre samanta ta si samanta ei. Aceasta iti va zdrobi capul si tu ii vei zdrobi calcaiul (Geneza 3,15) – vorbeau despre o implinire a vremii.

Aparusera indicii ca se apropie aceasta „implinire a vremii”. in Orient, o stea atipica ce a suscitat interesul cunoscatorilor profetiei, in tara Sfanta se ordonase un recensamant care trebuia efectuat intr-o perioada strict delimitata, o intreaga generatie de copii sub doi ani fusese masacrata, aparuse un profet care spunea ca pregateste „calea Domnului”…Dar cand a venit implinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Sau, nascut din femeie, nascut sub Lege, ca sa rascumpere pe cei ce erau sub Lege pentru ca sa capatam infierea. (Galateni 4,4.5) in planurile lui Dumnezeu, intotdeauna, cu o exactitate teribila, „se implineste vremea”.

Acum aproape doua mii de ani, „s-a implinit vremea” ca Dumnezeu sa-Si tina fagaduintele si cerul sa coboare pe pamant. Isus Hristos S-a nascut in ieslea Betleemului, a trait printre oameni si apoi, suprema „implinire a vremii”, S-a jertfit pe crucea Golgotei. Era vremea ca pretul pacatului – moartea – sa fie platit de Cineva, era vremea ca El, Cel nevinovat sa ia asupra-Si vinovatia omenirii, era vremea ca El sa ofere o noua sansa pacatosului, era vremea ca iubirea sa se descopere pe deplin. Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El, sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica. (Ioan 3,16)

Patimile lui Hristos, rastignirea si moartea Sa pe cruce, spuneau cu claritate ca venise „implinirea vremii”. Iar invierea glorioasa a lui Hristos spunea ca incepuse o noua era, era sperantei intr-o zi a invierii, era asteptarii implinirii altor profetii, ele tintind o perioada densa a istoriei, profetii vorbind despre o noua venire a lui Hristos. implinirea precisa a profetiilor despre Hristos la inceput de era crestina este o garantie ca asteptarile crestine sintetizate in Crez – si iarasi va sa vie, cu slava si marire… nu sunt doar sperante pioase, ci realitati in devenire. Istoria isi urmeaza cursul si, astazi, traim un timp dens ca si cel de la inceput de era crestina. Spre timpul acesta tintesc din nou o multime de profetii care se implinesc, vestind fara putinta de tagada ca se apropie implinirea vremii. Iar Hristos ne spune: Cand veti vedea toate aceste lucruri, sa stiti ca Fiul omului este aproape, este chiar la usi. (Matei 24,33)

Aici, in dulcele tinut al obcinelor Bucovinei, de unde va scriu acum, vremea se masoara in lucruri fundamentale. Privind cu atentie si interes asupra desfasurarii evenimentelor, un gand ma stapaneste: „se apropie implinirea vremii”. E foarte aproape!

Semnele timpului – aprilie 1997

______________________________

El schimba vremurile…

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:31 +0000

De multe ori, iar in ultimul timp din ce in ce mai frecvent, ne plangem ca nu putem face nimic pentru ca asa sunt vremurile. De la „Vremurile de bejenie” ale lui Sadoveanu, pana la vremurile tranzitiei actuale si, de fapt, din totdeauna am avut si avem simtamantul ca evenimentele au un mers al lor care scapa oricarui

control. Nu degeaba scria cronicarul ca „nu oamenii sunt peste vremi, ci vremile sunt peste bietii oameni”.

Am fost invatati ca evenimentele istorice se deruleaza inexorabil, rostogolindu-se navalnic peste oameni si strivindu-i cu apasarea lor. Exista mai multe pareri cu privire la cine sau ce determina cursul „vremurilor”. O teorie spune ca evenimentele sunt determinate de legitati absolute, de acumulari cantitative care se transforma apoi in salturi calitative. O alta teorie vorbeste despre rolul maselor largi populare in faurirea istoriei si in schimbarea „vremurilor”. Altii sustin ca istoria este determinata de vointa si actiunea marilor personalitati, oameni cu vointa, viziune, charisma, care, prin forta irezistibila a geniului lor, modeleaza „vremurile”. Dar, dincolo de aceste pareri destul de diferite, staruie un fel de neputinta in fata vremurilor, un fel de fatalism resemnat si complice.

