Articole Creştine » Familie

CAT COSTA UN… COPIL ? – autor Ciprian Ciurea

loribalogh — Tue, 07 Sep 2010 18:43:04 +0000

Cât costă un… copil?

”Valoarea unui om este în ceea ce dăruieşte, şi nu în ce este capabil să primească. ”

Albert Einstein

Un record mondial la capitolul număr de copii, a fost înregistrat oficial între 1725 şi 1765, când, în casa unui ţăran numit Feodor Vassilyev, din Shuya (aprox. 300 km de Moscova), prima din cele două soţii, i-a născut al 69-lea copil. Prin cele 27 de naşteri, ea a adus pe lume 16 perechi de gemeni, 7 seturi de tripleţi şi 4 seturi de cvadrupleţi. (http://wiki.answers.com/Q/What_is_the_record_for_one_woman_having_the_most_children)

Egoism în cifre

Trăim astăzi într-o societate caracterizată, la nivel mondial, de o scădere a ratei fertilităţii şi de o creştere, în paralel, a ratei migraţiei şi mortalităţii. Acest fapt, l-a determinat pe Vladimir Putin (preşedinte în exerciţiu la acea dată) să declare în cadrul discursului anual (10 mai 2006), că problema demografică este cea mai acută problemă cu care se confruntă ţara noastră. (www.kremlin.ru/eng/speeches/2006) De asemenea, preşedintele Bulgariei, Georgi Pârvanov, declara fără echivoc: Criza demografică constituie o problemă de securitate naţională. (www.standartnews.com , 10 ianuarie 2006)

Un studiu efectuat în 2006, privind Declinul demografic şi viitorul populaţiei României, indica faptul că, la acea dată, intrasem în al 18-lea an de scădere a numărului populaţiei şi nu exista niciun temei pentru a putea întrevedea o stopare a acestui declin în anii următori. Dimpotrivă, durata tendinţei descendente şi caracteristicile întregii construcţii demografice sunt şi acum argument pentru continuarea declinului. Conform statisticilor, o femeie (însemnând de fapt un cuplu) ar trebui să aducă pe lume doi copii pentru a avea doar simpla înlocuire a generaţiilor şi deci o populaţie stabilă în timp ca număr. Proiectarea în viitor a populaţiei României menţinând fertilitatea actuală (1, 3 copii/cuplu) prefigurează însă un inevitabil derapaj demografic instalat după anii 2025 – 2030, odată cu atingerea vârstelor de 20 – 40 de ani de generaţiile mici, născute după 1989. Ar fi însă o mare eroare să credem că o potenţială creştere a numărului de născuţi ar putea schimba rapid şi consistent peisajul demografic românesc, însă singura schimbare ce se impune este redresarea fertilităţii. (ftp://ftp.unfpa.ro/unfpa/Declinul_demografic&viitorul_populatiei_Romaniei.pdf)

Sunteţi pocăiţi?

Dacă situaţia reală este aşa cum reiese din cifre, de ce familiile numeroase, fenomen foarte la el acasă în vremea bunicilor noştri, sunt astăzi subiect tabuu? De ce astăzi părinţii cu 3-5 sau mai mulţi copii sunt compătimiţi, sunt parcă loviţi de soarta nedreaptă sau mai rău sunt consideraţi iresponsabili şi înapoiaţi social/mintal? Cum se face că familiile cu mulţi copii sunt, de regulă, asociate cu „pocăiţii” (consideraţi de bisericile tradiţionale rătăciţi) care în general aduc pe lume mai mulţi copii? Sau pur şi simplu… de ce „pocăiţii” sunt priviţi ca fenomene ale naturii prin simplu fapt că se încadrează cel mai bine în soluţiile propuse de cei care se ocupă cu studiile demografice, şi anume, redresarea fertilităţii (penticostalii 3,9 copii/cuplu, adventiştii 2,1 copii/ cuplu şi baptiştii 2 copii/cuplu)?

Arta de a fi egoist

Una din concluziile studiului amintit anterior, ce cauzează derapajul demografic românesc, este individualismul şi egoismul caracteristic societăţii postdecembriste. Privind la oameni ce-mi sunt cunoscuţi pot să remarc un lucru trist în raport cu concluzia amintită: oameni stilaţi, educaţi, cu situaţii financiare de invidiat, în plină ascensiune profesională, tocmai cei de la care te aştepţi să aibă copii, aleg să nu facă sau dacă totuşi se decid pentru un copil îl fac la o vârstă destul de riscantă pentru aşa ceva. Şi parcă nu rezişti să nu te întrebi, de ce se petrec lucrurile astfel? Oare ce-şi imaginează aceste cupluri că este copilul, o boală (pe care să ţi-o doreşti doar la bătrâneţe), un blestem (care te poate surprinde pe neaşteptate) sau o proprietate (ţi-l procuri după bunul plac)? Un caz rămas celebru este cel al Mariei del Carmen Bousada de Lara (69 ani), care deţinea recordul de cea mai bătrână mamă din lume. Ea a murit la doar doi ani şi jumătate de la naşterea gemenilor săi. (www.hotnews.ro/stiri-international-5964899-murit-cea-mai-batrana-mama-din-lume.htm?cfat=) Sunt voci care ridică întrebări… oare, cât de egoist trebuie să fii, ca om, să-ţi doreşti un copil atât de mult încât să ştii că, probabil, până la vârsta de şcolărel poate rămâne orfan? Şi totuşi, în ultimii ani, indemnizaţiile lunare pentru creşterea copilului ceva mai substanţiale au reuşit să determine multe femei de carieră să îşi asume într-un final rolul de mamă.

La polul opus în schimb, se află sectorul cel mai deprimant (din mai toate punctele de vedere: financiar, educaţional, moral, fizic), care, plecând tot de la premize egoiste, ajunge din punct de vedere al natalităţii să stea mult mai bine. Sunt oamenii săraci care fac copii pentru a mări venitul familiei cu alocaţia pe care micuţul o primeşte de la stat… familii întregi trăiesc doar din banii aceştia. Imaturitate în gândire, deoarece pentru interesele părinteşti egoiste mai devreme sau mai târziu copiii lor ajung de cele mai multe ori victime ale instituţiilor statului (orfelinatele).

Egoism vs. Altruism

Până în ’89, din cauza numeroaselor restricţii, a unor decrete (decretul 770/ 1 octombrie 1966 – avortul şi orice mijloc contraceptiv erau interzise) oamenii îşi puteau spăla conştiinţa (pentru avorturi, abandonul copiilor) dând vina pe politica dezumanizantă, absurdă şi criminală a sistemului. După revoluţie însă, răspândirea contraceţiei a făcut din copil o alegere, o stabilire a momentului optim. Interesant este faptul că odată ce părinţi din categoria oamenilor mai înstăriţi, în dreptul cărora, de obicei, factorul financiar nu influenţează decizia de a avea sau nu un copil, se decid totuşi să facă un copil, rămân doar la unul.

Mami, mai fă-mi şi mie un frăţior sau o frăţioară, te rog!!! este de multe ori glasul copiilor singuri la părinţi. În cazul acestora se întâmplă frecvent ca şi la vârsta maturităţii să fie priviţi tot ca nişte copilaşi. Se resimte de multe ori în rândul lor sentimentul singurătăţii, nevoia de a împărţi ce au cu cei din jur, dorinţa de a avea prieteni şi de a fi înconjuraţi de oameni. Pe de altă parte, există şi copii care se declară foarte fericiţi că sunt singurii moştenitori ai familiei: mami şi tati îmi fac toate poftele pentru că sunt singurul lor copil, jucăriile rămân toate ale mele, nu trebuie să împart niciodată nimic cu nimeni, nu aş vrea să am un frate sau o soră pentru că ne-am certa mereu… sunt doar câteva replici pe care le auzi din gura micuţilor singuri la părinţi întrebaţi fiind dacă le convine situaţia în care se află.

Culmea este că, în cele mai multe cazuri, egoismul se transmite de la părinţi la copii (nu cred ca are de-a face cu genetica… sau cine ştie?!): este făcut târziu, e singur şi i se acordă întreaga atenţie. Atunci când e doar unul, ca părinte, s-ar putea să te cam termine, îţi absoarbe întreaga atenţie şi energie şi tinde să „vampirizeze” relaţia dintre mamă şi tată. Da, atenţie, cupluri tinere cu un singur copil! Amintiţi-vă că pruncul e rodul relaţiei voastre, iar dacă relaţia moare pentru că daţi prioritate absolută copilului, şi el va avea de suferit în cele din urmă. Mă cutremur când încerc să-mi imaginez generaţia de mâine a copiilor singuri la părinţi. Pe noi cei de azi ne îngrijorează foarte tare natalitatea, sporul natural, cifrele şi înmulţirile, dar ne scapă printre degete ceea ce este de fapt important: calitatea urmaşilor noştri şi a vieţii lor.

Nu cred că sunt singurul prins în febra planning-ului familial atunci când este vorba de aducerea pe lume a unui copil. Eram student şi împreună cu soţia (pe atunci salariată) făceam planuri la capitolul acesta: liste cu nume, calcule astfel încât să poată beneficia de indemnizaţia de la stat etc. Dar deh’… bebe nu a venit cum şi când am vrut noi. Soţia a fost nevoită să-şi dea demisia, rămânând însărcinată la puţin timp după aceea. Planurile despre obţinerea legală a unor venituri s-au năruit. Întâmplarea m-a făcut să mă întreb: copiii… costă bani? Şi dacă da, cât costă un copil? Ca părinţi, ne dorim copii pentru că odată cu ei mai vin nişte bani?

Preluând modelul mai mult sau mai puţin capitalist al societăţii de secol XXI, am uitat, dragi părinţi, că de fapt copilul e un dar, o favoare şi un privilegiu pe care ni-l face Dumnezeu şi nu doar un trofeu, un altcineva prin care ne transmitem propriul bagaj genetic, nu este un tester de sterilitate. Copilul este un semn, o minune (Isaia 8, 18), o persoană pe care ne-o încredinţează Dumnezeu ca să dea un nou sens spaţiului nostru familial, privat. Copilul este, dacă vreţi, lecţia de altruism pe care ne-o predă Dumnezeu, zilnic, nu la fără frecvenţă. Şi totuşi… deşi e frumos spus… cât de dispus eşti să îţi sacrifici serviciul, timpul, banii, energia, frumuseţea pentru a creşte… oameni? De răspunsul la această întrebare, de hotărârea sau nehotărârea ta depinde viaţa unui fiu al lui Dumnezeu.

Ciprian Ciurea

CAT COSTA… UN COPIL ? – autor Ciprian Ciurea

loribalogh — Thu, 26 Aug 2010 19:11:11 +0000

Cât costă un… copil?

”Valoarea unui om este în ceea ce dăruieşte, şi nu în ce este capabil să primească. ”

Albert Einstein

Egoism în cifre

Sunteţi pocăiţi?

Arta de a fi egoist

Egoism vs. Altruism

Ciprian Ciurea

CE NU TREBUIE SA TOLEREZE PARINTII – autor necunoscut

loribalogh — Sun, 18 Apr 2010 19:02:35 +0000

Ce nu trebuie sa tolereze parintii

De la primul tipat al noului nascut pana la terminarea adolescentei se ivesc pe parcurs probleme care dau de gandit parintilor si cer mijloace rationale de rezolvat. De obicei solutionarea problemelor se face in conformitate cu temperamentele parintilor si ale copiilor. A te conduce dupa temperament si nu dupa judecata este o greseala.

Nici o pedagogie nu poate inlocui bunul simt si ratiunea. Viata familiala trebuie organizata mai ales de parinti, caci de organizarea vietii sociale se ocupa si organele componente. Inca din primele luni de viata sugarul reactioneaza la unii excitanti prin reflexe mecanice, automate. Aceste reflexe nu pot fi influentate de cat de parinti. Totusi raspunsul parintilor la reflexele lor trebuie sa fie rational pentru a ale disciplina. Greselile de comportare ale parintilor fata de copii duc la conflicte repetate, transformand copiii in tirani ai casei. Educatia se poate considera ca a dat gres daca nu se stabileste o serioasa legatura psihica intre parinti si copii, insotite de respect si incredere reciproca. Desigur ca un copil are dreptul sa aiba pretentii de tot felul de parinti, dupa cum si acestia sunt in drept sa doreasca satisfactii de la copil. Conflictul in colectivul familial trebuie evitate, iar greselile inlaturate. In continuare voi enumera cateva greseli posibile din partea parintilor: rasfatarea, egoismul, minciuna, lecturile inutile, incapatanarea.

Egoismul
Rasfatul si egoismul sunt frati gemeni. Egoismul, adica dragostea exagerata de sine, nu este ceva innascut, permanent sau nemodificabil; nici un copil nu este egoist, altruist sau ipocrit din nastere. Egoismul este de cele mai multe ori un rezultat al rasfatului. Spre a evita plansul si mofturile copilului mic, parintii ii satisfac toate poftele. In casa el face tot ce vrea, chiar daca aduce prejudicii obiectelor. Caracterul i se dezvolta in functie de comportarea parinteasca si de conditiile de viata. Familia de obicei influenteaza copiii, care la randul lor modifica psihologia membrilor familiei. Inseamna acestia au obligatia de a transforma viata copilului astfel incat el sa se poata adapta la realitate.

Rasfatarea
Rasfatarea este un factor negativ in dezvoltarea copilului. Ĺži-au pus vreodata parintii intrebarea daca in viitor viata il poate rasfata asa cum l-au rasfatat ei in copilarie? Cand un copil in etapa prescolara are inclinatii spre egoism, parintii trebuie sa fie atenti, trebuie sa il educe in directia respectului pentru oameni si sa provoace adaptarea lui in colectivul din care face parte (gradinita, camin, cresa).Nu se pot pretinde parintilor realizari spectaculoase, ci numai o orientare justa a problemelor copilariei. In primul rand trebuie sa renunte la comportarea gresita de a considera copilul ca soarele familiei, obligand membrii colectivului familial sa se invarteasca ca niste planete in jurul lui. Inlaturarea simtului egoist da rezultate bune, daca conditiile vietii de familiei si cele de scoala sunt astfel dirijate incat copilul, privind viata ca intr-o oglinda, sa nu se vada doar pe el, ci sa considere ca mai exista si alti oameni pe lume, tot atat de merituosi ca si el.

Parintele care se straduieste ca copilul sau sa aiba in viata doar satisfactia unui trai imbelsugat si o viata comoda va avea deceptii. La un moment dat, la fel ca omul care-si pierde vederea, copilul nu se va putea conduce singur. Viata armonioasa a unui om nu se poate desfasura corect, decat daca traieste intr-un mediu social prielnic asa ca pe langa calitati fizice si psihice, copilul sa fie indrumat sa aiba si calitati sociale.

Civilizatia umana da satisfactie doar oamenilor care sunt educati din vremea copilariei sa nu ocoleasca colectivele, ci sa-si gaseasca fiecare locul potrivit in mijlocul oamenilor. Cand un parinte se gandeste la viitorul copilului sau, nu trebuie sa faca calcule egoiste. El nu trebuie sa indrepte educarea doar in directia de a forma din copil un mijloc de a-i inlesni traiul la batranete. A pune copilul sa traiasca in conflict exceptional, in lux, cu distractii numeroase, in respect fata de toanele lui, inseamna a-i pregati drumul egoismului, iar stimularea altruismului da pana la urma rezultate negative.

Nu trebuie sa mimezi dragostea catre omul apropiat, ci trebuie sa o simti. Este in interesul copilului sa fie crescut in conditiile sociale ale vietii viitoare. Unui copil nu trebuie sa i se exalteze amorul propriu, prin laudare exagerata, oricate calitati ar avea. A considera ca tot ce face si tot ce spune este admirabil si foarte spiritual duce la hipertrofierea lui. El se va considera supranormal de dotat.

Pavlov in sfaturile date studentilor, a spus: “Nu va lasati coplesiti de orgoliu. Din cauza lui veti persevera acolo unde ar trebui sa cedati si tot din cauza lui veti pierde masura obiectivitatii.”Despre egoism, ca o consecinta a rasfatului se pot da multe exemple. Iata un exemplu relatat intr-o poveste.Copilul unui rege era foarte rasfatat de familiei, fiind tinut izolat de oameni, mai mult din mandrie familiala, decat de vointa lui.

Intr-o zi, un dregator al tarii il duce la fereastra ti il pune sa priveasca strada pe unde misunau oameni dupa fel de fel de treburi.Apoi il intreaba pe copil: “Ce vezi afara?”El raspunde: “Oameni, flori, pasarele, arbori”. “- Acum iti pun afara, indaratul geamului cateva tablii de argint”, spune dregatorul, “cum geamul s-a transformat in oglinda, spune-mi: Ce vezi acum?”,“Ma vad doar pe mine.” Dregatorul intelept completeaza: “Cand omul e plin de arginti si nu se mai vede decat pe el, pierde intelepciunea. Pacat!”

Rasfatarea se confunda de multe ori cu alintarea. Exista totusi deosebi intre ele: oricarui copil ii place sa fie alintat. Daca alintarea este exagerata, trecandu-se peste masura normalului, se ajunge la faza anormala, denumita de oameni rasfat. Este adevarat cu parintii au obligatia de a avea in familie o atmosfera de bucurie si voie buna, de case sa profite din punct de vedere psihic copilul, dar aceasta se poate abtine fara manifestari de alintare exagerata.

E mai just ca parintii sa manifeste in fata copilului o purtare calda, prietenoasa si moderata. Desigur, ca dramuirea sentimentelor nu este usoara, dar este periculos sa pastreze mereu o pozitie afectiva exagerata. Nu trebuie sa se modifice echilibrul nervos al copilului prin manifestari care vatama relatiile copilului cu mediul in care traieste. Prea multe dezmierdari verbale, prea dese sarutari, exagerarea cantatului la patul copilului mic, leganatul, strica linistea si somnul copilului. Cu timpul copilul isi transforma aceste mici excitatii psihice, intr-o stare de neliniste si plans fara rost, din care se potoleste doar prin dezmembrari.

Copilul rasfatat devine pretentios nu numai in interpretarea celor ce i se spun, ci si cu privire la modul cum i se vorbeste; nimeni nu are voie sa-i faca o observatie pe ton ridicat, caci plange imediat; la culcare vrea sa ii caute numai cineva din casa a carui voce ii place; daca o persoana i-a vorbit pe un ton mai aspru, copilul rasfatat nu-i admite contactul.

Dandu-i-se satisfactie la toate toanele, el ajunge treptat tiranul familiei. Rasfatatul, cu de la sine putere, isi ia permisiunea multor acte, nepermise altora de varsta lui. Nu rareori este grosolan cu cei din casa. De cele mai multe ori grosolania este o firma de jignire a cuiva din casa, fara a trada fondul real al temperamentului lui ce reprezinta de fapt o manifestare de rasfat. Dupa cum politetea omului nu reprezinta totdeauna delicatetea lui, un om politicos poate fi un om profund egoist, un copil, uneori grosolan, poate fi in fond un suflet delicat.

Parintii pot retusa defectul rasfatului, inainte ca acest defect sa se permanentizeze. Intre rasfatare si egoism este doar un pas. In general, egoismul copiilor este provocat de comportarea nejusta a parintilor, care au rasfatat peste masura copiii, nu le-am refuzat nimic si au cautat sa le faca doar placeri. Rasfatarea copilului mic se poate remedia. Copilul nu trebuie crescut intr-o atmosfera de adoratie, lipsa de respect pentru ceilalti oameni, ci trebuie mereu sfatuit sa nu aiba o atitudine injusta si nedelicata pentru persoanele din jurul sau. In literatura biografica constatam ca cei mai multi savanti au trait o copilarie nerasfatata. Iata ce se cunoaste despre copilaria lui Victor Babes. Tatal lui Victor, magistratul Vicentiu Babes, avea o familie numeroasa, noua copiii, pe care ii intretinea cu eforturi mari. El nu admitea rasfatarea copiilor, era sever cu ei, dar avea grija educatiei lor. Copii il respectau si stiau ca atunci cand el lucra in camera lui de birou, trebuiau sa fie disciplinati, sa nu faca galagie si sa vorbeasca in soapta.

