E-fervescentia este un forum de dialog pe internet, pe teme de religie si viata, la adresa  http://www.adventist.ro/Efervescentia/index.php .  Cele peste 600 de interventii FL  pot fi urmarite acolo sub nickname Anduraru.   

Ruben, 1 Oct. 2002: „Pana vor trece 2300 de zile si sanctuarul va fi curatit (Dan 8:14)”

Dragi frati, de curand am inceput sa reexaminez temelia noastra ca biserica: doctrina sanctuarului. Si am luat verset cu verset capitolul 8 din Daniel. Sunt de acord cu teoria millerita a cornului mic, cu identificarea lui cu Roma pagana si apoi cu cea papala. Am inteles ca sanctuarul si slujbele lui au fost pangarite de Papalitate si ca, prin urmare, era nevoie de curatire.

Dar am doua intrebari la care vreau sa gasesc raspuns.

De cand incep cele 2300 de seri si dimineti? Raspunsul pionerilor cu cele 70 de saptamani nu ma satisface. Chiar daca cele 70 de saptamani au fost „taiate” din perioada mai lunga, aceasta nu implica faptul ca au fost taiate dela inceputul ei. Tot asa de bine puteau sa fie in mijlocul celor 2300 de zile, sau la sfarsitul lor.

Sanctuarul trebuia curatit de intinaciunile facute de cornul mic. Cred ca acesta este primul sens al versetului. Ce legatura are aceasta curatire cu cea prefigurata de Yom Kippur?

As vrea, daca se poate, argumente exclusiv din Biblie si istorie, pentru ca Ellen White spune ca Domnul doreste sa aiba un popor care sa‑si sustina crezurile numai si numai pe baza Bibliei.

Nu pun aceste intrebari ca sa „incui” lumea, dar as vrea un raspuns care sa fundamenteze in mintea mea baza adventismului.

Ruben, 24 Ian. 2003

Somn usor in continuare fratilor…

Anduraru, 26 Ian. 2003

Draga Ruben, nu cred ca este vorba de indiferenta e‑fratilor fata de acest subiect, ci de o perioada de scadere a e‑fervescentei. [...]

Referitor la dubiile tale despre decuparea perioadei de 70 de saptamani din cele 2300 zile – daca sunt taiate de la inceput sau din alta parte a acelui lung timp apocaliptic – vreau sa‑ti spun:

1. indoielile tale sunt absolut originale; nimeni nu si‑a pus vreodata problema aceasta. Daca era ceva neobisnuit in legatura cu locul de unde s‑au decupat cele 70 de saptamani, ingerul ar fi precizat, pana la urma; fiindca fara acea informatie n‑ar fi avut cum sa dezlege taina aceasta credinciosii din timpul sfarsitului, asa cum a promis Domnul in Daniel 12.

2. Daca nu esti sigur ca timpul are un singur sens si ca, de exemplu, nimeni nu decupeaza un val de stofa decat de la capatul desfacut, ai putea sa ne spui si noua de unde crezi tu ca a fost taiata perioada celor 70 de saptamani !? Ma poti lamuri si pe mine, cum putea fi decupata aceasta perioada, incepand cu sfarsitul ei, de exemplu ?

3. ingerul ii spune profetului ca cele 70 de saptamani sunt destinate iudeilor. Daca perioada de 70 saptamani (destinata iudeilor, Ierusalimului si Templului) este extrasa din mijlocul (/ din cursul) duratei de 2300 zile, inseamna ca bucata de timp ramasa de la inceputul (nedeterminat!) al celor 2300 zile si pana la inceputul celor 70 saptamani (decretul de restaurare civila) nu este destinata iudeilor. Astfel ne pomenim cu aberatia ca, inainte de anul 457 i.e.n. a fost o perioada nedeterminata in care Dumnezeu ar fi avut un alt popor ales in locul lui Israel…

4. Daca perioada de 70 de saptamani este masurata din orice alt punct al celor 2300 de zile decat de la inceput, atunci nu exista nici o diferenta daca este din al doilea sfert, din al treilea, sau de la celalalt capat; chiar ideea de decupare / „taiere” si alocare isi pierde orice sens, fiindca aceasta nu ar arata absolut deloc legatura cronologica cu perioada mai lunga si n‑ar aduce nici o informatie in plus. incearca sa experimentezi cumva schematic si comunica‑mi rezultatul.

in mod sincer, ma bucur ca te preocupi de profetiile lui Daniel. Sa fii iubit !

Ruben, 10 Feb. 2003

Draga e‑frate Anduraru, fiti putin mai ingaduitor cu cei nestiutori si mai putin initiati in profetie. Aveti dreptate cand spuneti ca nu avea cum sa fie taiata perioada, de la sfarsit…. Era o eroare de exprimare a mea… Oricum, nu cred ca timpul are doua sensuri si nici ca pamantul sta pe spatele elefantilor. Atata m‑am pricopsit si eu in ale „stiintei”. Si aveti dreptate cand spuneti ca nu prea se putea sa lase Domnul in negura data inceperii perioadei de 2300 zile.

Faptul ca o perioada anterioara celor 2300 zile s‑ar fi referit la alt popor, nu implica faptul ca Domnul nu avea popor deosebit, ci pur si simplu ca acea parte a profetiei nu se refera la Israel….

inca o intrebare: Ce legatura are curatirea sanctuarului, in urma faptelor cornului – care arunca adevarul la pamant –, cu Ziua Ispasirii?

Domnul sa va binecuvinteze!  (Sfat: Sa mai lucrati putin la felul de corectare a erorilor altora).

Anduraru, 23 Feb. 2003

Draga Ruben, n‑am dorit sa te supar. Daca am „reusit”, totusi, a fost partial din cauza neatentiei mele si partial fin cauza hipersensibilitatii tale (in fine, si asta este o calitate, dar care adesea ne face nefericiti!).

„Razbunarea” Sanctuarului din Daniel 8:13‑14 are legatura cu orice pasaj biblic care se refera la evenimentele finale, tocmai pentru ca sfarsitul celor 2300 zile se refera la un eveniment final. Chiar daca traducerea termenului ebraic prin „curatit” nu este cea mai fericita, acest triumf al Sanctuarului (caruia i se face dreptate in Daniel 8:14.25c‑26) este echivalent cu semnificatia finala a Zilei Ispasirii din Leviticul 16 si cu cele doua judecati executive de la incheierea judecatii investigative din Daniel 7.

Sa nu uitam ca in Daniel 8 avem un scenariu care ne trimite la Ziua Ispasirii: berbec, tap, Sanctuar, arderea de tot zilnica, faradelegea, „ostirea” (serviciul preotilor), „Capetenia Ostirii” (Marele Preot), si termenul ebraic mô‘ēd (timp fixat / sarbatoare calendaristica).

(Multumesc pentru sfat !!)

Eduard,  22 Feb. 2003, „Hotarate / taiate ?” 

Care este cuvintul ebraic tradus in Biblia romana^[1] prin taiat ? Este acest inteles al cuvintului, cel mai comun? Alte versiuni ale Bibliei traduc cuvintul ebraic ca hotarit, ceea ce pare sa se potriveasca mai bine cu contextul: 70 de saptamini au fost hotarite pentru poporul tau. Contextul imediat nu indica o taiere „din”…, si nu propune din ce vor fi taiate cele 70 de saptamini. Ofera contextul o justificare pentru traducerea „taiate” ?

Anduraru,  23 Feb. 2003

Draga Eduard, participiul pasiv נחתך neHTak provine dintr‑o radacina verbala care nu se mai gaseste in VT si care poate fi de origine aramaica: חתך Hätak = a taia din, a decupa, a scurta. Acest radical se gaseste cu sensul amintit chiar si in alte limbi semito‑hamitice (akkadiana, araba, egipteana, etiopiana). Ebraica tarzie (talmudica) si ebraica moderna pastreaza inca acest sens de taiere, decupare; ba inca s‑au format si substantive din acest verb: e.g. חתיכה Hátika, felie, parte taiata.

Asa cum se intampla in diferite limbi cu radacinile care au sensul de taiere, retezare (e.g. lat. decido, fr. trancher), in evolutia limbii s‑a ajuns de la sensul concret, la un sens abstract derivat: a decide, a hotari. in Daniel 9 insa este greu de presupus ca acesta ar fi fost sensul intentionat, pentru urmatoarele motive:

1. Pastrarea sensului primar un timp atat de indelungat, arata ca pe vremea lui Daniel termenul avea numai acest sens primar.

2. Pentru „a hotari”, Daniel  foloseste alte verbe in cartea sa, inclusiv cele pe care le pune in gura lui Gabriel in capitolul 9: חרץ Härac si מנה mäna. Daca ingerul a ales acel unic נחתך neHTak a facut‑o cu un scop.

3. Raportarea la context este intotdeauna decisiva. Dar nu trebuie sa ne oprim la contextul imediat. Traducatorii nu pot vedea relatia cu profetia anterioara din capitolul 8, pentru ca in teologia bisericilor populare nu se obisnuieste aceasta. Traducatorul este adesea mai putin decat un exeget; prin urmare, mai putin decat un adevarat traducator.

Voi reveni daca va fi nevoie. Sa fii iubit !

Ebed‑melek , 24 Feb. 2003:

Eh, asa da, fratele meu de suferinta, gasesc de bine indreptarea dumitale in ce priveste contextul larg, si mutarea accentului de pe contextul imediat. Pesemne ca intre timp ai mai studiat cum vine problema.

Anduraru , 24 Feb. 2003

Etiopiene, ma bucur ca ai fost prompt, asa ca ai de la mine un bonus: te voi ajuta sa‑mi intelegi mai bine procedura. Nu ma voi vindeca niciodata de credinta in prioritatea contextului imediat. Stiu ca exista unele exceptii rare (cand analizezi un proverb din Proverbele, de exemplu), unde contextul proxim nu este decisiv; dar in Daniel 8:13‑14 nu este nimic exceptional ca procedura. Contextul imediat nu ne trimite la Leviticul 16 sau la Evrei 9:23, asa cum au crezut Parintii nostri. Eu am dorit sa arat insa ca, chiar daca nu se justifica apelul la Leviticul 16 in contextul imediat, totusi o hermeneutica sanatoasa permite si chiar cere sa apelam la toate pasajele cu continut escatologic, in care Dumnezeu pedepseste pe cei rai si ia apararea celor drepti si a tronului Sau. Acestea cuprind si Leviticul 16, dar mai aproape este Daniel 7:9‑14 et infra.

Apelul la contextul imediat (ceea ce ne reproseaza opozitia ca ignoram) este legitim si obligatoriu. Oricare ar fi evenimentul vizat in Daniel 8:14, el trebuie sa reprezinte un mod de a se face dreptate Sanctuarului, prin care faptele cornului sa se intoarca asupra capului lui.

Á propos de traducerea curatit, folosita de vechile versiuni biblice, este clar ca vine din Septuaginta (si Ieronim se orienteaza dupa Sptuaginta cand nu are o solutie ebraica). Avand in vedere ca nu toate cartile LXX au fost traduse in greaca in sec. III, ci mai intai Pentateucul, iar altele mult mai tarziu, se prea poate ca verbul καθαρiσθησεται, va fi curatit, din LXX la Daniel 8:14 sa fie o traducere interpretativa. Acest verb se foloseste foarte des in cartile Macabeilor, cu privire la curatirea Templului sub Iuda Macabeul, ba chiar se vede ca autorul este dependent de cartea lui Daniel. Sunt convins ca evreii au folosit aceasta expresie greceasca in sensul care circula, cu referire la curatirea Templului de semnele idolatriei (cf. 2 Cr 29:15‑18, 34:8), si nu se refereau la curatirea pacatelor, specifica zilei de Yom Kippur. Mai mult, daca Inspiratia ar fi dorit o referire directa la Leviticul 16, nu vad de ce n‑a calauzit pe profet sa aleaga termenul obisnuit, specific, pentru acea curatire (טהר †ähër), in loc de a alege un pasiv de la radicalul צדק cädaq (a fi drept), ciDDëq, hicDìq (a indreptati, a razbuna, a face dreptate).

Aceasta este o provocare a contextului imediat pe care trebuie s‑o rezolvam. Leviticul 16 poate avea legatura cu aceasta, dar trebuie mai intai demonstrat ca Ziua Ispasirii avea semnificatia de judecata finala. Aici ne impotmolim uneori in Epistola catre Evrei, unde autorul se pare ca o aplica la evenimentele mesianice contemporane lui. Dar cred ca Yom Kippur avea, ca si Pastele, o aplicatie dubla: una la Primul Advent, alta la Al Doilea Advent. De aceea, anumite ceremonii din Ziua Ispasirii se aplica la Prima Venire (jertfa, de exemplu), altele sunt in legatura cu A Doua Venire (punerea pacatelor pe capul lui Azazel si inlaturarea lor definitiva).

Autorul cartii Evrei nu este insa foarte clar intotdeauna, si am sentimentul ca nu urmareste o explicatie metodica a ritualului, ba inca face si greseli ca aceea din capitolul 9, unde spune ca altarul tamaierii era in Locul Preasfant. Este insa foarte interesant ca el se refera in carte la judecata divina, si acest aspect n‑a fost suficient studiat in legatura cu ritualul la care autorul se refera.

Sa fii iubit, dom’ profesor!

Eduard, 24 februarie 2003, Etimologie

Etimologia unui cuvint este importanta in studiul diacronic al sensului unui cuvint, dar numai contextul imediat clarifica intelesul cuvintului in fraza sau in paragraf si limiteaza ambiguitatea polisemica a cuvintului. Faptul ca in pasajul citat cuvintul ebraic este folosit ca de sine statator, fara referire la o sursa din care cele 70 de saptamani sunt taiate, este un argument in favoarea intelesului de hotarit si in defavoarea intelesului de taiat.

Beni, 25  februarie 2003, „Greseala” lui Pavel din Evrei 9.

[...] Am citit intr‑o carte a lui Samuel Schultz (Calatorie in Vechiul Testament) ca, dupa robia babiloniana, cand chivotul a „disparut” de la poporul Israel, ascuns intr‑o pestera necunoscuta (cf. Ellen White, in PK 453), cu ocazia refacerii Templului, pe locul chivotului a fost asezata o piatra, iar pe aceasta o cadelnita (sau o tamaietoare, cum spune traducerea lui Nitzulescu si altele).

Asa imi explic eu de ce Pavel pune tamaietoarea (tradusa incorect de Cornilescu prin „altarul pentru tamaie”) in Sfanta Sfintelor. Ma rog, e un punct de vedere si o ipoteza plauzibila pentru mine, cel putin pana acum. Daca ai acces la surse mai demne de incredere in legatura cu acest aspect, anunta‑ne.

Anduraru, 26 Feb. 2003

Draga Beni, [...] La chestia cu cadelnita s‑au mai gandit si altii. Din punct de vedere lingvistic ar fi acceptabil, pentru ca acelasi termen grecesc (θυμιατηριον, thümiatērion) se foloseste de vreo doua ori in LXX pentru cadelnita. Dar frumusetea cazului este ca autorul aseaza cadelnita asta impreuna cu chivotul acela de ziceai ca e disparut. Autorul epistolei il descrie ca si continand mai multe obiecte decat pe vremea lui Moise si Solomon (Ev 9:4, cf. 1 Rg 8:9, Ex 16:33, Num 17:10), iar in Sfanta nu mentioneaza tamaietorul (altarul tamaierii).

Exista o teorie care incearca sa rezolve neconcordanta (ca tamaietorul, desi asezat in Sfanta, functional ar fi apartinut Sfintei Sfintelor), dar este o solutie prea „subtila” ca sa fie adevarata. Autorul putea s‑o spuna mai clar. Pentru mine este mai simplu sa accept ca a gresit, fara sa‑mi zdruncine credinta in Biblie, fiindca eu nu cred in inspiratia verbala. Aceasta viziune teologica permite autorilor inspirati sa dea pe fata atat diferentele stilistice si culturale, precum si unele posibile erori in detalii (date secundare, adiacente), care nu afecteaza cu nimic mesajul. Ellen White a facut cateva greseli de acest gen. De ce n‑ar fi facut si Pavel, sau, poate, carturarul care i‑a notat predica? (Se sustine ca epistola nu are stilul lui Pavel, desi teologia si mesajul lui sunt prezente).

 Vezi totusi si 1 Regi 6:22, unde cronicarul regal pare sa spuna, de asemenea, ca altarul tamaierii apartinea Locului Preasfant: WTT rybiD>l;‑rv,a] x:Bez>Mih;‑lk\’w> wükol‑hammizBëSH ´ášer‑laDDübìr, unde rybiD>l; laDDübìr poate insemna „apartinand Sfintei Sfintelor (oracolului)” sau „spre (/langa) Sfanta Sfintelor”. in timp ce LXX, urmata de versiunile care traduc dupa ea, omit aceasta propozitie (e.g. NJB, FBJ), unele traduceri prefera ideea de apartenenta (NRS: that belonged to the inner sanctuary; LND: che apparteneva al luogo santissimo; NRV: che apparteneva al santuario), altele, de vecinatate (CNS: era inaintea Locului prea sfint; GNV: was before the oracle; IEP: ch\’ era dinanzi alla cella; NEG: qui était devant le sanctuaire; LBA: que estaba junto al santuario interior; KJV: that was by the oracle), altele subliniaza destinatia (TOB: destiné a la chambre sacrée), ori sunt la fel de ambigue ca in ebraica (VUO: altare oraculi; TNK: altar of the Shrine). Autorul epistolei catre Evrei poate sa fi fost influentat de aceasta rostire ambigua din 1 Rg 6:22; dar in greaca, in textul din Evrei, expresia nu mai este ambigua: se afirma ca Sfanta Sfintelor „avea” (e;cousa, échusa) un altar de aur, in acelasi fel in care spune ca chivotul „avea” (e;cousa) tablele marturiei, vasul cu mana si toiagul lui Aaron. Daca autorul a dorit sa exprime ideea de apartenenta, si nu de locatie, oricine poate recunoaste ca n‑a gasit forma cea mai simpla de a o spune, ca sa nu zicem ca a gresit complet in logica si exprimare.

Pentru  mine, important este ca pot accepta asemenea greseli la oamenii onesti si inspirati de care Dumnezeu s-a folosit, si cred ca bine ar fi sa le vedem si sa tragem concluziile corecte, decat sa dam explicatii penibile pe care nici noi sa nu le putem crede. Multe lucruri s-ar simplifica, daca s-ar renunta la mitul inspiratiei „totale” a Scripturii. Sa fii iubit!

Anduraru,  26 Feb. 2003, Lui Eduard

Eduardule, vaz ca‑ti umbla mintea… Sunt perfect de acord cu principiul ca sensul pragmatic al unui termen (guvernat de contextul imediat) este mai important decat cel etimologic. Dar am ceva de adaugat la ceea ce numesti contextul imediat:

Te gandesti, oare, numai la cuvintele exprimate de autor, sau si la ideea pe care o are in minte ? Si cam cat spatiu literar ocupa la tine contextul imediat?

Pentru intelegerea adevaratei situatii logice este nevoie sa analizezi adesea si aspectele psihologice ale discursului. Numai asa poti distinge intre un sens si altul, – de exemplu, intre sensul propriu si o ironie.

Si inca o intrebare: contextul istoric (imediat) poate avea precedenta, uneori, asupra contextului literar (imediat) ?

Contextul literar imediat al lui Daniel 9:24 este un continuum care incepe in capitolul 8:26 si se incheie in 9:23, si nu cuprinde doar cuvantul vecin cu neHTak. Acest pasaj ne deschide orizontul intelegerii contextului istoric, al situatiei psihologice concrete a lui Daniel.

De asemenea, trebuie sa‑ti mai amintesti ca ingerul urmarea sa transmita lui Daniel profetia care urma (9:24‑27), iar pentru explicarea celei din 8:14.16 doar sugera directia, doar punea acolo o cheie pe care s‑o gaseasca inteleptii din Daniel 12:4.9‑10.