Exista oare cineva care sa fie mai presus de evenimente si, deci, sa le poata determina cursul, in functie de un scop anume? Exista in Biblie o declaratie frapanta in sensul acesta si, nu intamplator, ea este consemnata intr-un capitol extrem de dramatic al cartii profetice a lui Daniel: El schimba vremurile si imprejurarile; El rastoarna si pune pe imparati, El da intelepciune inteleptilor si pricepere celor priceputi! El descopera ce este adanc si ascuns; El stie ce este in intuneric si la El locuieste lumina. (Daniel 2,21.22)

Aceasta declaratie atat de neta pe care profetul Daniel o face este extrem de incitanta. Ea vine sa schimbe perspectiva obisnuita, fatalista si fara speranta asupra vietii si derularii evenimentelor ce-i determina cursul. Daca este cineva care poate interveni si modifica „vremurile”, cursul evenimentelor, atunci perspectiva individului este cu totul alta. Daca Dumnezeu, despre care Biblia spune ca este Tatal nostru, poate schimba „vremurile si imprejurarile”, atunci bietul om care e „sub vremi” are siguranta ca si vremurile sunt sub mana cuiva caruia ii pasa de noi oamenii.

Vremurile sunt sub mana Unuia care ne fagaduieste: Caci eu stiu gandurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, ganduri de pace si nu de nenorocire, ca sa va dau un viitor si o nadejde. (Ieremia 29,11) Si fagaduinta continua: Domnul mi Se arata de departe: „te iubesc cu o iubire vesnica de aceea iti pastrez bunatatea Mea!” (Ieremia 31,3) Si este foarte interesant sa privesti din perspectiva aceasta istoria, mai indepartata sau mai apropiata. Sunt rasturnari de situatii uneori inexplicabile care schimba radical cursul evenimentelor si care, privite din perspectiva interventiei lui Dumnezeu, capata o semnificatie aparte. Din aceasta perspectiva se observa ca nu omul este sub vremi, ci vremurile slujesc un scop in favoarea omului.

inaintea lui Dumnezeu fiecare individ are o valoare enorma, valoare pe care El, Dumnezeu, i-a dat-o prin viata Fiului Sau: Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea ca a dat pe singurul Sau Fiu pentru ca oricine crede in El sa nu piara ci sa aiba viata vesnica. (Ioan 3,16) Succesiunea marilor imperii universale, profetizata in Daniel 2, sau revolutia romana in contextul destramarii comunismului, extinderea fulgeratoare a crestinismului in lumea romana sau avantul fara precedent al sentimentului religios in lumea contemporana, sunt tot atatea dovezi ca Dumnezeu schimba vremurile si imprejurarile in favoarea celor pe care El ii considera a fi copiii Lui.

Este extrem de reconfortant sa stii ca acolo unde in mod normal nu exista nici o solutie, acolo unde pare ca lucrurile se deruleaza pe un fagas fara putinta de schimbare, exista Cineva care schimba vremurile si imprejurarile si ca aceasta schimbare este in favoarea ta.

Semnele timpului – mai 1997

______________________________

Iesiti din mijlocul ei…

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:31 +0000

Cea mai spectaculoasa carte a Bibliei este Apocalipsa. Iar cel mai incitant element al Apocalipsei este timpul. Aici, timpul are o consistenta si o duritate nemaiintalnita nicaieri in Biblie, poate cu exceptia primelor doua capitole din Geneza. Dar timpul Apocalipsei este mult mai incarcat de semnificatii si mult mai tensionat.

De la lungi perioade istorice ce se succed in ritm alert, pana la momente punctuale incarcate de tensiune, timpul este prezent in Apocalipsa ca un element esential. Si este, daca il privim din perspectiva umana. in timp ce la Dumnezeu timpul nu exista, caci pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, si o mie de ani ca o zi (2 Petru 3,8 u.p.), pentru noi, oamenii, timpul este un element determinant si definitoriu. Viata noastra