Minciuna
De multe ori, in mod inconstient, parintii invata pe copii sa minta. Iata cateva exemple. O mama, cu cele mai bune intentii, promite copilului o jucarie, cu intentia de a-l determina sa manance ceva ce lui nu-i place. Nu rareori se aud asemenea promisiuni facute copiilor. Mama spune: “Daca mananci supa, mama iti cumpara un calut!” copilul mananca, dar mama nu se tine de promisiune.

Un copil refuza sa se spele. Mama ii spune: “Hai, spala-te repede! Mergem la plimbare cu masina unchiului!” copilul se spala, dar mama a uitat de fagaduinta. Promisiunile mincinoase se repeta zilnic. Copilul constata ca mama, cu toate ca fagaduieste, nu se tine de cuvant. El nu mai se increde in sinceritatea ei. La randul lui va cauta si el sa-si minta mama. Este randul tatalui. El vrea sa convinga copilul sa primeasca un medicament amar si ii spune, plescaind din gura: “Vai, ce sirop placut! O sa-ti dau o lingurita, dar sa nu ceri mai mult!”. Copilul o ia, dar constata ca tatal l-a mintit. Nu era mai normal ca tatal sa fi purtat cu copilul o conversatie de lamurire in casa sa-i spuna ca omul, uneori, este obligat sa accepte si lucruri mai putin agreabile? Nu este mai rational ca notiunile de adevar sau minciuna sa fie cunoscute de copil prin colorit?

Mintirea copilului de trei ani este fara importanta serioasa, totusi trebuie evitata. Manifestarile copilului mic sunt subconstiente, fiind dominate de cele vazute si auzite in familie. Copilul devine o copie a celor vazute in familie si a sistemului lor educativ. Educatia poate influenta copilul incepand de la varsta de prescolar. In general, dupa varsta de trei ani, copilul care minte savarseste acest act cautand sa evite o pedeapsa, deci o face de frica. Daca a spart o farfurie si este brutalizat, a doua oara ca sa scape de pedeapsa va minti, spunand ca nu el a facut stricaciunea, ci un alt frate (sora) sau pisica.

Minciuna devine un reflex de aparare. Daca i s-a vorbit frumos si i s-a spus ca alta data trebuie sa fie mai prudent in miscarile lui, ar fi inteles si ar fi evitat denaturarea adevarului. Daca un scolar vine acasa si spune tatalui:
- Am dat lucrare la matematica si eu am facut foarte bine!
- De unde stii?
- Am copiat de la colegul meu de banca si el este premiantul clasei!
- Ĺži este bine sa-l inseli pe profesor?
- Dar tu nu minti cand e nevoie? … Un raspuns pe masura educatiei primite.
Un alt exemplu: suna cineva la usa. Copilul se uita pe geam si ii spune tatalui: “Tata, a venit domnul cutare!”. Tatal il invata sa raspunda: Spune-i ca nu-i nimeni acasa! Se face, in acest caz, o dubla greseala. Copilul a invatat sa minta si apoi este invatat ca poate trece peste obligatiile sociale. Exemple se mai pot da multe. Cand tatal vine obosit de la serviciu si spune fiului: “Vreau sa ma culc. Oricine ma cauta, nu sunt acasa!”, copilul noteaza ca se pot spune minciuni. Cand mama da baiatului bani de buzunar peste suma stabilita de tata si apoi adauga: “Iti dau, dar tata sa nu afle!”, se favorizeaza minciuna si se satisface pofta de a risipi bani castigati greu.

A crede ca un copil se poate dezvolta psihic bine intr-o atmosfera de minciuna, presupune ca parintii il socotesc naiv, prost, surd sau orb. Daca acest copil este inteligent, va cauta sa afle de la colegi si alte explicatii asupra unor acte pe care parintii i le-au transmis denaturat. Copilul, pe masura ce se dezvolta psihic, vrea sa stie tot. Este preferabil ca parintii sa ii explice in mod onest si nu in ambalaj de minciuni.

Conversatiile intime intre parinti si copii, presarate uneori cu confidente, trebuie realizate cu precautiile si amanuntele necesare. Ele trebuie sa fie instructive, bazate pe adevar si sinceritate. Daca un copil este mintit mereu ajunge sa vada adevarul in mod tulbure, confuz si lipsit de interes. Rolul educatorilor din familie este de a face pe copil inca de mic sa capete interesul pentru adevar prin povestiri morale, prin desene realiste si jocuri distractive. Parintii trebuie sa nu aprobe minciuna.

Cand in casa s-a gasit cerneala varsata pe covor, iar tatal intreaba cine a facut-o, alta mustrare trebuie sa faca daca copilul minte, aruncand vina pe altcineva, si o alta, mult mai blanda si intelegatoare pentru copilul care marturiseste adevarul. Daca minciuna unui copil trebuie dezaprobata, franchetea sa trebuie apreciata. Nu poarta uneori vina minciunilor copilului chiar parintii? Sa mai completam aceasta afirmatie cu un exemplu: Un copil mic scolar, lipseste de la scoala din motive familiale. Copilul intreaba: “Ce sa spun profesoarei daca ma intreaba de ce am lipsit?” Mama raspunde: “Spune-i si tu ca ai fost bolnav!” Poarta este deschisa spre minciuni. Cand acest copil invatat cu minciuna, va voi sa lipseasca de la scoala, daca nu si-a pregatit lectiile, se va plange de boli imaginare.

Este o greseala condamnabila aprobarea sau incurajarea acestor abateri de la adevar. Cu toate acestea nu toti copiii care spun neadevaruri trebuie considerati mincinosi. Uneori altereaza adevarul pentru a deveni interesati. Ei deformeaza intamplarile si povestirile pentru a amuza pe ascultatori. De multe ori parintii stiu ca odraslele lor mint, se fac ca nu inteleg, pentru a produce placere copilului. Ingaduinta aceasta nu este sanatoasa.

Ĺžcoala se vede de multe ori in situatia de a lupta contra relelor obiceiuri capatate prin greseli educative savarsite de parinti. Daca se constata ca un elev are naravul minciunilor, trebuie ajutat pentru a invinge asemenea porniri. El trebuie pus in societatea unor colegi cu deprinderi sociale si morale sanatoase, pozitive. El va simti intre colegi buni seriozitatea muncii scolare si buna implinire a ei. Parintii sa nu cocoloseasca greselile naravasului. Constiinta copilului trebuie indrumata spre insusirea sentimentului onoarei si raspunderii pentru manifestarile lui.

Trasaturile negative ale caracterului mincinos, ramasite ale greselilor educative din familie, se pot modifica prin formarea unor calitati psiho-morale de valoare superioara. In acest scop comportarea parintilor trebuie sa fie pentru copil exemplu de imitat. Prin imitatie, daca familia nu-i da exemple bune, el si le va insusi pe cele rele. Cand un copil e mincinos, trebuie luat in considerare mediul in care traieste si examinat raportul existent intre el si parinti. Minciuna unui copil este mai putin importanta decat cauza ei. Copiii sunt mai usor de educat decat parintii. Ĺži toate cele spuse pana acum, minciuna nu este totdeauna un defect, atunci cand intervine imaginatia, in general atat de bogata la copii. De la minciuna la imaginatia visatoare este o distanta mica.

Usinski afirma ca: “pentru copii nu exista imposibil caci ei nu cunosc diferenta dintre posibil si imposibil. Ei nu cunosc realitatea, asa ca o pot modifica prin minciuni.” Acestea sunt nevinovate care se pot justifica prin sfaturi si nu prin dojeneli. Cand copilul devine mare sau adolescent, imaginati lui se sprijina pe priceperi si pe o experienta de viata mai bogata. El nu mai are voie sa minta pentru a dovedi ceva. Imaginatia lui nu trebuie sa dovedeasca falsuri, ci dezvoltarea unei atitudini critice, sanatoase. De multe ori, elevul nu poate ajunge la acest rezultat fara ajutorul parintilor, care au obligatia de a arata drumul drept. Este drept ca nici un om activ si normal nu poate evita fantezia, dar la tineri aceasta inclinatie este mai dezvoltata decat la oamenii in varsta. Reactiile copiilor trebuie selectate.

Parintii cand aleg lecturile pentru copil trebuie sa fie atenti sa priceapa fantezia si sensibilitatea copiilor. Fiecare copil are felul lui de a fi, bucuriile sale, modul in care apreciaza si considera ceea ce vede in jurul lui. Uneori copiilor mici le place sa citeasca sau sa li se citeasca intamplari din viata animalelor domestice; altora despre copii lenesi sau nemerituosi. Mai sunt si dintre aceia carora le plac lecturile privind succesele unor copii fruntasi ai vietii scolare. Nu toate povestirile impresioneaza in mod egal pe toti. Gresesc parintii care vor sa impuna copiilor sa le placa ceea ce ii emotiona pe ei cand erau mici. Un educator rational nu trebuie sa faca glume sau ironii asupra preferintelor de lectura ale copiilor. Daca un copil ar voi sa citeasca ceva cu care educatorul nu este de acord, trebuie lamurit de ce nu trebuie sa persiste in dorinta sa. Ar fi absurd ca unul din parinti sa se irite si sa lupte, fara motive justificate, contra sentimentelor si dorintei copilului.
Copiilor in perioada prescolara le place sa li se citeasca intamplari din viata animalelor salbatice. Atat in timpul lecturii, cat si dupa aceea, educatorul trebuie sa explice copilului cele citite, pentru ca orizontul lui intelectual sa se largeasca. Prescolarilor si scolarilor mici li se vor citi episoade din istoria patriei, vor vizita ulterior muzee istorice unde va primi explicatii complementare corespunzatoare varstei sale.

Toate faptele de eroism trezesc in sufletul copiilor dorinta de a le imita. Poeziile clasice ale lui Bolintineanu, Cosbuc, Alecsandri, sunt foarte apreciate de copii. Ele dezvolta sentimente pozitive de forta de tara si poporul din care face parte si, in plus, cultiva sentimentele estetice. In literatura legata de istorie copilul gaseste exemplul din eroismul oamenilor care au subordonat viata lui intereselor inalte. Pentru copiii mari se poate recomanda citirea biografilor oamenilor ilustri, care pot fi nu numai un izvor de cunostinte noi, dar pot constitui un mijloc de educatie individuale si sociala. Lucrarile biografice au darul de a trezi elevilor interesul spre studii si stiinta, caci majoritatea lor sunt expresia oamenilor care au muncit cu sarg spre a-si vedea incununata de succes atat munca, cat si ideea care pe unii i-a urmarit toata viata.

In orele libere si de vacanta copiii trebuie sa se distreze. Cea mai de folos “distractie” este lectura, de preferat cea umoristica. Este bine ca in acest lectura sa existe si un fond educativ. Operele lui Ion Creanga, I. L Caragiale sau ale lui Toparceanu sunt recomandate in mod deosebit. Buna dispozitie rezultata in urma lecturilor umoristice intretine sanatatea copilului, constituind si o medicatie contra oboselii. Educatia se desavarseste sub influenta unor lecturi sanatoase, iar cunostinta morala a copiilor se intareste. Unora dintre copii le plac explorarile polare sau cele realizate in regiuni necunoscute. Este normal ca dorinta lor sa fie satisfacuta, caci imbogateste cunostintele geografice si cele privitoare la obiceiurile oamenilor traitori prin alte locuri. In general, lectura devine nu numai instructiva, ci si mobilizatoare, caci descifreaza in slova cartilor bune, ca numai menirea constienta si plina de abnegatie creeaza succesul propasirii ideilor lor.

Incapatanarea
Un copil este etichetat incapatanat, daca persista cu indarjise intr-o atitudine negativa fata de o obligatie ce i se impune. Este o deosebire intre ambitie si obligatie. Ambitia este un sentiment constructiv, care poate deveni creator si astfel sa faciliteze viata omului. Ea provoaca dorinta si apoi straduinta de a realiza in favoarea omului opere folositoare. Incapatanarea este o straduinta nerationala intr-o comportare negativa. Este un defect si nu o calitate. Trebuie intotdeauna cercetate cauzele incapatanarilor vicioase, repetate. Incapatanarea pasiva a unui copil, adica refuzul repetat de a executa o dispozitie data de unul din parinti, poate fi cauzata de o inhibitie nervoasa, greu de combatut in familie, crescand de multe ori nevoia de a consulta un specialist (medic).

Incapatanarea incepe sa se dezvolte cam pe la varsta de doi ani. Copilul refuza sa manance ce-i dau parintii, vrea sa doarma in patul mamei, se spune prin plansete la imbaiere, nu vrea sa se imbrace decat asa cum vrea el, plange cand este imbaiat, etc. Exemplul parintilor joaca un rol important in ciudateniile copilului. Parintii incapatanati in anumite atitudini vor creste copii incapatanati. Imitarea joaca un rol important in comportarea copilului.

Este o greseala de a nu se lua o atitudine hotarata fata de un copil incapatanat, in speranta ca atunci cand va deveni mai mare o sa-i treaca si o sa-i vina mintea la cap. Un copil mic nervos si cu toane trebuie sa locuiasca intr-o camera in care noaptea sa doarma pe intuneric (fara sursa luminoasa). Intunericul favorizeaza gandirea sanatoasa si amelioreaza starea nervoasa.

Ca cearta si morala facuta unui copil sa reuseasca in scopul ei, trebuie sa nu fie facuta pe un ton aspru si insotita de amenintari fara rost. Educatorul trebuie sa fie rational, sa nu-si descarce nervii asupra copilului. Unele incapatanari sunt cauzate de greseli educative. In etapa prescolara, copilul este foarte sensibil la dojeni. Dojana repetata naste in copilul de aceasta varsta un sentiment de revolta, care se manifesta prin repetarea acceselor de incapatanare.

Cearta si morala facute unui asemenea copil nu trebuie sa se desfasoare in public. O criza de incapatanare inceputa in public dureaza mult mai mult decat alta care se produce doar in fata educatorului. E preferabil ca discutia cazului sa se faca mai tarziu, cand accesul de incapatanare a trecut si se poate discuta linistit cu copilul. Cand copilul si-a recunoscut vina si promite ca se va indrepta, tonul moralei trebuie sa se modifice. Parintele trebuie sa se declare multumit daca vinovatul promite ca nu va mai repeta greseala. Nici un rezultat fericit nu se poate obtine daca in fata unui copil negativizat pana la incapatanare se folosesc amenintarile violente, tipetele sau bataia.

Dupa ce criza nervoasa a trecut, e mai bine ca a doua zi sa se arate copilului ca procedeul lui a fost gresit si ca pe viitor sa nu mai nege sfaturile date parinti. In discutii, copii trebuie sfatuiti sa se debaraseze de toate, sa-si domine pornirile suparatoare, sa aiba aceeasi dragoste pentru membrii familiei, pe care si ei la randul lor o au pentru copii.

Abandonarea incapatanarii nu se poate obtine cu forta. Intr-un asemenea caz un tata a luat masura de a forta o cedare a toanelor copilului prin izolare intr-o camera departata a casei. Cu acest sistem de pedepsire nu a ajuns la nici un rezultat. Copilul reactiona prin accentuarea incapatanarii. Tatal venea din cand in cand la copil si-l intreba: “Te-ai domolit? Ai sa pui pe tine flanela?”, iar copilul raspundea mereu: “Asa vreau eu si asa am sa fac!” Vine mama si ii vorbeste bland: “Nu merita ca neintelegerea asta fara importanta sa ne necajeasca pe toti. Vad ca ai plans. Pacat, tu esti un copil bun si stiu ca nu ne vom certa niciodata. Poate ca ai si tu dreptatea ta. Tu esti un copil intelegator. Te rog. Fii cuminte!” Rezultatul a fost prompt: criza a trecut, copilul nu a mai fost certat zilnic, si si-a modificat comportarea, si-a dat seama ca incapatanarea e un rau sfatuitor.

Desigur ca nu toate poftele unui copil incapatanat trebuie satisfacute. Cand mama vrea sa mearga intr-o directie si copilul in alta, mama sa-si impuna vointa. La masa sa nu se serveasca incapatanatului ce si cat vrea el.

Cand ajunge la varsta scolara, persoana care-l conduce la scoala sa nu-i poarte ghiozdanul, chiar daca cere staruitor acest lucru. Sa fie educat in sensul ca el singur trebuie sa suporte greutatile sale. Educatorul trebuie sa conduca, cu staruinta purtarea copilului. Pentru ca sa se obtina de la un copil mic o atitudine dorita de parinti, tonul lor trebuie sa fie domol, sa se utilizeze o conversatie lunga, prietenoasa si despre alt subiect decat cel al diferendului interior. Sa nu se mai faca aluzie la conflictul trecut, pentru ca sa nu se obtina o noua riposta.

Cand incapatanarea copilului poate avea consecinte regretabile, din pacate trebuie sa se utilizeze mijloace de domolire mai active. Cand un copil persista in atitudinea lui sau devine rauvoitor se poate utiliza pentru domolirea lui si pedepsirea fizica, bineinteles fara utilizarea unei aspre violente. Copilul se revolta de multe ori la constrangeri fortate. Varsta prescolara este varsta protestului si a negativismului. Copilul incapatanat vrea sa faca tocmai ceea ce nu-i este permis. E folositor ca pentru disciplinarea lui sa fie pus sa se joace in compania unor copii nerecalcitranti. Frecventarea unei gradinite de copii este utila. Un colectiv de copii disciplinati poate avea o influenta favorabila.

Ceea ce este obligatoriu in comportarea parintilor este o atitudine ferma. Cand i se spune copilului: “Nu! trebuie sa fie nu”, iar cand se spune Da! trebuie sa fie Da!” Este o greseala care va avea repercusiuni in viitor, ca un copil sa fie corupt prin daruri, pentru a face ceea ce doresc parintii. Copilul va repeta accesele lui la negativism, stiind ca vor fi rasplatite. Constrangerea nu trebuie sa fie brutala. Unele mici pedepse, desi blande, sunt usturatoare. Refuzul de a-l plimba atunci cand cere, refuzul de a a-i inlesni posibilitatea sa se joace cu un prieten, au valoare educativa. In cazul pedepsirii sa i se explice si motivul constrangerii.

Daca unui copil mai maricel i se refuza o dorinta care reinvie spiritul lui de contrazicere, sa nu i spuna doar: “Nu-ti permit!” Trebuie sa o se explice si motivul. Desigur ca sub pretextul de a nu admite in comportamentul copilului incapatanare, el nu trebuie sa fie transformat intr-un executor al ordinelor date de parinti. Personalitatea lui trebuie sa se intregeasca si cu o stare de independenta logica.
Parintele nu trebuie sa aiba nici capul plecat la minciuna, nici urechea surda la unele pretentii ale copilului.

Material preluat de la Intercer : http://www.intercer.net

PROBLEME CU COPIII

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:32 +0000

PROBLEME CU COPIII

de John Rosemond

Signs, mai 2008

Pãrinþii unui copil de cinci ani mi-au cerut sfatul cu privire la o problemã ciudatã. Mandy lua obiecte de la pãrinþi fãrã sã le cearã voie. Majoritatea lucrurilor pe care le lua era obiecte mici care îi aparþineau mamei ei, ca de pildã machiaj, bijuterii ºi alte accesorii. Uneori însã lua ºi obiecte de la tatãl sãu, cum ar fi gumã de mestecat sau unghiere.

Când lipsea ceva, pãrinþii lui Mandy o întrebau dacã ea a luat obiectul respectiv. Iar ea spunea cã nu.