Daca totusi Daniel (sau Gabriel, daca vrei!) a ales pe neHTak ca sa exprime ideea de hotarare, a fost o alegere nefericita, fiindca avea optiuni mai bune si mai la indemana. Eu cred ca Gabriel a fost trimis sa explice aceste chestiuni cronologice, nu atat pentru Daniel si contemporanii lui (care oricum, n‑aveau sa le priceapa), cat pentru noi. Eu votez cu inteleptii maSKilìm din Daniel 12. Ce altceva risc, decat sa ajung sa cred ca judecata despre care se arata clar in Daniel 7, ca incepe dupa cele 1260 „zile” (adica dupa 1798), si inca intr‑un timp istoric, inainte de sfarsitul lumii, a inceput, de fapt, in 1844 ?

Daca 457 i.e.n. nu este data inceperii celor 2300 de zile, atunci arata‑mi care este, sau cum se poate ajunge la ea ! Fii maSKìl,[2]„Batrane”!

Polihronu, 26 Feb. 2003, „A propos de maskilim”

E ironic, poate, ca „stralucirea” de care „vor straluci” este… Zoharul!^[3] Daca vrei sa ametesti intr‑un ebuliant dans interpretativ, apuca‑te de apocaliptice.

Emanatii de tot felul, intr‑un arbore mai mult sau mai putin vital, indepartindu‑ne, poate, in loc sa ne apropie, de „Cel fara de sfirsit”. Asta nu e deloc a condamna la inutilitate pe maskilimi. Dimpotriva. De aici splendoarea lor ‑ discern adinc in hatisurile simbolice, iluminindu‑i si pe neinitiati: „Cei cu spiritul iscoditor vor lumina precum slava din tarii, vor fi ghid pentru multi, stralucind ca stelele in veac”. (Daniel 12:4).

Anduraru, 26 Feb. 2003

Thanks, Polly, pentru compliment! Daca aduc ceva lumina, nu fac decat sa transmit ce am primit de la Soare, alteori poate am cateva raze intepatoare, iar altele, poate mai  boante.

Gabriel foloseste, intr‑adevar, in Daniel 12, termenul זהַר zóhar stralucire, splendoare, si care se mai afla doar in Ezechiel 8:2. Cartea Zohar este insa o abordare mistica, desi autorii i‑au ales un nume imprumutat din Daniel 12, intrucat si rabinii se considerau „maskilimi”.

Alegerea acestui termen in Daniel 12 este foarte fericita din punct de vedere lingvistic si poetic. Pe de o parte, aceeasi radacina verbala mai inseamna si a sfatui (derivat sigur de la a lumina, cum zicem si noi: „l‑am luminat”…) folosit foarte mult de Ezechiel, contemporanul lui Daniel. Acest „z” de la zohar tradeaza o influenta aramaica, deci exilica (compara pe זעיר cu צעיר, de exemplu. in ebraica exista radicalul צהר cähar / dzähar, folosit doar in substantive: cohar (soarele la amiaza; fereastra superioara a arcei lui Noe – „bagea”; yic•har (untdelemn limpede, pur).

Mi se pare interesant ca Iisus, cand citeaza promisiunea din Daniel 12, inlocuieste pe זהַר zohar cu „soarele”, fiindca el este „zóharul” cerului (Mt 13:43); iar in loc de „intelepti”, zice „drepti”, – rezumand astfel si a doua parte a versetului, intrucat numai dreptii pot calauzi pe drepti: alti maskilimi pot fi doar isteti (o calitate pe care noi, muritorii, se pare ca o ravnim mai mult…). Dar Michael / Christos defineste pe maskil ca fiind in contrast cu nelegiuitul, nu cu prostul (Dan 12:9‑10).

Multumesc pentru traducerea ta poetica si… sa fii iubit !

(Trebuie sa recunosti ca Eduard le are cu principiile lingvistice. N‑am intalnit prea multi din acestia…).

Polihronu , 26 Feb. 2003,  „Aha !”

Recunosc. As vrea sa vad mai mult din el (imi veti scuza decalcul).

Eduard, 27.02.2003

Domnule Profesor, contextul imediat al cuvintului este zona discursului, sau sectiunea din text care se refera la acelasi subiect. Daniel 9:20‑27 este raspunsul ingerului la rugaciunea lui Daniel (vv. 1‑19). Ca urmare a acestei rugaciuni, ingerul vine sa‑i explice viziunea pe care Daniel nu a putut s-o inteleaga (Dan 8:26‑27), si ii spune lui Daniel: „Ia aminte la cuvintul acesta si intelege vedenia!”

in pasajul din Daniel 9:20‑27 ingerul nu face nici o referire la o perioada mai lunga decit cele 70 de saptamini. Perioada incepe cu decretul de rezidire si se termina cu pustiirea.

Polihronu, 27 Feb. 2003, „HMM !”

Eduardule, stii bine ca polisemia unui cuvint nu este eliminata de context, ci doar limitata, calificata, semantizata. Tocmai intr‑un discurs apocaliptic astepti tu ca termenii sa aiba sensuri unice? Asta e frumusetea jocului ‑ „hotarit”, „taiat” se pot intelege simultan. Evolutia semantica a unui cuvint nu este un „punctuated equilibrium” ‑ perioade de staza intrerupte de abrupte revolutii de sens….

Chiar daca citesti „hotarite”, inca iti poti pune cu legitimitate problema relatiei dintre cele doua perioade – 70 saptamini si 2300 zile. Si nu ai neaparat nevoie sa recurgi la etimologie pentru ca sa vezi ca ambele termene isi au startul in contemporaneitatea (mai mult sau mai putin imediata) a profetului.

Eduard,   28 Feb. 2003

Problema este ca intelesul de taiat e cerut de nevoia interpretului de a integra textul in teoria lui doctrinala, si nu de evidenta textuala, i.e., de a stabili o legatura intre anumite texte din capitolele 8 si 9, pentru a ajunge la un anumit time setting. Dar din ce trebuie taiate cele 70 de saptamini, si de ce este nevoie ca sa fie taiate de acolo? Cu alte cuvinte, care este nevoia care ne forteaza sa alegem intelesul de taiat in loc de hotarit?

Anduraru, 28 Feb. 2003, Lui Eduard

Draga Ed, aici nu e chestie de dom’ profesor, ci de a fi dispus sa privesti dincolo de text, in contextul, subtextul si supratextul spiritual si emotional, zi‑i psihologic, zi‑i cum vrei, numai pune‑l la socoteala. incep sa ma conving tot mai mult, ca ratiunea pura nu e suficienta pentru intelegerea unui text. Ea este strict necesara, este primordiala, dar este insuficienta. Altminteri, ar putea face literatura si robotii.

Ai afirmat: „contextul imediat al cuvintului este zona discursului, sau sectiunea din text care se refera la acelasi subiect”. Sunt de acord cu definitia, dar nu sunt in totul de acord cu aplicarea ei la situatia din Daniel 9. Exista sectiuni mai mici sau mai mari, dupa cum exista subiecte si subiecte. Unele subiecte sunt secundare, altele sunt principale. in fine, poate exista un subiect dominant, all‑encompassing, presant asupra tuturor subiectelor secundare, si la care se revine ca la o tema, desi el nu este atat de general ca tema.

Orice exeget care este un believing critic, are datoria sa raspunda la urmatoarele intrebari:

Ø        Ce anume nu a inteles Daniel in cap. 8:27, de ce s‑a pecetluit profetia pana la vremea sfarsitului, si de ce s‑a imbolnavit profetul ?

Ø        De ce, in capitolul urmator, este preocupat tot de subiectul timpului (cat mai dureaza pana la Restaurare?), si de ce striga Daniel, in momentul culminant al rugaciunii: Nu intarzia, Doamne! (9:19).

Ø        De ce Daniel evoca viziunea anterioara, in acest capitol, daca nu exista nici o legatura intre mesajul prezent si acea viziune?

Ø        De ce, atat Daniel, cat si ingerul, subliniaza atat de frecvent verbul בין Bìn, a intelege, in capitolul 9? Are aceasta legatura cu finalul capitolului 8, care spune: nu puteam s‑o inteleg?

Ø        De ce, in Daniel 9:24, ingerul intra, in mod brusc, in subiectul intrerupt in capitolul 8:26?

Ø        De ce alege ingerul un termen special (= decupate), daca pentru sensul hotarate avea optiuni mai bune la indemana?

Ø        De ce nu pot vedea exegetii ca raspunsul ingerului trebuia doar sa sugereze solutia, nu s‑o faca atat de explicita, incat s‑o inteleaga insusi Daniel si multele generatii care au urmat de atunci ? Are vreun sens promisiunea Domnului ca profetia referitoare la timp este pentru vremea sfarsitului, si nu pentru Daniel si contemporanii lui? (vezi Dan 8:26, 12:4.9‑10).

 Tu insuti ai facut o afirmatie care m‑a surprins (in sens pozitiv!):

Ca urmare a acestei rugaciuni, ingerul vine sa‑i explice viziunea pe care Daniel n-a putut s-o inteleaga (Daniel 8:26‑27), si ii spune lui Daniel: Ia aminte, dar, la cuvintul acesta, si intelege vedenia.  

Fii consecvent, rogu‑te! Daca ingerul a venit sa‑i explice viziunea din 8:26‑27 (sper ca n‑a fost o eroare de keyboard!), atunci de ce nu‑l lasi pe inger s‑o explice asa cum a dorit el? Cum explica Daniel 9:24 profetia anterioara, altfel decat ca perioada de 70 de saptamani este decupata din cele 2300 zile? Fara acest rationament, ingerul nu aduce nici o explicatie.

Daca ingerul ar fi spus direct ca 70 de saptamani au fost decupate din cele 2300 zile, atunci nu mai era nimic pecetluit pana la vremea sfarsitului. Chiar si cel mai natang haldeu ar fi inteles, nu numai profetul Daniel. Dar sa nu uitam acest aspect: ingerul a ascuns chiar si de Daniel taina celor 2300 zile. Ea era numai pentru cei din timpul sfarsitului.

Tocmai ai primit in mesajul anterior un raspuns „Poli”‑inteligent care merita atentie.

Da, sensul de decupat este cerut de nevoia interpretului de a integra textul, dar nu „in teoria lui doctrinala”, ci in subiectul dominant al timpului hotarat al sfarsitului – 2300 zile. Evidenta textuala are, aici, mai ales valente implicite, pentru a dezvalui secretul in asa fel, incat sa nu se inteleaga multa vreme, pana la timpul sfarsitului, iar atunci nu toti sa inteleaga, ci numai maskilim-ii. Acesta este un subiect pe care nu‑l poti intelege daca nu esti binevoitor sa admiti aceasta posibilitate. Apoi vei avea si mintea pregatita sa vada argumentele pe care Dumnezeu le‑a pus in text sau in subtext.

intrebi: „Din ce trebuie taiate cele 70 de saptamani, si de ce este nevoie sa fie taiate de acolo ?” Nevoia este aceea de a avea un punct de pornire pentru cele 2300 zile. Daca raspunsul ingerului nu sugereaza nici o solutie, atunci profetia din Daniel 8:14.26 este inca pecetluita si nu mai poate fi inteleasa decat printr‑o descoperire supranaturala separata, care sa depaseasca Biblia, ceea ce Dumnezeu nu obisnuieste sa faca!

Urmeaza o parabola, poate destul de stangace, dar sper sa fie utila pentru ilustrarea subiectului din Daniel 8‑9. Nu este o paralela exacta, dar chiar daca pe alocuri este mai obscura decat originalul biblic, important este sa ilustreze problema. Putem contribui in comun la perfectionarea sau inlocuirea ei cu un model mai bun.

Gavrilescu, un curier al regelui, il viziteaza pe Danilovici, caruia ii spune:

–« Conflictul tau cu Schlauhorn nu va ramane nerezolvat. ti‑a calcat in picioare mostenirea, ti‑a jefuit turmele, ti‑a ucis paznicii, ti‑a luat in stapanire casa, si inca nu s‑a oprit. Dar fii pe pace, ca va plati totul, iar tu vei fi repus in drepturi, prin judecata regelui. »

–« Astept de mult, prietene si abia mai pot suporta. Pana cand va dura demoniada asta a lui Schlauhorn? »

–« Majestatea Sa mi‑a soptit strict confidential: ‘Pana se vor implini 6 ani si jumatate’. Ca judecator suprem, el are motive sa mai astepte, dar aceasta nu inseamna ca ezita sa faca dreptate. Plangerile lui Schlauhorn sunt deja pe biroul lui, iar eu i‑am inmanat personal memoriul tau. Sa treaca cei 6 ani si jumatate, dupa cum iti spuneam, decizie care va ramane neschimbata, apoi se va ocupa in mod sigur de cazul vostru.»

Danilovici ramane perplex. De cinci ani asteptase ca tribunalul suprem sa‑i faca dreptate, sa‑si recapete mostenirea, iar ticalosul de Schlauhorn sa fie judecat… Si acum, primea raspuns ca pana la deschiderea procesului trebuie sa se implineasca 6 ani si jumatate. Si de cand sa numere el acesti ani? De cand i‑a luat Schlauhorn mostenirea, sau de cand regele i‑a vorbit lui Gavrilescu ? Sau de cand Gavrilescu l‑a anuntat pe el, sau cine stie de cand ? Sarmanul Danilovici are deja 65 de ani, si se intreaba daca va mai apuca sa vada sfarsitul procesului. Gavrilescu a plecat la fel de repede cum venise, lasandu-l in ceata si disperare.

Dupa un an, Gavrilescu trece iarasi pe la amicul sau din provincie. Ca raspuns la o plangere speciala a lui Danilovici, regele ii trimitea, un mesaj nou prin curierul Gavrilescu.

–« Prietene, am fost trimis sa‑ti aduc raspunsul privitor la lunga ta asteptare, la de-ciziile mai vechi si mai noi ale regelui. Iata cand si cum vei fi repus in drepturi. Fii foarte atent acum, fiindca am venit sa‑ti dezvalui un secret din partea Majestatii Sale: mai intai, numara deoparte 2 ani, pana cand Casa Regala va anula toate datoriile cetatenilor, inclusiv cele produse de ei unii altora, pentru a oferi o noua sansa acestui regat peste care s‑a abatut faradelegea. Din momentul publicarii acestei hotarari in toate judetele, vei numara mai intai un prim an, apoi inca un an. in ultimele zile ale celui de‑al doilea an, marea pace a casei regale va fi acordata tuturor. Daca cei de tipul lui Schlauhorn vor continua cu abuzurile, desconsiderand bunatatea regelui, atunci sentinta pe care o va pronunta Majestatea Sa, la judecata, va veni in sfarsit pe capul lor.»

in loc de morala: Cand anume, incep, cu cea mai mare probabilitate, cei 6 ani si jumatate de asteptare ai lui Danilovici?

Eduard, 2 Martie 2003

Draga Frate, care este profetia celor 2300 de zile? Pe care texte se bazeaza ea, si ce cuprinde? Daca poti, te rog descrie aceasta profetie in mod complet, ca sa putem verifica daca ea este biblica sau nu. in mod deosebit, este foarte important sa stim ce evenimente istorice sunt incluse in aceasta profetie, daca exista astfel de evenimente, cu ce eveniment incepe si cu ce se termina.

Anduraru, 3 Martie 2003

Ed, nu stiu exact carui Frate te adresezi, de folosesti majuscula, dar pentru ca este o „directa” foarte generoasa care, – ignorand la fel de direct si de magistral replicile anterioare, – pare sa mi se adreseze, va trebui sa raspund (pe scurt).

Dupa cum vad, ne intoarcem la scoala lui Alcuin, my Brother:

„Care este profetia celor 2300 zile ?” – Este tot cea din Daniel 8:14.

„Pe care texte se bazeaza ea?” – Tot pe textul din Daniel 8:14  din MT, LXX,  Theodotion, Vulgata.

„Si ce cuprinde?” – Cuprinde tot versetul 14 din Daniel 8 si intregul lui cadru lingvistic, filologic, teologic si canonic, de la contextul cel mai apropiat, in cercuri concentrice, pana la contextul cel mai larg:

Cercul I: v. 13;

Cercul II: v. 1‑12, 15‑27;

Cercul III: Daniel cap. 7 si 9;

Cercul IV: Daniel 2 si cap. 10‑12:

Cercul V: Cartile exilice (Ieremia, Ezechiel);

Cercul VI: Leviticul si alte carti despre Sanctuar, Epistola catre Evrei, Apocalipsa;

Cercul VII: VT si NT in contextul lor cultural‑istoric;

Cercul VIII: Spiritul Profetic si studiile respectabile care formeaza contextul unitatii de credinta, creand cadrul comunitar, confesional, care priveste interpretarea nu doar ca pe un drept individual (care tinde sa devina afacere privata), ci si ca o lucrare a Spiritului Sfant, (Singurul Vicar al lui Christos), care asigura comuniunea de credinta. 

(Ed) „Daca poti, te rog descrie aceasta profetie in mod complet,…”

«Tu zici, ’Daca poti!’…» Nu stiu la ce fel de „descriere” te referi; iar „in mod complet” ar putea insemna o teza doctorala – pe care, probabil, n‑o va citi nimeni.

(Ed) „…ca sa putem verifica daca ea este biblica sau nu.”

Probabil te referi la eventuala „descriere”, nu la profetie, fiindca profetia este biblica prin natura ei… 

(Ed) „in mod deosebit, este foarte important sa stim ce evenimente istorice sunt incluse in aceasta profetie, daca exista astfel de evenimente, cu ce eveniment incepe si cu ce se termina.”

Daca te referi la cele 2300 de zile, sfarsitul acestei profetii nu marcheaza un eveniment istoric, ci Judecata lui Dumnezeu (descrisa dramatic in textul paralel din Daniel 7:9‑14).

inceputul perioadei are doua interpretari:

1. Dupa intelegerea maskilim‑ilor, coincide cu inceputul celor 70 de saptamani din Daniel 9:24;

2:  Dupa opinia respectabila a altor cetateni onesti ai satului global, ea este ca Melchisedec, fara inceput si fara sfarsit, ba inca poate fi redusa la jumatate (1150!), inmultita cu 3,14 sau cu plus infinit, dupa principiul apotele…plastic al Dr. Ford.

(P. S. Keep out of reach of children!)

Eduard,  4 Martie 2003

Draga prietene! De fapt, am dorit, daca se putea, sa faci un rezumat al profetiei celor 2300 de ani, ca, pornind de acolo, sa analizam doctrina in lumina Bibliei. Daca invatatura aceasta are nevoie de o teza de doctorat, atunci cui foloseste? Daca te‑as fi intrebat care este convingerea ta cu privire la Sabat, probabil ca mi‑ai fi citat doua sau trei texte care ar fi fost suficiente ca sa exprime credinta ta in Sabat. Nu s‑ar putea face acelasi lucru cu profetia celor 2300 de zile?

Polihronu,  4 Martie, 2003

Edi, draga! De ce imi creezi impresia ca nu te prea omori cu cititul replicilor care ti se ofera? De vreo trei mesaje incoace, esti mereu in raspar cu stadiul discutiei. La ce bun stiinta lingvistica, daca nu citesti ce se scrie? Valabila, intrebarea asta retorica, si pentru textul biblic.

Anduraru, 4 Martie, 2003

Dear Ed, cred ca am inteles ce vrei, si asta se poate face destul de repede. Comparatia cu doctrina Sabatului este binevenita, deoarece situatia este similara. Argumentele tale biblice in sprijinul doctrinei Sabatului nu vor satisface pe multi credinciosi sinceri, si nu ma refer la ignoranti, ci la profesionisti ai Bibliei, la teologi. Chiar si lucrarile lui Bacchiocchi sunt combatute.

Nu vreau sa spun ca acesti oameni sunt rauvoitori sau nesinceri, pentru ca nu accepta argumentele noastre (desi, unii sunt mai mult decat neseriosi). Dar educarea mintii de a judeca numai intr‑un anumit sistem si obisnuinta cu argumentatii prefabricate poate modela mintea in mod radical si iremediabil. De aceea am zis ca e nevoie, probabil, de teze de doctorat si de cineva care sa le citeasca.

Si acum, o expunere simpla, daca chiar vrei, dar suficient de bogata, ca sa poata verifica si alti forumisti. Nu astept nici o replica la subiect inainte de studiul serios al referintelor (oferite nu ca proof‑text, ci ca afirmatii contextualizate, la acelasi subiect).