sta sub imperiul implacabil al timpului. Sunt momente atat de incarcate de semnificatii, atat de dense, incat, ajungand la ele, cititorul modern le parcurge cu respiratia taiata, simtind ca acolo este ceva esential pentru existenta lui. in acest context, exista momente pline de tensiune pe care Apocalipsa le descrie in toata complexitatea lor. Unul dintre acestea se gaseste in capitolul 18, versetele 1-5: Dupa aceea, am vazut pogorandu-se din cer un alt inger, care avea o mare putere, si pamantul s-a luminat de slava lui. El a strigat cu glas tare, si a zis: „A cazut, a cazut Babilonul cel mare! A ajuns un locas al dracilor; o inchisoare a oricarui duh necurat, o inchisoare a oricarei pasari necurate si urate; pentru ca toate neamurile au baut din vinul maniei curviei ei, si imparatii pamantului au curvit cu ea, si negustorii pamantului s-au imbogatit prin risipa desfatarii ei! Apoi am auzit din cer un alt glas care zicea: „Iesiti din mijlocul ei, poporul Meu, ca sa nu fiti partasi la pacatele ei, si sa nu fiti loviti cu urgiile ei! Pentru ca pacatele ei s-au ingramadit, si au ajuns pana la cer; si Dumnezeu Si-a adus aminte de nelegiuirile ei.”

Scena aceasta este plina de tensiune nu doar pentru ca se refera la o desfasurare spectaculoasa: un inger puternic care descinde din cer, o lumina stranie care umple pamantul, o stire anuntata intr-un limbaj poetic, dar cutremurator, un glas din cer, o chemare exceptional de calda adresata oamenilor si anuntarea difuza a unei sentinte implacabile, ci mai ales pentru ca ne priveste pe noi, cei care traim alert, la concurenta cu timpul sfarsitului de mileniu. Un inger este un simbol in Apocalipsa. Lumina care umple pamantul este si ea un simbol, e o luminare spirituala; limbajul poetic al stirii vestind caderea Babilonului imbraca o realitate foarte concreta; Babilonul este simbolul incurcaturii ideologico- religioase care caracterizeaza mai bine decat orice lumea noastra de azi. Simboluri, simboluri…

Dar in aceasta scena plina de tensiune exista ceva foarte, foarte concret. Dincolo de semnificatia precisa a simbolurilor, dincolo de jocul placut si incitant al descoperirii realitatii descrise aici, dincolo de tabloul general al istoriei care se completeaza cu date noi, aici e vorba de viata mea, de viata ta. Chemarea glasului din cer Iesiti din mijlocul ei, poporul Meu… este ceva atat de personal si atat de urgent, incat toata atentia se focalizeaza asupra acestui mesaj. O distrugere iminenta si implacabila ameninta acele organizatii care si-au permis sa amestece in chip diabolic adevarul cu minciuna, cerintele lui Dumnezeu cu aberatiile pseudoreligioase, inchinarea datorata Creatorului cu aceea pretinsa de diverse creaturi care de care mai „preainalte”, salvarea oferita de iubirea nemarginita a lui Dumnezeu cu „mantuirea si iertarea” – vandute cu nonsalanta cui este dispus sa plateasca pretul.

Semnele timpului – iunie 1997

______________________________

Intreaba vremurile stravechi…

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:31 +0000

Traim o vreme ahtiata dupa viitor, o vreme in care lucrurile, institutiile, ba chiar si oamenii si valorile, se perimeaza extrem de repede. Ceea ce azi e in voga, maine e deja vetust. Se pare ca mai mult ca oricand lumea e cuprinsa de frenezia de „a trai clipa”, iar noutatile sunt hrana zilei. Tehnice, vestimentare, politice, artistice, mondiale sau obscure… noutatile inunda viata noastra. A te intoarce spre trecut este atat de straniu incat ramai uimit auzind asa ceva: intreaba vremurile stravechi, care au fost inaintea ta, din ziua cand a facut Dumnezeu pe om, si cerceteaza de la o margine a cerului la cealalta… (Deuteronom 4,32).

