Să nu uităm că Ellen White a încurajat în termeni asemănători publicarea largă a comentariilor profetice ale lui Uriah Smith (deşi soţii White nu înţelegeau toate profeţiile în acelaşi fel ca Smith), şi că afirmase, de asemenea (Early Writings, 1882:229, 231), despre William Miller, că „îngerii lui Dumnezeu l-au vizitat adesea pe acest om ales, ca să-i călăuzească mintea şi să deschidă înţelegerii sale profeţiile care fuseseră întotdeauna obscure pentru oamenii lui Dumnezeu”. „Dumnezeu a îndreptat mintea lui William Miller spre profeţii[le biblice] şi i-a dat mare lumină asupra cărţii Apocalipsei.” „Harta profetică” din 1843 fusese de asemenea de la Dumnezeu (id. p. 74). Dar cei care au studiat sistemul de argumentare al lui Miller ştiu că, în ciuda faptului că el descoperise un mesaj profetic de importanţă unică, interpretările lui aveau mari şi nu puţine greşeli hermeneutice în argumentaţie. El avea şi alte 4 perioade biblice (« stâlpi ») care anunţau venirea Domnului în 1843-1844, afară de cea din Dan 8:14:[41]

1. O perioadă de 6000 ani, dedusă din principiul sabatic (Ex 31:17), şi începută la 4157 î.e.n., când, după calculul lui, ar fi avut loc facerea lumii.[42]

2. O perioadă dedusă din profeţiile lui Moise din Lev 26:18-28: „vă voi pedepsi de şapte ori” (seven times), unde times, înţeles ca vremi profetice (ani), după modelul din Daniel, au fost interpretate ca 7×7×360 = 2520 zile (ani), începând cu întemniţarea regelui Manase în Babilon, la anul 677 AC (după cronologia lui Ussher afişată în KJV). Cei şapte ani din Dt 15:1-2 erau la fel interpretaţi.

3. Din Lev 25:8-13 a dedus că până la marele jubileu al Adventului trebuia să treacă un jubileu de jubilee (49×50 = 2450 ani), începând cu exilul babilonian (607 î.e.n.).

4. Din Os 6:1-3 şi Lc 13:32 Miller a dedus o perioadă de două zile profetice (zile-milenii, după 2Petru 3), începând cu momentul unui legământ făcut între romani şi evrei, calculat de Miller ca fiind anul 158 î.e.n. (după datele din 1 Mac 8 şi 9). Prima parte a acestei perioade (158 î.e.n. – 508 e.n.) o constitua numărul Fiarei (Ap 13:18), 666 ani până la instalarea papalităţii („uriciunea pustiirii”), plus încă 1335 ani, până la sfârşit (Dan 12:11-12).
Pe lângă aceste perioade calculate până la anul probabil al Parusíei, Miller aducea ca dovezi şi alte perioade profetice (cele 70 săptămâni; cele 1260 / 1290 zile), care prin împlinirea lor la timpul stabilit (moartea lui Iisus, rana de moarte a papalităţii etc.), confirmau încrederea în calculele profetice. Cea mai spectaculoasă cronologie de acest tip, calculată predictiv cu exactitate maximă, a fost profeţia despre cele „5 luni” + „1 ceas, 1 zi, o lună, 1 an” (391 ani şi 15 zile) din Ap 9:10.15, pe care Josiah Litch a finisat-o şi aplicat-o la cuceririle şi dominaţia otomană dintre 27 iulie 1299 şi 11 august 1840, reuşind să convingă nu puţini contemporani, între 1838-1844, în acel timp al declinului rapid al puterii sultanului.[43]

Din toate eforturile exegetice ale lui Miller, teologia AZS a reţinut numai perioadele celor 70 de sătămâni, a celor 1260 zile (inclusiv cu varianta 1290-1335 zile din Daniel 12) şi a profeţiei despre dominaţia otomană din Apocalipsa 9. Totuşi, chiar în privinţa acestor perioade, doar cele 70 de săptămâni şi 2300 zile au rămas (oficial) nemişcate, împreună cu cele 1260 zile. Cele 1290-1335 zile au rămas neatinse, dar şi nestudiate, iar profeţia otomană este respinsă astăzi de toţi interpreţii care au suficientă instruire în exegeza biblică şi în istorie. Doar unele grupuri independente se străduiesc inutil, să resusciteze interpretarea lui Litch (probabil, pentru motivul că şi Ellen White o menţionează în Marea Luptă printre profeţiile biblice care i-au convins pe primii adventişti).

Eroarea lui Miller în ce priveşte identitatea sanctuarului şi sensul curăţirii lui din Daniel 8:14 poate fi mai bine înţeleasă dacă observăm cu atenţie gafele pe care le face, în ciuda motivelor şi intenţiilor lui curate. Miller a trecut în revistă toate aplicaţiile biblice ale simbolului sanctuarului,[44] şi a eliminat de pe listă sanctuarul-Iisus şi sanctuarul-Cer, ca neavând nevoie de curăţire; apoi a eliminat şi Iudeea şi templul iudaic, ca fiind capitole de mult timp încheiate. I-au rămas drept candidaţi doar pământul şi sfinţii (creştinii) , pe care le-a considerat împreună, ca fiind sanctuarul de curăţit. Interesant este că Miller nu avea noţiunea de sanctuar ceresc şi dacă ar fi avut-o, tot n-ar fi înţeles de ce ar fi avut acesta nevoie de curăţire. În ce priveşte sanctuarul-pământ, Miller indică mai multe referinţe biblice, dar nerelevante.

Pionierii AZS au descoperit existenţa unui sanctuar ceresc, precum şi un sens al curăţirii lui (Ev 9:23; Lev 16), de aceea nu au avut nevoie să abandoneze calculul lui Miller la Daniel 8:14, ci doar aplicaţia pe care acesta o făcuse. Potrivit scenariului din Ap 10:10, adventiştii au avut de mestecat o profeţie dulce care se dovedise amară. O nouă soluţie a început să se dezvolte imediat după aceea. Ellen White a confirmat această nouă soluţie. Dar rămâne întrebarea dacă noua soluţie este fără greşeală, sau dacă nu cumva a rămas ceva amărăciune de experimentat şi pentru noi.
Din nefericire, atât Miller cât şi Crozier au renunţat la ceea ce descoperiseră şi publicaseră ca fiind adevăr divin. Miller a fost foarte tulburat şi ruşinat de eşecurile repetate din 1844 (martie şi octombrie), şi a renunţat public la toate calculele lui, inclusiv la Daniel 8:14, fixându-şi privirea spre o nouă dată a revenirii Domnului: „astăzi, Astăzi ASTĂZI!”.[45] Crozier, omul care lansase doctrina adventistă a sanctuarului în 1845-1846, a părăsit, după 1848, atât doctrina despre sanctuar, cât şi sabatul biblic – doctrine care, în mintea pionierilor AZS, erau asociate.[46]

[39] A se vedea scrisoarea ei adresată lui Eli Curtis, A Word to the Little Flock (1847), page 12,

[40] Vezi http://dedication.www3.50megs.com/pioneerwritings.html.

[41] Cf. tezei doctorale a lui Kay Arasola, The End of Historicism – Millerite Hermeneutic of Time Prophecies in the Old Testament, University of Uppsala (Sweden), Datem Publishing, Sigtuna, 1990, p. 220. Pentru detalii, id. 95-146.

[42] Id. 109-110. Miller a ajuns la data aceasta, corectând cronologia lui Usher (4004 î.e.n.) printr-un nou calcul al timpului Judecătorilor (448 ani), cu ajutorul lui Josephus.

[43] A se vedea capitolul „Profeţii împlinite”, în E. G. White, Marea luptă / Tragedia veacurilor (GC 1911:334; Josiah Litch, in Signs of the Times, and Expositor of Prophecy, Aug. 1, 1840).

[44] 1). Iisus (Is 8:14, Ez 11:16); 2). Cerul (Ps 102; 20:2); 3). Iudeea (Ps 114:28); 4). Templul iudaic (Ex 25:8; 1Cr 22:19); 5). Sfânta sfintelor (Lev 4:6; 1Cr 28:10); 6). Pământul (Is 16:13; 1Rg 8:27; Ap 5:10; 20:6; Mt 6:10; Ps 32:15; Ap 11:15; Ps 96:6-13); 7). Sfinţii (1Cor 3:16-17; 2Cor 6:16; Ef 2:21). Cf. Arasola, op. cit. 126.

45] Cf. http://www.whiteestate.org/pathways/wmiller.asp

[46] Ca răspuns la un set de întrebări, Crozier a răspuns că vederile lui cu privire la subiectul sanctuarului se schimbaseră „cumva” de la data (1845) când scrisese articolul Legea lui Moise, articol citat de adventiştii sabatişti. El afirma în răspunsul său, că din 1848 îşi modificase teologia cu privire la ispăşire, deoarece înţelegea acum mai satisfăcător natura „veacului viitor”, şi blama pe sabatişti că citează articolul lui în favoarea doctrinei sanctuarului şi a ispăşirii, când de fapt principalul lui scop fusese să explice şi să dovedească doctrina „uşii închise”, pe care sabatiştii, între timp, o abandonaseră. Crozier afirma că nu se poate şti când va începe ziua antitipică a ispăşirii, dar indiferent când ar fi, dacă a început sau dacă este încă în viitor, ea nu va închide uşa harului pentru cei nepocăiţi. Despre acest subiect, a afirmat: „După cea mai bună lumină pe care o pot obţine din Scripturi, trag concluzia că acea slujbă [Ziua ispăşirii] va ocupa viitoarea eră a lumii (mileniul). Nu am încredere în nici o altă ‘descoperire’ decât ce este conţinut în Biblie.” Interesant este că el păstra tipologia distinctă a celor două încăperi ale sanctuarului, dar nu mai accepta data de 22 octombrie 1844 ca moment al începutului „zilei ispăşirii”. Pentru el, aceasta ar fi echivalat cu începutul mileniului, ceea ce nu se vedea. În final, explică de ce respinge sabatul – aceleaşi argumente folosite astăzi de evanghelici: nu este noutestamentar, nu aduce adevărată bucurie, aduce robie etc. (The Advent Harbinger and Bible Advocate, Vol. V., New Series, March 5, 1853) http://www.ex-sda.com/crosier_b.htm

„În viitor, vor apărea amăgiri de orice fel, şi avem nevoie de teren solid pentru picioarele noastre. Avem nevoie de stâlpi de susţinere solizi pentru clădire. Să nu fie scos nici un singur ţăruş din ceea ce Domnul a stabilit. Vrăjmaşul va introduce teorii false, ca de exemplu, doctrina că nu există sanctuar. Acesta este unul din punctele în care va avea loc o îndepărtare de la adevăr” (RH May 25, 1905; CW53).

Se înţelege că un Dumnezeu impersonal, sau cel puţin care nu se manifestă niciodată şi nicăieri într-o formă proprie, vizibilă, spaţială,… un Dumnezeu care este sufletul universului, ca în diverse filozofii sau religii, nu este interesat de a locui într-un sens special, vizibil, într-un locaş al Său, unic, împreună cu creaturile inteligente. Dumnezeul medicului Kellogg locuia în natură şi, în special, în organismul tuturor oamenilor. De aceea a numit el corpul uman „the living temple”,[64] iar un templu în cer nu-şi mai avea rostul. Chiar unii AZS proeminenţi l-au urmat pe Kellogg. Pentru a confirma că EGW se referea la teoriile care subminează doctrina sanctuarului, aşa cum era filozofia lui Kellogg, sau doctrinele care neagă o fază sau ambele faze ale lucrării lui Iisus, este foarte potrivită declaraţia următoare din 1903:

“Aş putea spune mult cu privire la sanctuar; chivotul conţinând legea lui Dumnezeu; capacul chivotului, care este tronul harului; îngerii de la marginile chivotului; şi alte lucruri în legătură cu sanctuarul ceresc şi cu marea Zi a Ispăşirii. Aş putea spune mult cu privire la tainele cerului; dar buzele îmi sunt închise. N-am nici o înclinaţie să încerc să le descriu. Eu n-aş îndrăzni să vorbesc despre Dumnezeu aşa cum dumneata, Dr. J. H. Kellogg ai vorbit despre El. El este înălţat şi preaînalt, şi slava Lui umple cerurile. Glasul Domnului este puternic; el face să tremure cedri Libanului. „Domnul este în templul lui cel sfânt; tot pământul să tacă înaintea Lui.”[65]

În cazul lui A. F. Ballenger,[66] EGW s-a exprimat categoric împotrivă:

“Ştiu că subiectul sanctuarului stă în picioare, în dreptate şi adevăr, aşa cum l-am susţinut noi timp de mulţi ani. Vrăjmaşul este cel care conduce minţile unora pe cărări lăturalnice. Lui îi place când cei care ştiu adevărul devin absorbiţi în colectarea de texte biblice pe care să le îngrămădească în jurul unor teorii eronate, care nu au temei în adevăr. Textele biblice folosite astfel sunt aplicate greşit; ele n-au fost date pentru a susţine eroarea, ci pentru a întări adevărul. (Gospel Workers, p. 303. (1915). Noi nu trebuie să primim cuvintele acelora care vin cu un mesaj care contrazice punctele speciale ale credinţei noastre” (1SM 160-62).