Judecata nu consta doar in executarea unor sentinte, ci include o faza indispensabila, de proces judiciar, de investigare a cazurilor. (Ap 20:11‑12, Ps 50:4, Mt 22:11‑14, 1 Cor 9:27, 10:12, vezi si 2Pt 1:5‑11, Ap 17:14b, Dan 7:10, 12:1, 1Pt 4:17‑18; cf. Ez 9:6b, Rom 9‑10.12‑13. Chiar si inainte de a administra judecatile Sale istorice si locale, Dumnezeu a facut « cercetari » (Gen 3:9+, 11:5, 18:21 et al.).

Judecata cuprinde nu numai pe cei pierduti, ci si pe cei mantuiti (Dt 32:35‑36, Ps 135:14, Ev 10:19‑27, 12:22‑23, cf. 11:39‑40, 12:1, Rom 14:10c., 1Cor 4:3‑5, Rom 2:1.3.6.

Prin Judecata, Dumnezeu insusi Se lasa verificat de intregul univers (Rom 4:4, Ev 1:2, Ef 3:10, Col 1:16.20, 2:10.15, Ev 9:23, 1 Pt 1:12c, 1Cor 4:9).

Timpul Judecatii incepe dupa cele trei vremi si jumatate = 1260 / 1290 zile (dupa 1798, cf. Dan 7:10‑11.21‑22.25‑26, 12:7‑11), dupa cele 1335 zile (508‑1843); mai precis la sfarsitul celor „2300 zile” (Octombrie 1844), care incep simultan cu perioada de 70 de saptamani (457 i.e.n. – 34 e.n., cf. Dan 9:24‑27) „decupata” pentru Israel. [Anul 1844 ca sfarsit al celor 2300 zile din Dan 8:14 rezulta din aplicarea cheii hermeneutice 1 zi = 1 an pentru profetia apocaliptica, din corelarea acestei descoperiri cu explicatia data de Gabriel in cap. 9:24, si cu datele istorice din Ezra 4 si 7].

Evanghelia Judecatii este proclamata de cei trei ingeri din Ap 14 (6‑12). Mesajul lor este un ecou al cuvintelor lui Solomon (Ecl 12:13‑14). Apocalipsa se mai refera la aceasta judecata in cap. 3:5, 6:9‑11, 7:1‑4, 10:1‑11, 11:1‑2, 12:17.

Dezvaluirea timpului Judecatii a fost lasata in mod exclusiv pentru inteleptii din timpul sfarsitului (Dan 8:17.19.26, 12:4.9).

Sa fii iubit, old friend!

Ruben, 10.07.2003 , Lui Alin

…Mi-am batut si eu capul si gura destul pe tema asta. As vrea sa vorbim. Pana una alta, consulta, te rog, Traducerea literala a Bibliei, GBV, editia 2001, sau Noul Testament GBV 1998. iti spune ceva expresia tw/n a`gi,wn, tōn haghíōn din greaca? Nu ti se pare o neglijenta a lui Cornilescu traducerea acestei expresii prin Sfanta Sfintelor (Locul Preasfant)?

Daca vrei sa vorbim mai mult, eu zic sa o facem altfel decat prin internet.

Am citit si eu cartea lui Martin si cartea lui Gigi Panciu.[4] Mi-ar place sa le citim impreuna si cu textul grecesc langa noi.

Acum vreo cinci ani aveam si eu acelasi respect ca tine pentru Ellen White si pentru Miller…, asa ca iti inteleg reactiile.

Tu poti face ceva. Nu te bloca. Studiaza in continuare. Si fi (sic!) dispus, chiar daca este greu, sa accepti dovezile, daca sunt bazate pe Biblie. Pace tie!

Anduraru, 11.07.2003

Draga Ruben! Ca sa nu-l mai acuzi pe Cornilescu de traducere gresita (sau ca sa-i poti acuza si pe altii in aceeasi masura) iti redau, mai jos, cateva versiuni biblice care contin aceeasi traducere ca a lui Cornilescu. Dupa care, doresc sa stiu de la tine un singur lucru: De ce atat de multi traducatori au tradus Locul Prera Sfant / Sfanta Sfintelor, desi cam tot atatia au tradus sanctuar, sau locuri sfinte, sau Locul Sfant / Sfanta… ?

CORNILESCU, Evrei 9:8: Prin aceasta, Duhul Sfint arata ca drumul in Locul preasfant, nu era inca deschis cata vreme sta in picioare cortul dintai.

LSG: Le Saint -Esprit montrait par lá que le chemin du lieu trés saint n\’était pas encore ouvert, tant que le premier tabernacle subsistait.

DBY: the Holy Spirit shewing this, that the way of the holy of holies has not yet been made manifest while as yet the first tabernacle has its standing;

GNV: Whereby the holy Ghost this signified, that the way into the Holiest of all was not yet opened, while as yet the first tabernacle was standing,

KJV: The Holy Ghost this signifying, that the way into the holiest of all was not yet made manifest, while as the first tabernacle was yet standing:

NIB: The Holy Spirit was showing by this that the way into the Most Holy Place had not yet been disclosed as long as the first tabernacle was still standing.

NIV: The Holy Spirit was showing by this that the way into the Most Holy Place had not yet been disclosed as long as the first tabernacle was still standing.

NKJ: the Holy Spirit indicating this, that the way into the Holiest of All was not yet made manifest while the first tabernacle was still standing.

NLT: By these regulations the Holy Spirit revealed that the Most Holy Place was not open to the people as long as the first room and the entire system it represents were still in use.

RWB: The Holy Spirit thus signifying, that the way into the holiest of all was not yet revealed, while the first tabernacle was yet standing:

WEB: The Holy Spirit this signifying, that the way into the holiest of all was not yet made manifest, while the first tabernacle was yet standing:

NEG: Le Saint -Esprit montrait par là que le chemin du lieu tres saint n\’était pas encore ouvert, tant que le premier tabernacle subsistait.

 ~yvid\’Q\\h; vd,qol. %r,D,h; xT;p.nI al{ dA[ yKi vd,Qoh; x;Wr [;ydIAh tazOB. HNT

 `AnAkm.-l[; dme[o !AvarIh\' !K\'v.mih; dA[-lK\'

– qódeš qódašìm (Sfanta Sfintelor, Locul Preasfant).

LBA: Queriendo el Espíritu Santo dar a entender esto: que el camino al Lugar Santísimo aún no había sido revelado en tanto que el primer tabernáculo permaneciera en pie;

R60: dando el Espíritu Santo a entender con esto que aún no se había manifestado el camino al Lugar Santísimo, entre tanto que la primera parte del tabernáculo estuviese en pie.

R95: El Espíritu Santo da a entender con esto que aún no se había abierto el camino al Lugar santísimo, entre tanto que la primera parte del Tabernáculo estuviera en pie.

Din experienta mea si a altora stiu ca atunci cand te pripesti, in orice, faci prostii. Nu stiu exact cine esti, dar banuiesc ca ai putea sa-mi fii fiu. Referitor la citirea si aprecierea lui Miller si a Ellenei White am un avans de cateva decenii. in orice caz, lecturi ca acelea pomenite de tine (Panciu!), nu vor face decat sa-ti deranjeze mintea, fara sa-ti dea solutii sanatoase. Trebuie sa fiu tare nebun sa-mi las obligatiile si pasiunile mai nobile, ca sa ma dedic unui studiu in doi, al nu stiu carui produs de Panciu – sau de Odobesti. Mai bine, vorba ta, sa studiem Biblia. Sa fii iubit!

Ruben, 13.07.2003   

Bravos! De la un profesor de limbi biblice astept o analiza a textului, si nu o citare a diferitelor traduceri, care – stie toata lumea – variaza intre traducere literala si parafraza.

La versetul pe care il citati nu m-am uitat sa vad ce termen apare. Dar, de exemplu, in Evrei 8 scrie clar ca a intrat in „cele sfinte” (tōn haghíōn) si nu in Sfanta Sfintelor. Si sa stiti ca traducerea din greaca in ebraica ori sanscrita a Noului Testament nu ma ajuta prea mult.

Ori daca dumneavoastra credeti ca, pe timpul lui Pavel, Isus era intrat in Sfanta Sfintelor, inseamna ca nu mai sunteti adventist.

De ce au tradus oamenii in atatea feluri? intrebati-i pe ei. Dar corectitudinea nu este ceva ce stabileste multimea, ci este ceva stabilit de gramatica.

Drumul deschis spre Locul Preasfant s-a deschis intr-adevar la cruce, dar Isus nu a intrat atunci in Sfanta Sfintelor (cum prin eroare ne spune Cornilescu in cap. 8).

Eu chiar m-as bucura sa va folositi un pic mai mult cunostintele de greaca, in care eu sunt mai pre la inceput. Domnul sa va binecuvinteze!

Polihronu, 14.07.2003, Lui Ruben, de data asta...

Ca in Evrei, Isus intra direct in Sfinta Sfintelor nu este, draguta, deloc de mirare. Daca citesti atent epistola in cauza, vei vedea ca in sanctuarul din cer sau in cerul-sanctuar (pentru unii, cel putin) in care intra Isus nu exista perdea despartitoare. Trupul lui Isus este perdeaua, cu o accentuare a functiei de acces, in detrimentul celei de separare. Unde e Dumnezeu (tronul Lui), acolo este Sfinta Sfintelor (si restul sanctuarului din tipologie). Din cauza asta, argumentul tau nu are nicicum temei. Epistola catre Evrei, pur si simplu, nu trateaza subiectul etapelor activitatii preotesti a lui Hristos. Intrarea Lui in cerul-templu este mai mare decit orice intrare din tip – la inaugurare, sau de Yom Kippur – si este unica, irepetabila – asta e mesajul epistolei. in rest, ai face bine sa studiezi tipologia insasi (revelatie divina prin excelenta) si previziunile profetice (revelatie destul de directa si ele). Poate vrea Dumnezeu sa ne spuna ceva si prin ele...

Anduraru, 15 iulie 2003, Lui Ruben

Frumosule, aici suntem intr-un forum pe internet, nu chiar la universitate. Daca numeri interventiile mele si le mai si masori si le cantaresti, intelegi ca deja este prea mult. Uneori sunt mai explicit, alteori incerc sa va ajut, sa sugerez o solutie, sa dau o directie, dar nu neaparat sa-mi fac temele aici in forum, cu toata bucataria exegetica, in fiecare caz – si, mai ales, in locul tuturor.

Felul in care vorbesti despre traduceri arata ca nu esti deloc familiar cu o asemenea munca. Te iert, numai pentru faptul ca, atunci cand eram incepator la limbile biblice, aveam exact aceleasi sentimente si aceleasi sentinte. Acum stiu ca multe din solutiile si sentintele mele de atunci, erau niste balonase.

in mai multe locuri in evrei, apare acel ta hághia (neutru plural de la to hághion, ceva sfant). Ideea de a vedea doar functia gramaticala a unui termen este rudimentara. in mod literal, acest ta hághia inseamna cele sfinte, dar sensul pragmatic al termenului este cel care conteaza. Or, acest ta hághia este corespondentul ebraicului qódeš (sfintenie, ceva sfant – loc, obiect, ritual), deoarece in Septuaginta asa a fost tradus. Sensul lui pragmatic insa, dincolo de etimologie si de forma gramaticala (care nu este relevanta aici), este, de la caz la caz, denumirea unui act sfant, obiect sfant (Num 4:20, Lev 21:22, 22:2), loc sfant (Lev 19:8); a intregului Sanctuar (Ex 40:9, Lev 20:3), a primei incaperi a Sanctuarului (1Rg 8:8), a celei de-a doua incaperi (Lev 16:2.3.16-17.20.23.27). Este semnificativ ca acest ultim sens (loc preasfant) este prezent atat in Leviticul 16, cat si in Evrei (care evoca Ziua Ispasirii, pentru a arata superioritatea infinita a sistemului Sanctuarului ceresc).

Ai zis: „...daca dumneavoastra credeti ca, pe timpul lui Pavel, Isus era intrat in Sfanta Sfintelor, inseamna ca nu mai sunteti adventist.” Asta iarasi este o concluzie pripita, care ma face sa cred ca ai vreo 25 de ani. Sper ca intelegi, nu este o ofensa, te invidiez pentru varsta. Eu cred ca intrarea Marelui Preot in Sfanta Sfintelor la ziua Ispasirii, putea foarte bine sa prefigureze atat intoarcerea lui Iisus la Tatal, dupa inaltare, cat si inceputul judecatii de cercetare la 1844.

Ce ma impiedica sa le cred pe amandoua? Afirmatia clasica adventista, ca Iisus a intrat in Sfanta Sfintelor la 1844, si nu mai inainte, se refera la semnificatia escatologica a Zilei Ispasirii. Aici insa noi am gresit gandind ca viziunile Apocalipsei si ale Ellenei White descriu realitatea literala cereasca, si ca Sanctuarul ceresc trebuie crezut ca o replica fizica a celui terestru (exceptand faptul ca este mai mare si mai glorios!). in realitate, tot ce au vazut profetii in viziune, nu sunt decat trairi si imagini induse de inspiratie, care a avut un scop practic (didactic) si nu de a ne satisface curiozitatea cu privire la topografia si mobilarea cerului. A vorbi despre Sanctuarul ceresc in termeni de tamaie, candele, chivot, perdea etc., se poate numai ca limbaj conventional, didactic, si nu ca o reflectare a realitatii fizice.

Cat priveste aparentul conflict dintre cele doua aplicatii ale Zilei Ispasirii {1). in trecut, la Cruce, inviere, inaltare si / sau 2). de la 1844}, nu ma impacientez deloc, intrucat si Pastele avea doua aplicatii mesianice: 1). eliberarea spirituala prin Christos, la prima Sa venire, la Cruce; 2). eliberarea noastra totala prin A Doua Venire a lui Christos. Prima semnificatie este subliniata in Evanghelii si Epistole, a doua in Apocalipsa. Iar Cina Domnului le conecteaza pe amandoua, in cuvintele Scripturii: „vestiti moartea Domnului pana va veni El”.

Ai rab-da-re, fra-ti-oa-re !

______________________________

de Florin Laiu. Copyright © 2007 – Articole Crestine. Toate drepturile rezervate. Folosirea acestui material se poate face urmand instructiunile din Ghidul de folosire.

Tentativa de reconstituire prin comparatie cu LXX si TH

Textul din Daniel 6:11-12 prezinta anumite dificultati textuale de citire si de analiza gramaticala in textul ebraic, iar LXX, cea mai veche traducere a textului ebraic difera de actualul text ebraic, pe care-l numim text „masoretic”, adica „transmis” (din generatie in generatie).

Ca o prima dovada, puteti urmari cateva traduceri romanesti si straine ale textului mentionat, pentru a observa diferentele importante:

CNS: ¹¹ S\’a inaltat pina la capetenia ostirii, i-a smuls jertfa necurmata, si i-a surpat locul locasului sau celui sfint.  ¹² Oastea a fost pedepsita din pricina pacatului savirsit impotriva jertfei necurmate; cornul a aruncat adevarul la pamint, si a izbutit in ce a inceput.

BOR: ¹¹Si a mai crescut pana la mai-marele ostirii si i-a luat jertfa de fiecare zi si i-a rasturnat locul templului sau. ¹² Si peste jertfa de fiecare zi el a pus nelegiuirea si a aruncat adevarul la pamant, si el a facut si a izbutit.

BVA: ¹¹Si a tras robimea dupa sine pana la Mai-Marele ostirii; si din pricina lui a fost jertfa tulburata; el a sporit, dar locasul cel sfant a devenit pustiu. ¹² Si un prinos pentru pacat a fost dat spre jertfa; si a dat cu dreptatea de pamant; si a facut si i-a mers din ce in ce mai bine.

KJV: ¹¹ Yea, he magnified himself even to the prince of the host, and by him the daily sacrifice was taken away, and the place of his sanctuary was cast down. ¹² And an host was given him against the daily sacrifice by reason of transgression, and it cast down the truth to the ground; and it practised, and prospered.

TNK: ¹¹ It vaunted itself against the very chief of the host; on its account the regular offering was suspended, and His holy place was abandoned. ¹² An army was arrayed iniquitously against the regular offering; it hurled truth to the ground and prospered in what it did.

FBJ: ¹¹ Elle s\’exalta meme contre le Prince de l\’armée, abolit le sacrifice perpétuel et renversa le fondement de son sanctuaire ¹² et l\’armée; sur le sacrifice elle posa l\’iniquité et renversa a terre la vérité; elle agit et réussit.

ELB: ¹¹ Selbst bis an den Obersten des Heeres wuchs er empor. Und er nahm ihm das regelmäßige Opfer weg, und die Stätte seines Heiligtums wurde gestürzt. ¹² Und ein Opferdienst wurde verbrecherisch gegen das regelmäßige Opfer eingerichtet. Und das Horn warf die Wahrheit zu Boden, und hatte Erfolg.

in comparatie cu textul ebraic si grecesc, pe care le vom expune in paginile urmatoare, se poate observa ca KJV si ELB adera in mod literal la textul masoretic, subliniind cu italice cuvintele adaugate in mod necesar de traducator, dar au fost nevoite sa interpreteze, mai degraba decat sa traduca prima parte a v. 12, care este foarte dificila in textul ebraic. Acelasi lucru fac versiunile CNS si BOR, dar fara marcarea cu italice a cuvintelor adaugate. TNK si FBJ au urmat textul ebraic, fara a sublinia adaugirile cu italice, incercand insa o traducere cat mai exact posibila, dar si frumoasa, in acelasi timp, (in timp ce unele traduceri romanesti, precum si traducerile straine mai vechi, literaliste, repeta in prostie conjuctia „si” / „and” etc., ori de cate ori intalnesc in textele de baza echivalentul ei (wü- / kai), care nu are doar rolul unui „si”… Parintele Anania (BVA) traduce, oarecum, dupa LXX sau dupa Theodotion, de aceea difera atat de mult de celelalte. Sublinierea cu aldine urmareste sa evidentieze deosebirile mai importante in traducere.

Textul masoretic

in sprijinul superioritatii textului masoretic, care, cel putin aici, este mai bine conservat, puteti urmari caracterul poetic intentionat de autor; fiecare stih incepand cu conjunctia w> wü-. Criteriile poetice ar putea servi, in acest caz si ca un ghid in restaurarea textului.

O traducere literala a textului masoretic ne da, insa, probleme, deoarece apar in text anumite dezacorduri gramaticale (subiectul qeren = cornul, din propozitiile anterioare, subinteles aici, este de genul feminin; iar predicatele din v. 11 sunt masculine; pe de alta parte, v. 12 incepe cu un subiect masculin cäbä’ = oaste, in timp ce predicatul lui este feminin, la aspectul imperfect: Tinnātën = va fi data. Prima propozitie din v. 12 este cat de poate de neclara, de aceea apare si diferit tradusa, din cele mai vechi timpuri, ceea ce presupune o posibila corupere a textului. Aceasta corupere trebuie sa fi avut loc intr-o perioada foarte veche, de moment ce Vulgata, aparuta la inceputul sec. V reda destul de exact textul actual ebraic, desi este usor influentata de LXX, traducand pe cäbä’ = oaste, armata, razboi, serviciu militar (sau la templu), cu putere, sau forta.