Ciudat, nu-i asa? Cand toata lumea este avida dupa noutati, cand toti doresc sa arunce o privire spre maine, spre viitor, aceasta carte, Biblia, care (nota bene) vine din trecut, te indreapta spre „vremurile stravechi”. Exista convingerea ca avem nevoie de ceva nou, ca solutie la multiplele noastre dileme; avem nevoie de ceva inca neexperimentat pentru numeroasele noastre nedumeriri. Asadar ce rost are sa intrebi „vremurile stravechi”? Si totusi, istoria, chiar asa distorsionata cum ajunge la noi, purtand asupra ei tarele filozofiilor si intereselor politice, este un sprijin de neinlocuit. Un om fara istorie, fara propria sa istorie, este un dezradacinat. Un neam fara istorie, de fapt, nu exista ca natiune. Istoria este radacina care ne da stabilitate si siguranta. Omul este cufundat in istorie, iar istoria il impregneaza.

Dar, dincolo de aceste realitati fundamentale, care este valoarea „vremurilor stravechi”, ce virtuti poseda ele pentru ca Biblia sa le recomande, cu atata caldura, spre a fi „intrebate”? Si apoi, mai inainte de asta, de ce m-as apleca spre cele spuse de Biblie? Petre tutea, in stilul sau inimitabil, spunea despre Biblie: „Luther (…) a spus doua lucruri extraordinare: (…) ca nu exista adevar in afara de Biblie. Mie mi-a trebuit o viata intreaga sa aflu asta. (…) Mie mi-a trebuit o viata ca sa ma conving ca in afara de Biblie nu e nici un adevar.” Si nu e singurul care, mai devreme sau mai tarziu, ajunge la aceasta intelepciune. „Vremurile stravechi” nu au in ele insele virtuti magice, dar au o calitate extraordinara. Ele ne invata ca, in ciuda progresului, in ciuda schimbarilor politice, economice, sociale, culturale sau religioase, raman cateva adevaruri fundamentale: ca Dumnezeu este Creatorul si sustinatorul creatiei, ca omul nu este masura tuturor lucrurilor si ca, despartit de Dumnezeu, omul este un mare zero, ca istoria, asa cum o traim, o faurim si o percepem noi, este un mare accident in Universul perfect al lui Dumnezeu si ca Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a sfaramat mersul istoriei pentru ca, din iubire, sa ofere omului sansa unui nou inceput.

Doar „vremurile stravechi” pot sa ne invete ca Dumnezeul cel Atotputernic iubeste omenirea, ca El conduce istoria spre un final inevitabil, dar si spre un nou inceput, ca El ne considera pe noi, oamenii, copiii Sai. Cand iti arunci privirile spre „vremurile stravechi”, observi cum, dincolo de imprejurarile specifice, dincolo de evenimentele mai mult sau mai putin spectaculoase, o mana nevazuta intervine in favoarea celor ce-L iubesc pe Dumnezeu. Caci acesta este lucrul esential pe care-l povestesc „vremurile stravechi”.

Traim un final de mileniu tulburat, zbuciumat si uneori terifiant. Evenimentele se rostogolesc cu grabire, ingramadindu-se unele peste altele. Iar omul, acest fir de praf, se vede pierdut in tumultul istoriei, speriat, dezarmat, dezorientat, fara nici un reper si fara nici o ancora. Atunci, un glas bland, intelegator si iubitor, i se adreseaza: intreaba vremurile stravechi, cari au fost inaintea ta, din ziua cand a facut Dumnezeu pe om pe pamant, si cerceteaza de la o margine a cerului la cealalta: [...] Sa stii dar in ziua aceea, si pune-ti in inima ca numai Domnul este Dumnezeu, sus in cer si jos pe pamant, si ca nu este alt Dumnezeu afara de El. Pazeste dar legile si poruncile Lui, pe care ti le dau azi, ca sa fii fericit, tu si copiii tai dupa tine, si sa ai zile multe in tara pe care ti-o da Domnul, Dumnezeul tau, pe vecie. (Deuteronom 4,32.39.40)

Semnele timpului – iulie 1997

______________________________

Unui Dumnezeu necunoscut

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:31 +0000

Un mare paradox al lumii contemporane este faptul ca, intr-un veac al cunoasterii, suntem atat de gata sa acceptam lucruri necunoscute. Goana dupa nou ne face vulnerabili in fata imposturii. innoirea permanenta a cunostintelor ne face foarte disponibili sa primim orice noutate fara sa verificam, doar in virtutea faptului ca e noua. Este adevarat ca avalansa informationala care se rostogoleste irezistibil peste noi ne face mai putin critici cu adevarul noutatilor. Gandim ca daca e ceva nou e si adevarat si, deci, nu mai trebuie cunoscut. Iar daca noutatea apartine unui domeniu cu care suntem obisnuiti, atunci tendinta de a accepta orice este irezistibila.