În momentul acesta începeau investigaþiile. Pãrinþii îi puneau tot felul de întrebãri pânã aflau locul unde ascunsese obiectul care lipsea. Asta putea sã ia între trei minute ºi trei zile. Dupã ce pãrinþii gãseau obiectul, Mandy recunoºtea, iar explicaþia ei era întotdeauna aceeaºi: “Am vrut doar sã mã uit la el.” “Dar de l-ai ascuns?” insistau pãrinþii. “De ce nu l-ai pus înapoi?” “Nu ºtiu”, rãspundea Mandy, izbucnind în lacrimi. “De ce nu ni l-ai cerut nouã?” ªi Madi spunea ºi de data asta cã nu ºtie ºi începea sã plângã.

Pãrinþii lui Mandy nu ºtiau ce sã creadã, sã spunã sau sã facã. Uneori se supãrau pe Mandy, alteori erau îngrijoraþi cã s-ar putea sã ia lucruri pentru cã nu se simþea iubitã. În cele din urmã au apelat la un specialist în probleme cu copiii, care a ajuns la concluzia cã Mandy îºi manipula pãrinþii, pentru a-i controla ºi pentru a fi în centrul atenþiei lor.

Când pãrinþii lui Mandy au venit la mine ca sã îi ajut cu privire la aceastã problemã, eu le-am spus cã nu credeam cã Mandy încerca sã îi manipuleze. Un copil de vârsta lui Mandy nu are prea mare discernãmânt în ce priveºte propriul comportament. Discernãmântul ºi, de aici, capacitatea de a-i manipula pe alþii în mod conºtient nu apar pe deplin pânã când copilul nu ajunge la primii ani ai adolscenþei, în cel mai bun caz.

Când în familie apare o problemã ca cea a lui Mandy, pãrinþii trebuie sã se impunã ºi, fãcând aºa, sã îºi demonstreze autoritatea, sã diminueze problema ºi sã elimine nevoia copilului de a se comporta greºit. Chiar dacã o anumitã formã de pedeapsã s-ar putea în anumite situaþii sã fie potrivitã, pedeapsa singurã nu ajutã la nimic. Într-un anumit fel copilului trebuie sã fie destul de responsabil pentru rezolvarea situaþiei. Felul în care se face lucrul acesta depinde de mulþi factori.

Pãrinþii lui Mandy au procedat în felul urmãtor: în primul rând au încetat sã mai facã investigaþii cu privire la lucrul pierdut. Au aºezat o cutiuþã, pe care au scris “lucrurile lui mami ºi tati din camera lui Mandy”. Apoi eu redefinit problema, numind-o curiozitate (un cuvânt pozitiv), în loc de furat sau luat (cuvinte negative).

“Mandy”, au spus ei, “ai voie sã fie curioasã cu privire la lucrurile noastre. De azi înainte, când iei vreun lucru care ne aparþine, ca sã te uiþi la el sau sã te joci cu el, iar când nu îþi mai trebuie pune-l în cutie.”

Când lipsea ceva, pãrinþii mergeau în camera lui Mandy ºi se uitau în cutie. De obicei obiectul cu pricina era acolo. Dacã nu, în loc sã punã întrebãri (primul pas în investigaþie), ei îi spuneau lui Mandy: “Am nevoie sã îmi dai înapoi cutare lucru”, iar ea le înapoia obiectul care lipsea. În cele din urmã a încetat sã mai intre în camera pãrinþilor fãrã sã i se dea voie. ªi toate au revenit la normal.

______________________________

UNITI LEGAL

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:32 +0000

UNIÞI LEGAL

JOE CREWS

Joe (Joseph A.) Crews a trãit între 1924 ºi 1994. Predica urmãtoare aparþine unui evenghelist respectat al bisericii, fondatorul lucrãrii prin radio Amazing Facts, bine cunoscut în întreaga lume. Pastoral Crews a apãrat cu hotãrâre adevãrurile simple (de aceea adesea ºi nepopulare) ale Scrierilor Sfinte în peste 553 de emisiuni de radio ºi televiziune, ca ºi în publicaþii. Pentru unii el este reprezentantul “conservatorismului”, fiind însã pentru toþi adventistul desãvârºit, care crede în Biblie. Predica aceasta este luatã din lucrarea sa Creeping Compromise (Compromisul se furiºeazã) [Frederick, Md.: Amazing Facts, 1977] pp. 94-101.

Încercaþi-vã sã vã imaginaþi douã tipuri de familie, pentru a face o comparaþie. În una sunt trei soþii, toate cãsãtorite cu acelaºi bãrbat, fiecare din ele având cel puþin un copil. Locuiesc împreunã, iar soþul ºi tatãl este mereu prezent pentru a-ºi exercita autoritatea în ce priveºte disciplina ºi siguranþa gospodãriei.

Acum imaginaþi-vã un alt tip de familie. Un bãrbat s-a cãsãtorit pe rând cu trei femei, de care a divorþat. Toate i-au oferit copii. Nu locuieºte împreunã cu niciuna, iar copiii cresc fãrã tatã, sub trauma insecuritãþii financiare ºi emoþionale.

Care din aceste douã situaþii o consideraþi mai gravã? Legea noastrã o interzice pe una ºi o acceptã pe cealaltã. Probabil cã, dacã am analiza toate aspectele din punct de vedere pur social ºi uman, am putea spune cã a doua variantã este mai de nedorit decât prima. Dar din perspectiva iudeo-creºtinã probabil cã am condamna-o pe prima, considerând-o greºitã.

Analizând cele douã situaþii doar din perspectiva biblicã, este vreo diferenþã moralã între ele? Conform Scripturilor, cãsãtoria este un angajament pentru întreaga viaþã. Divorþarea de un partener nevinovat ºi cãsãtoria cu altul sunt ºi mai puternic condamnate decât poligamia practicatã în vremea Vechiului Testament. Ambele variante sunt împotriva planului ºi a scopului lui Dumnezeu. Copiii suferã probabil mai mult în cazul divorþului pãrinþilor decât în cadrul poligamiei, însã, în lumina revelaþiei, niciuna din cele douã variante nu poate fi apãratã sau toleratã. Fie cã un soþ îºi ia mai multe soþii în acelaºi timp sau pe rând, aceasta nu este dupã voia lui Dumnezeu.

Cum putem explica faptul cã existã o contradicþie între practica creºtinã ºi ce spune Biblia în aceastã privinþã? Tot mai mulþi membri ai bisericii se comportã ca ºi când nu ar exista nicio restricþie în ce priveºte numãrul de cãsãtorii pe care le pot încheia. Conºtiinþa moralã a multor biserici s-a schimbat ºi s-a adaptat dupã numãrul mare de divorþuri.

Deºi majoritatea bisericilor creºtine sunt oficial de acord cu învãþãtura Bibliei cu privire la divorþ, se pare cã fac prea puþin pentru a-ºi face publicã poziþia. Adesea conducãtorii bisericii ºi pastorii trebuie sã fie presaþi ca sã ofere o declaraþie clarã cu privire la doctrina oficialã cu privire la divorþ. Motivul poate fi numãrul stânjenitor de mare al conducãtorilor care au divorþat ºi au rãmas pe poziþii de conducere, cu aprobarea, cel puþin tacitã, a bisericii.

Din nefericire, dacã problema divorþului nu este rezolvatã atunci când apare, este imposibil de rezolvat ºi de acþionat mai târziu. Pentru cã multe cazuri de divorþ presupun acuzaþii din ambele pãrþi, adesea fãrã dovezi, pastorii nu sunt dornici sã se intre în acest teren conflictiv. Nici comitetele nu doresc sã se implice în aceastã sarcinã neplãcutã de a exclude pe cineva care poate cã în trecut a fost un conducãtor respectat în bisericã. Aºadar problema este lãsatã în ceaþã. Este mai uºor sã profiþi de necunoºtinþã de cauzã, ºi astfel multe persoane vinovate îºi pãstreazã calitatea de membru chiar ºi dupã recãsãtorire.

Este unanim recunoscut faptul cã existã situaþii complicate, pentru care se pare cã nu existã nicio soluþie. Fiecare caz are specificul lui. S-ar putea sã nu existe soluþii satisfãcãtoare care sã facã dreptate ambelor pãrþi implicate. Dar indifferent de soluþia adoptatã de bisericã, aceasta trebuie sã fie în perfectã armonie cu învãþãtura Bibliei cu privire la divorþ. Isus a declarat cã existã o singurã condiþie care sã justifice divorþul ºi recãsãtorirea, ºi anume adulterul. “Eu însã vã spun cã oricine îºi lasã nevasta, afarã de pricinã de curvie, ºi ia pe alta de nevastã, preacurveºte; ºi cine ia de nevastã pe cea lãsatã de bãrbat, preacurveºte.” (Matei 19:9)

Vã rog sã observaþi cã Hristos considerã cã cineva care divorþeazã ºi se recãsãtoreºte este vinovat de adulter, cu excepþia cazului în care a fost înºelat de partenerul de viaþã. Dacã partenerul a comis adulter (porneia, sau impuritate sexualã), partea nevinovatã are dreptul la divorþ ºi recãsãtorire.

Poziþia extrem de rigidã a lui Isus cu privire la divorþ a fost subiectul multor dezbateri. Chiar ºi ucenicii Lui au fost uimiþi de poziþia Sa intransigentã ºi au zis: “Dacã astfel stã lucrul cu bãrbatul ºi nevasta lui, nu este de folos sã se însoare.” În mintea ucenicilor nu era nicio neclaritate cu privire la cele spuse de Isus. Ei au înþeles cã El interzicea orice fel de divorþ ºi recãsãtorie, cu excepþia cazurilor de adulter. Rãspunsul lui Isus la uimirea lor confirmã faptul cã ei înþelegeau corect declaraþia Sa. Pânã nu demult, spre cinstea lor, se poate spune cã majoritatea bisericilor protestante ºi cea catolicã au înþeles cuvintele lui Isus în acelaºi fel ca ºi ucenicii. Din nefericire, rata divorþurilor crescând vertiginos, învãþãtura biblicã îi deranjeazã tot mai mult pe membrii care divorþeazã. S-au fãcut încercãri de reinterpretare a poziþiei bisericii cu privire la divorþ, chiar ºi în cadrul Bisericii Adventiste de Ziua a ªaptea.

Ar fi potrivit sã luãm în considerare ºi sfatul Spiritului Profetic, care i-a condus pe pionierii bisericii sã adopte poziþia biblicã în ce priveºte problema divorþului.

“O femeie s-ar putea sã fie divorþatã legal de soþul ei, dar în ochii lui Dumnezeu, conform unei legi mai înalte, sã nu fie. Existã un singur pãcat, ºi anume adulterul, care permite, în ochii lui Dumnezeu, ca un bãrbat ºi o femeie sã fie eliberaþi de legãmântul cãsãtoriei. Chiar dacã legile civile acordã divorþul, în lumina Bibliei ºi conform legilor lui Dumnezeu, cei doi rãmân soþ ºi soþie.” (Cãminul adventist, p. 34)

“Ideile tale cu privire la relaþia de cãsãtorie sunt greºite (mesaj adresat cuiva care se gândea la divorþ.) Nimic în afarã de pângãrirea patului conjugal nu poate anula legãmântul cãsãtoriei. … Oamenii nu au dreptul sã îºi construiascã propriul standard ºi sã evite legea ºi standardul divin de neprihãnire. … Dumnezeu a permis o singurã situaþie în care soþia poate sã îºi pãrãseascã soþul sau invers, iar acesta este adulterul. Fie ca rugãciunea sã conducã deciziile în aceastã privinþã.” (Ibid, pp. 341, 342)

“Existã multe cãsãtorii nefericite pentru cã existã multã grabã. Adesea cei doi îºi unesc vieþile la altar, încheind un legãmânt solemn înaintea lui Dumnezeu fãrã se fi gândit serios la asta ºi fãrã sã se fi rugat fierbinte. Mulþi fac acest pas din impuls. Nu îºi cunosc bine viitorul partener. Nu îºi dau seama cã este în joc fericirea întregii lor vieþi. Dacã fac un pas greºit ºi viaþa de cãsãtorie se dovedeºte a fi nefericitã, nu mai pot da înapoi. Dacã descoperã cã nu se pot face fericiþi unul pe altul, trebuie sã facã tot posibilul pentru a îndura situaþia.” (Daruri spirituale, vol. III, p. 120)

Odatã sora White a sfãtuit cã cel vinovat moral trebuie sã fie exclus pentru totdeauna din rândul bisericii. Scrisoarea respectivã (inclusã mai târziu în Mãrturii, vol. I) nu oferã detalii cu privire la greºeala morala comisã. Recomandarea datã de Ellen White aratã cã unele persoane care încalcã legea lui Dumnezeu trebuie sã caute mântuirea în afara bisericii.

“Nu este posibil ca E sã mai facã parte din biserica lui Dumnezeu. El s-a aºezat într-o poziþie în care nu mai poate fi ajutat de bisericã ºi nu mai poate face parte din ea. El s-a opus luminiii ºi adevãrului. Singur a închis uºa ºi a refuzat sã asculte mustrarea. A urmat înclinaþiile inimii sale corupte, a încãlcat legea sfântã a lui Dumnezeu ºi a fãcut de ruºine cauza adevãrului prezent. Dacã se pocãieºte vreodatã din inimã, biserica trebuie sã îl lase singur. Dacã va ajunge în Cer, trebuie sã ajungã singur, fãrã tovãrãºia bisericii. Mustrarea Domnului trebuie sã îl însoþeascã mereu, pentru ca principiile morale sã nu fie coborâte la pãmânt.” (Mãrturii pentru bisericã, vol. I, p. 215)

Pe baza unor asemenea citate ºi a declaraþiilor lui Hristos cu privire la aceastã problemã, s-a adoptat ºi s-a menþiunut de-a lungul anilor poziþia cã cei care îºi pãrãsesc de bunã voie partenerul nevinovat, pentru a se cãsãtori cu altcineva, comit adulter. Ei sunt excluºi din bisericã ºi, mai mult chiar, atâta timp cât continuã sã trãiascã în acea relaþie pãcãtoasã, cu cineva cu care Biblia nu aprobã, nu pot fi primiþi înapoi în rândurile bisericii.

Asta este în acord cu cerinþa Bibliei ca oamenii sã se pocãiascã ºi sã îºi pãrãseascã pãcatele. “Cine îºi ascunde fãrãdelegile nu propãºeºte, dar cine le mãrturiseºte ºi se lasã de ele, capãtã îndurare.” (Proverbe 28:13)

Timp de mulþi ani biserica a acþionat conform acestui principiu sãnãtos, fãrã multã împotrivire. Dar pe mãsurã ce divorþurile devin tot mai obiºnuite, încep sã se infiltreze ºi mai tare în biserica rãmãºiþei. Folosindu-ºi modalitaea favoritã de atac, Satana a intrat încetul cu încetul în familia lui Dumnezeu, prin compromisul dãunãtor care se furiºeazã. Divorþul pe motive nebiblice devine din ce în ce mai frecvent. Apoi partenerii vinovaþi, recãsãtoriþi, se întorc cu noii parteneri ºi cer înapoi calitatea de membru. Adesea sunt persoane talentate, respectate, care au slujit cândva în bisericã. Încep sã fie simpatizaþi ºi se cautã cãi de a fi reprimiþi în rândurile credincioºilor.

Aproape oricine poate sã fie înþelegãtor cu o persoanã plãcutã, talentatã, care cere sã fie botezatã, mai ales când pare sincerã ºi consacratã. Este uºor sã acþionezi din impuls, sã o accepþi imediat ºi sã îi oferi poziþii de rãspundere, conform capacitãþilor pe care le are. Dar ar trebui luatã o asemenea decizie pe baza sentimentelor sau pe baza Cuvântului lui Dumnezeu? Oricât am vrea sã ignorãm sau sã negãm asta, aceºti oameni au comis adulter ºi continuã sã trãiascã într-o relaþie pe care Dumnezeu o numeºte pãcat. Dacã Dumnezeu condamnã acest lucru, poate biserica sã îl aprobe?

Botezând ºi reprimind asemenea persoane în trupul lui Hristos, îi asigurãm pe candidaþi cã sunt copiii lui Dumnezeu ºi cã sunt acceptaþi de El. Dar cum putem sã le oferim o asemenea siguranþã dacã nu trãiesc în armonie cu legea divinã ºi dacã Dumnezeu nu aprobã ce fac ei? Nu înseamnã asta a oferi o mângâiere periculoasã, care îi determinã sã aibã o siguranþã falsã?

Unii s-ar putea sã nu fie de acord, susþinând cã în aceastã situaþie pãrãsirea pãcatului ar presupune ruperea unei alte cãsãtorii, iar douã lucruri rele nu vor aduce niciodatã unul bun. Rãspunsul la aceastã obiecþie este cã nu ar trebui sã îi obligãm sã facã ceva cu privire la relaþia pe care o au. Noi doar putem ºi ar trebui sã le spunem exact ceea ce spune Biblia cu privire la asta. Într-adevãr, cu mult timp înainte sã se implice în relaþia adulterã, ei au ºtiut cã este pãcat.

De aceea situaþia lor este atât de gravã. Biserica ar trebui sã le spunã clar cã nu poate sã le ofere vreo speranþã sau mângâiere pe care Biblia nu le-o dã.

Niciun pastor nu are dreptul de a face vreo excepþie faþã de ceea ce învaþã Cuvântul lui Dumnezeu cu privire la adulter. Biserica ºi slujbaºii ei ar trebui sã le spunã acestui cuplu cã nu existã nimeni care sã aibã dreptul sã meargã dincolo de ceea ce a spus Dumnezeu, de aceea nu pot sã intre înapoi în trupul lui Hristos. Asta nu înseamnã cã nu pot fi mântuiþi. Dumnezeu are dreptul sã facã orice excepþie în Ziua Judecãþii. În omniºtiinþa Sa El înþelege motivele ºi împrejurãrile necunoscute celorlalþi, dar El nu a oferit bisericii dreptul de a face excepþii, nici condiþiile în care pot fi fãcute acestea. Trebuie trase linii acolo unde sunt trase ºi în Biblie, iar simpatiile personale nu ar trebuie sã permitã deciziile luate.

Chiar dacã s-ar putea ca vreo bisericã sau vreun pastor sã reprimeacã un astfel de cuplu care trãieºte într-o relaþie adulterã, asta nu le-ar mãri ºansele ca ei sã fie mântuiþi. Trebuie arãtatã dezaprobarea lui Dumnezeu faþã de divorþ ºi adulter, astfel încât cei vinovaþi sã fie impresionaþi de grozãvia acestui pãcat. Sub impresia Duhului Sfânt ei vor trebui sã hotãrascã ce sã facã în privinþa cãsniciei lor nelegitime. Nimeni nu ar trebui sã facã presiuni ca ei sã se despartã. Ei trebuie sã decidã singuri ce sã facã, pentru mântuirea lor. Indiferent de hotãrârea luatã, biserica trebuie sã îi încurajeze sã fie credincioºi, sã vinã la bisericã ºi sã se încreadã în mila lui Dumnezeu. Dar a-i accepta înapoi ca membri ar însemna sã schimbãm Cuvântul lui Dumnezeu în favoarea dorinþelor noastre.

______________________________

Si au trait fericiti pana la adanci batraneti

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:31 +0000

Titlul este „Si au trait fericiti pana la adanci batraneti”. Nu asa se incheie orice basm care se respecta? Binecunoscutul vorbitor si scriitor crestin Chuck Swindoll povesteste, in cartea sa, Strike the Original Match (1980), despre micuta Suzie, in varsta de patru ani, care tocmai auzise pentru prima oara povestea „Alba ca zapada”. Fata de abia astepta sa vina acasa de la gradinita, ca sa ii povesteasca mamei sale ce aflase acolo. In acea dupa amiaza, cu ochii scanteind de emotie, Suzie i-a povestit mamei ei basmul. „…Si Fat-frumos a venit si a sarutat-o pe Alba ca Zapada, care a inviat”. Dupa care Suzie a intrebat:
– Si stii ce s-a intamplat dupa aceea?
– O, da, a raspuns mama ei. Au trait fericiti pana la adanci batraneti.
– Nu, a spus Suzie incruntandu-se. S-au casatorit.”