Vulgata este realizata, in mod evident, dupa manuscrise protomasoretice. A se observa asemanarea cu textul masoretic. Iata si un exemplu propriu de traducere literala a textului ebraic, cuvant cu cuvant, respectand sensul cel mai obisnuit al termenilor, dar fara a tine seama de dezacorduri, – care nu pot fi reproduse in traducere, intrucat genul substantivelor si verbelor nu corespunde in traducere:

„Continuitatea” (ebr. haTTāmìd) este o expresie defectiva, care se intalneste numai in cartea lui Daniel in aceasta forma, si pe care intotdeauna evreii au inteles-o ca fiind o redare scurta, populara, a „arderii-de-tot continue / zilnice”  (`ôlāt haTTāmìd) asocierea cea mai frecventa din Biblia Ebraica.[1] De asemenea, Mishna (prima si cea mai veche carte a Talmudului), contine un tratat numit Tamid, care descrie ceremonia zilnica de la Templu, concentrata in jurul jertfirii unui miel (dimineata si duma amiaza), pentru a arde permanent pe altar.[2]

Capitanul oastei sau „Capetenia ostirii” ceresti (simbolizata prin stele, v. 10) este Personajul divin care, sub numele de ingerul (Solul) Domnului sau Michael[3] este Fiul lui Dumnezeu, in calitate de Comandant suprem al ingerilor (1 Tes 4:16). Aici viziunea simbolica are atat conotatie militara, dar cu semnificatie spirituala, cat si semnificatie liturgica, intrucat termenul cäbä’ – armata se aplica uneori la serviciul sanctuarului (Ex 38:8), ceea ce este relevant in contextul viziunii din Daniel 8, unde avem un sanctuar, jertfa zilnica, faradelege, bnerbec, tap; si nu ar fi de prisos aici o referire la „ostirea” preoteasca si la Acela care este Capetenia Ostirii Domnului, nu doar in sensul de Comandant Suprem, ci si de Mare Preot, asa cum il descriu viziunea lui Daniel si a lui Ioan (Dan 10:5, 12:6-7, Ap 1:13).

Subiectul acestui sir de sacrilegii din Daniel 8 este Cornul luciferic care apare in unul din cele patru regate ale diadohilor (v. 9.23), pentru a-l desemna intr-o prima aplicatie pe Antiochos IV, supranumit Epiphanes („manifestare divina” !), pe primul mare persecutor, si, in aplicatii succesive, pe urmatorii membri ai acestei succesiuni care urca pana la Roma, ca sa se consume in cele din urma, in zilele sfarsitului (v. 17.19.26, 11:45b, 12:1).

„Aruncarea” locasului Lui, poate insemna, potrivit verbului ebraic, fie dispretuirea templului lui Dumnezeu (asa cum se foloseste termenul in legatura cu cuvantul lui Dumnezeu: Ps 50:17), fie abandonarea (Gen 21:15), fie „doborarea la pamant” / invingere + distrugere (cf. Dan 8:7),  sau chiar daramare. Acest ultim sens nu a fost suficient explorat, fiindca mai toti traducatorii si exegetii raman blocati in aplicarea exclusiva a previziunii la Antiochus Epiphanes, care nu a distrus templul, ci doar l-a profanat timp de trei ani, prin ritualuri idolatre. Dar cand acest verb are ca obiect o locuinta, pare sa aiba sensul de a dobori, a da la pamant, a ruina, a darama, a distruge, ca in Ieremia 9:18 (WnyteAnK.v.mii Wkyliv.hi), si in Plangeri 2:1.[4] Aceasta ar atrage atentia asupra pustiirii Templului, cu care Roma i-a gratificat pe iudei la anul 70 e.n., interpretare pe care Iisus a intarit-o, cu 40 de ani inainte de a se realiza, fara s-o epuizeze (Mt 24:15, Lc 21:20).

Comparatie LXX – Theodotion

Cum prima propozitie din v. 12 nu are o forma prea sigura in textul ebraic, vom urmari Septuaginta si versiunea lui Theodotion (vezi nota 44).

LXX

Theodotion        

A se observa caracterul „umflat” si inexact al traducerii LXX.  Verbul lydgh  higDìl (s-a inaltat) a fost citit dintr-o varianta corupta:  lychi hiccìl (a salvat), la care s-a adaugat imaginea unei cete de captivi, pentru ca predicatul sa aiba obiect. Kethib-ul ebraic ~yrh a fost citit in mod eronat „munti” (härìm) in loc de „ a ridica” / „a ridicat” (härìm / hërìm). Manuscrisul ebraic de pe care au tradus LXX pare sa fi avut corecturi interliniare, intrucat traducatorii n-au dorit sa scape nici o varianta; le-au turnat pe toate, potrivindu-le cumva in textul tradus. 

Theodotion incearca sa corecteze textul grecesc, dar inca nu reprezinta o confruntare serioasa cu textul ebraic. Sau, poate, pe vremea lui Theodotion, textul ebraic sa fi fost diferit de cel masoretic ?

Urmariti in continuare o tentativa de reconstituire a manuscrisului ebraic care a stat la baza LXX :

Comparatie intre reconstituirea manuscriselor ebraice de la baza  LXX si Theodotion si tentative de reconstituire a textului original ebraic din Daniel 8:11-12

Reconstituire varianta I

Reconstituire varianta II

Continuare, extras din v. 13-14:

Aceasta ultima solutie are avantajul unei mai bune forme poetice: structura mai regulata a versului (2 + 3) si jocul de cuvinte ad\’c.ni AvD"q.miW  -  vd<qo qD:c.nIw> care accentueaza mesajul. O redare provizorie in limba romana ar putea fi:

[Cornul] s-a inaltat pana la Capetenia ostirii,

si I-a ridicat jertfa zilnica

– locasul I-a fost daramat,

Sanctuarul I-a fost pustiit –,

a pus faradelegea in locul jertfei zilnice,

a dat cu adevarul de pamant,

a facut ce-a voit

si a reusit.

[...]

…Pana cand va dura ceea ce s-a aratat despre jertfa zilnica,

despre faradelegea instaurata,

despre Sanctuar, si despre ostirea calcata?

[...]

Pana vor trece 2300 de seri si dimineti,

dupa care pangarirea Sanctuarului va fi razbunata.

______________________________

de Florin Laiu. Copyright © 2007 – Articole Crestine. Toate drepturile rezervate. Folosirea acestui material se poate face urmand instructiunile din Ghidul de folosire.

„Raspunsuri la obiectiunile trinitariene”

de Florin Laiu

Stimate frate Stump,

Aceasta este doar o reactie modesta la raspunsul pe care l-ati dat obiectiunilor trinitariene si pe care l-ati publicat in cartea dumneavoastra recenta The Foundation of Our Faith. Probabil ca exprimarea mea in engleza nu este asa de atragatoare, dar sper ca veti pretui ideile mele.

Pentru o intelegere mai buna, va rog mult sa cititi si alte documente atasate, precum si articolul magistral de teologie biblica, al carui autor este Fernando Canale (Doctrine of God, p.105-159) si care este publicat lucrarea lui Raoul Dederen, Handbook of Seventh-day Adventist Theology, Review and Herald, Hagerstoun, MD. Nu veti gasi niciunde un studiu mai bogat si mai bine documentat cu privire la doctrina despre Dumnezeu.

1 Ioan 5,7.8

„(Caci trei sunt care marturisesc in cer: Tatal, Cuvantul si Duhul Sfant, si acesti trei una sunt.) Si trei sunt care marturisesc (pe pamant): Duhul, apa si sangele, si acesti trei sunt una in marturisirea lor” (1 Ioan 5,7.8).

Toti criticii recunosc renumita „Comma Johanneum” ca fiind o nota marginala,[2] iar eu ma indoiesc de faptul exista vreun adventist de ziua a saptea care sa sustina Trinitatea pe temeiul acesta. Totusi, formularea cu privire la trinitatea testamentara, care spune ca „Duhul, apa si sangele” sunt „una”, ar putea sa reflecte o mentalitate trinitariana a autorului. Acesta nu este un argument trinitarian valabil, dar daca Ioan este perceput ca fiind un sustinator puternic al divinitatii lui Hristos si al egalitatii si personalitatii Duhului Mangaietor si, astfel, al unitatii Persoanelor Divine, s-ar putea presupune pe buna dreptate ca dincolo de aceasta simbolistica se afla un model trinitarian. Nu este de mirare ca aceasta nota marginala a intrat in text. Atat in Vechiul, cat si in Noul Testament, se afla mai multe cazuri de note marginale care au intrat in textele manuscriselor ulterioare si imi amintesc foarte putine care sa fi avut un impact teologic negativ (cum ar fi Matei 17,21; Ioan 5,3b-4). in situatia „Comma Johanneum”, este doar o combinatie teologica a variantelor de text si o complicare inutila a epistolei, dar nu este nici erezie, nici greseala doctrinara.

Dumneavoastra ati scris: „Apa marturiseste si sangele marturiseste, totusi nimeni nu ar sugera ca apa si sangele sunt niste persoane. Prin urmare, de ce sa insistam, spunand ca, daca marturiseste in ceruri, Suhul trebuie sa fie o persoana distincta?” intr-adevar, aceasta nu este o dovada a personalitatii (individualitatii) Duhului. Totusi, aceasta este una dintre numeroasele dovezi ale realitatii distincte a Duhului. Dupa cum apa si sangele sunt realitati distincte, cu o semnificatie teologica (adica, botezul si crucea, vezi Ioan 1,33; 3,5; Evrei 9,14; 10,29; 1 Petru 1,2; Romani 6,3-4), fiind asociate ca martore pentru Hristos, tot asa Duhul este cel dintai martor, pentru ca El precede botezul si crucea (Lumea a fost creata prin Duhul lui Hristos [Geneza 1,2]; Hristos ca faptura omeneasca a fost conceput de Duhul; la botez, Hristos a fost facut cunoscut oamenilor si uns de Duhul; pe cruce, „Hristos…, prin Duhul cel vesnic, S-a adus pe Sine insusi jertfa fara pata lui Dumnezeu” [Evrei 9,14], apoi, incepand cu Cinzecimea, El este martorul principal in si prin Biserica Sa [Ioan 15,26; Evrei 2,4; 1 Ioan 4,2-3; Apocalipsa 19,10]). Autorul nu spune „duhul lui Hristos”, ori „duhul lui Dumnezeu”, ci pur si simplu „Duhul”. Acest nume nu poate sa fie inteles gresit in ce priveste semnificatia lui, care indica individualitatea si faptul de a fi distinct. Uneori, cand Biblia vorbeste despre „duhul lui N…”, poti sa fi incurcat si sa nu fii sigur daca se refera la inteligenta (sufletul, inima, mintea, constiinta) lui N…, suflarea lui N…, spiritul care il conduce pe N…, sau persoana cu care este asociat N. De obicei, contextul ne ajuta sa intelegem semnificatia corecta a cuvantului „duh” din fiecare pasaj. Totusi, cand vorbeste despre „duhul”, sau „Duhul” (depinde de traducere), Biblia se refera intotdeauna la o entitate personala supraomeneasca, fie ca este un duh necurat, fie ca este un duh ceresc (inger sau Divinitate). in ciuda faptului ca, intemeindu-se pe analogia figurativa a lui Pavel (1 Corinteni 2,11),[3] cineva ar intelege ca, in locurile unde spune „Duhul lui Dumnezeu/Domnului”, Biblia se refera la gandirea divina, sau la puterea/influenta divina (o manifestare impersonala, sau o manifestare personala a lui Dumnezeu prin intermediul unei actiuni supranaturale), totusi, in toate locurile unde Biblia spune „Duhul” (sau explicit: „Duhul Sfant”, „Duhul cel vesnic”, „Duhul adevarului”, „Duhul harului”, „Duhul slavei”, nu se poate considera ca este vorba pur si simplu de gandirea, sau de influenta lui Dumnezeu, deoarece acelasi Duh este numit „Duhul lui Hristos”, sau chiar „Duhul lui Moise/ Ilie/ Elisei/ Pavel” (si altii). Autorii inspirati si chiar Hristos insusi il numesc DUHUL:

1 Cronici 12,18: „Amasai… a fost apucat[4] de Duhul…”.

Isaia 32,15: „pana cand se va turna[5] Duhul de sus peste noi…”.

Ezechiel 3,12.14.24; 43,5: „Duhul m-a rapit…”.

Ezechiel 37,10: „Si a intrat[6] duhul in ei…”. v.16: „Voi pune Duhul Meu in voi…”.

Matei 4,1: „ Atunci Isus a fost dus de Duhul in pustie…”.

Marcu 1,10: „… el a vazut cerurile deschise, si Duhul pogorandu-Se peste El ca un porumbel”.

Marcu 1,12: „indata Duhul a manat pe Isus in pustie”.

Ioan 1,32: „Am vazut Duhul pogorandu-Se din cer ca un porumbel”.

Ioan 1,33: „Acela peste care vei vedea Duhul pogorandu-Se si oprindu-Se, este Cel ce boteaza cu Duhul Sfant”.

Ioan 3,8: „Tot asa este cu oricine este nascut[7] din Duhul”.

Ioan 3,34: „Dumnezeu nu-I da Duhul cu masura”[8].

Ioan 7,39: „Spunea cuvintele acestea despre Duhul.… Caci Duhul Sfant inca nu fusese dat”.

Ioan 14,17: „Duhul adevarului…”.

Ioan 15,26: „Cand va veni Mangaietorul, pe care-L voi trimite de la Tatal, adica Duhul adevarului, care purcede[9] de la Tatal, El va marturisi despre Mine”.

Ioan 16,13: „Cand va veni Mangaietorul, Duhul adevarului, are sa va calauzeasca in tot adevarul; caci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit, si va va descoperi lucrurile viitoare”.

Fapte 2,4: „Toti s-au umplut de Duh Sfant,… dupa cum le da Duhul sa vorbeasca”.

Fapte 8,29: „Duhul a zis lui Filip: ‘Du-te, si ajunge carul acesta!’”

Fapte 10,19: „Duhul i-a zis:…”.

Fapte 11,12: „Duhul mi-a spus…”.

Fapte 11,28: „…Agab, s-a sculat si a vestit, prin Duhul…”.

Fapte 20,22: „Si acum, iata ca, impins de duhul, ma duc la Ierusalim…”.

Fapte 21,4: „…prin Duhul, ziceau lui Pavel sa nu se suie la Ierusalim”.

Romani 8,13: „…dar daca, prin Duhul, faceti sa moara faptele trupului…”.

Romani 8,26: „… Duhul ne ajuta…. Dar insusi Duhul mijloceste…”.

1 Corinteni 12,8: „… prin Duhul… datorita aceluiasi Duh”.

2 Corinteni 3,6: „…nu al slovei, ci al Duhului,… Duhul da viata”.

Galateni 3,2: „…prin faptele Legii ati primit voi Duhul…?”

Galateni 3,3: „Dupa ce ati inceput prin Duhul…”.

Galateni 3,5: „Cel ce va da Duhul…?”

Galateni 3,14: „…sa primim Duhul fagaduit”.

Galateni 4,29: „…cel ce se nascuse prin Duhul…”.

Galateni 5,5: „…prin Duhul, asteptam…”.

Galateni 5,16: „…umblati carmuiti de Duhul…”.

Galateni 5,17: „…firea pamanteasca pofteste impotriva Duhului, si Duhul…”.

Galateni 5,18: „…sunteti calauziti de Duhul…”.

Galateni 5,25: „Daca traim in Duhul, sa si umblam prin Duhul.

Galateni 6,8: „… cine seamana in Duhul, va secera din Duhul viata vesnica”.

Efeseni 2,22: „… ca sa fiti un lacas al lui Dumnezeu, prin Duhul”.

Efeseni 3,5: „… descoperita acum sfintilor apostoli si prooroci ai lui Hristos, prin Duhul”.

Efeseni 6,18: „Faceti… prin Duhul, tot felul de rugaciuni si cereri”.

Coloseni 1,8: „… dragostea voastra in Duhul”.

1 Tesaloniceni 5,19: „Nu stingeti[10] Duhul”.

1 Timotei 3,16: „… a fost dovedit neprihanit in Duhul…”.

1 Timotei 4,1: „Duhul spune lamurit ca… unii se vor lepada de credinta, ca sa se alipeasca de duhuri inselatoare si de invataturile dracilor”.

Evrei 10,29: „… va batjocori pe Duhul harului?”

Iacov 4,5: „Duhul, pe care L-a pus Dumnezeu sa locuiasca in noi, ne vrea cu gelozie pentru Sine”.

1 Petru 1,2: „…dupa stiinta mai dinainte a lui Dumnezeu Tatal, prin sfintirea lucrata de Duhul, spre ascultarea si stropirea cu sangele lui Isus Hristos”.

1 Petru 4,14: „Fiindca Duhul slavei, Duhul lui Dumnezeu, Se odihneste peste voi”.

 1 Ioan 3,24: „…cunoastem… prin Duhul, pe care ni L-a dat”.

Iuda 1,19: „…oameni supusi poftelor firii, care n-au Duhul”.

Apocalipsa 2,7.11,17.29; 3,6.13.22: „…ce zice Bisericilor Duhul”.

Apocalipsa 14,13: „‘Da’, zice Duhul…”.

Apocalipsa 22,17: „Si Duhul si Mireasa zic: ‘Vino!’”

Desi apa si sangele apartin domeniului fizic, sau daca va ganditi la simbolismul lor, sunt niste imagini ale consacrarii si sacrificiului de sine, pe care le-a manifestat Hristos pentru noi, in conformitate cu natura lui, Duhul apartine domeniului psihologic si spiritual. Cu exceptia acelor situatii in care PNEUMA („duh”) inseamna suflare, vant, putere insufletitoare, stare a mintii, UN DUH se refera la o inteligenta supraomeneasca, o faptura care apartine unei alte lumi. Contextul din 1 Ioan 5,7.8 arata ca ne aflam in situatia a doua, deoarece in cele aproximativ 70 de citate de mai sus si in cele 93 de cazuri in care Biblia iL numeste „Duhul Sfant”[11], in contrast categoric cu „duhurile necurate”, care sunt intotdeauna fapturi/persoane supraomenesti. Aceasta denumire este folosita prea adesea si prea tehnic, pentru a spune ca se refera la vreo realitate impersonala, sau la insasi persoana[12] lui Dumnezeu.

De fapt, contextul arata cu claritate ca, in 1 Ioan 5, Duhul nu este doar un duh al adevarului, ci ADEVaRUL iNSUSI (v.6, conform cu 3 Ioan 8,12), la fel cum sunt denumiti Dumnezeu si Hristos (Ioan 14,6; 18,38).

Matei 28,19

„Duceti-va si faceti ucenici din toate neamurile, botezandu-i in Numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh” (Matei 28,19).

Nu aveti nici un drept sa respingeti doctrina trinitariana clara din versetul acesta, numai pe motiv ca nu intelegeti de ce ucenicii nu au respectat porunca lui Isus in toate cele patru situatii (Fapte 2,38; 10,48; 19,5). Exista si dovezi din afara Bibliei care sunt in favoarea vechii formule de botez trinitariene:

- Tatian Syiranul (170 d.Hr.) The Diatesseron 55:

„Atunci, Isus le-a zis: ‘Toata puterea Mi-a fost data in cer si pe pamant si, dupa cum Tatal M-a trimis, tot asa va trimit si Eu. Mergeti in toata lumea si propovaduiti-i Evanghelia Mea oricarei fapturi, invatati-i pe toti oamenii si botezati-i in numele Tatalui si al Fiului si al Duhului Sfant; si invatati-i sa pazeasca tot ce v-am poruncit. Si iata ca Eu sunt cu voi in toate zilele, pana la sfarsitul lumii” [Matei 28,18-20].

- Hippolytus (215 d.Hr.) The Apostolic Tradition 21:

„Cand acela care este botezat intra in apa, cel care il boteaza sa-si puna mana peste el si sa spuna asa: ‘Crezi in Dumnezeu, Tatal cel atotputernic?’ Iar cel care este botezat sa spuna: ‘Cred’. Apoi, cu mana pusa pe capul celui care urmeaza a fi botezat, sa-l boteze o data. Dupa aceea, sa spuna: ‘Crezi in Isus Hristos…?’ Iar cand spune: ‘Cred’, sa fie botezat din nou. Apoi, sa spuna: ‘Crezi in Duhul Sfant, in sfanta biserica si in invierea trupului?’ Atunci, Cel ce este botezat sa spuna: ‘Cred’. Si astfel sa fie botezat a treia oara”.

- Tertulian (216 d.Hr.) Against Praxeas 26:

„Dupa invierea Sa, El le-a promis ucenicilor Sai, printr-un legamant, ca le va trimite fagaduinta Tatalui Sau, iar la urma, le-a poruncit sa boteze in numele Tatalui, al Fiului si al Duhului Sfant, nu al unui Dumnezeu unipersonal. intr-adevar, noi nu suntem cufundati numai o data, ci de trei ori, in numele celor trei persoane, la fiecare mentionare a numelor lor”.