De aici, unii trag concluzia că noi trebuie să fim satisfăcuţi cu copierea înţelegerii şi argumentaţiei moştenite de la pionieri (în special de la EGW). Situaţia poate fi uneori paradoxală, dar există o sursă sigură şi fundamentală, care nu trebuie abandonată sau eludată în favoarea niciunei înţelegeri istorice, o sursă pe care trebuie s-o reafirmăm continuu:

“Noi putem învăţa mult şi ar trebui să cercetăm Scripturile în mod continuu, ca să vedem dacă aceste lucruri sunt aşa [cf. exemplul bereenilor: FA 17:11]. Oamenii lui Dumnezeu trebuie să-şi fixeze privirile acum asupra sanctuarului ceresc, unde ultima slujire a marelui nostru arhiereu în lucrarea de judecată este în progres,– acolo unde El mijloceşte pentru poporul Lui.”[67] sublinierea mea.

Referitor la privilegiul şi datoria de a verifica personal şi colectiv doctrinele pe care le susţinem, Ellen White spunea în 1892:[68]

Nimeni nu are nici o scuză de a lua poziţia că nu mai există nici un adevăr de descoperit, şi că toate expunerile noastre biblice ar fi fără eroare. Faptul că anumite doctrine au fost susţinute ca adevăr timp de mulţi ani de poporul nostru, nu este o dovadă că ideile noastre sunt infailibile. Vârsta[69] nu va preface eroarea în adevăr, iar adevărul îşi poate permite să fie „fair” (deschis, nepărtinitor). Nici o doctrină adevărată nu va pierde nimic printr-o investigaţie minuţioasă.

[64] http://www.sdanet.org/atissue/white/haloviak/hal-egw1.htm

[65] MR No. 213; Manuscript Releases Volume Four (1990), page 58; Let 253, 1903.

[66] Doctrina lui Ballenger despre sanctuar pornea de la premisa existenţei unui sanctuar real bipartit în cer, ale cărui faze au fost: slujirea din Sfânta (cu Iisus-Melchisedec) înainte de Cruce, şi slujirea din Sfânta sfintelor după Cruce, potrivit sugestiei din Evrei 9. Ballenger avea dreptate probabil în unele aspecte tehnice, dar era greşit ca mesaj. http://www.ex-sda.com/cast-out.htm

[67] The Review and Herald, November 27, 1883; Evangelism, 222-223.

[68] The Review and Herald, December 20, 1892; CW 35.

[69] Această referire la timp este destul de interesantă, în special când o punem alături de declaraţiile Ellenei White privitoare la teoria lui Ballenger despre sanctuar. În acea împrejurare, Ellen White trimite la autoritatea scrierilor pionierilor, la autoritatea manifestării supranaturale a Duhului Sfânt prin viziuni în timpul în care pionierii au studiat şi au pus bazele primelor doctrine AZS, şi la autoritatea timpului („ultimii cincizeci de ani”) văzut ca un test (1SM 160-62). Reacţia ei însă poate fi înţeleasă din persepctiva propriei experienţe. Ea avea încrederea că, dacă Biblia ar fi înţeleasă corect, nu ar exista nici o contradicţie între mulţimea de texte adusă de Ballenger şi credinţa istorică adventistă despre Sanctuar. Cred însă că, dacă scrisoarea ei despre fenomenul Ballenger este luată ca o atitudine suficientă, de principiu, pentru orice situaţie asemănătoare, o facem pe Ellen White să se contrazică flagrant cu sine. Până la urmă, tot Biblia rămâne temeiul învăţăturii creştine, iar confruntarea diverselor citiri personale ale Bibliei este inevitabilă.

Cei mai cunoscuţi şi mai onoraţi reformatori sunt, de regulă, aceia care au avut autoritate şi influenţă în biserică şi în stat, reuşind să reformeze religia unui întreg popor şi să impună astfel un nou model de creştinism, mai aproape de Evanghelie, în locul religiei materialist-mistice şi a despotismului clerical care guverna lumea. Cine nu a auzit vreodată numele de Martin Luther, Huldreich Zwingli, Jean Calvin şi Thomas Cranmer? Dar au existat şi alţi reformatori, proveniţi tot din clerul catolic, care au rămas mai puţin cunoscuţi, pentru că teologia lor a fost respinsă de cei dintâi, sau pentru că ei nu au acţionat la nivel politic, ci doar la nivel social-cultural şi personal, înţelegând că Evanghelia trebuie proclamată (propusă) doar, nu impusă.

Spre deosebire de marii reformatori, care în ciuda unor erori politice şi teologice, au avut un rol deosebit de important în istoria creştinismului şi a civilizaţiei, reformatorii marginalizaţi şi martirizaţi, care au format aripa radicală a Reformei, s-au distins printr-o mai mare sete de libertate şi prin dorinţa de a duce Reforma la capăt, până la ultimele consecinţe evanghelice. Ei au descoperit în Sfintele Scripturi principii creştine pe care cei dintâi nu le observaseră, sau nu le înţeleseseră, sau le consideraseră incomode. Ei au descoperit botezul evanghelic (la „vârsta credinţei”), care se opune botezului mistic al pruncilor, şi odată cu aceasta, ca o consecinţă, principiul libertăţii de conştiinţă, al toleranţei religioase şi al separării bisericii de stat.

În Europa, aceştia s-au numit Anabaptişti (rebotezători), sau, mai simplu, Fraţi, iar în ţările de limbă engleză au fost cunoscuţi ca Baptişti, cu acelaşi sens.

Între anabaptişti au fost şi unii extremişti, cum se întâmplă în fiecare religie, care au respins autoritatea supremă a Bibliei („un papă de hârtie”), înlocuind-o cu autoritatea „Spiritului”; sau combinând visurile lor politice cu profeţii apocaliptice, în numele cărora unii au încercat să construiască o societate nouă, mai dreaptă, egalitaristă, fie pe cale paşnică (comunitarism voluntar), fie prin violenţă. Această ultimă soluţie a unora a condus la un război ţărănesc pierdut, şi la numeroase victime omeneşti. Alţi radicali au fost greşiţi în presupusele lor descoperiri biblice, combătând teologia Trinităţii, a dumnezeirii lui Iisus şi a ispăşirii înlocuitoare.

Este de înţeles că studiul particular al Bibliei poate produce şi erori sau rătăciri grave. Dar nici o erezie nu este mai mare decât aceea de a folosi constrângerea şi forţa împotriva criticilor sau împotriva celor de opinie diferită. Reamintindu-ne că în vremurile acelea, atât protestanţii cât şi catolicii au persecutat şi ucis pe protestanţii radicali paşnici, continuăm să condamnăm aceste fapte, şi să ne rugăm de bine pentru urmaşii spirituali ai victimelor şi ai călăilor. Mai mult, suntem datori să verificăm dacă poziţia lor radicală sau nepopulară este corectă, potrivit ortodoxiei canonice a Sfintei Scripturi, ca să vedem dacă nu cumva singura problemă este conflictul cu ortodoxia protestantă sau cu alte ortodoxii autointitulate. Marea problemă a protestantismului este inconsecvenţa. Nici nu ne miră că protestanţii se întorc acum cu mai multă reverenţă spre Roma.

Una dintre ramurile anabaptismului european a fost sabatarianismul, ai cărui apostoli au fost Oswald Glait († 1546, Germania) şi Andreas Fischer (c. 1480-1540, Cehia), care au murit ca martiri, condamnaţi ca „inovatori”. Sabatarianismul lor a trezit prejudecăţi puternice şi în cadrul frăţiei protestante. Diverşi reformatori şi teologi protestanţi, au scris împotriva doctrinei sabatului, în timp ce Glait, Fischer şi alţii au scris în apărarea Sabatului. Enciclopedia Anabaptist-Mennonită GAMEO exprimă următoarea poziţie faţă de sabatarianism:

Păzirea sabatului a fost o un subiect, deşi periferic, totuşi permanent disputat în rândurile protestanţilor radicali începând din secolul al XVI-lea. Astăzi este în mod viguros predicat de Adventiştii de Ziua a Şaptea şi de Baptiştii de ziua a Şaptea. Între Anabaptişti, sabatarianismul a apărut între 1527-1529 la Liegnitz, Silesia, sub conducerea lui Oswald Glait şi Andreas Fischer. Ei au dus această învăţătură în zona Nikolsburg, Moravia, pe la 1532, provocând, între altele, o reacţie scrisă din partea lui Martin Luther (Wider die Sabbather, 1538). De asemenea, păzirea sabatului a apărut spre sfârşitul secolului printre radicalii Unitarieni din Transilvania, dar nu a fost niciodată larg acceptată de anabaptişti sau de unitarieni. Doctrina aceasta a dispărut în jurul anului 1540 din rândurile Anabaptiştilor, iar pe la 1620 era complet marginalizată printre unitarieni. Sabatarianismul anabaptist are o semnificaţie interpretativă în cercetarea modernă, pentru că, deşi învăţătura aceasta era clar înrădăcinată în primitivismul biblic, faptul că pentru cei mai mulţi anabaptişti chestiunea era marginală, arată că aceşti anabaptişti au întrebuinţat şi alte criterii pe lângă restituţionism în interpretarea biblică.

Oswald Glait (c. 1490-1546)

Oswald Glait (Glayt, Osbald Glaidt), cunoscut şi ca Oswald de Jamnitz, s-a născut în Cham (Palatinatul de Sus) în Germania, la o dată necunoscută deocamdată, în jurul anului 1490, şi a fost mai întâi un prelat romano-catolic, asemenea celorlalţi reformatori, care fuseseră călugări teologi, sau preoţi. După 1520, Glait a devenit luteran, intrând astfel în mişcarea protestantă. A slujit apoi în Austria, ca păstor al unei biserici din Leoben, în Steyer. A fost însă expulzat, după scurt timp. nu numai din localitate, ci din toată Austria, din cauza tendinţelor lui de a institui norma biblică deasupra normei tradiţioniste în biserică.

În 1525 s-a mutat în Nikolsburg (astăzi Mikulov, în Cehia), localitate care era pe atunci un adevărat liman pentru tot felul de grupări necatolice: Fraţii Boemi (sau “utracviştii”, de tradiţie husito-picardă), Habrovanii şi alţii. Acolo şi luteranii organizaseră o comunitate sub conducerea lui Hans Spittelmaier şi sub protecţia principelui Leonhard de Liechtenstein. Glait a devenit pastorul asistent al acestei congregaţii. În 1526, nobilul morav Jan Dubčansky (Johann von Lichtenstein), care răspundea de domeniul Nikolsburg, a avut ideea de a uni toate confesiunile diverse din Nikolsburg, într-o singură comunitate de credinţă şi viaţă. În acest scop şi cu sprijinul altor nobili moravi, Dubčansky a convocat un mare sinod la Austerlitz (19 martie 1526), localitate cehă numită astăzi Slavkov u Brna. Glait a fost un principal suporter al acestei acţiuni şi a fost prezent la sinod. Raportul scris de Glait despre acest sinod este păstrat ca unicat la Biblioteca Naţională din Viena.

La sinod au participat mai mult de 100 de pastori ai Fraţilor Boemi, şi mult mai mulţi Luterani. În centru au luat loc nobilii, împreună cu Dubčansky şi cu ceilalţi boieri. S-au discutat în detaliu şapte puncte de credinţă, cu intenţia de a se lăsa Bibliei ultimul cuvânt, fără a se favoriza rangul sau confesiunea cuiva. Sinodul a ajuns pe calea aceasta la concluzii în general apropiate de teologia lui Zwingli şi a anabaptiştilor, cu un accent special pus pe „naşterea din nou” ca o condiţie a admiterii cuiva la Cina Domnului.

La câteva zile după acest sinod a sosit în Nikolsburg unul dintre cei mai cunoscuţi şi respectaţi apostoli ai mişcării anabaptiste, Dr. Balthasar Hubmaier (c. 1485-1528). Originar din Bavaria, acesta fusese vice-rector al Universităţii din Ingolstadt şi preot în Regensburg. Mai târziu, după întâlnirea cu personalităţi ca Erasmus, şi Zwingli, învăţând să citească Biblia cu ochiul liber, Hubmaier ajunsese la concluzia că botezul pruncilor este o inovaţie împotriva poruncii evanghelice, motiv pentru care se asociase cu alţi lideri influenţi care deja aveau această credinţă (Wilhelm Reublin, Conrad Grebel). Chiar dacă sub tortură retractase în mod repetat anabaptismul, cu conştiinţa rănită, dar nu învins, Hubmaier a căutat refugiu în Nikolsburg, prima vatră europeană a libertăţii religioase, un adevărat Emmaus al anabaptismului. Glait a devenit gazda lui Hubmaier, şi unul dintre nu puţinii convertiţi şi botezaţi de acesta. Acolo şi-a terminat Hubmaier una din cărţile sale. Împreună s-au apucat să re-reformeze comunitatea luterană din Nikolsburg, transformând-o într-o frăţie anabaptistă, cu aprobarea Domnului de Liechtenstein.