O observatie perspicace de pe buzele unui copil nevinovat, in varsta de patru ani, nu-i asa? Si asta pentru ca a trai fericiti pana la adanci batraneti si a te casatori nu e neaparat unul si acelasi lucru. Unii au ajuns la concluzia ca niciodata nu e acelasi lucru. Sa ne aducem aminte de nunta de basm a Printului Charles si a Printesei Diana. Lady Diana Frances Spencer, provenind dintr-o familie destramata si avand o copilarie nefericita, se indragostise de cel mai de dorit burlac al lumii, chipesul Print Charles in persoana. Pe 29 iulie 1981, trei sferturi dintr-un miliard de oameni, din 74 de tari, au participat la stralucitorul spectacol, impecabil regizat si numit „Nunta secolului”. Cand cuplul nuptial regal a ajuns in fata Arhiepiscopului de Canterbury, Robert Runcie, toata lumea a fost martora la rostirea binecuvantarii asupra printului si a viitoarei printese. Iata, in cele ce urmeaza, un fragment din predica sa: „Iata elementul din care sunt alcatuite toate basmele: printul si printesa in ziua nuntii. Dar basmele se incheie de obicei in acest punct cu o propozitie simpla: „Si au trait fericiti pana la adanci batraneti”. Si acest lucru deoarece, probabil in basme, casatoria este considerata punctul culminant al povestii de dragoste din timpul prieteniei.” (J.Brondos, Fairy tale beginning, 2004) Nu stia lumea pe atunci ca, in acea zi, la Londra, casatoria incheiata avea sa devina exact ceea ce pastorul a spus ca nu trebuie sa fie: „punctul culminant al povestii de dragoste din timpul prieteniei”.

Dupa 16 ani, o luna si o saptamana, printesa de care se indragostise o lume intreaga a murit la Paris, victima intr-un stupid accident rutier. De data aceasta, un miliard de oameni s-au adunat in fata televizoarelor, in momentul ceremoniei regale de inmormantare, pentru a deplange moartea printesei care nu a ajuns niciodata sa traiasca fericita pana la adanci batraneti.

Casnicia si familia sub asediu
Deci, intr-o nota mai sobra, va intreb: „Care este adevarul despre casnicia fericita? Este un mit? Este un mister? Un miracol? Mai e inca posibil sa traiesti fericit pana la adanci batraneti? Prezentarea de statistici ingrijoratoare cu privire la divort e deja o moda, pentru a se demonstra ca institutia casatoriei este o institutie aflata in plina lupta. In cele ce urmeaza, o sa citez cateva dintre aceste statistici, dar adevarul e ca generatia actuala de adulti tineri, supranumita „Generatia X” sau „X-teri”, nu are nevoie de statistici referitoare la casatorie. Acesti adulti tineri sunt urmasii celei mai divizate generatii din istoria lumii. Daca vreti cateva cifre, iata: la fiecare 24 de ore, 3533 de copii sunt nascuti de mame necasatorite si peste 2500 de copii sunt martorii divorturilor si ai separarilor parintilor lor. Adunati, peste 6033 de copii sunt expusi zilnic realitatilor din familiile dezmembrate sau relatiilor zdruncinate din unele camine. Imaginea e dezolanta? Exista vreo speranta pentru aceasta institutie asediata, despre care se spune ca e „pana la moarte” (iar in viziunea altora „duce la moarte”)? Poate un camin dezmembrat sa se vindece? Poate o familie divizata sa se uneasca din nou? Poate o casnicie nefericita sa se transforme intr-una fericita? Ei bine, nu va pot promite luna de pe cer, dar am niste vesti foarte bune pentru noi toti, care au legatura cu viata lui Isus. „Si au trait fericiti pana la adanci batraneti”

Predicand cu grija despre casatorie
Inainte de a apela la Scriptura si la vestile bune despre Isus, pot fi sincer cu voi? Ezit uneori sa predic despre casatorie, deoarece mi-e teama sa nu dau impresia ca sunt expert in domeniu. Si nu sunt! E adevarat, am tinut cursuri premaritale cu zeci de cupluri si am oficiat multe nunti. In plus, am o experienta de casatorie de 24 de ani si jumatate cu Karen, ani care au fost, una peste alta, ani fericiti. Totusi, n-ar fi cinstit sa spun ca nu am avut si noi conflicte de-a lungul drumului. Nu toate zilele ni s-au parut a fi tocmai „plimbari printre lalele”, dupa cum spunea odata cantaretul Tiny Tim. De fapt, Karen si cu mine – si toti cei care sunt casatoriti – suntem „intr-un proces de devenire”. Calatoria casniciei continua si… continua. Teama mea e ca, atunci cand vorbesc despre casnicie, Karen o sa-si ia notite, pe care sunt sigur ca o sa mi le citeasca in momentele de neglijenta si neatentie din partea mea.

Al doilea motiv pentru care ezit este faptul ca nu toti cei care asculta predica sunt casatoriti. Unii sunt singuri, pentru ca au ales sau pentru ca nu au avut incotro. Ma tem ca vor fi persoane care vor ajunge la concluzia ca institutia casatoriei este singura formula prescrisa pentru fericirea umana. Realizatorul de televiziune Art Linkletter a intrebat odata o fetita care este povestirea ei preferata din Biblie. „Arca lui Noe” a raspuns ea. „Da? Si ce intelegi tu din povestirea asta?” a continuat el. „Pai, animalele au mers doua cate doua, adica noi trebuie sa ne casatorim, daca nu vrem sa ramanem aici, pe pamant.” Eu nu cred ca aceasta a fost lectia pe care Dumnezeu a intentionat sa ne-o dea.

In sfarsit, ezit sa vorbesc despre casatorie, pentru ca stiu ca printre cei care ma asculta sunt suflete ranite, inimi dragi a caror calatorie in viata le-a condus spre divort. Stiu ca, indiferent cat timp a trecut de la divort, nu ati incetat sa suferiti. Cei care au trecut printr-o despartire imi spun ca ranile si cicatricele sunt adanci. Asa ca ezit… de teama de a nu da impresia ca cei casatoriti i-ar critica sau condamna pe cei care au simtit durerea divortului si care simt ca au dat gres. Dumnezeu nu critica si nu condamna. Nici eu nu intentionez. Si, apropo, nici biserica n-ar trebuit sa o faca! Una dintre ocupatiile lui Isus este sa ofere alinare si speranta. El le garanteaza acest lucru atat celor care supravietuiesc in afara casniciei, cat si celor care supravietuiesc in interiorul ei – adica tuturor celor care sunt casatoriti. Da, aveti dreptate, planul initial de fericire, stabilit in gradina Eden de catre Dumnezeu, a fost ca institutia casatoriei sa fie o sursa de bucurie pentru toata omenirea. Dar noi nu traim intr-o gradina perfecta; traim intr-o lume decazuta. Asadar, in mijlocul esecurilor si al greselilor noastre, Dumnezeu ne aduce speranta si vindecare tuturor: necasatoriti, casatoriti, recasatoriti, divortati, vaduvi. Tuturor.

Secretul divin al prieteniei si casniciei implinite
Lasand la o parte ezitarile, sa ne indreptam spre vindecarea si speranta oferite de Hristos. Sa analizam, de exemplu, un singur eveniment din viata lui Isus, un incident care are foarte mult de-a face cu relatiile noastre de casatorie, dar si cu alte tipuri de relatii. Cand citim in Ioan 2,1-10 descoperim secretul tuturor casatoriilor. Acest secret se gaseste in replica plina de uimire a maestrului de ceremonii, data mirelui: „Dar tu ai tinut vinul cel bun pana acum”. O alta traducere spune: „Dar tu ai tinut la urma ce a fost mai bun”. Isus ofera ce e cel mai bun, indiferent daca la o nunta, intr-o casnicie sau in viata. DacaIl ai pe Isus, atunci ai sursa minunii.

Isus, Salvatorul casniciei. Isus, Facatorul de minuni. Isus, Partenerul de casatorie. Trei parteneri de casatorie! In planul strategic al lui Dumnezeu pentru fericirea in casatorie, e nevoie de trei parteneri. De asemenea, e nevoie de trei si pentru ca o prietenie sa dureze o vesnicie. Acest principiu esential este exprimat sugestiv in Eclesiastul 4,9: „Mai bine doi decat unul, caci iau o plata cu atat mai buna pentru munca lor”. „Mai bine doi decat unul” – toti cei care isi doresc un prieten stiu ca acest lucru e adevarat, nu-i asa? In anii ’70, Leonard Syme, profesor de epidemiologie la Universitatea din California, Berkeley, incerca sa afle de ce barbatii japonezi din California au de doua pana la cinci ori mai mare riscul de boli de inima, desi aveau acelasi nivel de colesterol cu japonezii care traiau in Japonia. Care era diferenta? Comuniunea si relatiile sociale stranse. Majoritatea dintre noi, cand suntem unul, ne dorim sa fim doi. Aceasta dorinta arzatoare, aceasta aspiratie spre comuniune este elementul constitutiv al prieteniilor! Sa citim din nou in Eclesiastul 4,9-11: „Mai bine doi decat unul, caci iau o plata cu atat mai buna pentru munca lor. Caci, daca se intampla sa cada, se ridica unul pe altul; dar vai de cine este singur si cade, fara sa aiba pe altul care sa-l ridice! Tot asa, daca se culca doi impreuna, se incalzesc unul pe altul, dar cum are sa se incalzeasca daca e singur?” Daca vreti sa facem aritmetica puterii si a durabilitatii, atunci e mai bine doi decat unul. Haideti sa citim si versetul 12 din Eclesiastul: „Si daca se scoala cineva asupra unuia, doi pot sa-i stea impotriva; si funia impletita in trei nu se rupe usor.”

Exista o ilustratie pe care o folosesc de obicei la predici de nunta: Luati orice bucata de snur sau sfoara, indiferent daca e decorativa sau utilitara, si veti observa ca e alcatuita din trei fire impletite. Atata vreme cat acestea sunt impreuna, ai o sfoara ce poate rezista, chiar daca se exercita o forta puternica asupra ei. Exact acest lucru este evidentiat in Scriptura. Prezenta lui Hristos ii confera casniciei putere.

Creati pentru a relationa
Sa ne intoarcem la ziua in care Dumnezeu a creat casatoria, in Gradina Eden: „Dumnezeu a facut pe om dupa chipul Sau, l-a facut dupa chipul lui Dumnezeu: parte barbateasca si parte femeiasca i-a facut” (Gen. 1,27). Dumnezeu este o Fiinta sociabila, care traieste si iubeste prietenia. Atunci de ce ar fi cineva surprins ca specia umana, care a fost creata dupa chipul Sau, reflecta aceeasi foame dupa relatii? Inca de la inceput, fiintele umane au fost create cu dorinta dupa comuniune. Intr-o prima etapa, Dumnezeu a creat prima jumatate a fiintei umane tocmai pentru a putea demonstra, pentru vecie, ca noi am fost cu totii creati pentru comuniune unii cu altii. Iata ce spune Biblia: Si „Domnul Dumnezeu a zis: „Nu este bine ca omul sa fie singur; am sa-i fac un ajutor potrivit pentru el” (Gen. 2,18). Ce uimitoare descoperire de sine! Adam devine primul pacient al unei operatii. Cand Adam a deschis ochii, privirea i-a cazut asupra Evei – cea mai mare frumusete a lumii, care i-a taiat respiratia, i-a dat palpitatii, a facut sa-i creasca pulsul: „In sfarsit, aceea care este os din oasele mele si carne din carnea mea! Ea se va numi, femeie, pentru ca a fost luata din om” (vers. 23).

Desigur ca am auzit o multime de glume pe seama crearii primului barbat si a primei femei. Unii spun ca, dupa ce l-a creat pe Adam, Dumnezeu Si-a zis: „Hm, putea iesi si mai bine” si a creat-o pe Eva. De fapt, Dumnezeu a creat separat jumatatea masculina si jumatatea feminina a omului pentru a scoate in evidenta faptul esential ca barbatul si femeia au fost facuti egali unul cu altul si in aceeasi masura de activi. Va rog sa tineti cont, domnilor, ca Dumnezeu a luat o coasta de-a lui Adam, nu un os al piciorului si nici un os al craniului sau, astfel sa fie clar ca barbatul si femeia, sotul si sotia vor fi pentru totdeauna prieteni si parteneri, mana in mana si inima langa inima, purtand de grija creatiei lui Dumnezeu.

Cine a fost cel care a tinut prima predica de nunta? Cu siguranta ca Cel care i-a si adus pe cei doi impreuna. „De aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa, si se va lipi de nevasta sa, si se vor face un singur trup” (Gen. 2,24). Casniciile au fost concepute de Dumnezeu, pentru a asigura nivelul optim de fericire si implinire, folosindu-se matematica divina: Dumnezeu + sot + sotie = una.

Principii practice pentru casatorie
Cum functioneaza? Dati-mi voie sa va aduc la cunostinta cateva principii foarte practice si functionale, pe care Dumnezeu le ofera in Cuvantul Sau tuturor acelora care se gandesc la casatorie, care vor sa-si imbunatateasca viata de familie si care vor sa faca dintr-un lucru bun unul si mai bun.

Principiul nr. 1 – „IUBITI-VA!”
Primul principiu se refera cu totul si cu totul la dragoste. Iata ce se spune in Efeseni 5,25-29: „Barbatilor, iubiti-va nevestele cum a iubit si Hristos biserica si S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinteasca, dupa ce a curatit-o prin botezul cu apa prin Cuvant, ca sa infatiseze inaintea Lui aceasta biserica, slavita, fara pata, fara zbarcitura sau altceva de felul acesta, ci sfanta si fara prihana. Tot asa trebuie sa-si iubeasca si barbatii nevestele, ca pe trupurile
lor. Cine isi iubeste nevasta, se iubeste pe sine insusi. Caci nimeni nu si-a urat vreodata trupul lui, ci il hraneste, il ingrijeste cu drag, ca si Hristos biserica”. Ca stimulent, Pavel adauga exemplul suprem de iubire. Astfel, apostolul ne duce pe noi, toti sotii, la cruce si, aratand cu degetul spre fata de muribund a lui Isus, exclama: „Sotilor, iubiti-va sotiile asa cum Hristos a iubit biserica”. Termenul tradus din limba greaca prin „iubiti-va” este agape (forma substantivala) sau agapao (forma verbala), care inseamna iubire care se sacrifica si se neaga pe sine. Este acelasi tip de dragoste din Ioan 3,16: „Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El, sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica.” Este vorba de acel fel de dragoste care se jertfeste pentru binele altuia, punand mai presus binele semenului. Sotilor, aceasta inseamna ca trebuie sa punem binele sotiei mai presus de interesele noastre. Sotia mea este mai importanta decat viata mea. Trebuie sa o iubesc asa cum Hristos m-a iubit pe mine. In conformitate cu acest principiu al iubirii care se sacrifica, barbatul nu trebuie sa stea bosumflat si sa astepte pana cand sotia lui vine si cauta sa se impace. „Barbatilor, iubiti-va nevestele cum a iubit si Hristos…” Principiul numarul 1 este iubirea, iubirea care se sacrifica. Pavel ii indeamna pe soti sa iubeasca si sa se sacrifice, dar asta nu inseamna ca sotiile nu trebuie sa iubeasca in acelasi fel. Textul din Efeseni 5,21 este clar: „Supuneti-va unii altora in frica lui Hristos”. Trebuie sa existe o supunere reciproca in iubire unul pentru celalalt. Dar cineva trebuie sa ia initiativa, iar sotilor, voi si cu mine, trebuie sa facem acest lucru! Aceasta nu ne face cu nimic mai buni, ci ar trebui sa ne faca mai umili.

Principiul nr. 2 – „INDRAGITI- VA!”
Acesta este un principiu biblic, enuntat clar in Cantarea Cantarilor, care este una dintre cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura universala: „…Asa este iubitul meu, asa este scumpul [prietenul] meu…”. Casatoriile care dureaza nu sunt numai ale celor care se iubesc, ci si ale celor care sunt prieteni – adica cei doi nu numai ca se iubesc, ci se si plac unul pe altul. Casatoria nu este un lucru automat, ci fiecare trebuie sa ne investim in aceste prietenii de o viata. Daca fiecare prietenie durabila cere efort, de ce nu ar cere atunci si casatoria? Acum cativa ani, mama ne-a recomandat, mie si lui Karen, o carte scrisa de W.Rickerson, care trateaza problema pastrarii scanteii si a prospetimii in casnicie. Ideea principala a autorului este simpla: trebuie sa ne punem tinte pentru casniciile noastre. Ce inseamna acest lucru? Iata cateva idei: Incercati sa faceti impreuna ceva placut, prin care sa puteti deveni din ce in ce mai apropiati. Simplu spus – continuati sa va indragiti unul pe altul. Imi plac foarte mult cuvintele iubitei lui Solomon din pasajul: „Asa este iubitul meu, asa este scumpul”.

Idei practice, care ne vor ajuta sa privim cu entuziasm viitorul nostru
• Sa ne facem un obicei – ceva ce poate fi facut in fiecare an.
• Sa ne alegem un alt cuplu cu care sa avem o prietenie apropiata.
• Sa luam masa impreuna, numai noi doi, o data pe luna.
• Sa ne planificam in fiecare an o perioada de refacere numai pentru noi doi.
• Sa ne planificam o calatorie intr-un loc indepartat (poate pe termen lung).
• Sa mergem la un curs impreuna (gatit, fotografie, calatorii etc.).
• Sa facem sport impreuna (jogging, tenis, inot, golf etc.).
• Sa ne plimbam si sa vorbim – un timp regulat de plimbari si discutii de interes general.
• Sa avem un hobby comun (alpinism, drumetii, fotografie, lucru manual etc.).
• Sa luam masa de seara impreuna, o data pe luna.
• Sa citim o carte impreuna (una sau doua pe an despre casatorie, si apoi discutii). Cu vointa si planuire, cu totii putem face ca relatiile noastre de casatorie sa devina niste prietenii adevarate – nu numai sa ne iubim, ci si sa ne indragim unul pe altul.

Principiul nr. 3 – „LASATI…”
Imi dau seama ca ar putea fi 30 de principii in loc de 3, dar acesta este critic pentru vindecarea casniciilor, cat si pentru dezvoltarea lor. Am amintit deja principiile: „Iubiti-va!” si „Indragiti-va!”. Acest al treilea principiu este "LASATI…”, mai precis, „LASATI DE LA VOI”. Este exact sfatul pe care Biblia il da in Efeseni 4,32: „Fiti buni unii cu altii, milosi, si iertati-va unul pe altul, cum v-a iertat si Dumnezeu pe voi in Hristos.” Unii dintre voi ati fost raniti foarte adanc de partenerul vostru. Stiu sigur. Ca pastor, am asistat la numeroase discutii in care mi se povestea, printre lacrimi, de durerea din inima. Am auzit barbati si femei plangand in hohote si cu durere in suflet dupa o casnicie distrusa. Dar Dumnezeu ofera gratuit un balsam vindecator fiecarei casnicii care il doreste, fiecarui sot care vrea sa-l accepte. Acest medicament special se numeste iertare. Cuvantul grecesc folosit pentru iertare inseamna, in sensul lui propriu, „a trece cu vederea”, „a elibera” si „a lasa de la tine”.

Nimeni nu spune ca abuzurile conjugale sau cele asupra copiilor sau infidelitatile repetate ar trebui tolerate sau considerate ca dovezi de umilinta virtuoasa. Orice comportament distructiv de acest tip trebuie abandonat. Daca cel care il manifesta nu il va abandona, atunci cel care il suporta trebuie, cel putin pentru o perioada, sa iasa de sub influenta lui distrugatoare si paralizanta. Dar chiar si atunci, poate iertarea sa vindece? Nu voi uita niciodata un articol dintr-un ziar, despre un fiu care isi descria viata alaturi de tatal sau alcoolic. Pe tot cuprinsul articolului puteai simti profunzimea durerii produse de acest tata de-a lungul timpului. Ultimele cuvinte ale acestui fiu erau: „Mi-am urat tatal in timpul primilor 20 de ani de viata. Acum nu-l mai urasc. Il inteleg, dar nu il voi ierta. Asa ca, tata, nu intinde mana in asteptarea cuiva care sa o stranga. Tine-ti mana pentru tine.”