Cel mai vulnerabil domeniu este cel religios. intrucat toti credem intr-un fel sau altul in Dumnezeu, intrucat toti mergem mai des sau mai rar la o biserica, intrucat toti suntem mai mult sau mai putin religiosi, suntem inclinati sa acceptam orice, fara a cerceta si a cunoaste. Situatia lumii contemporane seamana izbitor cu aceea a lumii antice. Cand apostolul Pavel a vizitat Atena i se intarata duhul la vederea acestei cetati pline de idoli. (Fapte 17,16) Iar culmea indignarii si a mirarii a atins-o cand, zice apostolul: am descoperit chiar si un altar, pe care este scris: Unui Dumnezeu necunoscut! (Fapte 17,23)

Este uluitor ca grecii cei renumiti pentru filozofia lor, pentru setea lor nestavilita de a cunoaste, pentru scepticismul lor circumspect, acceptau in domeniul religios ceva atat de ilogic: „un Dumnezeu necunoscut”. Si ceea ce e si mai curios este ca atunci cand Pavel vrea sa le descopere, sa le faca cunoscut acest Dumnezeu, ei nu sunt dispusi sa cunoasca. Se multumesc doar sa se inchine „unui Dumnezeu necunoscut”. Altminteri erau foarte religiosi, cetatea le era plina de monumente sfinte, caci toti atenienii si strainii care stateau in Atena nu-si petreceau vremea cu nimic altceva decat sa spuna sau sa asculte ceva nou (Fapte 17,21). Erau atat de obisnuiti cu noutatile incat nu-i deranja sa se inchine unui Dumnezeu necunoscut.

Important pentru ei era sa se inchine, nu conta cum. De catva timp un val de „religiozitate” pare sa fi cuprins societatea. E de bon ton sa fii religios, face bine sa te inchini in mijlocul cetatii, e necesar sa participi la marile ceremonii religioase, nu conteaza ca „dumnezeul” caruia te inchini e necunoscut. in acelasi val de religiozitate au aparut atatia „dumnezei” noi care sunt primiti cu entuziasm. Noi sau vechi, acesti „dumnezei” raman necunoscuti, desi venerati. Este unul dintre paradoxurile societatii contemporane aceasta sete de religiozitate si aceasta indiferenta de a-L cunoaste cu adevarat pe Dumnezeu. Unui Dumnezeu necunoscut, pare sa fie deviza societatii noastre. „De ce crezi in acest Dumnezeu?” este o intrebare la care se primesc raspunsuri cel putin ciudate: „asa am apucat”, „asa au facut si parintii mei”, „asa face toata lumea” etc.

Sunt putini cei care se intreaba cine este acest Dumnezeu caruia I se inchina, caruia I se roaga, caruia ii multumesc. Conteaza sa fie un „dumnezeu”, fie el si unul necunoscut! in timp ce Dumnezeul cerului se apropie cu intelegere si atentie de noi oamenii, Doamne, Tu ma cercetezi de aproape si ma cunosti, stii cand stau jos si cand ma scol, si de departe imi patrunzi gandul. Stii cand umblu si cand ma culc, si cunosti toate caile mele (Psalmi 139,1-3), noi oamenii ne multumim cu un „dumnezeu” necunoscut.

Nu credeti ca avem nevoie sa-L cunoastem personal pe Dumnezeu, sa stim cum este Cel pe care-L numim Tatal nostru? Nu credeti ca Este vremea sa cautati pe Domnul, ca sa vina si sa va ploaie mantuire? (Osea 10,12).

Semnele timpului – august 1997

______________________________

Pe cine cautati?