În 1527, Glait a publicat al doilea tratat al său, în care căuta să răspundă la calomniile Franciscanilor („Călugărilor Desculţi”), care locuiau în vecinătate, la Feldsberg, şi se ocupau cu răspândirea de poveşti idioate despre fraţii din Nikolsburg şi despre pastorul lor. Este de înţeles că minitratatul lui Glait nu avea eleganţa literară a scrierilor lui Hubmaier. Era o diferenţă de educaţie şi experienţă. Totuşi, broşura lui Glait era în stare să stârnească mintea şi inima. El afirma în ea că preferă să fie numit „eretic”, împreună cu Christos, decât „sfânt părinte”, împreună cu Papa. Apoi se referea la unele puncte de credinţă, în care fusese atacat de călugări: (1) despre credinţă şi demonstrarea ei prin fapte bune, (2) despre cultul sfinţilor, (3) despre milostenii, (4-5) despre diferenţele cu privire la zile calendaristice şi mâncăruri, (6) despre celibatul preoţilor, (7) despre cultul imaginilor, (8) despre altare, (9) despre „ofensele” religioase ale abandonării unor obiceiuri romane ca celibatul, postul de vineri etc., (10) despre înmormântări, (11) despre sacramente, (12) despre botez, (13) despre Cina Domnului, (14) despre libertatea de voinţă.

În acelaşi an (1527), a izbucnit o nouă dispută în Nikolsburg: Poate, oare, un creştin să folosească sabia? Întrebarea era foarte practică, deoarece Europa Centrală era pândită de pericolul otoman, iar credincioşii discutau acest subiect în termenii Apocalipsei. Fraţii s-au împărţit în două tabere: (1) Schwertler (cei cu sabia), reprezentaţi de Balthasar Hubmaier şi de Ambrosius Spittelmayr, susţineau rolul săbiei în războiul de apărare, precum şi taxele de război, dar nu şi apărarea propriei persoane sau a propriei averi cu sabia; (2) Stäbler (cei cu toiagul), reprezentaţi de Hans Hut, susţineau non-rezistenţa absolută şi neplătirea taxelor de război către autorităţi. Autorităţile cetăţii şi domeniului Nikolsburg nu puteau fi bucuroase, evident, de doctrina nepractică a „toiegarilor”. Liechtenstein a decis în favoarea „săbierilor”, ceea ce însemna că pacifiştii trebuia să-şi ia toiegele şi să plece unde or vedea cu ochii. Glait, care în timpul disputei fusese de partea lui Hut, a trebuit să-l urmeze şi în exil. Pentru început, cei doi s-au refugiat la Viena, apoi şi-au despărţit cărările.

Sinodul martirilor

La 20 august 1527, peste 60 de reprezentanţi anabaptişti din Germania, Elveţia şi Austria s-au adunat într-un sinod la Augsburg, în Bavaria, pentru a formula punctele în care difereau de Reformă, precum şi pentru a rezolva disputele importante dintre grupările anabaptiste majore. Una dintre problemele discutate a fost doctrina lui Hans Hut, cel mai influent predicator anabaptist itinerant, fost legător şi vânzător de cărţi luterane, care nu le lăsase necitite. Pe lângă doctrinele standard ale fraţilor botezători, Hut avea şi anumite înclinaţii mileniste, (predicând că Iisus va reveni în primăvara anului 1528), unele accente egalitariste (comunitatea de bunuri) şi alte bizarerii. Era însă un om paşnic, în ciuda relaţiei sale iniţiale cu Thomas Münzer, „diavolul de la Alstedt”.

Întâlnirea de la Augsburg a rămas în istorie sub numele de Sinodul Martirilor, deoarece mulţi dintre cei prezenţi au fost arestaţi şi executaţi la scurt timp după aceea. Asocierea numelui de anabaptist cu marea rebeliune condusă de Thomas Münzer, zelotul comunist-apocaliptic care voia să instaureze prin sabie împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, crease prejudecăţi mari împotriva mişcării şi oferea adversarilor (catolici şi protestanţi deopotrivă), un pretext credibil pentru a-i zdrobi fără milă pe anabaptişti. Mulţi aveau să dispară într-un timp scurt.

Autorităţile landurilor imperiale din Austria, Bavaria, Elveţia şi Boemia şi-au concertat eforturile în această poteră după eretici. În fiecare lună se publicau noi decrete şi mandate. Cea mai crudă decizie a fost luată de Liga Suebilor (Şvabă) la 22 februarie 1528, care a autorizat o ceată de 400 călăreţi înarmaţi să vânezepe anabaptişti şi să-i aducă la Augsburg. Dispoziţia era ca oricine nu renunţă public la „erezie” să fie ars pe rug fără nici un proces, iar cei care renunţau să fie miluiţi cu decapitarea. Femeile trebuiau executate prin înnecare. La două săptămâni după promulgarea acestui decret, Joachim Helm, cetăţean din Augsburg scria: „Este atâta nefericire, încât întregul Augsburg este trist. Zilnic se fac decapitări, uneori câte patru sau şase, ajungându-se la zece pe zi”.

Joachim März şi Eucharius Binder, predicatori botezaţi de Hut, au fost arşi pe rug în Salzburg, la 27 octombrie 1527. Leonhard Spörle a fost executat la 12 noiembrie 1527, într-un loc necunoscut. Hans Denck a murit în timpul unei epidemii la Basel în noiembrie 1527. Hans Hut a murit într-un incendiu izbucnit în celula sa din Augsburg, la 6 decembrie 1527. Leonhard Dorfbrunner, relativ necunoscut, a fost ars pe rug la Passau în ianuarie 1528. Leonhard Schiemer a fost decapitat şi ars la 14 ianuarie 1528. El fusese un călugăr franciscan austriac, devenit predicator de mare calitate spirituală, care în câteva luni covertise şi botezase zeci de persoane în Salzburg, Bavaria şi Tyrol, deşi ştia că este căutat mereu de monahii austrieci. Arestat la 25 noiembrie 1527, după numai o zi de predicare în Rotenburg (Rattenberg), în care timp convertise şi acolo un grup de credincioşi, a fost întemniţat şi condamnat la moarte pentru crima de renegare a credinţei catolice. În perioada de detenţie, a scris multe epistole şi predici, prin care a influenţat apoi mişcarea anabaptistă şi pe alţi creştini după execuţia sa. În anii care au urmat, 72 dintre convertiţii lui Schiemer şi-au pecetluit de asemenea credinţa cu sângele lor. Scrierile lui Schiemer, ca şi unele scrieri ale altor martiri anabaptişti (Hut, Langenmantel, Schlaffer, Waldhausen) aflate în diferite arhive, încă aşteaptă să fie publicate.

Hans Schlaffer preot devenit luteran, convertit al lui Hut şi predicator anabaptist, care participase la disputa din Nikolsburg fost decapitat în Schwatz, Tyrol, la 4 februarie 1528. Hubmaier, deşi nu participase la sinod, a fost ars pe rug la Viena, pe 10 martie 1528, după ce fusese torturat în faţa tribunalului antieretic. De data aceasta, Hubmaier nu a mai cedat. Martorii spun că în faţa rugului a strigat la Dumnezeu, implorând harul Lui, iar după ce s-a pus foc, a continuat să se roage la Dumnezeu cu glas tare, oferind iertare duşmanilor, în timp ce barba şi părul îi luaseră foc repede – până când fumul i-a sugrumat vocea.

Hubmaier ar fi fost executat, chiar şi în cazul că şi-ar fi renegat credinţa, deoarece fusese un lider al mişcării anabaptiste. În plus, numele său fusese asociat de către adversari cu mişcarea politică din Waldshut. Doamna Hubmaier, care îl încurajase la statornicie, a fost şi ea executată peste câteva zile. I-au legat o piatră de gât şi au aruncat-o în Dunăre. Scenele acestea erau suficient de elocvente pentru contemporanii sensibili, ca să se vadă de departe care erau adevăraţii creştini, şi care erau adevăraţii eretici şi slujitori ai diavolului. Nu este de mirare că execuţiile publice au asigurat continuitatea credinţei fraţilor botezători.

Eitelhans Langenmantel a fost executat la 11 martie 1528, în Weissenhorn lângă Ulm, Thomas Waldhausen a fost ars la 10 aprilie 1528, la Brno (Cehia); Hans Leupold, care şi-a riscat viaţa păstorind pe anabaptiştii rămaşi singuri în Augsburg, a fost decapitat la 25 aprilie 1528, lăsând în urmă soţia şi doi copii mici. După el, Hans Mittermaier a fost executat în 1529 la Linz, iar Jakob Wideman în 1535 la Viena.

Unii dintre predicatorii arestaţi, care participaseră la sinodul anabaptist, răzbiţi de tratamentul dur din închisoare, cu trupul şi sufletul tensionate la maximum, au cedat. Printre aceştia, au fost Jakob Dachser, Sigmund Salminger, Jakob Gross. George Nespitzer a renunţat la credinţă pe 21 august 1530. Marx Mayer a fost arestat şi condamnat la moarte în June 1530, dar a retractat şi a fost eliberat. După acest gest nefericit, a avut nechibzuinţa de a se alătura grupării lui Schmied şi Puschenhamer, care considerau visele ca sursă doctrinală. În cele din urmă, Mayer a fost prins din nou şi decapitat la 6 iulie 1531.

Deşi fuseseră acuzaţi de instigaţie la violenţă, este notabil că nici un anabaptist nu a recurs la rezistenţă violentă, deşi circumstanţele păreau să îndreptăţească o asemenea opoziţie. Chiar şi mărturisirile smulse de pe banca de tortură nu au scos la lumină vreo „dovadă” că oamenii aceştia pregăteau o rebeliune armată. Hut era poate singurul ale cărui interpretări profetice, referitoare la pedeapsa care va veni asupra persecutorilor (prin turci!), puteau fi interpretate politic. Dar cercetările tribunalului antieretic au dovedit că Hut nu făcuse instigaţie publică, ci discutase asemenea lucruri doar între prieteni, la începutul lucrării lui. Singura crimă a acestor oameni era că predicau şi botezau altfel decum învăţa Biserica, trecând chiar dincolo de Reforma oficială.

Crainicul adevăratului sabat

Glait a supravieţuit valului de persecuţii din anii 1527-1530. După fuga din Nikolsburg, urmele lui pot fi găsite în Viena, la întâlnirea anabaptistă de pe strada Kärntnerstrasse, unde a botezat pe Schiemer, în 1527. După martiriul acestui strălucit neofit, Glait nu a mai aflat odihnă nicăieri; a rămas un fugar permanent. Nu există nici o dovadă că ar fi fost prezent la Sinodul Martirilor, dar se pare că a scris despre acest eveniment. Îi găsim urmele în Bavaria, la Regensburg, unde s-a întâlnit cu Schlaffer înainte de martiriul aceluia în 1528.

După martiriul lui Hubmaier în 1528, Glait s-a întors în Silezia, unde activaseră Caspar Schwenkfeld şi Valentin Crautwald, doi teologi care nu erau anabaptişti, şi care visau la o cale de împăcare între catolicism şi facţiunile Reformei, accentuând spiritul şi relaţia mistică mai mult decât doctrina şi expresia exterioară a religiei. Aici în Silezia, în jurul anului 1530, Glait a publicat un minitratat despre păzirea Sabatului, din care însă nu s-a păstrat nici o copie. Aflăm despre conţinutul lui doar din scrierea defensivă a lui Schwenkfeld din 1 ianuarie 1532, intitulată Vom Christlichen Sabbath und Unterschaidt des alten und newen Testaments.

Glait prezenta în scrierea lui ideea că, după cum în „vechiul legământ” păzirea sabatului era obligatorie pentru evrei, tot astfel în „noul legământ”, păzirea sabatului este obligatorie pentru creştini, din cauză că este poruncită în Decalog. Deoarece Glait şi asociatul său Andreas Fischer predicaseră sabatul în Liegnitz (Silezia), Crautwald, la insistenţa Ducelui de Silezia, a publicat de asemenea o scriere combativă.

Glait a încercat să predice în Prusia, dar a trebuit să părăsească teritoriul aceasta, împreună cu cîţiva prieteni ai săi (anabaptistul Oswald de Grieskirchen şi reformatorul „spiritual”Johannes Bünderlin de Linz) în urma ordinului de expulzare dat de Ducele Albrecht în 1532. Probabil că Glait, de aici a plecat la Falkenau în Boemia (Cehia), unde întâlnim sabatarieni chiar pe la 1538.

Mişcarea pare să fi intrat, de asemenea, în districtul Nikolsburg, deoarece în 1531, Leonhard von Liechtenstein a cerut opinia teologilor protestanţi Wolfgang Capito şi Schwenckfeld în această privinţă. Schwenckfeld a acceptat sarcina de a citi şi judeca broşura lui Glait, cu care recunoaşte că a „avut cândva discuţii plăcute la Liegnitz”.