Un paradox
Poate ca nici nu-l va ierta, dar e tragic, pentru ca fara iertare, nici el nu se va vindeca vreodata. Iata cum descrie Lewis Smedes paradoxul iertarii: „A ierta inseamna a elibera un prizonier si a descoperi ca acel prizonier ai fost chiar tu.” (L.Smedes, Forgiveness: the power to change the paste, 1983, pag. 26) La calvar descoperim punctul culminant al iubirii supreme, al simpatiei supreme si al renuntarii supreme. La cruce, suntem pusi fata in fata cu pretul infinit pe care Insusi Dumnezeu l-a platit, ca sa ne ierte pe noi, niste fugari rebeli. Isus, in acea vineri nefericita, nu S-a rugat: „Tata, blesteama-i, pentru ca stiu bine ce fac”, ci S-a rugat: „Tata, iarta-i, caci nu stiu ce fac” (Luca 23,34). Nu sa uiti, ci sa lasi de la tine – „Fiti buni unii cu altii, milosi, si iertati-va unul pe altul, cum v-a iertat si Dumnezeu pe voi in Hristos”. A ierta nu inseamna a uita. Exista rani si cicatrice care sunt imposibil de uitat.

Cu privire la acest subiect, J. Allan Peteresen a scris in cartea sa, Mith of the Greener Grass (1983) urmatoarele: „Iertarea nu este un burete care iti sterge acel lucru din memorie. E imposibil. Acel lucru inca ramane. Cicatricea poate fi permanenta.” (pag. 145) A ierta nu inseamna a uita, ci a lasa de la tine, a renunta si a-l lasa pe cel care te-a ranit in seama purtarii de grija a lui Dumnezeu. Inseamna sa spui urmatoarea rugaciune: „Te iert pentru ce mi-ai facut, asa cum Dumnezeu m-a iertat pe mine pentru ceea ce I-am facut eu Lui. Aleg sa las de la mine si ma eliberez de mania si inversunarea fata de tine. Te iert.”

Concluzie
O femeie i-a scris urmatoarele randuri lui Abigail Van Buren, autoarea editorialului „Draga Abby”: „Draga Abby, eu aveam 20 de ani, iar el 26. Eram casatoriti de doi ani. Nu imi imaginam ca imi putea fi necredincios. Ingrozitorul adevar mi-a fost adus la cunostinta chiar la mine acasa, cand o tanara vaduva de la o ferma vecina a venit sa-mi spuna ca era insarcinata cu copilul sotului meu. Lumea mea s-a prabusit. Voiam sa mor. M-am luptat cu gandul de a o omori, atat pe ea, cat si pe el. Stiam ca nu aceasta e solutia. M-am rugat pentru putere si indrumare. Si le-am primit. Stiam ca trebuie sa-l iert pe acest om. Si l-am iertat. Am iertat-o si pe ea. I-am spus calm sotului meu ce aflasem si ca noi trei trebuia sa gasim impreuna o solutie. (Ea era teribil de speriata.) Copilul s-a nascut la mine acasa. Toata lumea a crezut ca eu l-am nascut si ca vecina mea doar ma ajutase. De fapt, fusese chiar invers. Vaduva a fost scutita de umilinta (mai avea alti trei copii), iar eu l-am crescut pe baietel ca si cand ar fi fost al meu. Nu a aflat niciodata adevarul. A fost aceasta oare o compensatie divina pentru incapacitatea mea de a avea copii? Nu stiu. De atunci, nu i-am mai amintit niciodata sotului meu de acel incident. De 50 de ani este un capitol inchis al vietii noastre. Dar citesc in ochii lui iubirea si recunostinta de mii de ori mai mare.“ (J.A.Peterson, Mith of the Greener Grass, 1983, pag. 146, 147)

Vedeti, maestrul de ceremonii de la nunta din micul sat Cana avusese dreptate: „Ai pastrat ce-a fost mai bun pentru sfarsit”, pentru ca, alaturi de Isus, ce e cel mai bun vine la sfarsit. Cu Isus, poti iubi din nou… poti indragi din nou… si poti lasa de la tine din nou… din nou… si din nou. Cu Isus, mitul vietii fericite pana la adanci batraneti se transforma in miracol. Miracolul pentru care a fost facuta fiecare casnicie!

______________________________

Inamicul numarul unu

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:31 +0000

Era transfigurata de fericire. Se cunoscuse prin internet. Au corespondat opt luni si acum sosise timpul sa se intalneasca. Prima casnicie esuase, dar spera cu toata fiinta dupa o reformulare fericita. Urmatoarea va fi ultima si cu siguranta: „colt de rai”! Cu biletul de avion in poseta visa la momentul romantic al intalnirii.

ii schitase si zambetul lui de fericire, inaltimea, trasaturile si timbrul vocii. Portretul robot era de mult gata si astepta confruntarea cu realitatea. El nu i-a trimis nici o fotografie, dar dupa cuvintele atat de reusite si tandre pe care le trimitea, nobletea lui se impunea. Desi i-a trimis suficiente fotografii ca sa fie recunoscuta a mai adaugat un semnalment: „Ma vei cunoaste dupa pachetul albastru de biscuti pe care il voi tine in mana.”

Totul era incarcat de mister si freamat de incantare. Se prefigura un inceput de drum cu sens, pentru o viata veritabila si implinita. Nici nu l-a luat in seama pe barbatul elegant si cu fata in sarbatoare care s-a asezat la un scaun de ea. O privea din cand in cand zambind si parea ca are un semnal pentru ea. Ea l-a fulgerat in treacat si a trecut din nou in peisajul visului ei. Nimic n-o putea distrage, decat un fosnet. Privirea se arunca grabita in directia sursei de zgomot. Respiratia i se gatui brusc. Ochii i se mari de uimire si revolta. O lupta incepu in ea pe neveste si filmul ei fericit se rupse violent. Nu este posibil! Domnul cel amabil si imbracat elegant, cu zambetul lui provocator, printr-un gest marunt, dar important pentru ea, sfida cele mai elementare norme de conduita si atitudine. Si o jignea in mod direct. Cu riscul de a-si pierde stralucirea bucuriei, isi congestiona fata intr-un gest de indignare si repulsie si mesajul ei nonverbal putea fi decodat cu usurinta in expresia: „nu ti-e rusine!”

Istorie in haine de glorie Viata este o continua lupta si inca una apriga. Casnicia este consecinta unor batalii pe viata si pe moarte. Chiar asa? Dar cand lupta este dusa dupa principii viata castiga orizonturi de speranta si fericire in progresie neintrerupta. Tocmai procesul acesta de cucerire a noi teritorii in relatia de cuplu, aduce satisfactie maritala, bucurie si dragoste contagioasa, care iese din casa si socializeaza inimi descurajate. Si aceasta bogatie vine toata prin lupta. Dar una buna. Va aduceti aminte de Valea Terebintilor? De David si Goliat? Oricine trece prin aceasta viata trebuie sa citeasca din Biblie lupta celor doi. O sursa sigura de a procura directii de viata dupa normele cerului. Nu doar ca te captiveaza, dar iti asigura provizii pentru bataliile tale personale in care esti interesat sa castigi. Vom vedea si pentru care ratiune ne aruncam intr-o confruntare inegala, in fata unui dusman mai echipat ca noi si disproportionat.

Putina evocare nu strica: Deci David este trimis de tatal sau la fratii lui mai mari care se luptau cu filistenii. Pentru ca n-a fost evaluat ca un luptator confirmat, el a fost lasat la oi. Cel mult sa fie cu aprovizionarea si tot e ceva. Avea cu el paini si cas. Era chiar incantat de rolul lui. Dar indignarea il cuprinse la vederea unei scene tulburatoare. Un luptator filistean, care iesea din tiparele normale ale staturii, inainta in fiecare zi si batjocurea poporul Israel si Dumnezeul lui. „Dati-mi un om care sa se lupte cu mine”, striga el si groaza care o arunca ii facea pe evrei sa fuga din fata lui. „Dar cum este posibil ca un astfel de om sa insulte Majestatea cerului?” se intreba David, revoltat de incumetarea uriasului. „Ce daca are peste trei metri? Eu ma duc sa ma lupt cu el”.

Normal ca a starnit zambete si ironii. Chiar si fratii lui l-au gratulat cu astfel de reactii. Cu un curaj care scapa ratiunii, cu o prastie si cinci pietricele, se arunca in lupta, plin de siguranta si de certitudinea biruintei. Trimite o piatra drept in frunte, iar uriasul, brusc, nu mai masoara peste trei metri inaltime, ci deodata este masurat in lungime. O victorie nesperata! O sansa la un milion, spun unii. Dar daca victoria lui David poate fi comuna oricui care lupta dupa strategia lui, ce parere ati avea? Ai da sansa casniciei tale? Chiar daca adversarul e mai puternic? Daca da, pregateste-te de lupta! Sansa unei vieti implinite trece prin Valea Terebintilor. ( 1 Samuel 17)

Prima miscare strategica
Nu sta in firea noastra sa-l socotim pe cel de langa noi la fel de valoros. „Tu nu ai puterea noastra si maturitatea noastra. Tu esti mic. Du-te la oi!”, au zis fratii lui David. in final lupta s-a dat intre David si Goliat, dupa ce fratii lui au luat-o la sanatoasa de atatea ori in fata uriasului. A-l trata pe cel de langa tine ca egalul tau este o provocare aruncata infatuarii si mandriei personale. Acest fundament este pus de Dumnezeu. Casnicia esueaza deseori in acest aspect al bataliei: „eu sunt mai bun ca tine, mai dotat, mai rational, mai intelept”. O simpla cearta dezechilibreaza relatia si strica egalitatea dintre sot si sotie. E o incercare de a anula drepturile celuilalt prin impunerea si controlul partenerului. Inegalitatea imparte familia in doua tabere: stapan si rob. Unul porunceste, iar celalalt se supune. Valoarea celor doi nu se masoara in competente de istetime si succes, ci in masuri de atitudine, de valori morale si spirituale. Altfel, pe terenul casniciei, inainteaza cu batjocura Goliat. Si cine poate sa-i reziste?

A doua miscare strategica
Ar fi putut schimba planul tatalui lui. „Acestia sunt fratii mei?”, ar fi putut spune David. „Cei care se grozaveau ca ii vor face praf pe filisteni si care acum fug de rup pamantul? Nu le mai dau nici o paine! Nu merita! Si, mi-aduc aminte bine ca mi-au zis ca eu nu am fata de luptator, ca nu sunt atat de voinic ca ei. Mi-a venit si mie randul sa le platesc.” Stiti la ce ma refer? Ei bine, la comunicare. in camin, comunicarea este ca painea. Este o hrana fara de care viata nu se poate concepe. Gesturile, zambetul, mangaierea, cuvantul care te apreciaza, tacerea acceptarii, privirea plina de senin la intalnirea de seara si dimineata, sunt tot atatea felii de viata, care dau vigoare caminului.

Creatorul nu si-a oprit niciodata comunicarea cu oamenii, in ciuda urechilor infundate ale pamantenilor. Indiferent de ceea ce au facut, fac si vor face, Dumnezeu vorbeste oricarei inimi, chiar daca nu obtine reciprocitate. Poate ca, daca nici un Cuvant nu-i sensibilizeaza, macar gesturile de bunatate sa ii trezeasca la comunicare.

Comunicarea in familie nu este conditionata de tacerea celuilalt. A da paini celuilalt este un imperativ al vietii cladite pe adevar. Prin comunicare ne descoperim celuilalt pentru a pune la un loc ceea ce se potriveste si a inlatura ceea ce nu hraneste. Pentru intimitate si crestere continua „ti-am adus paine proaspata, doamna! Ia si mananca!” si o vorba de dragoste, rotunda si cu gust se scoate din traista inimii. Nu ti se face pofta?

A treia miscare strategica
Pe unii i-a deranjat intrebarea lui David: „Ce se va face celui care il va dobori pe filistean?”. „Ia uita-te la el, ce visuri isi face!”, i-au zis fratii lui. „Du-te la oi si nu te mai da grozav”, i-au reprosat cei dotati si maturi. Dar David nu putea sa plece cu ocara asupra lui si asupra Dumnezeului lui. Unii i-au raspuns: „Va primi pe fata imparatului ca sotie, bogatie de n-o poti gestiona de mare si scutire de impozite”. De-ar fi fost numai ultima parte promisa si tot ar fi fost o recompensa atractiva. Dar era cu mult mai mult, tot ce era mai drag imparatului: fata. „ Ce-ati spus ca va primi cel care il va culca la pamant pe ticalos?” mai intreba o data David, spre disperarea fratilor lui.

Ce va primi cel care va culca la pamant pe dusmanul numarul unu’ al casniciei? E bine sa dam mintii si inimii un raspuns, dar este de dorit sa punem astfel de intrebari pentru a prospecta consecintele fericite ce ne asteapta. Tot ce are imparatul mai bun ne va da, daca vom intra in batalia pentru exterminarea celui care ne-a pus de atatea ori pe fuga. in orice caz dusmanul nu este partenerul nostru de viata. Cineva mult mai fioros. Dar cine este Goliat? A vizualiza consecintele biruintei este evaluarea de zi cu zi a unui camin ce se dezvolta. Dar sunt sanse?

A patra miscare strategica
E plina lumea de destepti si de profeti ai esecului: „nu vezi ca n-ai nici o sansa? E pierduta batalia din start. Ia-ti gandul de la lupta. Fugi si scapa, daca mai poti!” Frumoasa incurajare. Ati mai auzit-o, pe undeva, prin ograda casniciei? „N-are sens sa ii mai spui ceva ca tot te scoate vinovat. ii explici cum stau lucrurile si tot nu intelege. Pana nu-si scoate el(ea) dreptatea nu se lasa. Asa ca, nu mai are rost sa lupti. „Resemneaza-te iubitule!” suna consolarea marelui intelept al renuntarii.

Evaluand datele din teren parca i-ai da dreptate. Dar fii atent ce spune David: „Nimeni sa nu-si piarda nadejdea. Robul tau va merge sa se bata cu el”. Cata forta strabate din speranta declarata cu atata siguranta! Cartile nu sunt inca jucate. Nu va fi doar bine, ci va fi excelent. Chiar mai bine ca la inceput, inainte de a se porni lupta. Curioasa judecata. Pe ce conteaza oare baiatul asta? Pe ce conteaza oare femeia asta, care desi, nu pare a avea castig de cauza, intra intr-o lupta inegala.

Pe ce se bazeaza barbatul asta, care este continuu cicalit si devalorizat de ironiile consoartei lui, cand spune: „va fi bine?!” Chiar sunt curios ce arme scot acesti visatori iremediabili. Si apropo, cine este domnule, acest Goliat!

A cincea miscare strategica
E plina batatura casniciei de meciuri verbale si de atitudine la scorul de unu la unu. Scapa el o ironie, tranteste si ea un dos de malitie la demnitatea lui. Fulgera ea cateva reprosuri, suteaza si el vreo cinci-sase zile de tacere razbunatoare. „Nu te pune cu mine!” ar insemna fiecare replica a celor ce se infrunta, scoasa in prima linie de lupta.

Saul il imbraca pe David cu armura lui. Baiatul o da jos. Nu merge. Nu i se potriveste si se misca greu cu ea. Sfatul este rational si firesc. Are Goliat platosa? Ia si tu platosa. Are sabie? Ia si tu sabie. Are sulita? Ce mai stai! Inarmeaza-te! Fii mereu in graficul dotarii. Asa se castiga lupta!

„Nu pot sa merg cu ea”, zice David. Si avea dreptate. Dar esti mai vulnerabil! Nu castigi cu pieptul si cu mainile goale! Unde te duci cu toiagul acela si prastia ta de joaca? Doar cinci pietre ai luat? Esec sigur, copile? David nu replica cu arme conventionale. in camin armele conventionale inseamna suprimarea celuilalt. La ura cu ura, la manie cu manie, la batjocura cu batjocura, la suparare cu suparare. Mai devreme sau mai tarziu unul din ei va rapune pe celalalt cu o rautate mai mare, cu un control mai puternic. Si sabia razbunarii care se ridica deasupra celuilalt va taia sansele partenerului de viata. Dar totodata si pe ale lui. Ciudata alegere. Sa replici cu bunatate la scapararile de rautate ale consoartei este mai putin obisnuit. Sa nu gasesti in vocabular cuvinte de jignire la expresiile dure ale celui apropiat e amnezie de condamnat. Cand toti fac asa tu te gasesti sa lupti cu arme care te declara invins din start? Si totusi uimirea harului este ca Dumnezeu ne cheama sa purtam armele Lui, neconventionale, cu care il dezarmam pe cel furios si bine echipat. Nu mai comentez. Faceti o proba si va veti convinge.

A sasea miscare strategica
David n-a plecat sa biruiasca. Nu-i asa ca suna ciudat? „in nici un caz n-a plecat sa pescuiasca victoria”, ma anunta un comentator intrigat de spusa mea. Si totusi s-ar putea sa aiba dreptate. Numai oamenii normali pleaca dupa succes. Oamenii „anormali” pleaca biruitori ca sa biruiasca. „Chiar ca nu mai inteleg nimic!”, ma anunta normalul. Merita o explicatie. Cand in prefata zilei ai stat de vorba cu Creatorul tau si te-a incarcat cu puterea si frumusetea caracterului Lui, cand ti-a dat cuvintele Lui de bine pentru toti si pentru cel de langa tine, pur si simplu nu esti surprins de nici o miscare gresita a partenerului tau. David nu s-a bazat pe probabilitate sau pe noroc: poate ca voi scoate o lovitura iscusita si-l voi culca la pamant. Poate! Nici gand. El stia ce avea sa se intample pentru ca de partea lui era prezenta cea mai mare putere din Univers. Era cu el pe drum, la oi, cand dormea si cand canta. Va dati seama? Nici tu spaima, nici tu panica, nici tu crispare.

Sa rezum cumva: cei doi din cuplu, cand vor face aprovizionari permanente de la sursa de putere a Izvorului de viata, atunci se vor lupta cum sa-l provoace pe celalalt la o mai inalta traire de viata. Iar daca unul din ei scapa fraiele, celalalt nu e surprins. ii intelege strigatul de ajutor (da, chiar si o vorba rautacioasa ascunde un strigat de ajutor) si il va trata cu dragoste. „Dar nu merita!” se aude un alt strigat de justificare. Firesc, nu merita, dar e dumnezeiesc sa-l onorezi cu generozitatea inimii. Batalia din relatie e castigata inainte de a se da lupta vizibila. Esti bun inainte de a da bunatate. Esti rabdator inainte de a da rabdare. Esti demn inainte de a oferi demnitate. Si totusi, ma roade ceva: cine e Goliat in casnicia mea?

A saptea miscare strategica… si ultima
„Cine te crezi?” se mai aude cate o interogatie in fata unei pretentii de sotie sau sot. „Te crezi grozav?” continua cel afectat. Cu alte cuvinte pune la indoiala calitatea reprezentarii celui care se crede ceva. „Tu vii impotriva mea cu sabie, cu sulita si cu pavaza…” ii spune David. Ma mir ca mai avea tarie sa comunice cu monstrul filistean. Eu as fi facut suta de metri in noua secunde daca s-ar fi uitat la mine. „Deci tu vii impotriva mea in puterea si grozavia ta. Asa-i?” spune David. „Tu te trimiti pe tine sa ne distrugi. Esti terminat amice!” Baza oricarei caderi este atunci cand te sprijini pe tine insuti. „Vrei sa stii in numele cui vin eu?” il provoaca baiatul cu par balai.” Eu am o delegatie speciala si nu vin de capul meu. Eu vin in Numele Domnului ostirilor. Pe El il reprezint. Eu vin in puterea Lui si in biruinta Lui. De-aceea esti terminat!” De unde si cutremurele maritale. Cand ne reprezentam pe noi, atunci, tine-te bine: justificari, amenintari, santaj, violenta, ironii, calomnii, sfidari si tot amestecul de otravuri. Astea sunt dotarile noastre naturale. Mandria noastra. Teribile furtuni! Dar cand vin in Numele Celui care m-a chemat la o noua viata, eu vin in caracterul Lui cel curat. E treaba Lui ce face cu cel care ma insulta, dar nu e treaba mea sa-i raspund cu aceeasi moneda. Retineti: orice mi-ar face celalalt, nu este el Goliatul! Dar cine-i fratioare?