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:31 +0000

Traim intr-o alergare nebuna. Zilele ni se scurg printre degete. Clipele se dezintegreaza si anii dispar ca un abur inselator. Ramane constanta doar alergarea… Alergam cat e ziua de lunga si nu ne oprim nici noaptea. O stare de neliniste, o febrilitate a cautarii dupa altceva ne stapaneste. Nu stim de ce si incotro, dar alergam fara oprire. Vacantele ni le traim in viteza maxima, iar somnul ne este bantuit de miraje ce ne atrag in aceeasi alergare. Oare ce cautam? Oare spre ce alergam? A devenit aproape un viciu aceasta goana. Iar noi ne incapatanam s-o numim viata… Ce fel de viata e cea pe care nu apucam sa o traim fiindca suntem prea ocupati sa alergam spre niciunde, doar sa alergam…

Dar undeva, in profundul fiintei noastre, exista un simtamant al unei lipse acute. Ne lipseste ceva, ne lipseste cineva. Este un sentiment difuz, dar nelinistitor. Si ne continuam alergarea… Unii incercam sa concretizam aceasta cautare alergand dupa bani, de toate culorile, cat mai „grei” si cat mai multi. Altii alergam dupa cunoastere… Sa stim cat mai mult, mai repede, inaintea altora, cat mai complet, mai profund… si mai fara sens. Ca in celebra definitie: „un specialist este cel care stie totul despre nimic”. Altii ne imbatam cu dorinta de glorie. Artistica, sportiva, mondena, politica… Sa fim mai ceva, mai cunoscuti, mai invidiati.

Si alergam tot mai repede, manati fiecare de fantasmele noastre, cautand ce nu poate fi aflat. Mereu cu sufletul mai gol, mai pustiu. Singuri intr-o lume nepasatoare, solitari in multime, suflete pustii intr-un pustiu de suflet… Si-atunci cand alergarea ne duce pe cai aberante, cand goana nebuna ne poarta spre dezastre, o voce ne intreaba cu intelegere: „Pe cine cautati?”

Aceasta goana ilogica a noastra imi aminteste de o ceata stranie alergand bezmetic prin noapte, cu faclii, ciomege, arme, alergand cu un scop precis: sa-L prinda pe Isus. Sunt acolo ostasi, slujitori si aprozi, trimisi de preotii cei mai de seama; este acolo si Iuda. Alearga cu totii. Nu stiu prea bine incotro, doar Iuda stie drumul; nu stiu prea bine de ce, doar preotii care i-au trimis stiu, dar ei alearga in noapte. Si atunci ii intampina Isus cu intrebarea: „Pe cine cautati?”

E momentul ruperii, e momentul de cumpana. E momentul cand poti sa devii constient de scopul vietii tale… sau poti sa te incapatanezi sa continui tot asa. Cazi, te ridici si o iei de la capat, alergand dupa himere, dupa propria imagine despre viata, despre sens, despre ideal… alergand bezmetic. Ma intreb cu uimire incotro alerg, pe cine caut. Nu cumva alerg dupa propria-mi imagine, nu cumva gonesc dupa fantasme? Inevitabil, cautam in viata pe cineva care sa ne fie model, cautam pe cineva in care sa ne regasim. De fapt, aceasta cautare are o tinta precisa, chiar daca nu vrem sau nu stim s-o recunoastem. Caci zicea apostolul Pavel inteleptilor Atenei: El a facut ca toti oamenii, iesiti dintr-unul singur, sa locuiasca pe toata fata pamantului; le-a asezat anumite vremi si a pus anumite hotare locuintei lor; ca ei sa caute pe Dumnezeu, si sa se sileasca sa-L gaseasca bajbaind, macar ca nu este departe de fiecare din noi. (Fapte 17,26-27)

Atunci cand in alergarea nebuna a vietii noastre ne trezim fata-n fata cu Isus care ne intreaba: „Pe cine cautati?”, sa avem curajul sa raspundem: „Pe Tine, Doamne! N-am stiut pana acum, dar ni s-au deschis ochii si acum stim ca alergarea noastra are o tinta”. Sa ascultam cum inima imi zice din partea Ta: „Cauta Fata mea!” si sa raspundem cu tot curajul: Si fata Ta, Doamne, o caut! (Psalmi 27,8)

Semnele timpului – septembrie 1997

______________________________

De la tine… sau de la altii?

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:31 +0000

E vremea marilor confuzii si a marilor inconsecvente. E vremea cand manipularea constiintelor se face cu mijloace sofisticate. E vremea lipsei de decizie. E vremea neasumarii raspunderii pentru propriile convingeri. E vremea noastra, vremea sfarsitului… Cu o perseverenta uimitoare, este cultivata duplicitatea. Societatea pare bolnava de o maladie incurabila. Minciuna a devenit mijloc de exprimare si lipsa verticalitatii morale, mod de existenta. Consecventa este socotita incapatanare, iar afirmarea principiilor morale este privita ca naivitate si lipsa de adaptare la realitate.