Teologul „spiritual” a respins principalul argument al lui Glait (referirea la Decalog) pe motivul că, în mod logic, ar trebui reluată în acest caz întreaga lege iudaică, inclusiv circumcizia: „Adevăraţii păzitori ai sabatului sunt aceia care au Legea Duhului scrisă pe inimă de degetele lui Dumnezeu.” În concluzie, Schwenckfeld a prezentat un rezumat de 18 argumente împotriva lui Glait, subliniind că a fost în acelaşi timp atent să nu-i facă vreo nedreptate autorului.

După acest episod, Glait a păstorit o comunitate anabaptistă la Jamnitz în Moravia. În 1545 găsim din nou urmele lui în Viena, de data aceasta în temniţă, unde a stat un an şi şase luni. Autorităţile vieneze au venit la el în temniţă şi i-au cerut în mod serios şi amabil să renunţe la credinţa şi la învăţătura lui, ca să nu fie executat. Nici un argument nu l-a putut clinti. Doi fraţi hutteriţi (din grupul Jakob Hutter), Antoni Keim şi Hans Staudach, care se aflau în aceeaşi închisoare, pentru acelaşi motiv, l-au vizitat pe pastorul Glait, ca să-l încurajeze. Cu această ocazie, el le-a lăsat în grijă soţia şi copilul, care rămăseseră în Jamnitz. Dar aranjamentul nu s-a putut pune în aplicare, deoarece în 1546, fraţii Keim şi Staudach au fost executaţi.

În toamna aceluiaşi an, slugile autorităţilor vieneze l-au scos pe Glait afară din închisoare, la miezul nopţii (pentru ca cetăţenii să nu fie alertaţi) şi l-au înecat în Dunăre. Era cea mai blândă execuţie: pedeapsa care se aplica femeilor.

Deşi Glait este prea puţin spectaculos ca apostol al botezătorilor, spiritul său gata de slujire, liniştit, modest, de adevărat păstor (al tuturor sufletelor, nu doar al celor din parohie) a fost recunoscut şi admirat de fraţii anabaptişti încă din timpul vieţii sale. Ba mai mult, fraţii i-au păstrat amintire specială prin cântecul „Ihr Jungen und ihr Alten, nun höret das Gedicht” (Voi tineri şi bătrâni, să-mi ascultaţi poemul), care laudă statornicia lui până la moarte. Scrisorile lui Schiemer, de asemenea, depun mărturie despre viaţa evlavioasă a lui Glait. De fapt, toţi cei care scriu despre el, chiar adversarii, o fac cu un anume respect. Hubmaier a scris despre el, că „[Glait] proclama lumina Sfintei Evanghelii cu atâta îndrăzneală şi inspirând atâta curaj, aşa cum n-am aflat nicăieri în altă parte.”

Bibliografie

Informaţiile din acest articol despre anabaptism au fost luate din diverse articole ale Enciclopediei GAMEO, în special din articolul Glait, Oswald, şi se întemeiază pe următoarea bibilografie:

• Beck, Josef. Die Geschichts-Bücher der Wiedertäufer in Oesterreich-Ungarn. Vienna, 1883; reprinted Nieuwkoop: De Graaf, 1967.
• *** Die Lieder der Hutterischen Brüder: Gesangbuch darinnen viel und mancherlei schöne Betrachtungen, Lehren, Vermahnungen, Lobgesänge und Glaubensbekenntnisse, von vielen Liebhabern Gottes gedichtet und aus vielen Geschichten und Historien der heiligen Schrift zusammengetragen, allen frommen Liebhabern Gottes sehr nützlich zu singen und zu lessen. Scottdale, Pa. : Mennonitisches Verlagshaus, 1914. Reprinted Cayley, AB: Hutterischen Brüdern in Kanada, 1962.
• Hege, Christian şi Christian Neff. Mennonitisches Lexikon. Frankfurt & Weierhof: Hege; Karlsruhe; Schneider, 1913-1967: II, 117-119 (a study by Johann Loserth).
• Schwenckfeld, Caspar. Corpus Schwenckfeldianorum. Leipzig: Breitkopf & Haertel, 1907-1961.
• Wackernagel, Philipp. Das deutsche Kirchenlied von der ältesten Zeit bis zu An fang des XVII. Jahrhunderts. 5 v. Leipzig, 1864-1877. Reprinted Hildesheim: G. Olms, 1964.
• Wiswedel, Wilhelm. “Oswald Glait von Jamnitz.” Zeitschrift für Kirchengschichte (1937): 550-564.
• Zieglschmid, A. J. F. Die älteste Chronik der Hutterischen Brüder: Ein Sprachdenkmal aus frühneuhochdeutscher Zeit. Ithaca: Cayuga Press, 1943.

Note

Global Anabaptist Mennonite Enciclopedia Online (© 1996-2008)

Scris într-o germană învechită, articolul poartă titlul „Handlung yetz den XIV tag Marcij dis XXVI jars, so zu Osterlitz in Merhern durch erforderte versammlung viler pfarrer und priesterschaften, auch etlicher des Adels und anderer, in Christlicher lieb und ainigkeyt beschehen und in syben artickeln beschlossen, mit sambt derselben artickel erhlärung. I. Cor. I.”

Wiswedel, Wilhelm. Bilder und Führergestalten aus dem Täufertum (2 vv., Kassel, 1930) pp. 553-555.

Der uralten und neuen Lehrer Urteil, dass man die jungen Kinder nit taufen soll bis sie im Glauben unterrichtet sind (July 1526).

Entschuldigung Osbaldi Glaidt von Chamb . . . etlicher Artickel Verklärung so ihnen von Misgönnern fälschlich verkehrt und also nachgeredt worden ist. A fost tipărit în Nikolsburg la imprimeria Simprecht Sorg (“Froschauer”) care a tipărit şi toate tratatele lui Hubmaier.

Singura copie cunoscută este din 1589, retipărită în Corpus Schwenckfeldianorum, ed. C. D. Hartranft and E. E. S. Johnson, vol. 1-15. Leipzig, 1907-1939; vol. IV, pg. 452-518.

„Bericht und anzeig wie gar ohne Kunst und gutten verstand Andreas Fischer vom Sabbath geschrieben”. Se găseşte o copie la Biblioteca de Stat din Berlin.

„Summarium etlicher Argument wider Oswald Glaids Lehre vom Sabbath”, în Corpus Schwenckfeldianorum, vol. 4, pg. 515-518.

Cronicile hutterite înregistrează aceste ultime informaţii despre Glait, culese de la mai mulţi fraţi închişi împreună cu el, care au împărtăşit mai târziu soarta lui (după Zieglschmid, A. J. F. Die älteste Chronik der Hutterischen Brüder: Ein Sprachdenkmal aus frühneuhochdeutscher Zeit. Ithaca: Cayuga Press, 1943; p. 259f. Hubmaier, B. Ainfeltiger Underricht auf die Wort: Das ist der Leib mein in dem Nachtmal Christi. Nickolsburg, 1526.

(1) Lieder, pg. 1211. (2) După un manuscris hutterit nepublicat, menţionat de Beck, Joseph von, Die Geschichts-Bücher der Wiedertäufer in Oesterreich-Ungarn (in Schriften der Wiener Akademie der Wissenschaften, F.R.A. 2. 43), Vienna, 1883; pg. 161, notă. (3) Tipărit în 1530, retipărit la Magdeburg în 1563. Wackernagel, Philipp. Das deutsche Kirchenlied von der ältesten Zeit bis zu Anfang des XVII. Jahrhunderts (Leipzig, 1864-77), vol. 3, 465 f. (No. 524).

GC: Asta este frumos. Mulțumesc. Atunci hai să lucrăm împreună, hai să ajutăm poporul să înțeleagă scopul etern al lui Dumnezeu ascuns în sanctuar, hai să lăsăm taina lui Dumnezeu să se „sfârșească” (Apoc 10:7), astfel ca trâmbița a șaptea să poată răsuna în sfârșit. Nu observi cum îngerul Bisericii a șaptea îl împiedică pe cel de-al șaptelea Înger să sune din trâmbița lui?

Grupul vostru ar putea deveni un ferment evanghelic important  în Biserică, dar depinde şi de voi dacă sunteţi percepuţi ca o forţă constructivă şi, bineînţeles, în spiritul unităţii şi respectului faţă de ordinea Bisericii, ca să nu mai vorbim de Ioan 17, unde toţi suntem corigenţi…

GC: Puțini ne percep ca pe o forță constructivă, mulți ne percep ca pe o forță distructivă; ce putem face? Privește în istorie și spune dacă, atunci când Dumnezeu a intervenit prin slujitorii Lui, proporția a fost alta. Noi suntem servitori nemernici; dar a venit Unul care avea toate acreditările posibile. Cum a fost perceput de biserică? A fost procentul altul, în acea generație? Tu ești dintre cei puțini care chiar știu că eu nu sunt zelot, și nu urmăresc decapitarea conducerii bisericii. Adventismul este vital, și fără el nu se poate încheia marea controversă. Dar ce predică și practică azi biserica nu este adventism. Asta am de spus, cu riscul de a fi perceput greșit de către frații mei. Atâta timp cât sunt pe frecvență cu Martorul Credincios, voi fi o forță constructivă. Asta înseamnă 1888 MHz. Te invit pe această frecvență; ești dispus să dai cu piciorul într-un țepuș? …

Nu înţeleg. Înainte de 1888 nu a existat adventism? Cred că este exagerată critica ta la adresa Bisericii, deşi o critică constructivă este binevenită. Ea trebuie să fie mai întâi realistă. Îmi pare rău că mesajul 1888 despre farmecul neprihănirii lui Iisus a fost transformat într-o suită de lamentaţii idealist-perfecţioniste şi critici la adresa Bisericii, încercând pe calea aceasta să fie trezită Biserica. Solii de la 1844 au avut altă solie şi au prezentat-o cât au prezentat-o. Când au fost biruiţi de criticism (al altora şi al lor înşişi) au alunecat şi au căzut. Sunt convins că orice tinde spre izolare şi criticism faţă de Biserică este dăunător spiritual ambelor părţi.

Nu sunt atât de interesat de polemică şi nu sunt, precum se crede, teologul de serviciu. Cel puţin nu în sens oficial, şi nu am nici o obligaţie să mă ocup cu aşa-ceva. La O&P am intervenit în numele meu propriu, ca să fac faţă unui fenomen distructiv, să mă opun tendinţelor antiadventiste şi antibiblice pe care le susţin fanii zurbagii ai lui Edi. Şi, cu părere de rău, i-am făcut opoziţie şi lui Edi, pentru că, vorba lui Pavel “era de osândit” (Gal 2). Acum i-am lăsat în pace. Sunt şi alţii care intervin de partea adevărului pe acolo.

GC: Apropo de Edi (de acord cu evaluarea ta), nu uita că este pastor adventist, și că din această poziție atacă deschis doctrina sanctuarului, fără ca cineva măcar să se sesizeze. Edi știe ce face, deoarece acesta este trendul Conferinței Generale și al teologiei liberale la modă în America, așa că nu se teme de consecințe. Poți spune că teologia lui nu este copiată de la Ford, Paxton, Brinsmead, …. și alți savanți liberali? Și totuși, el afirmă că aceea este învățătura Bibliei, și că el de acolo a preluat-o.  …  Din câte scrii în acest ultim articol, cu tristețe o spun, nu cred că ai evoluat în altă direcție; m-am bucurat că ai făcut primul pas, cu seria din Curier, în a recunoaște că interpretarea literalistă a sanctuarului trebuie evitată. În rest, la fel ca în 1995. La ce folosește să susții că sanctuarul ceresc nu este un templu, ci o cetate întreagă? Cu ce ajută biserica această nouă interpretare? La ce folosește, practic?

Referitor la Edi şi la doctrina sanctuarului, nu mă deranjează că are probleme la acest capitol, unde mulţe dintre mărimile noastre au avut sau au probleme. Nici nu vom scăpa de efectul acesta până nu aprofundăm mai serios, mai ştiinţific şi mai frăţeşte problema aceasta, pe toate feţele ei, de la amănuntele acelea plicticoase şi până la marile semnificaţii teologice. Edi este un evanghelic extrem, pseudo-paulin (el zice “paulician”, ceea ce mă amuză – paulician înseamnă altceva, o sectă asemănătoare bogomililor). Zice că doar Pavel a înţeles bine calea mântuirii, iar pe Pavel doar Luther l-a înţeles bine. Ceilalţi: Petru, Iacov, Ezra, Ieremia, Calvin, Hubmaier, Oswald Glait,  Wesley, etc. sunt în ceaţă sau chiar în întuneric. Ca să nu mai vorbim de Moise (un păstor de capre), care ne-a lăsat scrieri cvasi-mitologice, neistorice, şi ale cărui legi nu reflectă pe Dumnezeu.