Marea demascare
Va imaginati ce facea domnul cel bine crescut de langa doamna cea fericita? Nu va vine sa credeti: se servea din pachetul de biscuiti albastru de pe scaunul dintre ei. Privirea incendiara a doamnei striga: „stimabile, e proprietatea mea! E pachetul meu! Ai bunul simt si opreste-te!” Dar el, nimic. Lua cate un biscuit si-i zambea cuceritor. Ca sa-i dea de inteles ca are dreptul asupra pachetului, intra si ea in competitie. El un biscuite, ea unul. Odata cu furia ce crestea ca valurile manate de taifun. „Monologul ei interior gasea calificativele cele mai necioplite pentru simpaticul domn, care nu-si stinse zambetul pentru doamna cea infuriata de lipsa lui de maniere. Acum e acum! A ramas un singur biscuit. „Hai, lasa-l doamnei si n-o mai necaji”, i-as sugera eu. Da’ de unde. El il ia, il rupe in doua si-i da jumate, iar cealalta jumatate si-o opreste lui.

Hai, ca e prea de tot! Cum sa nu se revolte doamna careia i s-a mancat semnul cel albastru pentru dragul ei care o astepta la capatul destinatiei cunoscute doar de cei doi. S-a ridicat in picioare, rosie ca panza toreadorului si i-a spus cateva de n-a mai ramas nimic din prestanta lui. Era si timpul. Cat sa mai rabzi. Zambetul lui a intrat in berna. Furioasa s-a indreptat spre imbarcare. Cu maini tremurande de furie scoase biletul de avion din poseta si… uimire! De necrezut! Pachetul ei de biscuiti, albastru, statea bine-mersi langa portmoneul ei. Gura i se usca de o noua emotie. Un amar ii umplu toata fiinta. Deci pachetul cel albastru, identic cu al ei era al domnului simpatic. Alerga sa-l prinda, dar scaunul era gol. Un bilet pe scaunul pe care a stat doamna o astepta. il deschise si citi: „N-am mai putut rabda asteptarea si am venit eu la tine. Credeam ca pachetul de biscuiti albastru te-ar fi facut sa intelegi ca ma vei recunoaste, asa cum te-as fi recunoscut eu. Sunt uimit de modul cum m-ai tratat. Daca ti-a fost greu sa mananci un pachet de biscuiti cu mine, inseamna ca nici viata de casnicie n-am fi consumat-o in dragoste. iti voi plati biletul. Ramai cu ce-i al tau. Adio.” A cazut in scaun plangand in hohote. Si ce frumos ii zambea. Deodata se opri din plans si striga cu putere, dar si cu durere: „Iesi afara! Nu te mai pot suporta! Tu l-ai alungat pe iubitul meu! M-ai biruit! Fii blestemata!”. Cei care stateau pentru imbarcare dadeau din cap si o compatimeau. „Cum te mai desfigureaza mintea,” pareau sa spuna ei. „Pe cine dadeai afara, doamna si cine ti-a alungat iubitul?” o intreba o doamna mai indrazneata. Nefericita se uita la ea si ii raspunse cu un oftat de om pierdut: „pe mine ma dadeam afara. Eu am stricat totul.”

Acum am inteles: eul nostru nedemn si gogonat este Goliat! Mai puternic decat noi. Mai inalt si mai echipat. Si cum ne mai manipuleaza! Mai am o intrebare si plec: de ce atata lupta pentru egalitate intre cei doi, cand nici nu este la moda? Putina competitie parca iti face bine. De ce comunicare permanenta, ca nu se poarta? De ce atata efort de a vizualiza consecintele trairii cu uriasul cel ticalos? De ce sa-mi fac vise pentru un mai bine? De ce sa ma lupt ca sa nu lupt cu armele conventionale? De ce sa intru in lupta cu o pregatire prealabila, adica cu o victorie inaintea victoriei? Nu e complicat si nu cere un efort suplimentar? Si de ce ma rog trebuie sa-l dau gata pe Goliat? N-am putea intra intr-un parteneriat? Ia sa vedem ce a facut David si ce a castigat el avandu-le pe toate cele sapte strategii?

il citez: „Astazi Domnul te va da in mainile mele, te voi dobori si-ti voi taia capul (inspiratie terorista – nici gand de parteneriat)… si tot pamantul va sti ca Israel are un Dumnezeu.” Interesant! Deci, fac ceea ce fac in cele sapte directii nu pentru a fi nominalizat in Revista Presei sau ca cel mai grozav cuplu din sud-estul Romaniei, ci pentru simplul si maretul motiv ca sa se stie ca exista Dumnezeu. Si castigul? Este chiar El in viata noastra. Adica o viata deplina pentru acum si pentru etern. Uite doamna (domnule) aici, cinci pietricele si o prastie. Stergeti lacrimile, spune-i lui Goliat ca nu ai decat o formalitate de facut (adica, jos cu el) si intra in istorie.

______________________________

Ciorba de urzici si…anemie in comunicare

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:31 +0000

Ciorba de urzici si…anemie in comunicare
De George Uba

- Asta nu e treaba de barbat sa cureti urzici. Nu gaseai si tu sa faci o alta mancare in afara de uracioasele astea de buruieni? M-au intepat de parca as fi vinovat de nu stiu ce stricaciuni. Nici nu-mi mai simt degetele de atatea furnicaturi.
- Lasa ca-ti face bine la reumatism si o ciorba de urzici este curata revolutie pentru organism. il innoieste, barbate! iti primeneste sangele si te face sa fii mai vioi si mai bine dispus. Mai plin de energie, asa, ca primavara!
- Ce vrei sa spui? Ca nu sunt indeajuns de activ si n-am asa de multe frunze si flori ca altii?
- Hai nu te burzului! Ce, dupa o iarna posaca nu trebuie sa vina trezirea de primavara? Si pentru altii, care se trezesc mai greu, cateva intepaturi sunt invioratoare. Si, pe urma, le vine si cheful de viata.
- Uite, asta nu-mi place la tine ca vorbesti cu subintelesuri, ca si cand eu n-as pricepe unde bati. Spune doamna, asa, pe sleau: barbate, esti ca o iarna lunga, ce nu vrei sa iesi in primavara! Si nici nu-ti arde sa inverzesti si sa infloresti! Nu asta vrei sa spui? Ce ma iei pe ocolite?
- De ce cauti cearta cu mine? Daca tie iti vine sa tragi niste concluzii, inseamna ca ti-ai facut o analiza si ai gasit ce trebuia. Nu trebuie sa mi le pui mie in socoteala ca ti le-am zis. Ori nu te-ai urzicat cat trebuie!
- Nu duc eu lipsa de intepaturi din partea ta. Asta e ciorba mea zilnica. Chestia e ca, faci ce faci si mai dai o tura cu nemultumirile tale prin curtea mea, de ma faci sa mai anunt o zi de iarna geroasa in anotimpul meu. Numai eu stiu de unde vine vantul asta rece!
- iti spun eu de unde vine: din Siberia ta care nu se dezgheata decat cu o ciorba fierbinte de urzici, facuta de doamna ta, care are chef de primavara, incerca ea o nota mai vesela.
- Multumesc. Raman cu viscolul meu si cu intepaturile, ca asta merit, dupa opinia ta.
Si pleca suparat ca o iarna mohorata, plina de zloata.

La taiat de vie
Sentimentul ca celalalt da mai mult si ca este altfel irita pe partenerul care nu simte nevoia de modelare a peisajului lui sufletesc. in comunicare, a te confrunta cu modul diferit de a fi al celuilalt creaza angoase si nefericire, mai ales cand partenerul care solicita schimbarea o cere intr-un mod mai subtil sau mai explicit. Cei doi prefera sa nu se discute aspecte de iesire din decorul invechit si prafuit, pentru a nu ridica tornade de tensiune.

Se dezvolta abilitati de aparare si subtilitati maritale, care sub plapuma casniciei ascund resentimente, reprimari si camuflari strategice, doar, doar, sa nu atenteze celalalt la geometria modului propriu de a se conduce si de a-si organiza viata. Cei doi interactioneaza doar la suprafata, in domeniile care nu le procura conflicte dezlantuite, dar frustrarile de profunzime erodeaza cele doua fiinte, care nu-si pun vietile in comun pentru un proiect al dragostei inechipa.

El are totdeauna impresia ca ea exagereaza si face din sentimente un capital, convins ca doamna lui are un fond afectiv inflationist. Ea crede ca el este mereu in deficit de caldura sufleteasca, iar modul lui de a da sfaturi, fara sa o trateze empatic, o exaspereaza si ii aduce suferinta si resemnare.

Sotul nu crede ca trebuie sa se confeseze, considerand ca este o slabiciune. in schimb, sotia nu crede ca trebuie sa taca si sa nu-si spuna simtamintele, altfel nu s-ar putea defini in ceea ce ii este specific. O posibila scanteie din cele doua structuri poate aprinde nu lemnele din soba casniciei, ci hainele de pe ei, personalitatea si numele lor construite cu atata migala.

Forme mai subtile de inanitie a comunicarii poate provoca o aparenta de convietuire afectiva, dar toxicitatea ei nu va intarzia sa-si arate puterea de distrugere: unul din cei doi are o placere sa-l incarce pe celalalt cu amaraciunea lui, iar cel care o preia, crede ca trebuie toata viata sa poarte poverile celuilalt, ca o datorie fara comentarii. „Asta imi e soarta” , va zice cel care se crede altruist si absorbant al durerii celuilalt.

Sunt asa numitele jocuri de complementaritate, care ii determina pe cei doi sa joace roluri speciale: daca unul este mai exuberant si optimist, celalalt isi consolideaza pozitia de precaut si chiar sceptic; daca unul se apropie mai mult de partener, celalalt se departeaza; daca unul din cei doi este plin de incredere, celalalt joaca rolul celui descurajat; daca unul este plin de energie, celalalt isi creaza deprinderile celui neajutorat.

„V-ati taiat via vietii voastre de casnicie?” intreaba, oare cine? Ce-ati putea face cu joardele lungi ale automultumirii, rutinei si a pretentiei de dreptate, decat, lasandu-le, sa va aduca belsug de… nerodire!

Este primavara, doamna si domnule sot! Taiati-va via si planificati-va roadele iubirii!

E chiar plictiseala la semanat
O casnicie nesemanata continuu este ca un ogor plin cu buruieni. Ce rost are sa seman amabilitati in viata unui partener daca nu apreciaza imediat ceea ce fac! Nici macar nu sunt semne de prima impresie. ii spun si eu din cand in cand cate o vorba care ar trebui sa aduca soare pe fata ei (lui) si se uita la mine ca si cand ar spune: „vorbesti serios?”. iti taie orice pofta de a mai repeta istoria asta, zic eu fericita. Nici pic de entuziasm. Si apoi dumneaei (dumnealui) vrea mereu un semanat (mai ales dumneaei). Si ziua si noaptea, ca sa fie adevarata si credibila. Si daca ii amintesti ca i-ai facut un bine si ieri si alaltaieri sare in sus, cum ca faci din interes. Dupa parerea celuilalt trebuie sa ingropi gestul amabil, ca si samanta si sa acoperi cu sapa gandului dezinteresat santul facut in inima pentru lucrarile de primavara ale sufletului.

Apoi trebuie sa faci risipa de seminte, pentru ca unele mor si nu ies. Adica sa repeti la nesfarsit unele atitudini si vorbe frumoase, unele activitati de rutina si surprize. E prea multa investitie! Si apoi semanatul nu are nimic sarbatoresc. Trebuie sa fii in haine de lucru si chiar sa te murdaresti cu pamantul celuilalt si sa te umpli de praful pretentiilor celui care tot cere si nu se mai satura. Auzi, vrea si diversitate! Adica si seminte de tandrete si de activitati in comun; vrea si seminte de dispozitie de a merge la cumparaturi si de a vorbi lucruri de mult amanate. Mai ales imbratisari zilnice si calde. Mai sunt si indispozitii doamna! Unde mai pui si udatul, acea deschidere afectiva care sa tasneasca mereu ca un aspersor. Ce te faci cu prasitul! Ca de buruieni nu scapi. iti scoate dumneaei (dumnealui) niste gesturi de te sufoca si te inteapa cu palamida aceea care iese cand nu te-astepti. Trebuie sa o smulgi din radacina, nu doar sa-i tai tulpina si asta cu sapa iubirii. Chiar va mai vine chef sa semanati!

E o problema cu pamantul… inimii celuilalt
Sa va spun un secret: nu-mi vine sa fac semanaturi de viata in sufletul celuilalt pentru ca la el e vina! E pietros si chiar inghetat. Atatea situatii nerezolvate, amanate si nedescurcate pe terenul casniciei, ca nu-ti arde sa faci eforturi de imprimavarare. Daca ar fi mai primitor (primitoare) de sfatul si gandurile mele as incerca. Uneori nu-mi dau voie simtamintele mele de descurajare si de indispozitie. Daca intr-o zi nu-mi merge bine de ce sa fac viraje necinstite si sa ma apuc sa-l binedispun pe celalalat. Cu ce, daca n-am?

Sa fiu sincer: am avut atatea asteptari de la casnicia asta si uite ca nu merge cum am crezut eu. Parerile mele nu sunt luate totdeauna in consideratie si dreptatea mea e terfelita cum ii vine lui (ei). Sa nu te autocompatimesti, cand vezi asemenea esecuri? iti plangi de mila pentru atatea neimpliniri si dezamagiri. Cand te uiti la altii ca o duc bine si ca acolo e unul care e ascultat in toate si e supunere oarba, mai ai chef de semanat vorbe si sensibilitati, cand tu ai parte de cu totul alta scena?

Nici nu mai pun pret pe mine cand nu mi se ia in consideratie parerea mea. Alaturi de mine, cel care ar trebui sa ma inteleaga, ma urzica continuu cu aluzii si apropouri la cum trebuie sa fiu. Mersi, iti piere orice pofta de comunicare. Si atunci, n-ai ce sa faci si te… prefaci ca totul e bine si ca nu mai e casnicie ca a noastra. Numai eu sa fac eforturi, doar eu?

„Chestiunea este ca tu nu ai seminte pentru semanat”, aud o voce care imi vrea binele. „Cine ti-a spus asta?”, il contrez eu. „Cauta in magazia inimii tale si vezi daca ai ceva, apoi spune-mi daca am dreptate!”
Am cautat si am gasit gramezi de… nimic. Si cu ce sa cumpar, ca sunt sarac!

Cat costa o ciorba de urzici?
- Vino la masa ca e gata ciorba? il striga doamna celui suparat.
- Nu vin. M-am urzicat prea tare si mi-a pierit pofta.
- E gustoasa si e facuta si cu munca ta. Meriti sa o gusti, pentru ca e facuta in echipa.
- Mersi, dar eu nu sunt asa de binedispus ca tine, ca sa te mai infloresc putin. Lasa-ma in Siberia mea, ca asa ai spus.
- Vino si incalzeste-te cu ciorba mea ca e facuta cu dragoste. Hai, nu te mai alinta! Nu poti sa refuzi ceva ce iti ofer cu placere, insista ea.
- Bine vin, dar vreau s-o platesc, ca munca ta totdeauna e mai bine platita ca a mea.
- Bine, sunt de acord, zise ea intristandu-se.
- Dar sa stii ca e gustoasa, spuse el, inviorat. Mai pune-mi o farfurie, te rog. Si ce i-ai mai pus, de este asa buna?
- Pai i-am pus recunostinta, pentru ca mi-ai ales-o, ceva rabdare, la cuvintele tale sarace, bucurie de a face pentru tine ceva bun, in ciuda indispozitiei tale; iertare si iubire dupa gust.
- N-am atatia bani sa ti-o platesc. E prea scumpa, zise el, intrand in joc.
- Un sarut ajunge, zise ea intinzandu-se peste masa. ti-l dau eu si pe urma o sa vezi ca o sa ai o avere ca sa-mi platesti tot ce-ti fac.
Au fost atat de prinsi in plata ca amandoua farfuriile s-au varsat.
- Na, ca s-a topit Siberia, zise el sarind in sus ca ars. Dar mi s-a umplut magazia inimii de bogatii. Chestia este sa vrei sa le primesti. Mai ales ca vin de sus, din imparatia dragostei. Sa stii ca mai vreau ciorba de urzici!

______________________________

Cardiopatie “edenica”

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:31 +0000

Cardiopatie "edenica"
De George Uba

Eram incarcat de oboseala ca o casa batraneasca, peste care a nins continuu pret de sapte zile. Chiar ca n-as fi vrut sa raspund la nici un telefon. Asa ca l-am lasat sa sune pana s-a oprit. Cand sa trec pragul spre vise, iar taraitul enervant al minunatei inventii, pe care voiam s-o dau la casare, doar in ziua aceea. Poftim, nu raspund! Si totusi am raspuns.
   – Stiu ca esti acasa si ca te stresez. Stiu ca esti obosit si ca ai vrea sa te detasezi putin de tot ce apasa pe nervii tai. Dar spune-mi la cine sa trag si eu cu sufletul meu ravasit?
   – Tu, ravasit? i-am spus nedumerit celui caruia parca nu-i lipsea nimic din echilibrul unui om pe care il pretuiam.
   – Chiar asa. De mult nu mi s-a mai intamplat. Hai sa-ti spun ce fel de prieten ai. Eu, care n-am mai permis sa umbreasca vreun nor de suparare peste familia mea, ei bine, am facut-o. Am invinuit-o pe sotia mea de niste treburi, de am facut-o sa planga, dar ce e trist e ca inca mai cred ca am dreptate pe undeva.
Mi-a trecut somnul. Prietenul meu, ale carui seminarii de familie erau atat de atractive, e in criza. Tocmai el. I-am aruncat un cuvant de linistire a apelor.
   – Se mai intampla, dar trece si vei gasi una, doua, gestul cel mai potrivit ca sa cobori cu senin si cu impacare in inima doamnei tale.
   – Una, doua, te rog sa vii pana la mine. Acesta e sfat de prieten, ce-mi spui tu? Vino incoace, sa ma luminezi si pe mine de ceea ce se intampla cu sufletul meu prins de vartejul justificarii. Tu nu stii cat de suparata e doamna mea. Vreau ca astazi sa rezolv totul. Nici nu-mi trece prin cap sa aman. Dar nici tu sa nu amani vizita, ca cine stie ce se mai poate intampla, daca nu disciplineaza cineva. Uite, iti las usa deschisa, ca sa nu mai sunt. Te-astept, prietene.
   – Bine, vin, dar un mai bun consilier ca tine nu cred ca mai este.
   – Multumesc pentru minciuna, dar vino repede.
M-am imbracat si in drum am mai facut cateva cumparaturi, am mai dat cateva telefoane, m-am intalnit cu doua cunostinte si apoi m-am aruncat in directia in care se afla prietenul meu in suferinta. El, cel mare, cere ajutor la mine, cel mic. Fie. Am urcat treptele in fuga, am deschis usa si am dat sa intru in camera lui. Dar ce-mi aud urechile? Niciodata nu mi-a fost dat sa-l aud cu un ton asa de ridicat si de amenintator. Dar ce cuvinte teribile arunca asupra cuiva care era cu el (cred ca asupra sotiei), de am incremenit. Niciodata nu l-am crezut in stare ca poate sa spuna asa ceva. Nu cumva sunt vinovat ca am ajuns tarziu? Mi-e si groaza sa va spun ce cuvinte grele explodau in camera lui. imi e si rusine sa le reproduc. Dar vi le spun.