- Origen (248 d.Hr.) Commentary on Romans 5:8

„Domnul insusi le-a spus ucenicilor Sai ca trebuie sa-i boteze pe toti oamenii in numele Tatalui si al Fiului si al Duhului Sfant… pentru ca, intr-adevar, botezul legitim este savarsit numai in numele Trinitatii”.

The Acts of Xantippe and Polyxena 21 (250 d.Hr.)

„Atunci, Probus… a sarit in apa, spunand: ‘Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu si Dumnezeul cel vesnic, fa ca toate pacatele mele sa fie indepartate de apa aceasta’. Iar Pavel a spus: ‘Te botezam in numele Tatalui, al Fiului si al Duhului Sfant’. Dupa aceea, l-au facut sa primeasca euharistia lui Hristos”.

Cyprian din Carthage (253 d.Hr.) Letters 73:18:

„El [Isus] le-a poruncit sa-i boteze pe cei dintre Neamuri in numele Tatalui si al Fiului si al Duhului Sfant. Cum deci spun unii ca nu conteaza cum sau de catre cine este botezat cineva dintre Neamuri… atata vreme cat lucrul acesta este facut in numele lui Isus, va urma spalarea pacatelor – cand insusi Hristos porunceste ca popoarele sa fie botezate in numele complet al Trinitatii unite?”

Eu nu am facut un studiu aprofundat al acestor documente extra-biblice si nu ma incred in ele pe deplin, pentru ca unii ar putea sa le suspecteze de note marginale, sau de contrafacere. Totusi, ele merita atentia noastra.

Unii anti-trinitarieni suspecteaza ca versetul acesta este o adaugare marginala. Cu toate acestea, nu exista absolut nici o dovada impotriva autenticitatii lui. Dumneavoastra ati scris: „Este interesant ca exista dovezi ca o parte a acestui verset este o nota marginala, intocmai cum sunt unele parti din 1 Ioan 5,7.8”. Totusi, aceasta nu este o situatie identica. in 1 Ioan 5, „Comma Johanneum” este recunoscuta pe plan universal si de multa vreme ca fiind o adaugare marginala, in timp ce in Matei 28,19 exista o adaugare marginala reala numai in unele manuscrise ulterioare, in care pasajul din Ioan 20,21 este preluat si copiat in acest loc. Astfel de „inserari” nu schimba nimic important, ci doar fac legatura dintre doua pasaje corelate, probabil din motive omiletice. De fapt, nu cunosc nici o traducere biblica in care aceasta nota marginala ioanina sa se afle in Matei 28.

Cu toate acestea, Matei 28,19 este un adevarat cosmar exegetic pentru toti anti-trinitarienii, deoarece este foarte dificil de manevrat. Nu este legitim sa aduni dovezi contrarii unui pasaj biblic, numai din cauza ca nu esti de acord cu mesajul lui. Singura cale este aceea de a-l analiza cu onestitate, pana cand il intelegi si poti sa fii de acord cu el, la fel ca si cu restul Bibliei.

Dumneavoastra ati afirmat astfel: „Efeseni 4,6 spune ca exista ‘Un Dumnezeu si Tata al tuturor, care este mai pe sus de toti, care lucreaza prin toti si care este in toti’. Biblia foloseste expresia ‘Dumnezeu Tatal’ de treisprezece ori, dar nu spune niciodata ‘Dumnezeu Fiul’ sau ‘Dumnezeu Duhul Sfant’”. in situatia aceasta, rationamentul dumneavoastra nu este valabil, din cauza ca faptul de a nu avea nici un titlu tehnic de felul „Dumnezeu Fiul”, sau „Dumnezeu Duhul Sfant” nu inseamna ca nu aveti nici o referire clara la natura divina a Fiului sau a Duhului Sfant. Oponentii dumneavoastra, ar spune intr-o modalitate asemanatoare, astfel: „Hei, Allan, unde ai gasit in Biblie notiuni ca „judecata de cercetare”, „masa comuna”, „moralitate”, „monogamie”, „lege duminicala”, sau „dezvoltarea caracterului”? Banuiesc ca aveti niste raspunsuri potrivite la asemenea intrebari.

Ati scris: „Pentru a boteza literalmente in numele unei persoane, trebuie sa cunosti numele acelei persoane. Yahweh (Iehova sau alte pronuntii similare) este numele persoanei Tatalui. Isus (Yahshua, sau alte pronuntii similare) este numele persoanei Fiului, dar Scriptura nu prezinta nici un nume pentru Duhul Sfant”.

imi pare rau, dar nu pot sa fiu de acord. ingaduiti-mi sa explic de ce.

in primul rand, Yahweh nu este un nume atribuit in exclusivitate Tatalui. Isus, de asemenea, este mentionat prin acest Nume in calitate de Dumnezeu preexistent (conform cu Exod 3, ingerul lui Yahweh este numit Yahweh, Dumnezeul [lui Avraam, Isaac si Iacov], si Eu SUNT [CEL CE SUNT]. Modelul acesta este repetat de mai multe ori in Geneza, Exod, Iosua, Judecatori, Zaharia, etc., unde Solul Special, ingerul lui Yahweh, poarta numele sfant al lui Yahweh si este numit Dumnezeu. in Ioan 12,37-43, dupa ce face referire la Isaia 6 (scena slavei lui Yahweh, care va umple intregul pamant) Ioan o atribuie cu claritate lui Hristos. Desi nu imi aduc aminte unde Duhul este numit Yahweh, El este numit cu claritate printr-un nume sinonim: „Duhul cel vesnic” (Evrei 9,14). Nu aveti nevoie sa gasiti un nume „Dumnezeu Duhul”, pentru ca Dumnezeirea este DUH in Ea insasi (Ioan 4), iar cand spuneti Duhul cel vesnic, nu va puteti referi la o faptura creata. in Fapte 7, cand Duhul este numit Dumnezeu, realitatea teologica este confirmata printr-o dovada infioratoare, si anume moartea celor doi ipocriti.

Totusi dovada cea mai importanta se afla chiar in text. Hristos nu a spus „botezati-i in NUMELE Tatalui, Fiului si Duhului Sfant”, nici „botezati-i in numele Tatalui, in numele Fiului si in numele Duhului Sfant”. Textul grecesc este clar: „botezati-i in [unul/singurul] nume[13] al Tatalui, al Fiului si al Duhului Sfant”. Desi in unitatea lui Dumnezeu avem trei entitati distincte, cu o constiinta de sine, totusi exista o singura natura (esenta) divina care poate sa fie numita in exclusivitate Dumnezeu si careia Biblia ii atribuie titluri si nume divine (El, Shadday, Elyon, Yahweh, Adonay, etc.).

Ar trebui sa ne intrebam daca, in incredintarea misiunii apostolice, atunci cand a folosit formula aceasta trinitariana, Hristos a vrut cu adevarat sa spuna ca, ori de cate ori vor indeplini ceremonia botezului, ucenicii vor trebui sa repete cu exactitate cuvintele acestea, sau oricare alta formula, ca si cum ar fi fost o formula magica, sau Hristos a vrut mai degraba sa-i faca sa inteleaga faptul ca fiecare candidat nou pentru botez este consacrat Divinitatii (Tatal, Fiul si Duhul Sfant) si impartaseste binecuvantarea fagaduita de Dumnezeu prin Hristos si prin Duhul Sau. De fapt, Isus a inceput cuvantul de incredintare a misiunii cu asigurarea ca Lui i-a fost data TOATa PUTEREA in cer si pe pamant. O asemenea autoritate ar putea sa fie inteleasa ca si cand autoritatea lui Dumnezeu este deplina in Hristos si oricine este botezat crestin (adica prin marturisirea credintei in Isus Hristos) si (ca de obicei) primeste apoi Duhul, este botezat cu siguranta in numele celor Trei, care sunt Una.

Sa ilustram. La inceput, ucenicii lui Ioan Botezatorul nu au fost hotarati sa creada in Hristos, iar mai tarziu chiar au crezut ca invatatorul lor era Mesia. Botezul lor a fost un semn al pocaintei fata de Legea lui Dumnezeu. Pavel a intalnit 12 ucenici ai lui Ioan la Efes si, dupa ce a aflat despre experienta lor incompleta, i-a botezat „in numele lui Isus”, ca sa primeasca Duhul Sfant. in felul acesta, implicit, ei au fost botezati (in singurul) Nume, nu numai al Tatalui, ci si al Fiului si al Duhului Sfant. Dilema tinde sa dispara, daca expresia „in numele” nu este considerata o formula ceremoniala stricta, ca si cand puterea magica s-ar afla in rostirea exacta a cuvintelor, ci in intelegerea spirituala si practica si in acceptarea nu doar a unui Dumnezeu aflat in departare (asa cum credea orice iudeu) ci si a condescendentei Sale, manifestata prin Hristos, a sfintirii Sale eficiente si a comuniunii charismatice, prin Duhul.

De fapt, dumneavoastra ati prezentat o imagine sugestiva buna, cand ati scris: „… deci putem sa intelegem ca Isus nu a oferit o formula precisa, pe care sa o recite predicatorul cu ocazia botezului”. Prin urmare, daca aveti dreptate, sunt inclinat sa fiu de acord cu dumneavoastra, ca si expresia „botezat in numele lui Isus”, din cartea Faptelor, ar trebui sa fie inteleasa in aceeasi modalitate, nu ca o formula precisa pe care apostolii obisnuiau sa o recite la botezuri. in conformitate cu Fapte 8,37, Luca nu face nici o referire la vreo „formula”, ci reda faptul ca, inainte de botez, candidatul era invatat cu privire la adevarul fundamental al crestinismului: intregul adevar despre Isus (v.35).

De asemenea, ati scris: „Nu ar fi posibil sa botezam literalmente in numele corespunzator Duhului Sfant, deoarece Biblia nu face nici o mentiune cu privire la un astfel de nume”. Chiar daca Biblia nu ar avea un nume specific pentru Duhul, formula nu poate sa fie respinsa pe temeiul acesta. intr-adevar, cuvantul NUME (evr. Shem, gr. Ónoma) este adesea un inlocuitor pentru persoana la care se refera. As adauga faptul ca pana si numele corespunzatoare lui Dumnezeu sunt numai niste forme lingvistice tranzitive (Shadday, Yahweh, si altele) dintr-o ebraica veche (un dialect nord-vest semitic, legat in cea mai mare parte de limba canaanita), iar numele adevarat al lui Hristos, indiferent daca este numit intr-un fel, sau altul, nu este cunoscut de nimeni (Apocalipsa 19). Toate numele divine sunt conventionale, circumstantiale, istorice si culturale si doar semnificatia lor este importanta, fiind o forma de cunoastere omeneasca limitata si nedesavarsita. Cand Biblia spune: „in ziua aceea, poporul Meu va cunoaste numele Meu”, cu siguranta, nu se refera la vocalele si consoanele corecte, nici chiar la o teologie corecta a Numelui, ci la experienta spirituala de cunoastere a lui Dumnezeu ca persoana (a caracterului si a slavei Sale).

Ati scris: „Odata ce ne dam seama ca Hristos le-a incredintat ucenicilor Sai misiunea de a boteza in virtutea caracterului Tatalui, al Fiului si al Duhului Sfant, ne va fi mai usor sa intelegem cuvintele Sale”. Asadar, sa intelegem. Daca exista un singur nume, atunci exista un singur caracter. Cand Hristos spune: „numele Tatalui si al Fiului”, inseamna ca aceste doua persoane sfinte au acelasi caracter. Asadar, daca Duhul este pur si simplu gandirea/puterea lui Dumnezeu, sau o alta reprezentare a persoanei lui Hristos, de ce a adaugat Hristos numele Duhului Sfant? A dorit Hristos ca ucenicii sa boteze in virtutea caracterului Sau si al caracterului INFLUENtEI/GaNDIRII Sale?

Ati scris: „Din aceasta putem sa intelegem ca Matei 28,19, cu siguranta, nu dovedeste ca exista o Trinitate, nici nu dovedeste ca Duhul Sfant este o faptura separata de Tatal si de Fiul Sau”. Eu nu pot sa va constrang sa intelegeti si sa credeti, daca nu vreti, dar concluzia dumneavoastra pur si simplu este falsa. Avand in vedere ca textul nu este o expunere sistematica a unei „dogme”, pentru oricine este dispus sa inteleaga, este destul de clar ca textul este exprimarea cea mai veche si mai clara a credintei trinitariene. Totusi, in realitate, nici o alta doctrina biblica nu este expusa complet, sistematic si explicit intr-un singur pasaj. Pentru a intelege o doctrina biblica si pentru a o prezenta in modalitatea cea mai buna, trebuie sa corelam toate pasajele biblice relevante.

in cele din urma, ati scris: „Ce binecuvantare este ca, in ciuda faptului ca sunt ingrijorari legitime cu privire la versetele acestea, ele nu au fost deformate, asa incat sa prezinte o idee falsa”. Presupun ca trinitarienii sunt cei mai fericiti sa aiba versetul acesta. Cu siguranta, versetul nu prezinta o idee falsa, dar am cunoscut anti-trinitarieni care sunt in stare sa ocoleasca, ori sa minimalizeze chiar si cea mai evidenta declaratie biblica.

Eu nu pot sa consider ca intre Matei 28,19 si botezurile apostolice este o contradictie reala:

Fapte 2,38: „‘Pocaiti-va’, le-a zis Petru, ‘si fiecare din voi sa fie botezat in Numele lui Isus Hristos, spre iertarea pacatelor voastre; apoi veti primi darul Sfantului Duh”. (Ei credeau in Dumnezeu, dar aveau nevoie de pocainta fata de Dumnezeu si fata de Hristos, precum si de imputernicirea Duhului. Prin urmare, in botezul crestin, in Hristos, ei au gasit dedicarea trinitariana completa).

Fapte 8,12: „au crezut… Evanghelia imparatiei lui Dumnezeu si a Numelui lui Isus Hristos, au fost botezati… v.15: „[apostolii] s-au rugat pentru ei, ca sa primeasca Duhul Sfant… (v.16) caci [Duhul Sfant] nu Se pogorase inca peste nici unul din ei, ci fusesera numai botezati in Numele Domnului Isus”. (Pasajul acesta sugereaza ca botezul – in numele Tatalui, Fiului si al Duhului – era complet numai prin primirea Duhului).

Fapte 10,48: „Si a poruncit sa fie botezati in Numele Domnului Isus Hristos. (Acest fapt a avut loc numai dupa ce deja primisera Duhul Sfant, asadar, singura lor nevoie era sa faca o marturisire publica a credintei in Isus prin botez. Conform cu v.47. Prin urmare, ei fusesera cu adevarat botezati in numele intregii Trinitati).

Fapte 19,5 „Cand au auzit ei aceste vorbe, au fost botezati in Numele Domnului Isus. v.6: Cand si-a pus Pavel mainile peste ei, Duhul Sfant S-a pogorat peste ei, si vorbeau in alte limbi, si prooroceau”. (Aceeasi experienta. Fiecare situatie in care a avut loc un botez in numele lui Isus corespunde cu primirea Duhului.)

O observatie interesanta este ca, in toate aceste cazuri, candidatii pentru botez erau fie evrei, fie prozeliti, fie samariteni, adica erau oameni care respectasera Legea si aveau o cunoastere a adevaratului Dumnezeu, Tatal nostru. Ei aveau nevoie doar sa-L cunoasca si sa-L primeasca pe Isus ca Mesia cel biblic si sa primeasca Duhul Sau cel Sfant. Lucrul acesta poate sa explice de ce Luca insista asupra botezului in numele lui Isus Hristos. Pe de alta parte, misiunea cu privire la botez din Matei 28, dupa ce a fost evidentiata autoritatea suprema a lui Hristos, se refera la faptul de a face „ucenici” din „toate neamurile”, adica dintre toate felurile de pagani, sau necredinciosi. Probabil ca acestia aveau nevoie de o cunoastere elementara a Dumnezeului biblic, inainte de a auzi Evanghelia lui Isus si de a primi Duhul Sfant. Prin urmare, in contextul acesta, referirea la Trinitate este deosebit de potrivita.

2 Corinteni 13,14

„Harul Domnului Isus Hristos, si dragostea lui Dumnezeu, si impartasirea Sfantului Duh, sa fie cu voi cu toti! Amin” (2 Corinteni 13,14).

Puterea acestei expresii biblice trinitariene nu consta doar in faptul ca in versetul acesta se afla toate cele Trei Persoane Divine, ci in faptul ca este un salut. Este stiut ca saluturile sunt ceva obisnuit, niste expresii repetate adesea si, ca urmare, un asemenea salut este una dintre dovezile cele mai bune in favoarea originii apostolice a conceptului trinitarian fundamental.

Daca „in versetul acesta numele lui Dumnezeu este folosit doar o data, cu referire la o persoana specifica”, fapt care nu este neobisnuit in expresii de acest fel, totusi, exista si o inversare interesanta a ordinii obisnuite (Dumnezeu, Hristos), iar Hristos este mentionat primul. Aceasta inversare are scopul de a sublinia ca Hristos este pe acelasi plan cu Dumnezeu si cu Duhul Sau. Totusi, faptul ca in versetul acesta Hristos si Duhul nu sunt numiti Dumnezeu intr-o modalitate explicita, nu inseamna ca crestinii care foloseau salutul acesta aveau o conceptie (semi) ariana. Cand ne rugam, asa cum ne-a invatat Isus, „Tatal nostru care esti in ceruri”, sau cand preotii spuneau: „Domnul (Yahweh) sa te binecuvanteze!”, ori in formula de juramant („Dupa cum Yahweh) traieste…!”, nimeni nu adauga faptul ca Tatal cel ceresc, sau Yahweh este Dumnezeu. Credinciosii cunosteau lucrul acesta.

De fapt, termenul DUMNEZEU este folosit adesea ca un Nume Personal. Ca sa ilustram, in versiunea ebraica a capitolelor din Geneza 1-5, ADAM inseamna uneori „faptura omeneasca”, alteori „barbat” (cand este asociat cu sotia lui), iar alteori este mentionat ca nume personal, „Adam”. Asadar, daca pastram numai semnificatia fundamentala (faptura omeneasca, neam omenesc) si gasim expresia „ADAM si … femeia/nevasta lui”, oare ar trebui sa tragem concluzia ca femeia era doar partial o faptura omeneasca si, de aceea, nu merita sa primeasca aceasta „denumire”? Expresia „neam omenesc” vine de la „om” – „barbat”, in timp ce denumirea de „femeie” face referire numai la sexul feminin si la rolul ei. Ea este subordonata functional (Adam este acela care i-a dat primul nume ISHSHAH si pe cel de al doilea, HAWWAH), dar chiar daca ea este amintita rareori prin expresii care deriva din cele cu sensul de „faptura omeneasca”, nimeni nu va pune la indoiala, din aceasta cauza, faptul ca femeia este o faptura omeneasca.

in acelasi fel, mentionarea separata a harului, a dragostei si a partasiei nu inseamna ca numai Hristos are har,[14] sau ca numai Dumnezeu are dragoste (si ca Hristos si Duhul au mai putina dragoste!).[15]

Dumneavoastra ati scris: „Va rugam sa observati ca Pavel nu a spus ca vom avea partasie cu Duhul Sfant, ci vorbeste despre ‘imparatasirea Duhului Sfant”. Totusi, cum ar fi spus Pavel „noi vom avea partasie cu Duhul Sfant”, daca a intentionat sa exprime un salut? Sa nu fortam argumentul, pentru ca „impartasirea Duhului Sfant” are aceeasi functie sintactica precum harul si dragostea mentionate anterior. Tocmai ajungand partasi ai Duhului (Evrei 6,4), putem sa avem parte de natura divina. Numai prin Duhul, putem sa avem har/dragoste si acces la oricare dintre binecuvantarile divine. Aici, personalitatea Duhului Sfant este exprimata nu numai prin rolul acesta de mijlocitor (pentru ca numai PRIN EL suntem pusi in legatura cu Dumnezeu si cu Hristos – nu printr-o influenta impersonala), ci si prin faptul ca El este numit „Duhul Sfant”, ca nume, nu ca un atribut al altcuiva.