Valorile morale sunt declamate cu emfaza, pentru a fi negate cu cinism in practica. Domneste o confuzie teribila cu privire la religie, desi se aclama mai mult ca oricand apartenenta la ea. Iar oamenii sunt debusolati, penduland intre extreme, intre elanuri laudabile si prabusiri de neinteles. Spectacolul intristator al societatii aminteste in mod uimitor un personaj celebru al Bibliei. intr-un moment de maxim dramatism, confruntat fara putinta de eschivare cu propria constiinta, fata in fata cu Isus, Pilat se zbate intre adevar si presiunea multimii. El vede in fata sa un om care este Omul, el vede pe Cineva care este mai mult decat om, el simte ca presiunea la care este supus este malefica, este coplesit de prezenta maiestuoasa: „Atunci un imparat tot esti!”, dar se spala pe maini de propria raspundere, nu vrea sa-si asume povara convingerilor sale neconvenabile, cautand scapare in filozofie: „Ce este adevarul?”…

Este o situatie tulburatoare si trista caci, refuzand afirmarea a ceea ce este atat de evident, Pilat refuza sansa eliberarii – a propriei eliberari: de teama, de manipulare, de duplicitate, de lasitate. Pilat pierde totul pentru ca vrea sa pastreze totul. Compromisul imoral este distrugator, caci in relatia cu Isus, nu poate exista compromis. Si cand Pilat se zbate nehotarat, intrebarea lui Isus ii cere un raspuns neechivoc pentru a-l ajuta sa se salveze: De la tine insuti zici lucrul acesta, sau ti l-au spus altii despre Mine? (Ioan 18,34) Suntem permanent confruntati cu aceasta intrebare transanta. intr-un moment istoric in care afirmarea unei credinte religioase a devenit aproape o necesitate, este imperios necesar sa stim daca ceea ce afirmam a crede este de la noi sau de la altii. Confruntarea cu noi insine si cu ceea ce credem este uneori teribila. Pentru ca orice convingere inseamna asumarea riscului de a fi altfel decat multimea, iar a merge impotriva curentului este intotdeauna dificil.

Cand ne situam pe o pozitie sau alta, cand afirmam un crez sau altul, auzim de undeva dinauntrul nostru intrebarea: „de la tine spui lucrul acesta sau ti l-au spus altii…?” Este cu totul onorabil sa afirmam niste convingeri. Este absolut normal sa avem o credinta. Este profund uman sa alegem o apartenenta. Dar „de la tine… sau de la altii?”

Credinta in Dumnezeu, apartenenta la o biserica, indeplinirea unor ritualuri nu pot fi autentice decat daca sunt bazate pe cunoastere personala si pe convingeri proprii. Este absolut normal sa ascultam ce spun altii, dar este cu totul dezastruos sa nu tratam cu discernamant aceste afirmatii. A ne intemeia credinta pe traditie, pe credinta altora, pe curentul general de opinie inseamna un risc enorm, inseamna asumarea destinului lui Pilat. A ne spala pe maini de propria responsabilitate, bazandu-ne pe ce spun altii, inseamna a rata sansa mantuirii. Exista Unul singur pe care te poti baza. Exista Unul singur ale Carui cuvinte le poti accepta in totalitate. Acesta este Isus. Dar si in aceasta relatie este necesar ca ideile Lui sa devina ale mele, ca vorbele Lui sa fie vorbele mele, ca propria Lui credinta sa devina credinta mea. Cand acest lucru se intampla, putem raspunde senin intrebarii „de la tine… sau de la altii?”, spunand cu tarie: „de la mine spun lucrul acesta pentru ca il stiu de la Tine”.