Nu eu…
Un cuplu de o desavarsita armonie, care aparea intotdeauna pe prima pagina ale „ziarelor” din Univers, parfumand cu dragostea lui fiintele neatinse de pacat, are intr-o zi un eveniment de opreste respiratia intregii creatiuni.

Eva, complementul barbatului si privelistea lui de farmec, este inselata de o voce binevoitoare, suierata melodios de un sarpe inaripat, in fiinta caruia s-a travestit Diavolul.

Ademenita de promisiunea amenintatoarei ascensiuni (vei fi ca Dumnezeu!), femeia rupe fructul si asteapta schimbarea. Adam este prins si el in lant si musca momeala constient. Si schimbarea vine imediat, dar nu spre alte culmi mirabile de viata, ci in jos, in rostogolirea mortii.

„Nu cumva ati mancat din pomul oprit?” i-a intrebat Creatorul pe cei doi, ascunsi dupa hainele de frunze care aveau sa cunoasca in curand vestejirea.

Apare primul scurtcircuit in mintea celor doi. in locul unei evidente recunoasteri (da, am mancat), care e vecina cu parerea de rau, cei doi se lanseaza in negare prin delegarea raspunderii: „celalalt e cauza!”. Adica nu ar conta atat de mult ce am facut, atata timp cat autorul moral este cel de langa mine. Anestezierea constiintei vine totdeauna pe calea rezistentei in fata recunoasterii vinovatiei. Negarea incearca sa restabileasca echilibrul rupt, prin ridicarea artificiala a respectului de sine lovit de pacatul „invitat la masa” de cel gresit. Pe scurt, negarea iti pune ochelari care deformeaza realitatea.

Persoanele care au suferit o grava privare de afectiune sunt „savanti” ai negarii. Tendinta este ca tot ceea ce este de detestat in trecutul unui om, care a avut rezervoarele afective mai tot timpul goale, sa arunce sub presul vietii si sa ascunda micul secret rusinos. Abuzurile de tot felul, neglijenta parintilor sau abandonul in familie pun in evidenta o sete de iubire care nu a fost nicicand satisfacuta. Negarea se ascunde sub diferite masti. Expresii ca: „nu-i asa de rau cum pare”, „in curand totul va fi bine”, „eu n-am nici o problema; ar trebui sa va ocupati de cealalta persoana”, „orice mi s-ar intampla este voia Domnului” sunt semanate la tot pasul in familiile in care invinuirile sunt pasaje obisnuite si repetate. Aceste sintagme sunt cu atat mai grave, cu cat ele sunt rezultatul unor practici batatorite indelung. Cineva obisnuit sa deformeze realitatea prin exagerare nu considera ca poate fi ceva grav in distorsionarea ei, pentru ca in mintea lui asta e realitatea pe care el o impune, nu care se impune.

De undeva din Eden, negarea a serpuit prin sufletele oamenilor pana astazi, ca cea mai puternica si mai daunatoare atitudine cu care avem de luptat in inimile noastre si adevarata vindecare nu poate porni inainte de a scapa de ea. Negarea este antiteza marturisirii. Parca ceva inauntrul nostru ne spune ca, daca marturisim pierdem ceva pretios, cand de fapt ceea ce trebuie aruncat afara este tot mai mult inghesuit in ungherele intunecoase ale vietii, prabusindu-ne in adancurile unei existente infectate de durere si frustrari.

Oare ce confruntare ar putea sa ne aduca la realitatea adevaratei pierderi? Si atunci, Creatorul a aluat un miel si l-a sacrificat in fata celor doi. Consecintele negarii sunt teribile: insusi Creatorul Se asaza sub greutatea strivitoare a pacatului celor doi.

Cel care isi da seama ce a putut produce Mielului lui Dumnezeu va spune, marturisind: „Eu sunt de vina, imi pare rau”.

Transfer de vina
„Daca n-ai fi spus chestia aceea cu vecinul ca e mai gospodar ca mine, m-as fi enervat si ti-as fi aruncat eu serviciul de farfurii pe fereastra? Nici pomeneala. Dar asa, poftim, am facut-o, dar spune-mi: cine e vinovat? Nu tu, ca ma compari toata ziua cu eroul asta cu sort de langa apartamentul nostru? Toata istoria asta pleaca de la tine. Asa ca plateste-ti oalele sparte, doamna!”

De unde dispozitia asta de a arunca atat de usor vina pe celalalt partener? Adanc, in om, sta simtamantul de a nu se face de rusine, de a nu pierde putere. Conceptia ca, daca si-ar arata vulnerabilitatea prin marturisirea greselii, ar oferi imaginea unui om slab sta deseori la baza transferului de vina. De cate ori trebuie sa ni se spuna ca, inainte de a face orice greseala, noi suntem deja slabi si neajutorati? Interesant, imparatia lui Dumnezeu vine in inima celui care isi declara si isi recunoaste slabiciunea: „Ferice de cei saraci in duh”. Va dati seama ce implicatii are invinuirea: „Femeia pe care mi-ai dat-o ca sa fie langa mine, ea mi-a dat din pom si am mancat?” in primul rand, ne este teama de consecinte. Apoi, imaginea de sine afectata trebuie reabilitata prin orice mijloace, fie si invinuirea. De fapt, nu se urmareste egalitatea cu partenerul de viata, intrucat justificarea faptelor prin declinarea raspunderii proclama superioritatea fata de celalalt. De aici si supunerea pe care o are de la celalalt neconditionat. Etica situationala (am procedat asa din cauza celuilalt) il determina pe partenerul invinuit sa gaseasca solutii de evitare a confruntarii, in vederea reasezarii relatiei in perimetrul reciprocitatii dragostei.

Daca permitem unui singur incident afectiv sa ne influenteze continuu comportamentul, ne angajam in ceea ce psihologii numesc „antrenamentul evadarii”. Amenintat o data, de doua ori de invinuiri categorice, partenerul va fugi intr-un mod comportamental care sa evite confruntarea, pentru a clarifica realitatea. Ar costa prea mult, si apoi retinerea de a nu angaja dialogul vine de multe ori dintr-un tipar comportamental construit in copilarie si nerezolvat pe traseul vietii de adult.

Este exact ceea ce se intampla cu un animal de laborator care intalneste cusca, din care evadeaza. in experimentul psihologic de rutina, un animal este plasat intr-o cusca, apoi este confruntat cu un stimul neplacut, cum ar fi un soc electric inofensiv. Dupa acest soc, i se permite sa evadeze. Daca animalul este adus inapoi in cusca, evadeaza din nou. Care este misterul? O teorie pe care si-a castigat-o din experienta spune ca evadarea „il asigura” ca ceea ce e neplacut nu se va mai repeta. Evadarea va fi incercata, chiar daca niciodata stimulul neplacut nu va mai fi folosit.

Daca ceva traumatizant, cum ar fi invinuirile, afecteaza puternic pe cel vizat de vinovatie, acea persoana ar putea reactiona sub semnul evadarii fie dandu-i dreptate celui care isi declina raspunderea, chiar daca nu e vinovata, fie ignorand, prin tacere, asaltul celuilalt, fie in alt mod de eschivare. Chiar atunci cand partenerul obisnuit sa transfere vina nu va mai proceda pentru mult timp in acest mod, persoana traumatizata va ramane inchisa relatiei si increderii in cel care promite schimbare. „Daca o pisica a calcat o data pe o soba fierbinte, ea nu va mai calca niciodata pe o soba fierbinte… dar nici pe una rece.”

La cules de manie
Acumularile de reprosuri din partea celui care are „mereu dreptate” vin din acea boala de inima edenica, atunci cand vina gasita celuilalt salveaza in aparenta pe invinuitor de judecata. Daca cel ce receptioneaza trauma nu cauta rezolvarea prin confruntare crestina, atunci slabiciunea si-o conditioneaza singur, crezand chiar si el ca celalalt are dreptate. „Tu niciodata nu faci o treaba buna!” „Tu mereu strici, prin cicaleala ta, atmosfera familiei, dai foc la intelegere tocmai cand era mai bine!” „Tu totdeauna…” „S-ar putea sa aiba dreptate” ar fi comentariul celui asaltat, desi in adancul fiintei stie ca lucrurile nu stau asa.

Neajutorarea conditionata va pune in evidenta mereu un opresor si un oprimat. Cu alte cuvinte, unei persoane din cuplu i se permite sa stabileasca viitorul in locul celeilalte persoane. indoiala se instaleaza, iar lipsa de credinta, de speranta si de incredere intr-o alta stare mai buna sunt tot mai adancite. A te indoi inseamna a crede in cel mai prost scor. Daca la agresiune se raspunde cu agresiune, mania care explodeaza aduce escaladari neintrerupte ale conflictului. Dar asta nu inseamna ca, in lipsa unui raspuns agresiv la invinuire, nu se strange manie. Si inca ce manie! Cel care isi neaga mania refuleaza in reactii pasiv-agresive. Unele exemple se refera la gospodina care continua sa arda camasile sotului ei, desi stie sa calce foarte bine, sau la sotul care bate covoarele cu atata inversunare, ca vine cu ele desirate de insistenta harniciei lui. Durata furiei poate duce la depresie, iar depresia este acea manie intoarsa spre sine, ducand frecvent la boli psiho-somatice. Sentimentul cronic de a fi abuzat, exploatat, devine o sursa constanta de resentimente nerostite si ostilitate.

Acuzat si… achitat
Era mare preot, dar si mare pacatos. La dreapta lui, invinuitorul, ca avocat al acuzarii, il innegrea in fata Protectorului sau: „Nu vezi cate ganduri de preocupare de sine a strans in mintea lui egoista? Vrei sa spui ca mijloceste pentru popor cu toata sinceritatea? Doar aparente. in realitate, nu simpatizeaza pe multi din popor care l-au criticat in fata. N-ai auzit cum s-a certat cu sotia lui, scuzand-o ca e prea libertina cu copiii? N-ai vazut cat de scurta i-a fost rugaciunea adusa la altar si cat de superficiala? De cate ori n-a citit Legea in fata poporului in graba, de nici nu mai intelegea ce spune! Si Tu ii tii partea acestui „neprihanit” murdar. Uita-te la hainele lui, numai zdrente murdare. Este asa sau nu?”„Domnul sa te mustre, Satano! Nu este el un taciune scos din foc?” (Zaharia 3,2)

„N-ai dreptate, pentru ca tu nu vezi ce vad Eu. Eu vad marturisirea si parerea lui de rau, iar el vede jertfa si iertarea Mea.” „Dezbracati-l de hainele murdare de pe el! Iata ca indepartez de la tine nelegiuirea si te imbrac cu haine de sarbatoare.” (Zaharia 3,4)

Oare ce a facut Iosua cu hainele lui de care a fost dezbracat? N-o sa va vina sa credeti! La Golgota, ostasii L-au imbracat cu „hainele” lui Iosua si El, Iisus, care n-a cunoscut pacat, a fost imbracat cu hainele pacatului. Sub cruce I s-a rostit invinuirea, iar El nu S-a justificat. Singura Lui replica a fost: „Iarta-i”.

Din aceasta cauza, domnule, nu ai dreptul sa folosesti armele diavolului si sa-ti invinuiesti doamna si nici invers. Crucea si iertarea nu-ti dau voie sa-l judeci pe partenerul tau. El a abatut toate invinuirile asupra Sa, asa ca nu ai nici o sansa de a castiga dreptatea. Nu vezi ca celalalt nu se justifica? Recunoasterea vinei lui ii aduce haina de sarbatoare. Renunta! Nu vezi ca esti manipulat de cel care i-a inselat in Eden pe parintii tai si, viclean, chiar si pe tine? Si pentru tine s-a cusut o haina de sarbatoare! E de ajuns sa te judeci singur si sa incetezi cu acuzele. Vei tresari de bucurie si pace cand vei auzi: „Dezbracati-l!”

***

Am luat mana de pe clanta, inghetat si cutremurat de artileria grea care tragea dincolo de usa. Omul cel bland, care mi-a ajustat o sumedenie de imperfectiuni sufletesti, tuna cu ura dezlantuita. in momentele acelea, as fi dorit sa fiu surd. ingroziti-va!

- Acum imi dau seama cat de ticaloasa esti! auzii prima lovitura de gratie din gura „sfantului” care m-a chemat. ti-ai batut joc de mine si m-ai prins in cursa ca pe un iepure. Nu vei scapa neblestemata si nepedepsita. Am un prieten care iti va lega gura mincinoasa si perfida. Te urasc cu toata fiinta mea si iti voi distruge toate drepturile. Esti mai puternica si mai uracioasa ca mine. Sunt convins ca nu fac fata, dar, uita-te la mine, te voi da pe mana prietenului meu, care te va distruge si-ti va scoate dintii din gura si inima din tine. (Pe fruntea mea s-au strans stropi de transpiratie. Nu stiam ce sa cred. Daca se referea la mine sa fac ceea ce spunea el, atunci eu eram ultimul om ce-as fi putut sa gandesc un asemenea tratament nedemn. Eram uluit si ma pregateam sa plec din fata usii, pe care era cat pe ce s-o deschid. Dar o putere irezistibila mi-a legat picioarele si mi-a ascutit auzul. Asistam la caderea unui om mare, care a avut un Dumnezeu mare, si acum nu mai avea nimic.)

- Te-as arde in foc si ti-as distruge identitatea ta mizerabila. Ai figurat atat de mult in cartea mea de imobil, dar acum vreau sa te sterg cu mana mea. Afara din casa, din camarile sufletului meu, din dormitoarele inimii mele! Afara! Ai fost cea mai crunta povara pe care am avut-o in viata mea. Eu bag divort si voi castiga in cel mai scurt timp. Judecatorul meu imi va aduce cea mai mare bucurie cand imi va spune: Esti liber! Doamne, ce fericit am sa fiu! Voi canta si voi striga in gura mare: Victorie! Dispari din viata mea! Prietene drag, vino repede si da-mi o mana de ajutor si loveste-o cu toata puterea ta. N-o mai suport!

Am batut scurt si am intrat. Nici eu nu mai suportam sa aud cuvintele acelea din infern. L-am gasit cu lacrimi in ochi. Si-a deschis bratele sa ma stranga la piept. M-am ferit sa dau curs ipocriziei lui. Mi-am adus aminte de cuvintele din Biblie: „Cum ai cazut din cer, Luceafar stralucitor, fiul zorilor”. Aveam in fata o scena trasa la indigo, care mi-a proiectat o teribila cadere in dreptul celui pe care l-am socotit modelul meu de credinciosie si devotiune. Totusi, nu vedeam a doua persoana care a putut suporta cuvintele lumesti si grotesti.

- imi dai voie sa pun pardesiul pe un umeras? l-am intrebat si, fara sa astept raspunsul, am deschis sifonierul – nu era nimeni acolo.

Unde putea fi? Mi-am legat un siret, care de altfel era legat bine, numai ca sa ma uit sub patul inalt, pe care prietenul meu il avea de la parintii lui. Nimic sub pat. Trebuie sa fie undeva in camera, desi nu vad unde.

- Ce-ai facut? l-am intrebat rastit, ca unul care nu mai puteam tolera o asemenea iesire inumana.
- Am cazut, spuse el spasit. I-am spus ca e plina de pretentii si cusurgie. Daca ai sti cat imi pare de rau!
- Doar atat i-ai spus? i-am replicat ironic, ca acela care am fost martor la dezlantuirea lui demonica.
- E destul de rau si asa, ma aburi el. Daca ai sti cat o iubesc! Chiar ca n-am mai putut suporta jocul lui dublu si i-am zis ca Iisus pe vremuri fariseilor:
- Fatarnicule, eu cu urechile mele am auzit cuvintele nerusinate pe care le-ai azvarlit cu atata usurinta. Trezeste-te si vino-ti in fire!

La ultimul cuvant, a tresarit neplacut:
- E posibil sa fiu si fatarnic, a spus el cu blandete, dar cu nici un chip nu vreau sa-mi vin in fire.
- Atunci, eu n-am cu ce sa te ajut. La revedere! Si am dat sa ies, imbracat de manie.

in momentul acela, usa se deschise si doamna lui, cu un zambet inflorit frumos, ii spuse:
- La masa, iubitule! Am ceva grozav pentru tine, iar la desert… iertare!
- ti-am spus eu ca ea e mai buna decat mine? se insori „sfantul” meu indezirabil.
- O, avem la masa pe cel mai bun prieten al nostru, se bucura ea. Bucurie dubla, exclama ea radioasa. (Confuzie totala la mine, pe unde a iesit femeia asta, care acum cateva minute era pur si simplu exterminata.

Transpiratie dubla si uimire cat Oceanul Pacific. Nu mai intelegeam nimic. Respiram greu si lacrimile aproape ca nu mai asteptau semnalul meu si dadeau sa tasneasca. De uluire, de bucurie a ceea ce am auzit ca a spus doamna prietenului meu.

Dar stai asa! Daca era o farsa jucata de amandoi ca sa-si acopere duplicitatea? M-am asezat in fata lui si l-am intrebat:

- Cu cine te certai cand am intrat? Sau mai bine zis pe cine blestemai?
- De-abia incepusem, spuse prietenul meu. Cu cine altcineva, daca nu cu… firea mea ticaloasa.
- Si prietenul pe care il implorai sa vina sa te scape, care e? Judecatorul acela? El imi arata cu degetul spre cer si intelesei.

Toata tensiunea adunata in fiinta mea s-a scurs pe data in podea. M-a apucat o pofta sa-l strang in brate si asa am si facut. M-a apucata o pofta sa ma cert si eu ca el, si asta am sa si fac cat mai urgent. Multumesc, Doamne, ca n-a fost ce-am crezut! Multumesc ca a fost asa de minunat!

M-a luat de dupa umeri si, ducandu-ma spre bucatarie, mi-a soptit bucuria lui vizavi de cearta pe care a avut-o la cutite, cu cateva minute mai inainte:
- N-o mai duce mult!

______________________________

Te iubesc…cu o conditie!

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:31 +0000

Te iubesc…cu o conditie!

George Uba

Ca intre noi, barbatii: sa nu-mi spuneti ca nu va apuca o ameteala placuta atunci cand va pleaca doamna dumneavoastra pentru ceva mai mult timp. Cum spunea un autor: barbatii sunt ca elasticul, adica se retrag si au nevoie de solitudine si singuratate si apoi revin cu putere la baza, iar femeile sunt ca valurile, adica te urmaresc indeaproape. Deci, traiasca singuratatea! Mai putine reguli si responsabilitati. Libertate absoluta si program de voie suta la suta. Mananci cand vrei, ce vrei si dormi pe saturate. Pana la o vreme cand incepi sa regreti libertatea asta.

Asa ca doamna mea a plecat la fata, departe, sa-si recreeze sufletul ranit de distanta. Sa vezi ce-am sa scriu si-am sa citesc! mi-am zis. Cateva zile a mers aproape de planul ce mi l-am propus, dar apoi, greu. Greu. Mi s-a facut dor de doamna mea. Scrie-i mesaje electronice, cheam-o, da-i sugestii sa-si mai scurteze vacanta prelunga, fa-i declaratii de dragoste reale si patetice. „Cine te-a pus sa-ti iei un concediu asa de lung?” o certam eu cu dragoste. Dar ea, bine mersi, se simtea bine cu fata si sora ei. Avea grija, in schimb sa-mi spuna ca atunci cand va veni, va trebui sa zugravim dormitorul, baia si balconul. „Mai la toamna, doamna, nu chiar asa repede. Mai am si eu treburile mele”. „Lasa ca ti le faci cat lipsesc eu”, imi gasea ea solutia. „Daca nu vrei ma apuc eu singura, si tot fac” ma ameninta ea. Si-a mai trecut o saptamana, doua si iar dor si iar singuratate fara noima. „Hai, cand vii, doamna?” o intrebam. „La timpul stabilit!” imi zicea ea. „Dar nu uita, cand vin acasa va trebui sa zugravim dormitorul, baia si balconul.” „Mai spre iarna, o incurajam eu.” „Daca nu vrei ma descurc si singura, ca stii ca sunt hotarata!” „ Bine, vino acasa si mai discutam noi.”