De fapt, ati citat 1 Ioan 1,3 (partasia noastra este cu Tatal si cu Fiul Sau, Isus Hristos) si ati scris ca „noi avem partasie cu Tatal si cu Fiul Sau, prin Duhul Sfant”. Astfel ca Duhul Sfant, ca o entitate care ne leaga in comuniunea cu Dumnezeu si cu Hristos, nu poate sa aiba altceva decat un caracter personal. Comuniunea noastra cu Dumnezeu nu este la nivelul fizic, ci la nivelul spiritual (care este intotdeauna un nivel personal).

Matei 3,16.17

„De indata ce a fost botezat, Isus a iesit afara din apa. Si in clipa aceea cerurile s-au deschis, si a vazut pe Duhul lui Dumnezeu pogorandu-Se in chip de porumbel si venind peste El. Si din ceruri s-a auzit un glas, care zicea: ‘Acesta este Fiul Meu prea iubit, in care imi gasesc placerea’” (Matei 3,16.17).

Dumnezeu il numeste pe Hristos „Fiul Meu prea iubit”, iar titlul acesta nu exclude alte realitati despre Hristos. El nu este numit Hristos, dar oare este chiar Hristos? Desigur. Este Hristos. El nu este numit Dumnezeu, dar daca este „Fiul lui Dumnezeu”, ce altceva poate sa fie daca nu un Dumnezeu adevarat? Sunt uimit sa vad cum folosesc anti-trinitarienii cuvantul DUMNEZEU cu referire la autoritatea suprema, si nu la natura de Creator, care este DUH (Ioan 4). Prim deosebire dintre Creator si fapturile create este ca Dumnezeu/Creatorul este de o natura complet si absolut diferita. Creatiunea are un punct de pornire, un inceput, in timp ce Dumnezeu/Creatorul trebuie sa fie obligatoriu ne-creat. Subordonarea ierarhica a Fiului si a Duhului trebuie sa aiba o alta explicatie, deoarece nu este o supunere conditionata de natura lor,

in acelasi timp, expresia „Fiul lui Dumnezeu” nu este o explicatie cu privire la o nastere divina care sa fi avut loc cu multa vreme in urma, in vesnicie.

Titlurile sau numele de Tata si Fiu au mai multe explicatii bune in Biblie.

1.                  Tatal si Fiul sunt doar niste denumiri omenesti, la fel de poetice (metaforice, figurative) ca multe altele, si nu pot sa fie o descriere completa si potrivita a Divinitatii. Prin urmare, Biblia foloseste diferite titluri pentru a indica Persoanele Divine. in toate limbile omenesti, Tatal si Fiul nu pot sa existe fara a exista si o Femeie – Mama. Nici expresia „nascut din Tatal” nu are o semnificatie fizica/ontologica. Expresia „nascut din Dumnezeu/Tatal” are o semnificatie spirituala (metaforica) si este aplicata la toti „copiii lui Dumnezeu” (1 Petru 1,3.23; 1 Ioan 3,9; 4,7; 5,1.4.18; Geneza 6,2; Romani 8,14). Aceia care sunt nascuti din Dumnezeu sunt nascuti si din Duhul (Ioan 3,6.8). De asemenea, Hristos este numit Tatal urmasilor Sai (Evrei 2,13-14) si continua sa fie Tatal nostru, prin prezenta Mangaietorului (Ioan 14,18).

2.                  Termenii Tata si Fiu exprima faptul ca impartasesc aceeasi natura. Pentru ca expresia „fiu al omului” este o expresie de origine ebraica, expresie care inseamna pur si simplu „faptura omeneasca”[16] si, in acelasi fel, „fiul lui Dumnezeu” inseamna „Faptura Divina”. Un fiu al omului este la fel de omenesc precum este si tatal lui si acelasi rationament este valabil cu „fiul lui Dumnezeu”. in situatia aceasta, Tatal si Fiul au aceeasi natura si acelasi rang, demnitate, caracter, etc.

3.                  Termenii „Tata” si „Fiu” exprima in acelasi timp un fel special de subordonare. Hristos S-a supus de bunavoie lui Dumnezeu, cand a luat natura omeneasca si a ajuns om, rob si jertfa (Filipeni 2,6-8). De asemenea, El S-a umilit chiar si inainte de intruparea Sa, cand a slujit ca Sol/Trimis al lui Dumnezeu (asemenea unui inger), renuntand la autoritatea suprema de Dumnezeu (Zaharia 3,2; Iuda 1,9 si altele).

4.                  Expresia clasica „singurul nascut” (Ioan 1,14) este o traducere gresita a cuvantului MONOGENÉS (unul si singurul [copil prea iubit]), care se refera la unicitatea lui Hristos in calitate de „Fiu”.

5.                             in acelasi fel, expresia „intaiul nascut” se refera la pozitia cea mai inalta pe care o ocupa Domnul (conform cu Psalmi 89,27.28).[17]

6.                             Este clar faptul ca expresia repetata „Tu esti Fiul Meu…, astazi Te-am nascut” (Luca 2,11; Fapte 13,33; Evrei 1,5; 5,5) nu face nici o referire la un punct de inceput al preexistentei lui Hristos. in primul rand, ea spune ASTaZI, nu cu mult timp in urma; in al doilea rand, este un citat al textului din Psalmi 2,7, unde imparatul davidic (un tip al lui Mesia) ajunge „fiul lui Dumnezeu” in ziua incoronarii Sale (2 Samuel 7,14; 1 Cronici 17,13; 22,10; 28,6); in al treilea rand, toti scriitorii Noului Testament aplica acest citat ca un argument al invierii unui Hristos omenesc, nu a unui Hristos de origine pe jumatate divina.

Dumneavoastra ati scris: „Este foarte evident ca sunt prezente doua persoane, una este Isus, iar cealalta este posesorul glasului care declara: ‘Acesta este Fiul Meu prea iubit’”. Ei bine, daca spuneti ca sunt prezente doua persoane, faptul acesta nu este adevarat intr-o modalitate explicita, deoarece glasul ceresc nu spune precis ca Dumnezeu este acela care vorbeste (daca incearca cineva sa gandeasca in stilul dumneavoastra!). Persoana care declara ca este Tatal lui Isus nici macar nu este vazuta, ci doar auzita.

Ce putem spune despre Duhul? Aici, El este o Persoana, deoarece:

1.                           El nu este numit „Duhul lui N”, ci „Duhul”, intocmai ca o persoana cunoscuta. „Duhurile” sunt persoane, cu exceptia faptului ca sunt prezentate explicit ca fiind insusiri psihologice, sau influenta unei anumite persoane.

2.                           Duhul nu-i vorbeste multimii, desi se spune adesea ca El a vorbit (Fapte 21,11; Evrei 3,7; Apocalipsa 2,7, etc.). in situatia aceasta, El a vorbit prin chipul miraculos al unui porumbel, cu scopul de a-i anunta lui Ioan prezenta lui Hristos (Ioan 1,33). Numai o persoana este in stare sa vorbeasca si numai o Persoana Divina este in stare sa faca minuni. Umilinta inegalabila si condescendenta Duhului nu ar trebui sa ne faca sa credem ca El este un nimeni.

Prin urmare, daca prin termenul „persoana” indicati o faptura omeneasca, un chip omenesc, un trup omenesc, DUHUL nu este o astfel de persoana. Din punct de vedere tehnic, noi folosim termenul pentru a indica individualitatea, o entitate cu constienta de sine, eul, cineva, ca fiind opuse vreunul lucru. Ati spus ca: „Duhul Sfant nu este reprezentat niciodata prin vreun simbol care sa indice faptul ca este o persoana”. Rareori persoanele/oamenii sunt folositi ca simboluri. Cu toate acestea, Duhul este reprezentat si printr-un simbol cu trasaturi personale. El este „Parakletos” (Mangaietorul, Mijlocitorul, Ajutorul). insusi termenul PNEUMA (vant, duh) este un simbol si, in acelasi timp, un nume metaforic.

El este reprezentat realmente prin „ulei, apa, foc, iar in versetul acesta printr-un porumbel”. De asemenea, Hristos este reprezentat printr-un Miel (Apocalipsa 5), dar nu puteti sa spuneti ca El nu este o persoana, pe motiv ca Mielul, lumina, sarpele si sanctuarul nu sunt realitati personale. Cu toate acestea, cand Biblia ii atribuie Duhului insusiri personale exprimate in limbaj (omenesc) antropomorfic (vorbeste, suspina, este gelos, este intristat), de ce anti-trinitarienii nu accepta marturia Cuvantului?

Apoi, spuneti ca Duhul Sfant „este Duhul lui Dumnezeu! Este Duhul care ii apartine lui Dumnezeu”. Totusi, Duhul lui Dumnezeu este deosebit de Dumnezeu, dupa cum Cuvantul [lui Dumnezeu] este deosebit de Dumnezeu (Ioan 1,1; Apocalipsa 19). Nu puteti sa spuneti ca „Hristos nu este o persoana, pentru ca este doar Cuvantul lui Dumnezeu”. Atat termenul Cuvantul cat si Duhul sunt calitati personale si sunt folosite in sens metaforic (cum ar fi comunicarea lui Dumnezeu – sub forma de declaratie, porunca sau fagaduinta – si suflarea datatoare de viata a lui Dumnezeu) cu scopul de a se referi la entitati divine. De fapt, alti scriitori ai Evangheliei (Ioan 1,32; Luca 3,22; Marcu 1,10) nu spun aici „Duhul lui Dumnezeu”, ci pur si simplu „Duhul”, nume care se refera de obicei la o individualitate.

Spuneti ca Duhul nu este o „persoana cu o identitate proprie”. Totusi, cum explicati ca El pare sa aiba mai mult decat o singura identitate (Duhul lui Dumnezeu, Duhul lui Hristos, Duhul lui Ilie)? Asadar, sa-L lasam sa aiba o singura identitate, iar aceasta este calea cea mai simpla de a intelege problema.

Declaratia lui E.G. White („razele de slava erau asupra Fiului lui Dumnezeu si au preluat forma unui porumbel, care parea ca aurul topit in foc”) nu poate sa contrazica Biblia. Ea ne spune ce i-a fost descoperit in viziune. De exemplu, ea spune ca Adam si Eva erau invesmantati in lumina. Poate informatia aceasta sa distruga declaratia clara a lui Moise: „Barbatul si femeia eram amandoi goi”?

Geneza 1,26

„Apoi Dumnezeu a zis: ‘Sa facem om dupa chipul Nostru, dupa asemanarea Noastra; el sa stapaneasca peste pestii marii, peste pasarile cerului, peste vite, peste tot pamantul si peste toate taratoarele cari se misca pe pamant’” (Geneza 1,26).

Aveti dreptate, pluralul ELOHIM nu inseamna pluralitatea lui Dumnezeu. Acesta este doar un plural intensiv. Chiar si cand verbul este in acord cu subiectul plural, uneori nu este plural (1 Samuel 28,13 – literal: „dumnezei sculandu-se” = Samuel). Cu toate acestea, nu pluralul ELOHIM constituie argumentul nostru, ci pluralul pronumelui („Noi”, „nostru”, „noastra” versus „Eu”, „Mine”, „al Meu”). in limba ebraica, pronumele nu are forma de plural al maiestatii, in ciuda tuturor declaratiilor „teologice” in care se spune ca nu s-a putut gasi o alta explicatie pentru folosirea pluralului in FOARTE PUtINELE CAZURI din Vechiul Testament (Geneza 1,26; 3,22; 11,7; Isaia 6,8).[18] Limbile care folosesc un plural al maiestatii, sau un pronume ce exprima respect, folosesc intotdeauna adresarea oficiala „Dumneavoastra” (de exemplu, cand cineva se adreseaza unui imparat), sau „noi” (cand vorbeste un imparat). Fiecare enciclica papala incepe asemenea unei scrisori regale medievale: „Noi, papa ‘N’ slujitorul slujitorilor lui Dumnezeu”… Totusi, limba ebraica nu modifica pronumele pentru a exprima respect. Ea doar adauga expresiile adoniy [(tu) Domnul meu ([1] slujitorul tau). in pasajele biblice unde Dumnezeu evidentiaza cel mai mult maiestatea Sa, se afla pronumele nederivat ANOKI / ANI („EU”) si sufixul pronominal corespunzator pentru persoana intai singular (cum ar fi in Isaia 45,5-6.18.22; 46,9).

Aceasta folosire a pluralului nu constituie o invatatura directa si explicita cu privire la Trinitate. Cu toate acestea, ea indica faptul ca autorul nu a fost un monoteist simplist, asa cum se interpreteaza in iudaism (vezi Exod 3 si multe alte locuri din Geneza, unde autorul este familiarizat cu o faptura cereasca numita ingerul lui Yahweh, care este numita intotdeauna Dumnezeu si identificata cu Yahweh). Mai mult de atat, in versetul 2, Moise anunta prezenta misterioasa a unei entitati divine distincte, numita Duhul lui Dumnezeu, pe care o descrie ca pe o faptura inaripata, folosind un verb unic (conform cu Deuteronom 32,11 – rahhép = a pluti, a zbura pe deasupra). Singurul motiv al prezentei Sale aici este acela de a explica de ce lucrurile se intampla la porunca lui Dumnezeu. Prin urmare, metaforic vorbind, Biblia spune ca intreaga creatiune a avut loc prin Cuvantul lui Dumnezeu (Ioan 1,1) si prin Duhul lui Dumnezeu (Isaia 40,12-13; Psalmi 33,6; Ioan 20,22). Cu siguranta, cand a spus: „sa facem oameni!”, Dumnezeu nu li s-a adresat ingerilor. El I S-a adresat „Fiului” Sau imparatesc (Reprezentantul Sau Suprem si Absolut in fata tuturor ingerilor) si Duhului Sau care era prezent acolo intr-o modalitate explicita, pentru ca El este „degetul” lui Dumnezeu (Matei 12,28; Luca 11,20), sau „mana” lui Dumnezeu (Isaia 66,2pp; Fapte 7,50-51), iar El aduce intotdeauna la indeplinire lucrarile divine. in orice caz, Dumnezeu putea sa adreseze o astfel de propunere numai cuiva care este de acelasi rang. Probabil ca El nu S-a adresat doar unei persoane.

Ioan 10,30

„Eu si Tatal una suntem” (Ioan 10,30).

Ati putea sa aveti dreptate. in lumina v.29 si Ioan 17, se pare ca Isus vorbeste despre unitatea morala si functionala. Iar in contextul acesta (conform cu v.28-29), Isus arata ca El este una cu Dumnezeu in lucrarea, puterea si autoritatea de a pastra turma celor credinciosi in mainile divine.

Cu toate acestea, este posibil ca dusmanii Sai din vechime sa-L fi inteles mai bine decat unii dintre prietenii Sai din zilele noastre (v.33). „Nu pentru o lucrare buna aruncam noi cu pietre in Tine, ci pentru o hula, si pentru ca Tu, care esti un om, Te faci Dumnezeu”. Raspunsul culminant pe care il da Isus („Eu si Tatal una suntem”) este adresat la intrebarea iudeilor (v.24: „Pana cand ne tot tii sufletele in incordare? Daca esti Hristosul, spune-ne-o deslusit”).

Faptul ca „Hristos este Fiul lui Dumnezeu” era o credinta obisnuita in zilele lui Isus.[19] Desi Isus nu a marturisit niciodata in public adevarul ca El este „Mesia (Hristos)” si chiar a interzis oricui (ucenicilor, duhului cel rau) sa il proclame ca Mesia (din cauza implicatiilor politice ale teologiei iudaice populare), totusi El nu a tinut nici un secret cu privire la relatia Sa adevarata cu Dumnezeu, Tatal Sau (Ioan 10,25.29.30 „Tatal Meu”). El afirma paradoxul minunat ca Tatal este „mai mare decat toti (inclusiv decat Isus insusi)” (v.29)[20] si, in acelasi timp, spune ca „El si Tatal sunt una” (v.30).

As intreba, daca Isus S-a referit la unitate numai in sensul armoniei Sale cu Tatal, printr-o supunere deplina, atunci de ce iudeii au explodat imediat? De ce au inteles ei ca Isus Se facea egal cu Dumnezeu? Probabil ca ei erau interesati sa-l faca sa huleasca, pentru a-L condamna. Declaratia lui Hristos in sine poate sa fie inteleasa fie intr-un sens, fie celalalt. Contextul nu obliga pe nimeni sa accepte faptul ca Hristos avea aceeasi natura ca si Dumnezeu (consubtantialitatea). Cu toate acestea, insasi ambiguitatea pe care a ingaduit-o Isus in raspunsul Sau, dovedeste ca doctrina consubstantialitatii lui Hristos cu Dumnezeu nu este o hula, asa cum se temeau iudeii.

Evrei 1,8

Evrei 1,8 spune: „Pe cand Fiului I-a zis: ‘Scaunul Tau de domnie, Dumnezeule, este in veci de veci; toiagul domniei Tale este un toiag de dreptate’”.

intr-adevar, citatul este din Psalmi 45,6, dar eu nu pot sa observ nici o deosebire relevanta intre LXX si textul ebraic M. De fapt, a doua parte a versetului prezinta o variatie mai mare intre Evrei 1,8 si LXX, decat intre textul ebraic si cel din LXX[21], dupa cum puteti sa vedeti:

LXX[22]

a.      o` qro,noj sou o` qeo,j eivj to.n aivw/na tou/ aivw/noj

b.     r`a,bdoj    euvqu,thtoj h` r`a,bdoj th/j basilei,aj sou.

 (Evrei 1,8)

a.     o` qro,noj sou o` qeo.j eivj to.n aivw/na tou/ aivw/noj(

b.     kai. h` r`a,bdoj th/j euvqu,thtoj r`a,bdoj th/j basilei,aj souÅ

Versiunea ebraica (Psalmi 45,7)

YLT (Young Literal Translation) este o traducere oficiala ebraica, Psalmi 45,6:

Scaunul Tau de domnie, o Dumnezeule, este durabil si pentru vesnicie.

Un sceptru al dreptatii este sceptrul imparatiei Tale.  

in situatia aceasta, traducerea JPS („Scaunul Tau de domnie dat de Dumnezeu”) este o versiune exagerat de critica, speculativa, care se afla in acord cu NJB (New Jerusalem Bible: „Scaunul Tau de domnie este de la Dumnezeu”) si in acord partial cu traducerea lui Hermann Menge (Stuttgart 1927): „Dein Thron, ein Gottesthron (thy throne, a throne of God / a divine throne [scaunul Tau de domnie, un scaun de domnie al lui Dumnezeu/ un scaun de domnie divin), stett immer und ewig”. De asemenea, versiunea TNK (=JPS 1985) contine: „Scaunul Tau divin de domnie”.

Toate aceste traduceri au cautat sa evite implicatiile „non-monteiste”, in ciuda claritatii textului ebraic. in textul ebraic Masoretic (traditional), nici macar in manuscrisele cele mai confuze, nu exista nimic care sa ne ingaduie sa traducem: „un scaun de domnie de la Dumnezeu”, sau „un scaun de domnie de Dumnezeu (adica divin, dat de Dumnezeu)”. Sintaxa ebraica arata cu claritate ca ELOHIM, din textul acesta, trebuie sa fie inteles ca un vocativ (Dumnezeu! / o, Dumnezeu!). Pentru a traduce: „scaun de domnie dat de Dumnezeu”, trebuie sa aveti: Kis´ákä  më´élöhim¸not Kis´ákä  ´élöhim. Daca, va aduceti aminte ca si LXX este o traducere IUDAICa, asa cum este si textul Masoretic, atunci nu puteti sa suspectati ca iudeii au schimbat textul pentru a-l face sa para mai… trinitarian!

Chiar si traducerile iudaice moderne au evoluat de la versiunea critica indrazneata JPS (1917: „scaun de domnie dat de Dumnezeu”) la TNK (=JPS 1985: „Scaunul Tau de domnie divin”). Traducerea din urma este intentionat ambigua, pentru ca „divin” se poate referi la originea scaunului de domnie, nu la natura aceluia care il ocupa.