Semnele timpului – octombrie 1997

______________________________

Vara s-a ispravit

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:31 +0000

S-au terminat vacantele, s-au sfarsit concediile, s-a ascuns soarele, au cazut frunzele copacilor, s-a ofilit iarba, s-au pornit vanturile reci ale toamnei si au inceput sa cada jucausii fulgi de nea. „Vara s-a ispravit…” intotdeauna este o oarecare nostalgie cand se ispraveste vara. E un amestec de regret, ingrijorare si neliniste. Schimbarea produce intotdeauna neliniste, regret pentru ceva deja cunoscut si neincredere fata de ce va veni. intr-un sens foarte concret, desi figurat, vara istoriei acestui pamant s-a ispravit. Este o realitate vizibila aceea ca istoria se grabeste. Este adevarat ca toamna este un timp al bucuriei realizarii, un timp al strangerii recoltei. Dar nu putem scapa de o nostalgie difuza, iar uneori, chiar de un sentiment al zadarniciei.

Viata seamana foarte bine cu aceasta curgere a timpului. Indiferent de varsta pe care o avem, traim sentimentul ca „vara s-a ispravit…” Deoarece scopul vietii, din perspectiva crestina, nu este moartea, ci viata vesnica, constatarea ca timpul trece, iar scopul, viata vesnica, nu pare sa fie atins, este una dintre cele mai tulburatoare constatari. Unul dintre profetii Vechiului Testament ilustreaza foarte bine acest sentiment: Secerisul a trecut, vara s-a ispravit, si noi tot nu suntem mantuiti! (Ieremia 8,20)

A fost mult timp vara pentru pamantul nostru. A stralucit indelung soarele peste istoria noastra. Istoria zbuciumata a umanitatii a intrat in zona ei crepusculara. „S-a ispravit vara…” incet-incet, ocaziile oferite pentru mantuire, pentru salvarea vietii, pentru a beneficia de viata vesnica se apropie de final. Harul, mila induratoare a lui Dumnezeu, este in curs de a se retrage de pe pamant. Masura de timp acordata pentru salvare este aproape implinita. „S-a ispravit vara…” Raze palide de soare mai razbat printre norii amenintatori ai sfarsitului. Prin suierul vantului inghetat al iernii ce-si anunta sosirea se mai aude inca susurul cald al chemarii lui Isus: Veniti la Mine toti cei truditi si impovarati si Eu va voi da odihna. (Matei 11, 28)

Dar, din nefericire, este posibil ca vara sa se ispraveasca brusc si neprevazut. Vara ocaziilor mele personale, timpul cat soarele mi-a zambit mie, vara vietii mele se poate curma intr-o clipa. Este teribila constatarea pe care o facea profetul: Secerisul a trecut, vara s-a ispravit, si noi tot nu suntem mantuiti! (Ieremia 8,20)

Viata este bunul cel mai pretios pe care-l avem. Nu putem pierde ceva mai valoros decat viata si nu putem castiga ceva mai important. Privind atent la desfasurarea evenimentelor politice, religioase, sociale, observand ritmul trepidant al scurgerii timpului, aruncand o privire avizata asupra profetiilor biblice si remarcand implinirea lor fidela, fiind bulversat din cauza degradarii fara precedent a moralitatii, nu poti sa nu constati, cu sentimente amestecate, ca se apropie iarna, o iarna cand nimic nu mai rodeste, cand nimic nu mai este posibil.

„S-a ispravit vara…” E bine, e rau? Depinde de rezultat. Daca sunt impacat cu Dumnezeu, daca am primit darul vietii oferit prin jertfa lui Isus Hristos, daca sunt unul care beneficiaza de oferta generoasa a iubirii infinite: Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El, sa nu piara ci sa aiba viata vesnica (Ioan 3,16), atunci e bine ca s-a ispravit vara. Dar daca nu? Daca, din nefericire, vara s-a ispravit fara ca eu sa fiu mantuit, nu poate exista ceva mai tragic. Este tragismul faptului de a fi avut o sansa si de a fi ratat-o. „S-a ispravit” si nu se va mai intoarce vreodata.

Din fericire, desi afara zapada ia in stapanire totul, desi s-au transformat in amintiri duioasele zile de vara, mai straluceste printre noi speranta salvarii. Dumnezeu inca mai face un ultim efort: poate-poate mai pot fi salvat. Poate acum, in prag de iarna, voi face ce n-am facut toata vara. Poate, cu o ultima tresarire a constiintei, voi apuca viata, voi primi mantuirea si voi fi salvat. Poate… Daca nu, vai mie.

Semnele timpului – noiembrie 1997

______________________________