Si a venit timpul sa soseasca si doamna. Din tot ce mi-am propus n-am facut mare lucru. Parca eram mai eficient cu ea de fata. Am receptionat-o la aeroport si am strans-o in brate, ca sa nu-i mai dau drumul. Bucurie maxima. Geamantane grele, dar si asteptarea mea a fost grea. Pe scara, cum urcam, scumpa mea doamna pune placa: „acum o sa zugravim dormitorul, baia si balconul. Asa ca pregateste-te, dragule!” „Mai incolo!”, mi-am pus si eu placa mea. „Daca nu vrei o scot la capat si singura, doar ti-am spus. Sa vad cum o sa te simti atunci” ma baga ea in realitatile administrative si afective. Deschide usa si… „ceva miroase aici!” simti ea. „Ce sa miroase!” am facut-o eu pe-a inocentul. „Am aspirat si am spalat pe jos, ca asa se cade sa intampini pe musafi ri”. „Nu, e ceva mai mult” spuse ea de pe hol. Intra in dormitor si… uimire! Dormitorul zugravit. Se duse in baie, baia zugravita. N-a avut un asa tavan alb de cand ne-am mutat in el. Se duse in balcon si balconul zugravit. Toate in alb ca asa a vrut doamna. „Ai facut tu asta?” se mira ea, care stia ca asemenea indeletniciri nu sunt punctul meu forte. „De dragul unei persoane, faci si o vila pana vine cel iubit acasa” am zis eu, eroic. „Se pare ca trebuie sa mai plec ca sa mai am parte de astfel de socuri fericite.”

Bineinteles ca am cules pupicurile de recunostinta si admiratie. Sacii cu haine si alte lucruri le-am bagat in sifonier, asa ca totul era ordine si curatenie. A doua zi doamna a facut revolutie. A scos totul din saci si haosul s-a instalat din nou. Ca asa sunt femeile: ele fac curat din interior, barbatii din exterior. Cei din urma baga totul sub pat si in sertare sa nu se vada. Si cum facea ea ordine si scotea la reforma din hainele noastre mi-a zis-o: „Daca as fi fost eu acasa as fi zugravit tot apartamentul.” Am ramas tablou stramb in carbune, agatat de o uimire mare.

Atotputernicul… DACa!

Care parinte n-a uzat si nu uzeaza in metodele de educare a copiilor lui particula conditionala: „daca”? „Daca nu asculti pe mama…”, „daca nu iei note bune…”, „daca nu esti cuminte…”, „daca nu mananci tot…” patesti ce ti se spune ca patesti. Avem si aici de discutat multe de cum trebuie folosit acest cuvintel care aduce multe suparari copiilor, pentru ca dupa el urmeaza fel si fel de restrictii, pedepse si amenzi” parintesti. Unele sunt chiar de-a dreptul suparatoare. Auziti una: „daca nu-ti faci temele nu-ti mai cumpar bicicleta!” Aceasta este o conditionare ilogica. Temele cu bicicleta n-au nici o legatura. Poate mai bine asa: „daca nu-ti faci temele, ramai in urma si-ti va fi greu sa recuperezi. Apoi vei lua o nota mica si-ti va strica media. Si nu mai pupi premiu anul acesta!” Asa mai merge. Capeti motivatia corecta pentru care merita sa inveti. Altfel vei invata pentru bicicleta, dar fara interes, iar cand o vei avea, „adio, scoala!” Mai vorbim noi de asemenea ciudatenii. Dar acum sa ne ocupam de felul cum suna acest „daca” la oamenii adulti, mai precis intre el si ea, din formula casniciei, unde amandoi au pretentia ca nu trebuie invatati ce sa faca. Va spun eu: e vai si amar cand se pedaleaza pe bucatica aceasta
de cuvant! O sa va convingeti imediat. E bine sa stiti de pe-acum ca provoaca furtuni, jale, isterie, teama, oboseala, scandal, sarcasm, aluzii ironice, piscaturi, nedumeri, neplaceri, insatisfactii, jigniri, apropo-uri si alte multe trairi impozabile pricinuite de acest pitic atotputernic.

Conditionarile unui partener nu prea te stimuleaza la creativitate. Vei sta tot timpul cu handicapul neimplinirii programului trasat de unul din cei doi si vei avea tot timpul recuperari gafaite. Vei sta cu insatisfactia ca celalalt are insatisfactie, ca, de, ai ritmul tau si nu te poti incadra in planul tovarasului de viata. Oazele de rasplata din partea partenerului, cand reusesti ceva, sunt continuu intrerupte de alte conditionari care se nasc ca ciupercile dupa ploaie. Ceea ce ai facut se uita si incepi de la capat. Parca iti vine sa-l mananci fript pe „daca” acesta, dar cei de la Academia Limbii Romane nu ne dau voie sa-l lovim. Trebuie facut altceva, daca nu…

Conditionari de-ti vine sa fugi

Tot una este daca e o conditionare directa sau indirecta, unde il ascunde pe „daca”. Un lucru este clar: cel conditionat va sta in permanenta sub presiunea asteptarilor celuilalt. Deranjeaza? Nu doar putin. Imaginea de sine va fi mototolita si vei avea sentimentul ca nu esti bun de nimic. Depreciat si controlat de tiranicul „daca” cel vizat va fi mereu deturnat de la ordinea pe care o are in planul lui. Va fi suspectat ca nu vrea sa coopereze si chiar ca are ganduri de sabotaj marital. Sa facem o incursiune prin defi leul conditionarilor si sa va minunati cat de multe tipuri exista si nici nu vrem sa le amintim pe toate. Doar atatea cate sa ne ingrozeasca spre a nu le mai hrani, ca ne trezim cu „balauri” care ne mananca cu pofta casnicia chemata sa ne aduca doar armonia vietii in doi. Deci sa incepem cu conditionari mai moderate:

Conditionarea comparativa iti pune in discutie valoarea: „daca ai fi si tu mai vrednic si priceput ca domnul Mesterescu, as fi sigura ca totul merge struna in casa”. Si parca iti vine sa nu-l mai saluti pe domnul Mesterescu, care de altfel nu ti-a facut nimic.

Conditionarea prin tacere e cea care te pune pe jar. „Degeaba spun ca nu ma aude nimeni, asa ca mai bine tac”. Erodeaza increderea, iar stima de sine ti-o tine la cote mici. Mai ca-ti vine, mai degraba sa faci altceva in afara casei. in traducere ar fi : „Daca te-ai stradui sa faci ce ti-am zis as avea si eu cu cine sa ma inteleg, dar cum nu e posibil, tac”.

Conditionarea indulcita cu miere suna mai putin agresiv, ba chiar are succes, dar in exces te demobilizeaza: „Daca vrei sa aspiri tu, ca eu ma duc la coafor ti-as fi recunoscatoare.” „Daca vrei sa te duci la piata, chiar daca ai mai fost as sti si eu ca am un cavaler la casa.”

Conditionarea cu recompensa este de tip comerciala, ca la piata: „Daca imi cumperi o pereche de pantofi poate capeti ceva bun!” Deci altfel, nu! Schimb la schimb. Ca sa capeti ceva trebuie sa faci fapte meritorii. Dumnezeu nu are o asemenea teologie, desi multi se ghideaza dupa ea. „El da binecuvantare si peste cei buni si peste cei rai”, neconditionat. Cand o sa invete si omul din oferta Cerului!

Conditionarea vesela te face sa razi, dar te si inteapa. „Ia te uita, iar a pornit Dunarea de sub cada noastra si avem si adieri parfumate de la subsolul blocului. Ce nostim! Iubitule, vasul acesta de WC te leagana ca un vapor de croaziera de-ti vine sa adormi!” Deci daca te iau serios nu o iei in serios. Poate merge in gluma! Adica „daca” te-ai apuca nu mai e de haz.

Conditionarea imbufnata e ca o vreme pe ceata. „Nu te mai apuca, ca ai si tu atatea pe cap. Lasa sa se ruineze. Vezi-ti de-ale tale. Nu vezi ca esti incurcat cu o mie de lucruri?” incerci sa mai arunci o promisiune, dar totusi vremea ramane mohorata. Negatia „nu te apuca” trebuie inteleasa invers in ideea ca „daca” te-ai apuca ar fi o iesire din deprimare.

Conditionarea senila e o exprimare la limita sperantei: „Ai obosit si tu. Ce poti sa mai faci? Decat sa te imbolnavesti, lasa-le in pace!” Desi, o unda de conditionare este vadita: „Daca mai esti in stare, apuca-te!”

Conditionarea aluziva te sficuieste scurt si o simti: „Vezi si tu ce mai e pe-acolo prin baie, ca parca se aude ca ar curge ceva.” Daca ai fi mai prezent in casa nu s-ar mai auzi.

Conditionarea generala e mai ascunsa si suna cam asa: „Sunt atatea de facut in casa asta, ca nu stiu cand o sa le termin!” Adica baga de seama ce restante mai sunt in gospodarie, ca se naruie casa pe noi. Daca te-ai aseza pe treaba ai vedea ca sunt multe, dar mai scapam de ele.

Conditionarea cu mirare pune la proba increderea in partener si capacitatea lui de a presta un lucru: „Ai fi tu in stare sa faci treaba asta? Ar fi o minune!” Cand ti se pune la indoiala valoarea si destoinicia chiar daca faci ce ti se cere, nu faci in spiritul care sa te mobilizeze cu placere. in traducere ar insemna asa mirarea de sus: „Daca te-ai apuca, pentru ca nu e mare minune, ai vedea ca n-ai de ce sa tot poticnesti. Numai incepe odata!”

Conditionarile dure

Sa mai vedem si alte soiuri de conditionari, dar mai virulente si mai ofensive:

Conditionarea cu amenintari te ia ca un dus rece: „Daca nu vrei sa faci nimic in casa asta care e si a ta n-are rost sa stai ca un paznic in casa. O pot pazi si eu.” Adica, ma descurc si singur(a)! Aici se profi leaza idei de excludere.

Conditionarea cu pedeapsa poate fi si ilogica: „Daca nu vrei sa faci un capat de treaba in casa, ma duc la mama.”

Conditionarea transanta nu-ti da prea mult loc de intors. „Daca nu te apuci sa repari prizele din casa il chem pe tata sa vada ce ginere are”. Adica ce rau a nemerit-o cu baiatul asta care nu are timp de gospodarie. Recolta nu este alta decat rusine.

Macar conditionarea perfectionista are o logica in ce privesc consecintele: „Daca nu faci cum iti zic eu, mai bine nu mai fa!” in discutie ramane aspectul destoiniciei, iar sentimentul respectului de sine
este erodat.

Conditionarea aberanta te face praf: „Daca nu esti dispus sa contribui la bunul mers al familiei am sa ies in strada si am sa strig in gura mare ce minune am la casa!” E o reactie primara, dar care rupe
legaturile de incredere.

Conditionarea ultimativa nu-ti da de ales: „Daca nu intervii repede eu nu mai fac nimic in casa. Sa vad cum te descurci.”

Conditionarea cu sarcasm te arde si te ustura: „Unde n-o da Domnul sa termini si tu ce-ai inceput? Dar sper, intr-o zi din veacul viitor, ca in veacul asta nu cred.” Insidiosul „daca” este implicit. „Daca
n-ai facut pana acum, nici de-acum inainte!” Ce sa mai spunem? Ne-am convins ce terorism feroce raspandeste tiranicul daca! Uneori este ca un fi r de apa care patrunde si ingheata printre pietre, fi surandu-le si spargandu-le. Alteori, ca un baros trasneste monolitul caminului spargandu-l in bucati. Formati o brigada antitero si nu-l lasati! E dusman de moarte!

Aruncati-l in cuptorul aprins!

Cu vreo doua mii cinci sute de ani in urma un imparat a ridicat un chip de aur de saizeci de coti inaltime si sase latime. Cam treizeci de metri pe trei. Intuim ca soclul era considerabil de mare din inaltimea de treizeci. Porunca era aspra: „Cine nu se inchina chipului va fi aruncat in cuptorul incins cu smoala”. (Daniel 3,6)

in valea Dura, cand toata sufl area formata din reprezentatii cei mai de seama ai imparatiei lui Nebucadnetar s-au aruncat la pamant, au ramas in picioare trei tineri, care stiau ca doar Unul singur merita inchinarea: Dumnezeu. Cativa slujitori ai imparatului, invidiosi ca acesti tineri aveau slujbe importante in imparatie, desi erau evrei, i-au parat monarhului. Suparare mare pe imparat. „Tocmai voi sa-mi faceti fi gura asta!” ar fi spus imparatul in sinea lui, cand a afl at. „Descurcati-va! Stiu ca aveti un Dumnezeu caruia va inchinati, dar pentru onoarea mea faceti o fi guratie! Dati o aparenta de inchinare! Ce trebuie sa va invat eu? Poftim, legati-va la sireturi cand vor canta instrumentele care cheama la inchinare!” Cam asa este posibil sa se fi gandit imparatul. Iar daca va tineti pe ambitie urmeaza conditionarea: „daca nu va veti inchina lui, veti fi aruncati pe data in mijlocul unui cuptor aprins! Si care este dumnezeul acela, care va va scoate din mana mea?” „Hai fi ti rezonabili! Faceti-o pentru slavitul imparat!” ar mai fi primit ei ceva sfaturi.

Dar cei trei tineri nici sa auda. „Iata, Dumnezeul nostru, caruia ii slujim, poate sa ne scoata din cuptorul aprins, si ne va scoate din mana ta imparate. Si chiar daca nu ne va scoate, sa stii, imparate, ca nu vom sluji dumnezeilor tai, si nici nu ne vom inchina chipului de aur, pe care l-ai inaltat!” Sfi dare totala si doi de „daca”. Unul pe care l-a aruncat imparatul ca si conditionare prin constrangere si un „daca” pe care l-au folosit cei trei tineri care exprima ideea ca nu conditioneaza pe Dumnezeu ca sa-i salveze pentru ca nu se inchina altor Dumnezei. Adica, targul: „vezi ce facem noi pentru Tine? Fa si tu ceva pentru noi!” Transant cei trei au spus: NU!. Si cuptorul este incalzit de sapte ori pentru razvratiti. Trebuia sa li se dea o lectia ca sa nu se mai repete istoria sfi darii imparatului, care de ce credeti ca a ridicat chipul de aur? Clar. Pentru a se da impresia ca el si Babilonul nu va cadea niciodata. Politica lui, in teorie n-avea cusur. Cine n-ar fi dorit ca Babilonul sa traiasca vesnic?

Daca vrei sa umilesti si sa-i anulezi valoarea unui om, dezbraca-l! Hainele care indicau personalitatea lor, pozitia lor, au fost folosite ca sa fi e legati cu ele. Umilire totala. Si apoi supliciul: cei trei aruncati in cuptorul supraincins. Au murit si cei care i-au aruncat. Ce conteaza! Lectia sa fi e predata! Si toti asteptau sa se consume in cateva secunde trupurile celor „nesocotiti”. Dar uite ca nu ard! Nu se poate! E doar de sapte ori incins! Apoi o alta ciudatenie: „n-am aruncat noi… trei oameni legati? Ei bine, eu vad patru oameni umbland slobozi in mijlocul focului, si nevatamati. Si chipul celui de-al patrulea seamana cu al unui fi u de dumnezei!” spuse imparatul cu transpiratia inghetata.

Apoi imparatul, umilit si infrant i-a chemat afara: „slujitorii Dumnezeului celui Prea inalt, iesiti afara si veniti incoace! Si Sadrac, Mesac si Abed-Nego au iesi din mijlocul focului.” Iar imparatul a facut public carui Dumnezeu trebuie sa i se inchine toti. „Uitati ce-a fost astazi, cu chipul asta pe care in nemintosia mea l-am ridicat si inchinati-va adevaratului Dumnezeu, iar daca cineva va vorbi de rau Dumnezeul celor trei vor fi facuti bucati!” N-a scapat monarhul de obiceiul de a folosi spaima conditionarii.

Nu se poate sa nu fi e o lectie aici si pentru temutul „daca”. Mai bine zis de persoana care ii slujeste. Deja se aud strigate: aruncati-l in cuptor! Aici e taina: care cuptor?

Fara multa filozofie

Cine incepe? Cine va lua atitudinea de schimbare? Cel conditionat. Cel care pare ca e victima? Tot el? Asa ne spune istoria biblica. Cei conditionati au luat pozitia corecta. Dupa adevar. Asa ca acei ce sunt sub focul lui „daca”, vor fi cei care nu se vor inchina lui, facandu-i pe plac. Nu se vor inchina sarcasmului, constrangerii, ironiei, amenintarii, negocierii si altor daunatori ai lui „daca”, raspunzand cu aceeasi moneda, ci vor lua atitudinea corecta. Vor face ceea ce trebuie, nu din cauza conditionarii, ci pentru ca este drept, iar dreptatea datoriei care vine de la Dumnezeu este din dragoste si chiar vor cere iertare daca au tergiversat lucrul ce trebuia facut la timp. Iar cei care conditioneaza vor recunoaste ca acei care au fost sub tirul conditionarii, prin atitudinea lor i-a dezarmat si umilit, dand dovada ca sunt slujitori ai
Adevarului de viata.

Presiunea pe care au exercitat-o pana acum va fi inlocuita cu rugaminte, invitatie si declaratii de simtaminte, vis-a-vis de asteptarile lor, fara sa acuze si sa oblige prin conditionare. Nu speram ca totdeauna
cel care conditioneaza sa aiba si revelatia schimbarii, dar sansele sunt mari ca sa renunte la amenintari in fata dispozitiei pline de dragoste a partenerului dispus sa actioneze.

Un lucru va fi clar: „daca”, teroristul, va pieri in cuptorul dragostei.

Ultima mare lectie

– Ce este? Ce s-a intamplat? De ce te-ai sculat asa speriat? il intreba doamna lui.
– Am avut un cosmar. Am visat ca ai spus ca daca nu ma duc sa-ti cumpar canapea in sufragerie, pleci in Spania. Ce spaima am tras!, a spus el, stergandu-si transpiratia.
– Iubitule, ti-am spus ca am renuntat sa mai folosesc cuvantul „daca” si de-acum nu trebuie sa te mai temi. Adio spaima, adio amenintari! Trecutul iertat este un trecut curat. Sau vrei sa spui ca nu m-ai iertat?
– Ba da, scumpo! Hai sa ne culcam! Peste doua ceasuri, iarasi strigate si gemete.
– Ce ai? Ce-ai mai patit? se scula ea speriata.
– Iar am avut un cosmar, zise el, ud leoarca. Am visat ca ai spus ca daca nu-ti zugravesc casa pleci la parintii tai.
– Dragule, termina cu spaima asta! ti-am zis ca nu te mai stresez niciodata cu cuvantul asta. Sa-ti intre bine in cap ca am renuntat definitiv. Destul te-am torturat cu el. Mi-am venit in fi re. Linisteste-te si culca-te la loc. Pana dimineata sa nu mai aud ca te scoli ca un strigoi. Vino sa-ti dau un pupic ca sa-ti treaca. Peste alte doua ore alte strigate de spaima.
– Ce s-a intamplat? Ce e cu tine?
– L-am visat si eu, a spus ea, de data asta. Am visat ca trebuie totusi sa mai spun „daca”.
– Doar ai promis ca ma eliberezi de prigoana asta! a spus el suparat.
– Nu, are dreptate! il mai folosesc numai intr-un singur caz. Cand ma conditionez pe mine.
– Adica sa-ti dai tie singura mustrari cu „daca mai faci?… ”
– Exact. Nu-l mai folosesc la tine, ci doar la mine. Atunci nesuferitul asta de „daca” imi devine prieten si mie si tie.
– Mare minune! exclama el. Adica si-o face cu mana lui. Si s-au sculat dimineata oameni noi.

______________________________