Daca doriti o traducere iudaica straveche si cu autoritate, iata versiunea iudaica-aramaica (TAR=Targum):

Evident, vechii iudei au inteles intotdeauna versetul acesta ca referindu-se la DUMNEZEU. in Targum, textul este oarecum combinat din mai multe variante, dar contine aceeasi idee. Versiunea crestina aramaica (Peshitta: PEH, scriere ebraica), este de acord cu versiunile de mai sus:

!yml[ ~l[l ahla $lyd $ysrwkd rma !yd arb l[

`al Barå´ Dën ´amar Dü-Kursëk Dilak  ´élåhå´ lü`ålåm `ålmin

Of The Son He said, that Thy throne, O GOD, [is] for ages of ages.

Despre Fiul El a spus ca scaunul Tau de domnie, O DUMNEZEULE, [este] din veacuri in veacuri.

O traducere publicata a versiunii Peshitta (ETH) spune: „Dar cu privire la Fiul, El a spus, scaunul tau de domnie, de drept (este) din vesnicie in vesnicie…” (Etheridge Translation of the NT Peshitta, 1894).

Astfel, nici LXX, nici autorul Epistolei catre Evrei nu prezinta nici o schimbare. Nu este nici un fel de dovada ca, in cazul acesta, se suspecteaza o greseala de scriere. Textul ebraic si toate versiunile lui sunt clare. Psalmul 45 este o poezie mesianica si este evident ca autorul Epistolei catrei Evrei a stiut lucrul acesta. Prin urmare, el a citat expresia si a aplicat-o la Hristos. Orice crestin cinstit nu are nici o dificultate in a o recunoaste si a o crede.

Totusi, dumneavoastra spuneti: „Ar trebui sa se observe faptul ca Tatal, Suveranul Suprem al universului, I-a dat lui Isus titlul acesta, asa ca este evident ca Isus nu este Fiinta Suprema”. Cred ca pierdeti din vedere ideea principala. Nu exista nici o indoiala cu privire la Suveranitatea Suprema a Tatalui. Totusi, in psalmul acesta, Dumnezeu insusi este cel care vorbeste, proclamand Suveranitatea Suprema a imparatului Mesia, pentru ca Mesia este DUMNEZEU, nu este doar un om. Veti spune: „Fiul lui Dumnezeu”. Dar daca fiul omului este om, atunci fiul lui Dumnezeu este Dumnezeu. Punct. El nu este „inaltat… la acelasi nivel ca” Dumnezeu, ca o favoare facuta unei fapturi create, ci El are suveranitatea absoluta in natura Sa divina. Hristos ca Fiu al Omului a fost inaltat, dar inaltarea aceasta este o dovada a divinitatii Sale, deoarece El este singura faptura din univers care este atat absolut umana, cat si absolut divina.

Pasajul din 1 Corinteni 15,27-28 vorbeste despre supunerea de buna voie a lui Hristos fata de Dumnezeu ca un act ultim, care evidentiaza in caracterul lui Hristos atat frumusetea umilintei, cat si maiestatea suveranitatii Sale divine. Tot ce are legatura cu Dumnezeu este paradoxal si minunat. Nu trebuie sa confundam un act de supunere voita cu o supunere obligatorie, conditionata de natura. Pentru ca Hristos S-a umilit spre a ajunge om, avand doua naturi intr-o singura persoana si traind cu o constiinta omeneasca, Dumnezeu L-a inaltat, punandu-L pe scaunul Sau de domnie (care ii apartine de drept, la fel cum ii apartine Tatalui Sau, cat si ca un premiu dat Omului Isus Hristos) in cele din urma, Hristos hotaraste ca Tatal Sau trebuie sa aiba suveranitatea suprema spre a-i arata intregului univers cat de mare este Dumnezeu, pentru ca Hristos, in ciuda Divinitatii Sale depline, este hotarat sa-I slujeasca si sa I se inchine PENTRU VESNICIE!

Ati scris asa de bine ca: „Astfel, faptul ca lui Isus i se acorda titlul de „Dumnezeu” este legat de natura Sa divina si de relatia lui cu noi, copiii Sai. Cu toate acestea, El nu este Tatal insusi”. Lucrul acesta este corect. Totusi, cine a spus ca Hristos este aceeasi persoana cu Tatal insusi?[23] Desi este numit uneori Tata (in relatia cu urmasii Sai), Hristos nu trebuie sa fie confundat niciodata cu Tatal Sau. El este o alta Persoana divina.

in cele din urma, va rog sa cititi urmatoarea traducere iudaica (mesianica) a Psalmului 45,7:

„Scaunul Tau de domnie, Dumnezeule, va ramane din vesnicii in vesnicii”

(CJB = Complet Jewish Bible. Copyright@1998 de David H. Stern).

Cu siguranta, evreii „ortodocsi” au motive teologice sa „corecteze” chiar si textul ebraic, sau sa-l neutralizeze, cand seamana a fi crestin. Sa nu urmam exemplul lor, care l-a ucis pe Mantuitorul nostru. Dar…

„Hristos S-a umilit. in El, infinitul si finitul s-au intalnit intr-o unitate stransa si tainica. Divinitatea a fost acoperita de natura omeneasca. Creatorul S-a coborat la nivelul celor fapturilor create. Dumnezeu a fost manifestat in trup”. E.G. White, „One Thing Thou Lackest. „The Youth’s Instructor, 27 mai, 1897.

Isaia 9,6

„Caci un Copil ni s-a nascut, un Fiu ni s-a dat, si domnia va fi pe umarul Lui; il vor numi: ‘Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Parintele veciniciilor, Domn al pacii’” (Isaia 9,6).

Ati scris: „Unii cred ca versetul acesta invata ca Hristos este Dumnezeu Tatal”. Aceasta este o sperietoare de pasari, iar argumentul dumneavoastra nu are legatura cu noi. Poate ca penticostalii branhamisti (miscarea „Numai Isus) prezinta o asemenea confuzie. Probabil ca stiti ca AZS sunt trinitarieni si ca ei fac deosebire intre Fiul si Tatal.

Dumneavoastra ati aplicat rolul paternal al lui Hristos din Isaia 9,6 la relatia descrisa in Evrei 2,13. Poate ca aveti dreptate. Cu toate acestea, numele ebraic dat lui Isus de Isaia este asa de expresiv: d[;ybia] ´ábi`ad (Tatal cel vesnic – literal – Parintele vesniciei). De fapt, aceste patru nume sunt asezate intr-o ordine minora (hiasm):

Dupa cum puteti sa observati, cele patru nume sunt intercorelate, asa incat Minunat Sfetnic (in chestiuni de razboi) este paralel cu Print al pacii. Iar numele El-Gibbor[25] (Dumnezeu tare – erou, neinfricat, curajos) este in relatie cu Abi’ad[26] (Parintele vesniciei). El-Gibbor este un nume divin care mai apare numai in Isaia 10,21 (NIB) „O ramasita, ramasita lui Iacov, se va intoarce la Dumnezeul cel puternic”. Contextul vorbeste cu claritate despre Marele Dumnezeu, „Domnul, Sfantul lui Israel” (10,20). Eu nu cunosc un Dumnezeu mai mare.

Obiectiunea dumneavoastra ca Isaia nu se refera la Dumnezeul cel atotputernic, ci doar la un „Dumnezeu puternic” este o smecherie isteata pe care v-a vandut-o cineva, dar nu corespunde cu realitatea biblica. Singura deosebire pe care o face Biblia este intre Dumnezeul cel adevarat si dumnezeii falsi. O Persoana, fie este Dumnezeu, fie nu este Dumnezeu. Iar daca este Dumnezeu, ea este puternica/atotputernica.

in limba engleza este o deosebire aparenta. in limba ebraica nu exista nici un adjectiv compus „atot-puternic”. Ebraica veche numeste Shadday, termen a carui semnificatie nu este sigura.[27] Uneori, LXX lasa acest termen netradus, alteori il translitereaza sadai (SADAI) si uneori il traduce prin qeo,j (Dumnezeu), pantokra,tor (Cel Atotputernic), ku,rioj  (Domnul), etc. Traducerea cu atotputernic este doar un obicei crestin. Totusi, in termenul insusi nu exista nici un indiciu despre un ATOT (absolut) – puternic. Explicatia iudaica traditionala este ca acesta este un nume compus din sha (care este) + day (suficient), adica Unul care este Suficient pentru Sine insusi. Dar aceasta este doar o speculatie rabinica ulterioara. in realitate, numele acesta nu poate fi tradus, ci doar transliterat. Unele traduceri moderne renumite il traduc prin „Cel Puternic” (in Franceza, le Pussant, intotdeauna in TOB – Traduction Oecumenique de la Bible).

Cand descrie „nunta Mielului”, care inseamna primirea imparatiei universale (reprezentata de Noul Ierusalim, Mireasa), Ioan scrie:

Apocalipsa 19,6: „Aleluia! Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a inceput sa imparateasca” (CSB– Holman Christian Standard Bible, si altele).

E.G. White comenteaza aceasta casatorie cereasca si il identifica intentionat pe mirele Dumnezeu, ca fiind Hristos.

Dumnezeu este sotul bisericii Sale. Biserica este mireasa, sotia Mielului. Orice credincios adevarat este o parte a trupului lui Hristos (Scrisoarea 39, 1902).

Aceasta declaratie este in acord cu cele spuse de ea in EW 280, GC 428; in conformitate cu EW 55, si anume ca: „La incheierea judecatii de cercetare, dar inainte de a parasi Sfanta Sfintelor, Hristos isi primeste imparatia si incepe sa domneasca in calitate de ‘imparat al imparatilor’”.[28]

Verbul grecesc din Apocalipsa 19,6 evbasi,leusen (ebasíleusen) este foarte des folosit atat in Vechiul Testament (LXX) cat si in Noul Testament.[29] Verbul se afla la un timp grecesc numit aorist si se refera la actiuni trecute. El inseamna fie „a domnit”, fie „a ajuns imparat”. Totusi, in unele locuri, traducatorii il traduc mai liber, ca un timp prezent („domneste”), dupa cum au considerat ca se potriveste cu intelegerea lor. Acelasi verb este folosit in Apocalipsa 11,17, in acelasi context profetic: „iti multumim Doamne, Dumnezeule, Atotputernice, care esti si care erai si care vii, ca ai pus mana pe puterea Ta cea mare, si ai inceput sa imparatesti” (evbasi,leusaj, ebasíleusas = ai inceput sa imparatesti).

Daca Ioan s-ar fi referit la imparatia vesnica a lui Dumnezeu, aceasta nu vine dintr-o incoronare recenta, sau viitoare. Totusi, in Apocalipsa 19, ca in Apocalipsa 11,17, ea pare a fi o imparatie care are un inceput, cand istoria trece in escatologie. Eu inteleg ca in cazul acesta este imparatia Dumnezeului cel Atotputernic inseamna incoronarea lui Hristos pentru imparatia Sa de o mie de ani.

De fapt, Apocalipsa 1,7-8 arata cu claritate ca Hristos, acela care „vine” nu este nimeni altcineva decat Alfa si Omega, Domnul, Dumnezeul cel Atotputernic, care „este, a fost si va veni”. Pasajul acesta se afla intre salutul divin (v.4-6) si viziunea introductiva (v.9-20) si anunta nadejdea binecuvantata aflata in Apocalipsa:

„Iata ca El vine pe nori. Si orice ochi il va vedea; si cei ce L-au strapuns. Si toate semintiile pamantului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin.

„‘Eu sunt Alfa si Omega, inceputul si Sfarsitul’, zice Domnul Dumnezeu, ‘Cel ce este, Cel ce era si Cel ce vine, Cel Atotputernic”.

Acest Dumnezeu atotputernic este cu siguranta Hristos, deoarece acelasi limbaj este folosit de Hristos in epilogul Apocalipsei (Apocalipsa 22,12-13):

„Iata, Eu vin curand; si rasplata Mea este cu Mine, ca sa dau fiecaruia dupa fapta lui. Eu sunt Alfa si Omega, Cel dintai si Cel de pe urma, inceputul si Sfarsitul”.

Prin urmare Cel Atotputernic (pantokra,twr) ca o traducere libera a titlurilor ebraice cübä´ôt („Conducator”, „Razboinic”, Sabaoth) sau šaDDay (Atotputernic”, „Suficient in Sine insusi”) este un nume divin, aplicat fara deosebire lui Dumnezeu, atat Tatalui, cat si Fiului. De fapt, dumneavoastra recunoasteti indirect aceasta egalitate, chiar daca nu acceptati ca Hristos este Dumnezeul cel Atotputernic: „Cu siguranta, este potrivit sa se faca referire la Fiul ca fiind puternic, deoarece El este plin de putere. De asemenea, este potrivit sa se faca referire la El ca fiind Dumnezeu, pentru ca, in Evrei 1,8, insusi Dumnezeul cel prea inalt se refera la Fiul Sau ca fiind Dumnezeu. Prin urmare, termenii ‘Parintele vesniciei’ si ‘Dumnezeu tare’ se pot aplica pe buna dreptate Fiului”. Asadar, va rog sa pastrati toate implicatiile ideii pe care ati recunoscut-o.

Isaia 44,6 si Apocalipsa 1,17

„Asa vorbeste Domnul, imparatul lui Israel si Rascumparatorul lui, Domnul ostirilor: ‘Eu sunt Cel dintai si Cel de pe urma, si afara de Mine, nu este alt Dumnezeu’” (Isaia 44,6). 

„Cand L-am vazut, am cazut la picioarele Lui ca mort. El Si-a pus mana dreapta peste mine, si a zis: ‘Nu te teme! Eu sunt Cel dintai si Cel de pe urma’” (Apocalipsa 1,17).

Dumneavoastra ati scris: „Isus foloseste in Apocalipsa expresia: ‘Eu sunt cel dintai si cel de pe urma’, unii au tras concluzia din citirea acestui verset ca Isus este singurul si unicul Dumnezeu al Bibliei sau, cel putin, o parte din unicul Dumnezeu”. Am aratat mai sus ca titlurile acestea se aplica fara deosebire, atat Tatalui, cat si Fiului. Hristos este cu siguranta Dumnezeu, dar nu este aceeasi Persoana cu „Tatal” Sau. El este o parte a acestui Dumnezeu paradoxal pe care noi il numim Trinitate, dar nu doar ca un supus al lui Dumnezeu. El este, de asemenea, vesnic si atotputernic, precum este „Tatal” Sau.

Problema dumneavoastra este ca nu puteti sa intelegeti ca autorul inspirat, Ioan, evidentiaza atat natura umana, cat si divinitatea lui Hristos. Pentru ca El este O PERSOANa, natura divina si cea umana sunt combinate intr-o modalitate tainica, iar noi TREBUIE sa recunoastem ambele naturi in sensul lor deplin.

in vorbirea Vechiului Testament despre Domnul Dumnezeu este greu de facut deosebire intre ocaziile in care se face referire la Tatal si cele in care se face referire la Fiul. Daca Tatal a facut toate lucrurile prin Fiul Sau, am putea sa aplicam cateva referinte la Hristos, fara sa gresim, deoarece Hristos vorbeste in Biblie in numele Tatalui Sau. De exemplu, scena din Isaia 6,1, unde Yahweh este plin de slava si inconjurat de serafimi, ii este aplicata intr-o modalitate categorica lui Isus Hristos (Ioan 12,37-43). Prin urmare, trebuie sa tragem concluzia ca persoana care vorbeste in Isaia 44,6 ar putea sa fie foarte bine Hristos cel preexistent. Chiar daca Isaia vorbeste despre Dumnezeu Tatal, in Apocalipsa, Ioan face aplicatie la Hristos cu claritate. Aceasta aplicatie este facuta prin inspiratie, iar noi ar trebui sa pastram tacerea si sa nu adaugam nimic.

Va referiti la expresiile „in afara de Mine nu este alt Dumnezeu” (Isaia 44,6), sau „Este oare un alt Dumnezeu afara de Mine?” (v.8), iar dumneavoastra adaugati: „Acesta este un limbaj foarte precis care indica faptul ca vorbitorul este singur. Toate pronumele sunt la singular, indicand ca vorbeste o singura persoana”. ingaduie-mi sa spun, frate, ca ar trebui sa intrebam mai intai: Care este scopul practic al acestui mesaj? Apoi, putem sa intelegem mai bine referinta aceasta la unicitatea lui Dumnezeu. Pentru ca El este UNUL (acelasi pentru toti si UNIC), dar nu este SINGUR. Numai El este Dumnezeu,[30] dar El nu este o Persoana singura si, asa cum am aratat mai sus, mai sunt si cateva texte unde Dumnezeu vorbeste despre Dumnezeire la plural:

Isaia 6,8: „Am auzit glasul Domnului, intreband: ‘Pe cine sa trimit [Eu], si cine va merge pentru Noi?’ Eu am raspuns: ‘Iata-ma, trimite-ma!’” (Geneza 1,26; 3,22; 11,7).

Dumnezeu nu este singur. Monoteismul lui Moise este o teologie a pluralitatii (trinitatii) persoanelor divine ale Dumnezeirii. Moise s-a inchinat unei alte persoane a lui Dumnezeu, ingerul Domnului (Exod 3). De fapt, ACESTA este Dumnezeul care S-a descoperit lui Moise. A facut Moise ceva gresit cand a aratat adorare deplina fata de aceasta Persoana diferita, care S-a prezentat ca fiind Dumnezeu?

in Biblie, unicitatea lui Dumnezeu este accentuata intotdeauna in contrast cu idolatria si politeismul pagan. Totusi, teologica biblica despre Dumnezeu, monoteismul biblic este paradoxal, la fel cum sunt si toate celelalte realitati cu privire la Dumnezeu. A alege doar unele afirmatii biblice, in scopul de a simplifica realitatea aceasta nu constituie o metoda inteleapta, iar rezultatul este mutilarea unui adevar stralucit.

Nu este nici o intelepciune in a recunoaste uneori divinitatea lui Hristos si a o nega pe deplin alteori. A evidentia faptul ca El este doar Fiul, si nu Tatal, nu schimba cu nimic situatia. Fiul dumneavoastra are o natura omeneasca, asa cum aveti dumneavoastra, si are dreptul absolut de a purta numele familiei dumneavoastra. Daca doriti puteti sa-i dati chiar numele dumneavoastra personal, spre a accentua relatia dintre tata si fiu. Chiar daca autoritatea fiului dumneavoastra este ceva mai mica decat a dumneavoastra (cel putin pentru un timp), nu exista nici o obiectie cu privire la similitudinea naturii.

in Marcu 12,32, Hristos nu prezinta o lectie de teologie sistematica. El doar il ajuta pe carturar sa fie consecvent cu intelegerea lui iudaica, desi inca este o intelegere limitata.

De asemenea, in Ioan 8,54, Isus vorbeste in calitate de Fiu al omului. El S-a umilit, prin faptul ca a devenit om spre a-L descoperi pe Dumnezeu. Asadar, i-a invatat pe oameni in calitate de mare Profet si S-a descoperit ca fiind Mesia numai unui numar redus de ucenici. Partea principala a mesajului Sau nu a fost aceea de a se prezenta ca fiind Dumnezeu.

Da, raspunsul dat carturarului in Marcu 12,34 a fost corect, desi nu a fost complet. A fost un raspuns practic si bun. Isus nu a intrat niciodata in controversa cu oamenii, nici chiar pentru subiectele de doctrina cele mai importante. De exemplu, desi fariseii credeau in nemurirea sufletului, El nu i-a contrazis direct, dar a accentuat adevarul despre inviere si chiar a folosit o povestire imaginara spre a-i invata ca dincolo de mormant nu este nici o speranta de impacare cu Dumnezeu. Acesta este un adevar practic. Pe de alta parte, a preferat sa-l invie pe Lazar si sa-l lase sa-i vorbeasca oricui l-ar fi intrebat despre realitatile de pe lumea cealalta. Prin urmare, in raspunsul lui Isus nu aveti o buna dovada antitrinitariana. Un adevar asa de paradoxal nu poate sa fie explicat complet in fiecare circumstanta. Uneori, Biblia accentueaza pluralitatea persoanelor, alteori evidentiaza subordonarea lor, alteori unitatea lor naturii lor si alteori unitatea caracterului. Sa-L lasam pe Dumnezeu sa fie Dumnezeu, asa cum doreste El sa Se descopere. Noi nu putem sa-L adaptam si sa-L trecem prin rationamente, in conformitate cu modelele umaniste.