Un metodist sau baptist clasic este mult mai aproape de adevărul biblic decât Edi. El este acum un raţionalist liberal şi evanghelic ultraradical. Are ceva simpatii şi pentru adventism, dar în general este ostil, are numai de dat lecţii. Este convins că e singurul care vede, într-o mulţime de orbi. Cochetarea lui cu evoluţionismul şi cu lectura umanistă a Bibliei l-au făcut o victimă a spiritului lumii. I-au rămas, fără îndoială, calităţi incontestabile, cum ar fi o citire biblică şi predicare cristocentrică, un spirit mai lucid decât alţii în interpretarea contemporaneităţii şi istoriei etc. Dar face gafe uneori şi în acestea, fiindcă prea e sigur pe sine şi repezit de a spune ce crede. Am motive să-l admir ca om de cultură, este vizionar adesea lucid, este un om al cărui sfat merită auzit, dar nu te poţi baza pe gândirea lui.

În ce priveşte atitudinea Bisericii, nu uita că Biserica de acolo este de limbă engleză, nu poate citi scrierile lui şi nu-i poate înţelege emisiunile. Există la Conferinţa Illinois un dosar umflat împotriva lui, dar oficialii noştri de acolo sunt sătui de certurile şi reclamaţiile românilor, de multă vreme, aşa încât nu se grăbesc să ia seama la acest aspect. Mai mult, el însuşi nu este consecvent şi clar în ce priveşte poziţia, şi ai impresia uneori că este corect. Dacă oficialilor le-a arătat faţa favorabilă, atunci se înţelege că l-au lăsat în pace. Îmi imaginez şi eu, că nu ştiu nimic sigur. Dar sunt convins că nu va rezista. Nu sunt de acord că  ”acesta este trendul Conferinței Generale”. Dacă ar fi aşa, Edi ar elogia mereu Conferinţa Generală. Dar nu are decât critici, chiar pentru administraţia şi teologia americană. În ce priveşte aşa-numitul liberalism la modă în America, situaţia e destul de pestriţă şi nu numai în America. Împărţirea Bisericii în conservatori şi liberali este o viziune simplistă, populară; aceşti termeni sunt folosiţi altfel în popor decât în lumea teologică. Conferinţa Generală, ca orice administraţie, caută să păstreze unitatea şi echilibrul. Altminteri, facţiunile ostile au tendinţa de a se sfâşia reciproc. Boala este mai complexă şi avem nevoie de vindecare totală.

Da, este adevărat că evanghelia lui Edi este înrudită cu a lui Ford, Paxton, Brinsmead etc., dar teologia lui în general, nu coincide cu a lor. Ford este mult mai respectuos faţă de Biblie în întregime, este categoric cu privire la obligativitatea sabatului în creştinism etc. Paxton este un teolog anglican cu vederi evanghelice, doar în ce priveşte evanghelicalismul este în acord cu Ford; în rest, au fost doar amici. Brinsmead este o catastrofă: un tip care a pendulat, de la o trezire AZS perfecţionistă la un evanghelicalism dincolo de cel fordist, condamnând apoi sabatul şi, în final, renunţând complet la Biblie. Edi este undeva pe drumul acesta, dar nu la capătul lui, Doamne fereşte. Ceea ce mă îngrijorează este că Edi are simpatii speciale faţă de personalităţi care au avut un rol negativ clar, ca Brinsmead, Nietzsche, Origen, Teilhard de Chardin.

GC: Din câte scrii în acest ultim articol, cu tristețe o spun, nu cred că ai evoluat în altă direcție; m-am bucurat că ai făcut primul pas, cu seria din Curier, în a recunoaște că interpretarea literalistă a sanctuarului trebuie evitată. În rest, la fel ca în 1995. La ce folosește să susții că sanctuarul ceresc nu este un templu, ci o cetate întreagă? Cu ce ajută biserica această nouă interpretare? La ce folosește, practic?

Întrebările tale (“La ce folosește să susții că sanctuarul ceresc nu este un templu, ci o cetate întreagă? Cu ce ajută biserica această nouă interpretare? La ce folosește, practic?”) încep să mă lumineze cu privire la teologia pe care o practici. Tu eşti sau vrei să fii pragmatic, să “folosească”, “practic”. Eu nu caut cu prioritate aspectul practic, din două motive. În primul rând, eu cred că o interpretare corectă are în ea însăşi mesajul practic, necesar, folositor. De aceea, prioritatea mea este să caut corectitudinea, onestitatea interpretării. Mă interesează mai întâi dacă este adevărată, nu dacă este utilă sau morală. Utilitatea practică sau mesajul spiritual sunt chestiuni care rezultă ca o consecinţă, nu care trebuie căutate mai întâi, sărind peste datoria unei interpretări corecte. În al doilea rând, ca profesionist în teologie biblică, sunt interesat să aflu cu prioritate care a fost intenţia autorului, ca să pot afla apoi intenţia lui Dumnezeu. Principala grijă a unui exeget nu este aceea de a stabili relevanţa practică a interpretării, ci corectitudinea ei. Teologia sistematică şi practică (poimenica, misiologia), spiritualitatea creştină etc. se pot ocupa de relevanţa practică, aprofundând, dezvoltând, amplificând şi aplicând/actualizând sensul exegetic — fără însă a-l modifica – pentru a-l face mai practic. Să exemplific: Este important să acceptăm concluzia trinitariană a unui pasaj biblic, fără a ne întreba dacă are vreo importanţă practică. Acceptând prin credinţă ceea ce Dumnezeu ne transmite, ne ajută ca în timp să înţelegem şi să experimentăm şi folosul practic.

În cazul lui Daniel 8:14, mesajul este în domeniul credinţei, mai întâi: există o judecată divină, şi cea mai importantă fază a ei (singura care dă sentinţe favorabile, pentru nemurirea şi fericirea veşnică) a început în anul 1844. Trăim în timpul cel mai solemn, Dumnezeu este gata să încheie lucrarea Lui şi istoria lumii, ne stau în faţă ultimele şi cele mai mari oferte ale harului, totodată cele mai grele timpuri din istorie, testul decisiv escatologic şi universal al închinării adevărate, toate culminând cu revenirea lui Iisus. Utilitatea acestui mesaj al judecăţii este foarte clară. Pentru cei care cred că se mântuiesc printr-o acceptare superficială (puţin mentală şi puţin sentimentală: “acceptă pe Iisus şi vei fi mântuit”), Judecata divină este o treabă a lui Dumnezeu, undeva departe, sus, care nu ne priveşte, sau chiar, aşa cum cred evanghelicii, inclusiv AZS evanghelici, că cei îndreptăţiţi, credincioşii, mântuiţii, nu sunt judecaţi.

Când citeşti primul verset din Scriptură, El îţi cere doar să crezi afirmaţia aceea, nu să acţionezi. La prima vedere nu are sens practic. Şi sunt foarte mulţi care spun: şi ce dacă Dumnezeu a făcut lumea? Cu ce mă ajută pe mine sau ne ajută pe noi? Lumea e plină de suferinţă, după care urmează moartea şi disperarea. Viaţa nu are sens. Religile sunt diverse şi promit multe, dar impun credinţă, nu oferă dovezi şi speranţe reale. Pentru ce ar fi important să crezi Geneza 1:1? La o analiză atentă şi consecventă a Scripturii, îţi dai seama însă că de acceptarea textului din Gen 1:1 şi a celor înrudite depinde şi calitatea vieţii aici jos şi răspunsul la toate întrebările practice pe care şi le pune omul la necaz. Eu cred că, dacă priveşti corect şi atent mesajul de la 1844, ai încapsulat în el tot adventismul, cu tot cu momentul 1888 şi mul mai mult decât atât. Mesajul Judecăţii este culmea Evangheliei şi pe acesta ar trebui să ne concentrăm. Nu putem veni înaintea lumii cu câteva formulări cu sclipici luate din Jones-Waggoner sau din EGW. Trebuie să aducem un mesaj biblic clar, cu tot suportul unei interpretări corecte, care, aşa cum zicea EGW, să suporte cea ma minuţioasă analiză, să răspundă onest obiecţiilor adversarilor. Mesajul 1844 este mai mare decât 1888, fiindcă îl include pe acesta din urmă, şi pentru că este universal şi profetic şi original. Cel de la 1888 este universal, dar este concentrat cu prioritate asupra nevoii Bisericii de trezire. 1844 se sprijină pe o profeţie biblică, arătând că este specific timpului sfârşitului, spre deosebire de mesajul 1888 care în esenţă este pentru toate timpurile, şi în special a fost pentru trezirea Bisericii în anii 1888. Am tot respectul pentru preocuparea ta în subiectul 1888, dar nu este cazul ca mesajul 1888 să anuleze mesajul 1844, aşa cum îngerul din Ap 18 vine să spună acelaşi lucru ca cei trei din cap. 14, dar cu mai multă putere şi mai multă lumină.

GC: Consider că articolul tău poate fi publicat pe situl nostru, ca un drept la replică…. O singură mică nemulțumire am, referitoare la formă…: Dai prea mare atenție … unor elemente secundare, pe când celor cu adevărat importante le acorzi o atenție limitată, trecătoare, ca și când ele ar fi lucruri mărunte, care nu prea contează. Dacă eu mă legam de elementele secundare din articolele tale, unele chiar problematice, ar fi trebuit să scriu volume.  Pentru mine (și pentru prietenii mei) mesajul unei astfel de abordări este clar: Polemica este mai importantă decât subiectul; autorul este mai mult un „debater” și mai puțin un tovarăș de analiză, de cercetare; sau teologul de serviciu, așa cum este în cazul de față. Am observat asta și în intervențiile tale de pe forumul O&P, și cred că exacerbarea unor elemente secundare, mai ales a celor care  par a fi un atac la persoană, nu își au locul în astfel de dezbateri. Poate te gândești un pic la asta.

Nu ţin atât de mult să mă apăr în ce priveşte observaţia ta că aş fi un furibund debater. În unele cazuri am făcut opoziţie totală şi categorică, tratându-i pe batjocoritori cu propria lor armă. Nu am multe regrete în privinţa aceasta, deşi este clar că se poate greşi. În cele mai multe cazuri însă, am apărat dreptatea Cuvântului astfel, nu persoana proprie. Poţi reciti toate posturile mele şi te poţi convinge că am reacţionat dur numai faţă de batjocoritori. Atacurile personale le-am luat în seamă, de asemenea, în măsura în care subiectul adevărat era dincolo de numele meu. Aminteşte-ţi că, în Corinteni, Pavel este silit să-şi apere propriul nume de acuzaţia celor care afirmau că el nu este apostol, că nu are legitimitate, că una şi alta… El n-a zis: las’ să mă apere Dumnezeu. S-a apărat, pentru că Evanghelia lui era pe cale de a-şi pierde creditul odată cu aceste atacuri. În cazul meu, nu a fost vorba de autoritate, pentru că mişeii cu care m-am bătut acolo sunt dintre cei care oricum nu-mi acordă mare credit, tocmai pentru că sunt om al Bisericii — şi nu am nici o şansă să am dreptate, fiindcă sunt mercenar şi slujesc interesele oculte ale Bisericii… Un nebun pe care trebuie să-l ţin la uşa Bisericii în afară, pentru că a distrus atmosfera Bisericii timp de mai mulţi anmi şi este un om de nimic, plin de draci postmoderni, s-a dat drept martir pe forum, acuzându-mă că l-am bătut. Crezi că este înţelept să fi lăsat fără replică o asemenea acuzaţie? OK Destul cu justificările, oricum nu are importanţă mare ce crezi despre sensibilităţile mele. Ceea ce mă interesează mai mult este teologia. Încă şi mai mult mă interesează atitudinea vizavi de Ioan 17. În rest, Dumnezeu cu mila !

Sunt interesat de critica ta cu privire la atenţia mea disproporţionată pentru detalii nesemnificative şi obositoare. Mi-ar fi fost util un exemplu. Probabil trebuie să utilizez mai mult notele de subsol. Fără detalii însă, nu reuşesc să văd bine the big picture. Eu sunt un cercetător, deci mă interesează analiza minuţioasă, fiindcă aceasta este decisivă. Sinteza pot s-o las şi pe seama altora. Multe lucruri le scriu în grabă şi uneori nu pot să mai cântăresc toate consecinţele. Ca exeget, mă concentrez pe ceea ce cred că este decisiv.

Doctrina corectă se face din detalii. De exemplu (iar intru în  amănunte!), tot interesul nostru istoric pentru „curăţirea sanctuarului”,  vine de la modul în care s-a tradus în greacă, pentru prima dată, verbul ונצדק we-niţdaq din Da 8:14. Evreii din epoca elenistică au redat această expresie verbală sub forma καὶ καθαρισθήσεται (şi va fi curăţit). Toţi ebraiştii sunt de acord că nu acesta este sensul expresiei ebraice, dar pentru că verbul se întâlneşte numai aici în această formă pasivă, şi pentru că primii traducători (LXX) obişnuiau să traducă interpretativ în anumite cazuri, aici au avut o ocazie bună să traducă interpretativ. Întrucât evreii credeau că profeţia din Daniel 8 se aplică la Antioh IV (“Epíphanes”), aşa cum reiese din 1 Macabei (carte scrisă cam în acelaşi timp cu traducerea lui Daniel în greacă), au “tradus” în mod natural forma ebraică neobişnuită (şi neuzuală/perimată pe vremea lor) în acord cu interpretarea populară din 1 Macabei, unde se foloseşte frecvent expresia “curăţit” cu referire la curăţirea şi sfinţirea templului sub Iuda Macabeul (Hanukka). Deoarece aceasta a fost interpretarea dominantă în era patristică (şi este până astăzi standard în teologia creştină în general), este explicabil că majoritatea traducătorilor au tradus în toate limbile verbul ebraic după exemplul dat de LXX (“va fi curăţit”).

În ce priveşte sensul adevărat (lingvistic) al lui ונצדק we-niţdaq, este sigur că e o formă pasivă şi că exprimă explicit ideea de justiţie / drept / dreptate, deşi nu există unanimitate cu privire la nuanţa precisă (pus în drepturi / i se face dreptate / îndreptăţit / judecată în favoarea lui / reabilitat / răzbunat, etc.). De asemenea, este sigur că termenul nu se foloseşte nicăieri cu sensul de “curăţit”, iar în Lev 16 şi peste tot, în ebraica biblică sau postbiblică, se folosesc pentru “curăţire” / “purificare” termeni clasici ca tahér sau hhatté’. Cu excepţia a 2-3 teologi AZS de marcă, pe care-i cunosc personal, şi care caută să facă eforturi supraomeneşti pentru a dovedi că verbul niţdaq ar însemna “curăţit”, sau că ar avea un sens complex, cuprinzând şi ideea de curăţire, orice specialist în domeniu respinge astăzi ideea că termenul ebraic înseamnă “curăţit”. Eu am ajuns la această concluzie, după câteva decenii de studiu şi recunosc că, în acest punct, ebraiştii şi teologii neadventişti au dreptate. O observaţie interesantă a lor, cu care sunt perfect de acord, este că expresia aceasta din Dan 8:14 trimite la scena şi sentinţele Judecăţii din cap. 7. Deci Dan 8:14 anunţă Judecata din Dan 7, ceea ce şi noi înţelegem la fel, doar că o facem pe ocolite. Prin intermediul traducerii accidentale cu “sanctuarul curăţit”, ne-am dus la Lev 16 şi am realizat că ispăşirea se făcea în două faze, una zilnică şi alta anuală care prefigura judecata… Desigur, Lev 16 are în continuare lecţii pentru noi, iar explicaţia clasică stă în picioare şi singură, fără a fi conectată la Daniel 8:14 prin veriga slabă a traducerii “curăţit”. Sanctuarul poate avea semnificaţii didactice multiple pentru noi. Una din ele apare în Epistola către Evrei, diferită de aplicaţia pe care o facem noi la Lev 16. Ar trebui să le acceptăm pe toate, ca aplicaţii variate, practice, şi nu să alegem una ca interpetare corectă, iar pe celelalte să le ignorăm.

Ţi-am dat astfel exemplu de un detaliu minor, dar cu consecinţe importante în istoria interpretării şi în apologetica AZS. Este adevărat că detaliul acesta nu este la fel de important ca recunoaşterea încheierii celor 2300 zile la 1844 şi ca identificarea acestui timp special ca ceas al judecăţii. În definitiv, pe o cale sau alta, se ajunge în acelaşi punct. Diferenţa este că una din cele două soluţii nu va putea fi niciodată acceptată de neadventiştii care au o pregătire în domeniu şi va crea permanent insatisfacţie şi disensiune în ce priveşte acceptarea doctrinei. Practic, majoritatea dintre noi acceptăm doctrina aceasta pe temeiul explicaţiilor repetate ale EGW. Cealaltă soluţie are credibilitate în faţa oricărei minţi, dar cere rezolvarea unui aparent conflict cu interpetarea tradiţională (inclusiv a EGW).  Ai obosit deja?

GC: Aș formula altfel: Dan 8:14 vorbește despre restaurarea adevăratului sanctuar, care nu se poate realiza cu o generație în viață până când doctrina nu este recuperată din molozul erorilor produs de metafora neînțeleasă. Mai precis, oamenii nu știu la ce fel de Nuntă sunt chemați. Au rămas cu prima impresie, că sunt invitația la masa oficială, dar nu la ceremonia căsătoriei.

Senzaţia mea este că, atunci când tu vorbeşte despre Da 8:14 şi restaurarea (îndreptăţirea etc.) sanctuarului, înţelegi restaurarea unei doctrine despre un sanctuar metaforic. De asemenea, tu consideri că greşeala pionierilor a constat în faptul că şi-au imaginat curăţirea sanctuarului în termenii unei judecăţi efective care se ţine în cer. Nu uita, totuşi, că acesta este singurul sens în care Biblia vorbeşte despre semnificaţia fundamentală a ceea ce se întâmplă în cer acum, de la 1844.

GC: De acord, dacă înțelegi JUDECATA în sensul expresiei Scripturii, în Judecători: „Copiii lui Israel au strigat către Domnul, şi Domnul le-a ridicat un izbăvitor… (Jud 3:15; 3:9; 3:31; 2 Împ 13:5; Neemia 9:27; Ps 18:2; 40:17; Fapte 7:35; Rom 11:26). În 1844 a început IZBĂVIREA de păcat a celor adormiți în credința Mielului izbăvitor. La viteza de rulare a serverelor cerești, cred că operațiunea s-a făcut instantaneu. De ce nu trece la cei vii? În 1887 inspirația spunea: „Curând, nimeni nu știe cât de curând, judecata va trece la cei vii.” Curând, după intenția lui Dumnezeu, a fost chiar anul următor, 1888. Da, sunt adevăruri permanente, dar pe care nicio generație nu le-a acceptat, și de aceea Nunta nu a putut avea loc.

Tocmai asta caut să-ţi spun mereu. Nunta despre care vorbeşti tu, inclusiv teologia acelei uniri sunt adevăruri permanente, nu ţin de un timp anume, deşi este evident că desfăşurarea Judecăţii chiar acum, intensifică nevoia acestei pregătiri.  Însă, pregătiţi sau nepregătţi, Nunta va avea loc, doar că cei fără haină sunt scoşi afară. Nunta nu se confundă cu taina unirii celor două naturi, realitate care a fost oferită muritorilor de când a intervenit problema păcatului.

GC: Nu. Nu sunt de acord. Nunta este chiar taina acestei uniri: „Nunta reprezintă unirea dintre divin și uman” (COL 307). Da, a fost oferită tuturor muritorilor chiar de când a intervenit problema păcatului, dar tot de atunci a fost refuzată sistematic, și așa se face că suntem aici, astăzi, lipsiți de haina de Slavă din Eden. A venit Hristos, să ne arate scopul lui Dumnezeu, dar L-am omorât și refuzăm taina unirii dintre cele două naturi. Îngerul al 7-lea nu poate suna din trâmbița lui, deoarece „taina lui Dumnezeu” nu se poate realiza în poporul Său.

Dragă Gili, nunta apocaliptică este un eveniment unic. Aşa este prezentat în parabole şi în profeţie. Alte sensuri sunt secundare din punct de vedere hermeneutic, chiar dacă în sens spiritual pot fi la fel de importante sau chiar mai importante. Până la urmă, nu ne este dat nouă să stabilim importanţa ierarhică a doctrinelor pe care le susţinem.

GC: Da, Nunta este un eveniment unic, cel din Apoc 19, și se întâmplă doar atunci când poporul înțelege ce înseamnă Nunta, acceptă operațiunea de instalare a noului sistem de operare, și vede în Hristos MODELUL după care vor fi izbăviți. Au trecut 120 de ani, și Nunta nu are loc. De ce? Deoarece poporul nostru habar nu are de taina nunții, a „cunoașterii,” a părtășiei de natură divină. Nu știe că masa și tortul sunt servite după, și nu înainte de Nuntă. El crede că Nunta a avut deja loc în 1844, când Fiul a primit împărăția de la Tatăl, și nu are nicio explicație de ce nu mai vine odată ospățul la care visează. Habar nu are de destinul înalt la care este așteptat; de aceea Hristos continuă să stea singur la altar, cu buchetul în mână, în timp ce noi cochetăm cu Baal și proiectele lui pentru o lume mai bună.

Jones şi Waggoner nu au descoperit un sens mai bun al doctrinei Sanctuarului. Ei doar au adus mai aproape de noi doctrina lui Pavel despre desăvârşirea lui Christos care ne este imputată şi împărtăşită, astfel încât să putem sta în picioare la judecată. Ei nu au schimbat sensul Judecăţii, iar dacă ar fi făcut-o, ar trebui să le fie ruşine, fiindcă Scriptura nu permite asemenea salturi.

GC: Sensul judecății nu l-au schimbat; doar au înțeles semnificația biblică a expresiei, pe care frații lor nu o percepuseră. Ei spuneau că poți pulveriza raportul păcatului, acesta nu dispare, deoarece este în noi. Poți arde toate Bibliile de pe glob, dar adevărul nu dispare.  Dar maniera în care au fost tratați Jones și Waggoner a transmis cerului un semnal clar: Nu ne interesează nimic mai mult decât avem. Așa că Dumnezeu a tăcut. Și tace în continuare. I-au mai făcut niște frați lui Dumnezeu figura aceasta odată, în 1844, spunându-I că nu îi interesează solia adventă. Și unde sunt astăzi acei frați? În beznă totală, fără nicio rază de lumină.

Mă îngrijorează faptul că pe orice cale, în afara adevntismului şi în interior, doctrina judecăţii celor drepţi este înlăturată sau minimalizată. Evanghelicii spun că nu este nevoie de judecata sfinţilor, fiindcă Dumnezeu deja a pronunţat sentinţa îndreptăţirii lor de multă vreme. Printre AZS se predică deja demult teoria evanghelică a suficienţei îndreptăţirii, în aşa mod încât doctrina Judecăţii este ineficientă, sau se mai spune uneori că Dumnezeu este judecat… GSM are propria cale de evitare a acestei doctrine.

GC: Din contră, noi tocmai aici intervenim, spre a demonstra relevanța extraordinară a acestui adevăr central în adventism. Așa cum este ea prezentată în adventism, doctrina este cu adevărat „seacă, searbădă și nefolositoare” (Barnhouse), deoarece este absolut umilitor să-L prezinți pe Dumnezeu răsfoind paginile cărților din cer spre a verifica dacă sfinții Lui au murit în credința lui Hristos. Dumnezeu nu judecă pe sfinții Lui, ci îi IZBĂVEȘTE, adică repară fișierul lor din rapoarte, îi face în lipsă ceea ce nu a putut face din ei în viață, din motive obiective. Dar cu generația finală El va reuși operațiunea, va reuși să aducă Mireasa la maturitate – de aceea este și ultima generație, căci cu ea se sfârșește taina lui Dumnezeu. Visează Baal să mențină actuala situație – când Dumnezeu judecă pe cei morți, dar nu poate trece la cei vii – dar visează degeaba, căci solia 1888 pregătește chiar în aceste zile un popor care va veni la Nuntă, și nu la ospăț.

Nunta are exact acelaşi sens şi astăzi ca pe vremea pionierilor. Este CEASUL JUDECĂŢII LUI, este JUDECATA CASEI LUI DUMNEZEU (1Pt 4), nu doar timpul unor discuţii unirea naturilor.  Dacă Judecata de la 1844 încoace este doar restaurarea unor adevăruri teologice (despre sabat, despre Lege, despre unirea naturilor etc.), atunci cum îi priveşte această Judecată mai întâi pe morţi? Cum intră ei la Nuntă şi cum sunt curăţiţi?

GC: Da, acestea sunt întrebări pertinente, și nu au răspunsuri atâta timp cât respingem solia neprihănirii lui Hristos în legătură cu legea. Nu mai repet aici, îți dau doar un link, dacă vrei să citești: http://www.gsm1888.ro/Articole/2008/2008-12-23.html  (Legat de o emisiune a lui Edi la O&P). Versetul din 1 Petru punctează corect: Este vorba de CASA LUI DUMNEZEU, adică de poporul Său, nu de cei necredincioși. Iar pe ai Săi, Dumnezeu îi IZBĂVEȘTE, îi MÂNTUIEȘTE, îi RESTAUREAZĂ la starea de dinainte de păcat, atunci când erau o locuință a lui Dumnezeu prin Duhul.

Cred că este mai mică greşeala de a-ţi imagina templul ceresc exact ca cel pământesc, cu cădelniţe, turte, chivot şi catapetesme, etc. (pe care atât EGW, cât şi Ioan le-a văzut în viziune!), decât să spiritualizezi complet importanţa acestui mare adevăr, declarând că nu ce este scris în cărţi sau şters acolo este important, ci o Nuntă care se referă la relaţia dintre umanitate şi divinitate.

GC: Tocmai pentru asta mă lupt, să se priceapă odată „ce este scris în cărți sau șters acolo.” În ce privește pe cei morți, este o reparație majoră asupra fișierelor ființei lor stocate pe Serverul divin („Cărțile” acelea, după mine, sunt memorii biologice – dacă ești familiarizat cu acest concept din IT – adică informații stocate în celula vie. Așa capătă sens expresia „în El.”). Nunta nu se referă la „relația” dintre divinitate și umanitate, ci la UNIREA dintre divin și uman. „Relații” cu Hristos au toți așa-zișii creștini, dar nu este decât adulter spiritual, cel despre care vorbea Pavel în Romani 7.

Ceea ce spui tu este foarte important ca subiect, dar modul în care-ţi argumentezi poziţia, demolând alte adevăruri importante, de dragul originalităţii, şi pentru că te-ai obişnuit pe post de portvoce a solilor de la 1888 şi a altor soli, mă îngrijorează, fiindcă acţiunea este demolatoare, în ciuda jocurilor de artificii nupţiale care ne iau ochii. Scuză-mi glumele, dar ia-le în serios !

GC: Perfect. Găsește tu calea corectă de a argumenta ceea ce eu spun FOARTE important, și mă alătur acestui demers. Este rușinos că a trebuit să devin eu portavocea solilor din 1888. Asta era datoria voastră, a educatorilor. În special a ta, poate singurul care știi ce a spus îngerul Domnului în 1888, când EGW, scârbită de spiritul satanic de la Minneapolis, se hotărâse să părăsească sesiunea în toiul ei – gest fără precedent în istoria acestei biserici: “Când am hotărât să părăsesc Minneapolis, îngerul Domnului a venit lângă mine și a spus: ‘Nu este bine așa; Dumnezeu are o lucrare pentru tine. Poporul repetă aici revolta lui Core, Datan și Abiram. Eu te-am așezat într-o poziție potrivită, pe care cei ce nu sunt în lumină nu o vor înțelege; ei nu vor accepta mărturia ta; dar Eu voi fi cu tine; harul și puterea Mea te vor susține. Nu pe tine te disprețuiesc ei, ci solia și solii pe care Eu îi trimit poporului Meu’” (The EGW 1888 Materials, 1067). Solii și solia sunt disprețuiți (chiar dacă în glumă), iar mărturia sorei White despre acest episod nu este acceptată. Exact cum a spus îngerul. Această atitudine menține ușa închisă între Hristos și poporul Său, și nicio generație de teologi și pastori adventiști nu a reușit să o deschidă. Câte secole mai trebuie să treacă până scăpăm de epidemia de laodiceanism? De ce nu există nicio soluție la plaga asta?

Îmi dau seama tot mai mult că suntem pe poziţii teologice diferite. Poate nu numai teologice, ci şi spirituale. Evident, dacă GSM este agenţia specială şi unică a lui Dumnezeu, eu nu mă pot situa decât de partea cealaltă, cu… Core, Datan şi Abiram. Ce bine că avem ilustraţii în Biblie cu farisei, cu Butleri şi cu Abirami, altfel de unde am şti pe unde să-i găsim pe adversarii noştri, pe care-i numim „fraţi” ?

Aş dori să am o discuţie cu tine cândva, pornind de la chestiuni de bază, în speranţa că problema este doar o neînţelegere teologică. Dar cum tendinţa ta este de a te refugia în selecţiuni EGW pe care te-ai fixat, experienţa îmi arată că dependenţa de acest fel este dificil de întrerupt. Pentru mine, EGW ca şi Biblia reprezintă surse de informare comprehensivă şi critică, nu un teren pentru descoperiri originale şi belicoase. Problema ta este că după ce ai susţinut atâta timp, în mod public, anumite opinii, îţi vine foarte greu să spui asemenea lui Miller, I apologize, I was faulty.

În Daniel 8:14, contextul este în mod clar sanctuarul ceresc, o realitate fizică superioară, făcută de Dumnezeu – un loc, şi nu sanctuarul mistic (tainic) al fiinţei umane. Termenii folosiţi pentru acest sanctuar în Da 8:11 (makon, miqdash) se mai întâlnesc împreună doar în Ex 15:17, unde Moise vorbeşte despre destinaţia finală (LOCUL) la care Creatorul va duce pe Israel. Nu există cale legală de a interpreta acest sanctuar ca fiind ba fiinţa umană, ba o doctrină despre unirea celor două naturi, chiar dacă toate paginile EGW şi Jones-Waggoner & Co ar spune dimpotrivă. Am abandonat, oare, principiul primatului autorităţii Bibliei? Nu există un sanctuar mai adevărat în Da 8, decât sanctuarul ceresc, indiferent cum arăta el şi ce funcţii ar avea, indiferent cât de searbădă şi seacă ar părea ideea aceasta lui Barnhouse, prietenilor lui şi celor ce se tem de fantoma lui.

Înainte de orice alt demers, şi de continuarea unul dialog cu sens şi în ambele sensuri, trebuie să precizezi dacă accepţi distincţia dintre sanctuarul din Da 8:14 şi alte aplicaţii metaforice sau simbolice ale termenului “sanctuar” (sau templu, etc.). Dacă preferi să le confunzi, sau să faci substituiri nepermise, rişti să pui piedici inutile mesajului pe care zici că-l reprezinţi, şi care ar trebui să stea pe propriile lui picioare, nu să se urce pe scara celor 2300 de seri şi dimineţi, ca să ajungă la lumină, ca teologie mistică specială, în 1844, mai precis 1888…

Tu foloseşti un sens al termenului „judecător” care nu este propriu situaţiei din Da 8, chiar dacă se pot imagina tangenţe. Aici nu este o problemă de semantică: judecător nu înseamnă izbăvitor (eliberator), chiar dacă în perioada judecătorilor, aceştia au fost nu doar judecători, ci şi voievozi (duci), care au condus apărarea militară şi insurecţiile împotriva opresorilor străini. Dar nu toţi au fost şi eliberatori, deşi toţi au fost judecători. Termenul judecător, însă, nu are în sine sensul de eliberator de vrăjmaşi, deşi atunci când eşti nevinovat şi eşti judecat de un judecător drept, sentinţa lui îţi aduce şi eliberare de vrăjmaşi.

Cum însă înaintea judecăţii divine putem avea doar impresia că suntem nevinovaţi, sau avem obiceiul de a ne îndreptăţi, fie prin faptele Legii, fie prin pretenţiile harului ieftin, fie prin ambele simultan (pentru compensare!), Judecata casei lui Dumnezeu este necesară, nu doar pentru a ne da izbăvire, ci şi pentru a stabili în mod oficial cine sunt candidaţii aprobaţi. Nu uita că în 1Pt 4 se afirmă: “şi dacă cel drept scapă cu greu…” (cum e şi cântarea. “Dacă cei drepţi abia se ţin  / În faţa Judelui divin….”), aşa că judecata aceasta nu este o simplă proclamare a victoriei harului, ci şi una a victoriei dreptăţii. Fecioarele neînţelepte, omul fără haină de nuntă, cel cu talantul îngropat, toţi aceştia sunt eliminaţi oficial de pe lista reuşiţilor.

De ce nu trece judecata la cei vii? Este, pur şi simplu, răbdarea şi harul lui Dumnezeu, care caută mai întâi să pregătească ultima generaţie, înainte de a rosti verdictul în dreptul fiecăruia. Aici ai destul spaţiu ca să-ţi introduci preocupările spirituale, dar fără a răsturna carul prin impunerea unei suprapoveri pe care nici heruvimii să n-o poată duce. Referirea ta la citatul EGW („Curând, nimeni nu știe cât de curând, judecata va trece la cei vii.”) este importantă pentru a înţelege intenţia lui Dumnezeu, dar aceasta nu poate fi o dovadă că judecata celor vii a început, deşi ea este gata să numere seminţiile lui Israel. Însă, pregătiţi sau nepregătţi, Nunta tot va avea loc, doar că cei fără haină sunt scoşi afară. Nunta nu se confundă cu taina unirii celor două naturi, realitate care a fost oferită muritorilor de când a intervenit problema păcatului.

Te referi mereu la o generaţie finală, care trebuie să accepte teologia şi experienţa aceea a nunţii, aşa cum o descrii, ca o condiţie a “încheierii tainei lui Dumnezeu”. Expresia referitoare la încheierea tainei lui Dumnezeu este împrumutată din Apocalipsa 10, unde se referă în context la taina timpului venirii Domnului, pecetluită de cele şapte tunete, şi nu la o altă taină, deşi în Biblie se fac diverse referiri la taine, între care şi taina harului pentru neevrei, descoperită lui Pavel, taina locuirii lui Christos în noi, taina că nu toţi creştinii vor muti (unii vor fi doar preschimbaţi), etc. Ap 11:15-19 arată ce se întâmplă în timpul trâmbiţei a şaptea: Începe împărăţia Slavei şi cad pe pământ judecăţile lui Dumnezeu, cele 7 plăgi. Aceste evenimente, dense şi foarte rapide, sunt ultimul semnal (ultima trâmbiţă) care anunţă venirea Domnului. Astfel venirea acelui timp dezleagă taina lui Dumnezeu. Ba încă, după descrierea EGW, în ultima plagă se anunţă chiar “ziua şi ceasul” acela.

Tu spui că invitaţia la Nuntă “a fost oferită tuturor muritorilor chiar de când a intervenit problema păcatului, dar tot de atunci a fost refuzată sistematic, și așa se face că suntem aici, astăzi, lipsiți de haina de Slavă din Eden.” Tu pui accentul doar pe partea negativă, afirmând că nu a fost acceptată această taină a Nunţii. Atunci cum vor fi mântuiţi atâţia oameni, de la Facerea lumii şi până la 1888? Dacă Dumnezeu poate mântui pe cineva fără solia de la 1888, înseamnă că există o taină mai mare decât mesajul lui Waggoner, care merită cunoscută.

Nu pot accepta modul în care te exprimi: că “A venit Hristos, să ne arate scopul lui Dumnezeu, dar L-am omorât și refuzăm taina unirii dintre cele două naturi.” Nu L-am omorât pe Iisus nici eu, nici tu, nici fraţii de le GC, nici papa Benedict. Este uşor să culpabilizăm pe alţii, sau uneori să ne culpabilizăm pe noi înşine de “deicid”. Nici măcar evreii ca popor nu L-au omorât, ci a fost un asasinat politico-religios regizat de majoritatea liderilor din Sanhedrin şi executat de miliţiile romane. O minoritate din popor a participat, şi dintre aceia, cei mai mulţi au fugit de la faţa locului, bătându-se cu pumnii în piept. Mulţi din aceştia s-au pocăit mai târziu. Alţii nu s-au pocăit, dar nici nu pot fi învinuiţi de asasinat, pentru faptul că nu au acceptat pe Iisus din Nazaret ca adevăratul Messia al lui Israel.  Chiar şi complicitatea la crimă se stabileşte pe criterii verificabile, nu pe faptul că dacă eşti din tabăra celorlalţi, împărtăşeşti complet aceeaşi vină. Acest obicei de a învinui global un popor nu ajută la nimic, fie că este vorba de neamul omenesc, de poporul evreu, sau de AZS. Mergi atât de departe cu această culpabilizare, încât sugerezi (sau chiar afirmi) că adventistul care nu acceptă mesajul GSM este un ucigaş al lui Christos. Nici Isaia nu spune că “noi Israel L-am ucis”, ci că “El a fost străpuns pentru păcatele noastre” (Is 53), adică El S-a lăsat ucis, ca jertfă ispăşitoare pentru noi. Unii dintre noi (soldaţii romani efectiv) chiar l-au executat, dar fără să ştie ce fac, lăsând astfel deschisă posibilitatea pocăinţei lor. Ana şi Caiafa însă ştiau ce fac (“…de aceea, cine Mă dă în mâinile tale, are un mai mare păcat!”).

Nu este nici înţelept, nici util sau măcar profitabil, a biciui frăţia din care faci parte, cu taine şi cu lucruri sfinte, blamând Biserica pentru lungirea timpului. Dacă „şleahta de împotrivitori” de la 1888 ar fi acceptat, şi dacă Domnul Şi-ar fi încheiat lucrarea atunci, astăzi nu ar mai fi existat nici unul din GSM care să se bucure de taina mântuirii, o taină mai mare decât toate. Secretul înţelegerii condiţionate a timpului Parusíei este un dar care ne face bine în teologie şi viaţă, dar nu este un motiv de a ne blama unii pe alţii, sub pretextul zelului pentru grăbirea venirii Domnului.

Ai afirmat despre poporul nostru că “el crede că Nunta a avut deja loc în 1844, când Fiul a primit împărăția de la Tatăl…” Eu nu am auzit nicăieri o asemenea explicaţie sau pretenţie. AZS nu cred că în 1844 Domnul a primit împărăţia, şi că nunta a avut loc. Dimpotrivă, noi înţelegem (mă refer la AZS conservativi) că primirea împărăţiei sau nunta Mielului are loc la sfârşitul, nu la începutul judecăţii de cercetare.

GC: “…în timp ce noi cochetăm cu Baal și cu proiectele lui pentru o lume mai bună.”

Se poate înţelege şi aşa, dacă vrei, deşi nu este specialitatea adventiştilor. Dar într-un sens mai profund, eu cred că aceia care nu sunt dispuşi să facă ceva bun pentru lumea aceasta sortită pieirii, nu sunt demni de o lume mai bună. Nu uita că servul cu un singur talant a gândit exact aşa: fără riscuri şi fără preocupări lumeşti. Banul e ochiul dracului…

Ai afirmat că “este absolut umilitor să-L prezinți pe Dumnezeu răsfoind paginile cărților din cer spre a verifica dacă sfinții Lui au murit în credința lui Hristos.” Dacă pe tine te umilesc scenele profetice, descoperite de Dumnezeu în viziuni, nu ştiu ce să zic. Bineînţeles că limbajul viziunilor este adaptat culturii noastre, ca să înţelegem mesajul. Dar mesajul e clar, indiferent dacă în loc de suluri de papirus îţi imaginezi dosare juridice sau casete, memorii virtuale, proiecţii holograme, sau altceva mai grozav şi mai simplu. Oricum ar fi însă, Daniel 7 şi Ap 20 vorbesc despre rapoarte care conţin radiografia completă a caracterului nostru. Ele sunt prezente la judecată ca mărturie în favoarea sau împotriva noastră. Nu pot fi minimalizate aceste simboluri şi nu pot fi evitate mergând glonţ la un citat EGW despre nuntă.

Da, Dumnezeu îi judecă pe sfinţii Lui, pentru că toţi sunt numiţi sfinţi în NT, dar nu toţi rămân fideli. Aminteşte-ţi viziunea cu călătoria poporului adventist spre Cetate. Calea este presărată cu sfinţi şi preasfinţi apostaţi.

Nu am găsit nicăieri că judecata înseamnă doar izbăvirea lor, nu şi trierea lor, şi că “Dumnezeu …repară fișierul lor din rapoarte, îi face în lipsă ceea ce nu a putut face din ei în viață, din motive obiective.” Aici chiar nu înţeleg. Ce poate să mai adauge Dumnezeu la caracterul lor, după ce au expirat?

Dacă mesajul GSM este cel corect şi GSM este adevărata mişcare adventistă, atunci cum se face că de 120 de ani nici aceştia n-au ajuns mai repede la ţintă şi n-au grăbit venirea Domnului? Păcătoşi GSM sau păcătoşi AZS suntem totuna, iar pocăinţa aceea colectivă pe care o aşteaptă Domnul este mai degrabă în spiritul lui Ioan 17 decât în spiritul teologiei GSM.

Explicaţia judecăţii celor morţi ca fiind o “reparație majoră asupra fișierelor ființei lor stocate pe Serverul divin” este ştiinţifico-fantastică, dar nu pentru că foloseşte imagini ale tehnicii moderne, ci pentru că ignoră sensul natural, biblic şi teologic al Judecăţii, şi pentru că încearcă să dea un alt sens doctrinei Judecăţii, un sens care devine non-sens: a rezolva nu ştiu ce problemă tehnică, biologică, pentru morţi, a umbla la memoria lor biologică… Pentru judecată, Dumnezeu are nevoie de rapoarte, nu pentru Sine, ci pentru întregul univers. În ce priveşte însă redarea memoriei drepţilor, la înviere, Dunezeu nu are nevoie de servere pentru stocare, pentru că El ştie şi ţine minte toată structura bio-psihică, fără vreun ajutor pe suport material.

A fi “în EL” nu înseamnă doar a fi în memoria Lui, pentru că El şi pe cei răi îi ţine minte. Nu-i va învia tot El la vremea lor? (Şi foarte probabil, chiar dacă nu voi învia nemuritori, acei oameni vor învia într-o stare ceva mai bună decât aceea în care au murit. Altminteri, cancerosul ar muri din nou de cancer imediat, Hitler care s-a otrăvit, ar muri din nou, în urma aceleiaşi otrăvuri, etc.  Şi majoritatea celor care au murit de bătrâneţe, de stop cardiac, ar trebui să facă din nou stop, dacă învierea celor răi nu ar avea un plus de vitalitate, care să le ofere timpul descris în Marea Luptă, pentru pregătirea ultimului atac). A fi în Christos înseamnă a fi creştin, a te refugia prin credinţă în jertfa ispăşitoare a Domnului.

Este inutil să biciuim poporul acum pentru că nu ştiu ce strămoşi de la 1888 n-ar fi primit mesajul lui Waggoner. Observaţia este doar parţial adevărată, pentru că EGW i-a însoţit mult pe cei doi în evanghelizările lor. Iar după ce ea a dispărut de pe scenă, trimisă în Australia, şi cei doi eroi au luat-o la vale. Sper să-ţi aminteşti condiţia care i-ar fi salvat.  EGW i-a sfătuit permanent să părăsească Battle Creek şi să predice lumii în oraşele mari, mesajul care le-a fost dat. Dar în mod sistematic, ei au preferat să vorbească doar adventiştilor, şi să-şi condimenteze mesajul cu specialităţi teologice personale, fapt care i-a îndepărtat şi de EGW, şi de GC şi de mesajul central AZS. Unul a devenit apologetul lui Kellogg şi adversar maliţios al Comitetului GC,  iar celălalt a început să cocheteze cu teoria “afinităţilor spirituale” dintre bărbaţi şi femei, încurcându-se într-o dragoste “platonică” prin care şi-a scandalizat soţia până când a divorţat de el. Prea mare preţ puneţi voi pe aceşti oameni.

Repet, dacă 1888 SC sau GSM sau un alt SRL ar fi soluţia la problema laodiceeană, de ce problema nu a încetat? Am să-ţi spun însă un secret pe care-l ştie toată lumea: După ce problema va fi complet rezolvată şi vei deschide Cartea la Apocalipsa 3, vei găsi scris exact ca şi mai înainte: “şi nu ştii că eşti ticălos, etc. ”

Nu văd de ce mesajul de acolo este mai mult pentru GC (General Conference) etc., decât pentru GC (Gili Cârstea) şi GSM. Sper să ţii seama şi de vederile fraţilor tăi, fără să te grăbeşti să-i anatemizezi. Există şi îngeri care ţin cu noi.

De pe saitul Geoscience Research Institute, am tradus următoarele informaţii pentru dumneavoastră.

„Geoscience Research Institute (GRI – Institutul de Cercetări în Geo-ştiinţe), localizat în campusul Universităţii Loma Linda, California, include sediul propriu-zis, birouri, laboratoare, computere pentru analiza datelor şi o bibliotecă ştiinţifică de 18.000 de volume, plus abonament la 100 periodice ştiinţifice. Opt oameni de ştiinţă sunt membrii acestui Institut:

• L. James Gibson (Ph.D., Loma Linda University), directorul Institutului, cu specializare în biogeografia vertebratelor.
• Roberto E. Biaggi (Ph.D., Loma Linda University) face cercetări în domeniul paleoecologiei în statul Wyoming.
• Choi, Chong Geol (Ph.D., Universitatea Seul) a făcut cercetări în paleontologie, cu specializare în stromatolite şi urme de dinozauri.
• Benjamin L. Clausen (Ph.D., University of Colorado) are cercetări în fizica nucleară.
• Raul Esperante (Ph.D., Loma Linda University) face în prezent cercetări în paleontologie, în Peru şi Spania.
• Ronald Nalin (Ph.D., Universita di Padua) face actualmente cercetări de sedimentologie în Italia.
• Jacques Sauvagnat (Ph.D., Université de Genève) face cercetări în paleontologia ostracodelor Barremiene din sud-estul Franţei.
• Timothy G. Standish (Ph.D., George Mason University) a făcut cercetări în biologie moleculară.

În afară de aceşti cercetători care lucrează full-time, Institutul are un program modest de sponsorizare a altor cercetători calificaţi, pentru a-i ajuta astfel în investigaţiile lor. În ultimele două decenii, au fost sponsorizate aproape 100 proiecte de cercetare în chestiuni legate de originile şi trecutul Pământului.

GRI are deasemenea filiale în alte părţi ale lumii:

• Filiala Europeană, în Franţa, condusă de Dr. Jacques Sauvagnat (Ph.D., University of Geneva). Publică un buletin de informaţii de două ori pe an în limba franceză.
• Filiala Sud-Americană, în Argentina, condusă de Dr. Roberto Biaggi (Ph.D., Loma Linda University).
• Filiala Coreeană, în Seul, cub conducerea Dr. Choi Chong Geol (Ph.D., University of Seoul).
• Filiala „Nucleo de Estudas das Origins” (NEO), sub conducerea Dr. Marcia Oliveira de Paula.
• Filiala Braziliană, în campusul Engenheiro Coelho al Universităţii Adventiste din Brazilia, sub conducerea Dr. Nahor Neves de Souza Jr.
• Filiala Mexicană

Deşi nu au fost rezolvate toate conflictele dintre interpretările ştiinţifice şi Biblie, personalul ştiinţific consideră că din cercetare şi din literatura ştiinţifică există evidenţă suficientă pentru a ne întări credinţa în afirmaţiile Bibliei privitoare la origini.”

În mod sigur, ar trebui făcut ceva pentru sprijinirea şi dezvoltarea GRI, pentru a exista mai mult personal calificat, mai multe filiale, şi în special mai multe proiecte de cercetare în subiecte care ne interesează. Există descoperiri ştiinţifice care ar valora mai mult decât descoperirea medicamentului perfect contra HIV. Este un spectacol jalnic să vezi intelectuali şi tineri (ex-)adventişti, care au îmbrăţişat evoluţionismul (teist) şi sunt în drum spre soluţia consecventă, ateismul.

A se vedea şi articolul:Dumnezeu ia puncte în faţa maimuţei.

Această identificare completă a cetăţii cu sanctuarul şi a sanctuarului cu cetatea ne învaţă, între altele, un adevăr major, că în împărăţia lui Dumnezeu de sus şi din viitor nu mai există distincţie între civil/politic şi religios, între secular şi sacru. Nimic nu este profan[36] acolo. Oamenii salvaţi sunt în acelaşi timp „preoţi şi regi” (Ap 20:6). Iisus al lor este marele preot şi regele regilor (Ps 110:4). În statul evreu se făcea distincţie între palatul regelui davidic şi palatul lui Iahwé (regele lumii), între cetatea Ierusalimului şi cetatea templului, chiar dacă ele erau în strânsă legătură. În timpul restaurării postexilice, regii persani au făcut distincţie între religios şi politic. Cyrus şi Darius au permis restaurarea templului, dar mult mai târziu a venit restaurarea civilă/politică a Cetăţii (cetăţilor), sub Artaxerxe. Distincţia între religios şi politic este foarte importantă în lumea noastră. Dar în planul ideal al lui Dumnezeu, pentru lumea nouă, toate vor fi una în Christos. Jocul de cuvinte din profeţia făcută lui David, care voia să zidească Domnului o Casă, în timp ce Domnul venea cu promisiunea că-i va zidi El o Casă (1Cr 17:4.10-14), precum şi faptul că Messia, Regele, este şi templu şi împărăţie (In 2:19; Zah 6:13), arată că Dumnezeu avea în vedere de mult acest proiect.

A. M. Rodriguez este de părere[37] că afirmaţiile biblice corelate din Ev 8:2; 9:1-7 „sugerează că sanctuarul ceresc este o structură bipartită”, argumentând, de asemenea, cu Apocalipsa (“Sfânta” în 4:5; 8:3-4; “Sfânta Sfintelor” în 11:19). Totuşi, frăţia sa arată că tronul lui Dumnezeu din Sanctuar este văzut în Ap 4:2-8, adică în acelaşi cadru în care stabilisem că este “Sfânta”. Dar ceea ce este deosebit de interesant pentru mine, Dr. Rodriguez încheie pasajul cu următoarea afirmaţie, pe care însă, din nefericire, nu o mai dezvoltă:

La sfârşitul cărţii [Apocalipsa] suntem informaţi că în Noul Ierusalim nu există templu (21:22); întreaga cetate slujeşte de tabernacol al lui Dumnezeu, locul în care El locuieşte cu poporul Său (verse 3; cf. 7:15).[38]

Ideea de a identifica sanctuarul ceresc (sanctuarul, palatul, reşedinţa lui Dumnezeu) cu cetatea cerească, mi-a venit cu aproape treizeci de ani în urmă, când făceam exerciţii de memorizare a Apocalipsei. Dar, deşi soluţia aceasta mă tenta foarte mult, am respins-o, pentru că la data aceea nu făcusem studii avansate în exegeza Bibliei şi a scrierilor EGW, iar conştiinţa îmi era hipersensibilă faţă de forma exactă a doctrinei istorice moştenite. În special, scrierile EGW constituiau pentru mine pe atunci ultimul cuvânt, autoritatea finală în materie de înţelegere a Bibliei. De aceea este necesar să înţelegem ce anume a văzut şi a susţinut Ellen White în această privinţă.

[38] Ibid. „At the end of the book we are informed that in the New Jerusalem there is no temple (21:22); the whole city serves as God’s tabernacle, the place where He dwells with His people (verse 3; cf. 7:15).”