Ati scris: „Putem sa fim pe deplin siguri cu privire la persoana care vorbeste in Isaia 44,6. Ea este Dumnezeu Tatal si nimeni altcineva. El este cel dintai si cel de pe urma, chiar daca I-a ingaduit Fiului Sau sa poarte acest titlu”. Ce inseamna acest „ingaduit”? Cum putea Dumnezeu sa calce propria Lege (prima porunca) spre a „ingadui” altuia sa fie numit Dumnezeu, cel Dintai si cel de pe Urma, etc., daca acela nu era cu adevarat Dumnezeu, la fel de adevarat ca El insusi? Divinitatea, demnitatea divina, nu poate sa fie transferata. Dumnezeu nu poate sa creeze un alt Dumnezeu, nici nu poate sa inalte o faptura creata la nivelul acesta. Deosebirea este infinita.

Apocalipsa 1,8

„‘Eu sunt Alfa si Omega, inceputul si Sfarsitul’, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era si Cel ce vine, Cel Atotputernic” (Apocalipsa 1,8).

Am discutat deja anterior despre textul acesta.

1 Ioan 5,20

„Stim ca Fiul lui Dumnezeu a venit, si ne-a dat pricepere sa cunoastem pe Celce este adevarat. Si noi suntem in Cel ce este adevarat, adica in Isus Hristos, Fiul Lui. El este Dumnezeul adevarat si viata vesnica” (1 Ioan 5,20).

Ioan are obiceiul de a evidentia divinitatea lui Hristos, prin declaratii paradoxale cu privire la identitate:

„Stim ca Fiul lui Dumnezeu a venit, si ne-a dat pricepere sa cunoastem pe Cel ce este adevarat. Si noi suntem in Cel ce este adevarat, adica in Isus Hristos, Fiul Lui. El este Dumnezeul adevarat si viata vesnica. Copilasilor, paziti-va de idoli” (1 Ioan 5,20-21).

Adevaratul Dumnezeu este Acela care S-a descoperit in Hristos. Prin urmare, daca o persoana este in Hristos, ea este in Dumnezeu, pentru ca Hristos este ADEVaRATUL Dumnezeu descoperit in trup, la fel de adevarat ca Tatal Sau. Orice alt model de dumnezeu este un idol. DUPa ce il mentioneaza pe Isus Hristos, Ioan spune: „El este Dumnezeu adevarat si viata vesnica. Aceasta nu este o deosebire de Tatal Sau, ci o unitate absoluta cu El. Isus este adevaratul Dumnezeu si singura noastra nadejde a nemuririi.

Pasajul din Ioan 17,3 nu contrazice concluzia aceasta, dar sa nu uitam ca in 1 Ioan 5, Ioan este persoana care vorbeste despre Dumnezeu si despre Isus, accentuand divinitatea si unitatea lui Hristos cu Dumnezeu, in timp ce in Ioan 17, Isus insusi ii vorbeste Tatalui Sau, ca unei persoane distincta de El, iar noi nu trebuie sa ne asteptam ca Isus sa-l invete pe Tatal Sau doctrina despre Dumnezeu….

Tit 2,13

„Asteptand fericita noastra nadejde si aratarea slavei marelui nostru Dumnezeu si Mantuitor Isus Hristos” (Tit 2,13).

Ati scris ca „textul grecesc al acestei expresii este ambiguu”. De ce este ambiguu? Numai Martorii lui Iehova (vezi New World Bible) si unele traduceri moderne au incercat sa-l faca sa fie clar: „slavei marelui nostru Dumnezeu si a Mantuitorului nostru Isus Hristos”. Totusi aceasta traducere este total falsa. Iata textul grecesc cu transliterarea si traducerea interliniara:

in limba romana, inseamna: „slava marelui nostru Dumnezeu si Mantuitor Isus Hristos” si il face pe Hristos „marele nostru Dumnezeu si Mantuitor”. in limba greaca, pronumele HEMON (al nostru) este pus dupa substantivul la care se refera, nu inainte, asa cum este in limba engleza (si uneori romana). Aici, pronumele se refera la intreaga expresie „Dumnezeu si Mantuitor”. Ambele substantive „Dumnezeu” si „Mantuitor” (Theū\’ kai sotēros) sunt la genitiv, deoarece aceasta este regula sintactica a limbii grecesti, avand in vedere ca este un lant aflat in acord. Unii cred ca, deoarece SOTEROS (Mantuitor) este la genitiv, ar putea sa fie tradus cu „a Mantuitorului) si, astfel, conjunctia „si” leaga doua persoane diferite, nu doua calitati ale aceleiasi Persoane. De fapt, acest lucru indica, probabil, o cunoastere slaba a limbii grecesti, sau poate interesul de a specula unele particularitati sintactice grecesti, cu scopul de a manipula traducerea.

in realitate, daca a dorit sa vorbeasca in versetul acesta despre doua persoane diferite (Tatal si Fiul), Pavel ar fi formulat in felul urmator:

Cuvantul evidentiat (un articol hotarat la genitiv) este singura deosebire. Ca exemplu, o sintaxa de felul acesta este prezenta in Apocalipsa 7,10; 20,6.

Dumneavoastra ati scris: „Acest lucru ar fi confuz, ca sa spunem cel putin asa, indeosebi in scrierile lui Pavel care il considera pe Isus ca o Faptura divina, dar care insista cu consecventa ca „exista un singur Dumnezeu, Tatal (1 Corinteni 8,6)”.

Daca Isus este o Faptura divina si daca numai persoana Tatalui este Dumnezeu, atunci este randul nostru sa fim uimiti de logica dumneavoastra. Cum poate o persoana sa fie „divina” fara a fi pe deplin Dumnezeu (Divinitate)? Este divinitatea o calitate relativa, care poate sa fie impartasita unor fapturi ceresti, dupa preferinte? Ar trebui sa spunem: Va rugam, lasati acest paradox sa fie asa cum l-a impus Dumnezeu in Scripturi, si nu incercati sa-l taiati in doua, sa obtineti doua jumatati de adevar, dintre care nici una nu poate sa reziste singura.

Spuneti ca, in textul acesta, Pavel vorbeste despre slava lui Dumnezeu. Totusi, nu conteaza ce doriti sa evidentiati, sau care este scopul real al lui Pavel, expresia „marelui nostru Dumnezeu si Mantuitor” arata cu claritate ca Hristos nu este numai Mantuitorul nostru, ci si „marele nostru Dumnezeu”. De fapt, El nu putea sa fie Mantuitorul nostru, daca nu este Marele Dumnezeu, de aceeasi natura (esenta, substanta, existenta) cu Tatal, dar nu fiind aceeasi Persoana.

Ati scris: „Biblia invata ca Tatal nu Se va intoarce odata cu Fiul” (Apocalipsa 6,16). Referinta este interesanta, dar limbajul acesta („… ascunde-ne de fata aceluia care sta pe scaunul de domnie si de mania Mielului!”) nu implica prezenta reala a Aceluia care sta pe scaunul de domnie si nici chiar prezenta Mielului, pentru ca acest strigat al celor nelegiuiti are loc tocmai inainte de aparitia lui Hristos, cand intreaga natura este cutremurata de auzul vocii puternice a lui Dumnezeu. Pentru ca aud vocea lui Dumnezeu, oamenii tremura in asteptarea revenirii imediate a lui Hristos si vor sa fie ascunsi de fata lui Dumnezeu, ca sa nu-L intalneasca pe acela pe care L-au rastignit. Nu exista nici o „invatatura” biblica despre faptul ca Dumnezeu vine impreuna cu Hristos la a doua venire. Cu siguranta, Dumnezeu Se afla intotdeauna acolo unde vrea sa Se afle si ia parte impreuna cu Fiul Sau la toata bucuria intalnirii finale, asa cum a luat parte si la suferinta spirituala de pe cruce (2 Corinteni 5,19). Totusi, El nu este prezent in Persoana, la a doua venire a lui Hristos. Nici E. White nu a confirmat prezenta reala a Tatalui la a doua venire. Cu toate acestea, Hristos a fagaduit sa vina iarasi, nu numai cu slava Sa Mesianica, dar si „in slava Tatalui Sau, cu toti ingerii sfinti”. Aici nu se vorbeste despre prezenta reala a Tatalui, ci despre slava maiestoasa a lui Dumnezeu, care il insoteste pe Fiul la a doua Sa venire (Matei 16,27; Marcu 8,38):

„…Fiul omului… va veni in slava Sa si a Tatalui si a sfintilor ingeri”. „in slava” poate sa fie tradus si „cu slava”. Daca Dumnezeu insusi li S-ar arata celor muritori la a doua venire a lui Hristos, lucrul acesta ar trebui sa fie prezentat explicit in Scripturi, ca fiind o descoperire importanta. Totusi, nu putem sa gasim nici o declaratie clara in sensul acesta. Pe de alta parte, Vechiul Testament descrie numai venirea lui Yahweh (Elohim). Nu exista nici un pasaj biblic care sa arate aparitia vizibila a doua persoane divine la cea de a doua venire a lui Isus. Venirea maiestoasa a lui Yahweh din Vechiul Testament este explicata ca fiind cea de a doua venire a lui Isus Hristos din Noul Testament.

Nu ar trebui sa ne miram ca Pavel il numeste pe Hristos „marele nostru Dumnezeu si Mantuitor”. Este Isus cu adevarat Mantuitorul? Biblia spune ca Dumnezeu este singurul Mantuitor (Osea 13,4; Isaia 43,11; Iacov 45,21). Prin urmare, pentru a fi Mantuitor, Hristos trebuie sa fie si Dumnezeu. Pavel accentueaza calitatea divina a lui Hristos:

„Din ei [din iudei] a iesit, dupa trup, Hristosul, care este mai pe sus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvantat in veci. Amin!” (Romani 9,5).

„…si toti au baut aceeasi bautura duhovniceasca, pentru ca beau dintr-o stanca duhovniceasca ce venea dupa ei, si stanca era Hristos” (1 Corinteni 10,4).

„El este Stanca; lucrarile Lui sunt desavarsite, Caci toate caile Lui sunt drepte; El este un Dumnezeu credincios si fara nedreptate, El este drept si curat” (Deuteronom 32,4).

Textul paulin din Filipeni 2,6 de asemenea atesta divinitatea lui Hristos: „El, macar ca avea chipul lui Dumnezeu, totusi n-a considerat ca egalitatea cu Dumnezeu este ceva care sa fie detinut prin forta” (traducere libera din versiunea engleza CJB).

Substantivul grecesc morfh, (morphē) inseamna: 1. forma (aspect exterior), chip, imagine; si 2. fel, specie, natura.[31] Termenul transformare, care este o traducere latina a grecescului metamorphosis nu este limitat la o simpla schimbare exterioara. Chiar daca multe traduceri traditionale prefera sa prezinte substantivul grecesc morfh, (morphē) prin chip, sau uneori imagine, sunt multe traduceri moderne prezinta acest termen cu legatura cea mai buna cu contextul, dupa cum urmeaza:

Nu putem sa spunem ca Fiul a fost doar in aparenta asemenea lui Dumnezeu. Aparenta a fost impartasita si de specia omeneasca, atunci cand Adam a fost creat (barbat si femeie) dupa chipul lui Dumnezeu. in contrast cu schema (forma exterioara), cel putin in cazul acesta, termenul Morphé, se refera la o identitate mai profunda, fel, specie, natura.

Ioan 1,1

„La inceput era Cuvantul, si Cuvantul era cu Dumnezeu, si Cuvantul era Dumnezeu” (Ioan 1,1). 

Stump: „Isus nu a fost la fel ca Dumnezeul cu care era! Cu alte cuvinte, textul nu incearca sa ne spuna ca la inceput Isus a fost cu sine insusi, asa ca sa privim versetul foarte atent spre a vedea ce ne spune cu adevarat”.

Aveti dreptate. Totusi, cine a spus ca Dumnezeu si Hristos aici sunt una si aceeasi persoana? Singurul aspect este ca acel Cuvant si Dumnezeu sunt Amandoi Dumnezeu (divini), adica au aceeasi natura. Prin urmare, Hristos cel preexistent are exact natura lui Dumnezeu, adica este Dumnezeu in toata plinatatea Dumnezeirii, nu ca un pseudonim, sau un titlu. El a fost CREATORUL, nu o creatura, nici chiar prima sau cea mai inaltata creatura.

Ilustratia dumneavoastra cu „omul” si „femeia” este foarte buna, la fel cum este si concluzia: „La inceput a fost Isus, si Isus a fost cu Dumnezeu, si Isus a fost Dumnezeu [prin natura], si Isus a fost divin”. Pareti sa aveti intreaga invatatura in versetul acesta, pentru ca ati scris: „Dumnezeu si Isus au aceeasi natura divina. Aici intelegem ca Isus este pe deplin divin, deoarece Dumnezeu, Tatal Sau, este divin si ca Isus nu este Tatal, ci Fiul Tatalui”. intrebam din nou: „Unde este acel AZS care pretinde ca Hristos este aceeasi Persoana cu Tatal Sau? Noi evidentiem textul acesta, pentru ca vrem sa acceptam pe deplin ca Hristos este Dumnezeu (pe deplin si absolut divin). „Dupa cum femeia este intru totul umana, tot asa Hristos este intru totul Dumnezeu (=divin)”.

Filipeni 2,5-9

„Sa aveti in voi gandul acesta, care era si in Hristos Isus: El, macar ca avea chipul lui Dumnezeu, totusi n-a crezut ca un lucru de apucat sa fie deopotriva cu Dumnezeu, ci S-a dezbracat pe sine insusi si a luat un chip de rob, facandu-Se asemenea oamenilor. La infatisare a fost gasit ca un om, S-a smerit si S-a facut ascultator pana la moarte, si inca moarte de cruce. De aceea si Dumnezeu L-a inaltat nespus de mult, si I-a dat Numele, care este mai presus de orice nume” (Filipeni 2,5-9). 

Repet cuvintele dumneavoastra: „Care a fost pozitia lui Hristos inainte de a veni pe pamant? A fost El de natura umana? A fost El de natura ingereasca? in ce clasa de fapturi S-ar incadra? Este clar, El a fost divin; El a facut parte din categoria divinitatii. El a avut chipul lui Dumnezeu. Aceasta a fost pozitia din care S-a coborat la nivelul omenirii. Cu alte cuvinte, nu un inger a venit pe pamant si nu o faptura umana, ci mai degraba Unul care era la cel mai inalt nivel de existenta, chiar Unul care era divin si, din acest punct de vedere, egal cu Dumnezeu”.

Excelent, nu avem nici o controversa in punctul acesta. Sunteti crypto-trinitarian, sau un viitor trinitarian? Pana in punctul acesta, pozitia se numeste binitarianism. Este un pas inainte spre trinitarianism. Daca recunoasteti doua persoane divine, in ciuda credintei rabinice si islamice, care spune ca exista numai O Persoana divina, nu mai sunteti un monoteist „adevarat”, nu sunteti unitarian.

Mai departe, ati scris ca „nu divinitatea lui Hristos este pusa la indoiala. Nu este pus la indoiala faptul ca El este egal cu Tatal din punct de vedere al naturii. Mai degraba, problema este conceptia cu privire la Dumnezeire, care il considera pe Isus insusi Dumnezeul suveran (Faptura suprema a universului). Acest lucru ar nimici adevarul ca Tatal este autoritatea cea mai inalta in univers, sursa tuturor, si ca Isus este cu adevarat Fiul Sau nascut.

Nu intelegem ce este asa de gresit in modelul Dumnezeirii impotriva caruia luptati. Daca vreti sa va referiti la o autoritate Suprema in univers, Ea este pentru noi, fapturile create, Tata si Fiu si Duh Sfant, singurul Nume! Dar, daca va referiti la o subordonare ierarhica si functionala in Trinitate, Tatal este inaltat atat de Hristos, cat si de Duhul. Biblia trateaza subiectul acesta ca pe un paradox si ne lasa sa admitem toate fatetele lui, chiar daca uneori apar ca fiind contradictorii. Asa cum spunea un fizician renumit: „Contraria non contradictoria, sed complementa sunt” (Lucrurile opuse pot sa nu fie contradictorii, ci complementare).

Ce vreti sa spuneti prin expresia „ca Isus este cu adevarat Fiul Sau nascut”? Vreti sa va referiti la o nastere fizica, organica din Dumnezeu, a lui Hristos cel preexistent? Aceasta este doar o metafora pe care oamenii s-au straduit sa o acopere in mister, dar daca o luati ca pe un fapt fizic, preistoric, veti spori confuzia. Nu puteti sa extrageti o doctrina dintr-o metafora. Biblia nu prezinta niciunde o asemenea doctrina. Este doar o traducere gresita a cuvantului grecesc MONOGENES (din Ioan 1), bazata pe Crezul Niceean si o speculatie cu privire la termenii „Fiu” si „Tata”. Totusi, daca vreti sa dati o interpretare asa de literala, nu puteti sa aveti un tata, fara o mama. Unii eretici din antichitate au facut speculati pe baza termenului ebraic RUAH (Duh), care in ebraica are forma de feminin…. Prin urmare, ei au gasit Mama…. Totusi, corespondentul grecesc, PNEUMA, are forma neutra.

Cu privire la Coloseni 1,19 („Caci Dumnezeu a vrut ca toata plinatatea sa locuiasca in El [Hristos]”), dumneavoastra explicati: „Aici vedem ca Tatal este acela care a randuit ca plinatatea dumnezeirii sa locuiasca in Hristos. Faptul acesta arata clar ca Tatal este mai mare ca Isus si ca este Acela care a randuit statul lui Hristos”.

Nimeni nu va nega ca Tatal este mai mare ca Isus, dar noi vrem doar sa subliniem si opusul, acolo unde Biblia invata despre divinitatea si maretia deplina a lui Hristos. Acesta este un paradox, iar noi ar trebui sa-l pastram nealterat si sa-l respectam. Si vrem sa adaugam ca daca Dumnezeu L-a inaltat pe Hristos, lucrul acesta nu este doar un premiu pentru viata lui omeneasca sfanta si biruitoare, ci avand in vedere trecutul, este si un drept vesnic al lui Hristos, pentru ca El este Dumnezeu din vesnicie in sensul cel mai inalt, la fel ca Tatal Sau. Dumnezeu nu a creat, sau procreat un alt Dumnezeu, nici nu a inaltat pe altcineva la nivelul Sau, daca acea persoana nu a fost dinainte Dumnezeu (de natura divina).

Ioan 8,58

„Adevarat, adevarat, va spun ca, mai inainte ca sa se nasca Avraam, sunt Eu”. (Ioan 8,58).

Dumneavoastra ati adaugat: „Cu alte cuvinte, Isus spunea: ‘Adevarul este ca Eu am existat inca inainte ca Avraam sa se fi nascut!’”

Corect. Totusi, ar trebui sa observati ca Isus nu spune „Am fost/existat inainte de Avraam”, ci „inainte de sa fi fost Avraam, EU SUNT” (Gr. EGO EIMI). Acesta este felul in care a formulat Ioan textul pentru cititorii lui greci, ca o prima referire ebraica la MARELE si VESNICUL Dumnezeu (vezi Exod 3), spunand ca de cand a aparut numele YAHWEH El este [intotdeauna] (EHWEH, Eu sunt). Nu este de mirare ca iudeii au fost scandalizati, sau ca natura divina a strafulgerat din interiorul Sau, ori de cate ori a pronuntat: EU SUNT (Gr. EGO EIMI).[32]

Ati spus bine:

Expresia ebraica din care provine termenul „EU SUNT” inseamna a exista prin sine insusi”. in Ioan 5,26, Isus a subliniat: „Caci, dupa cum Tatal are viata in Sine, tot asa a dat si Fiului sa aiba viata in Sine”. Isus are viata nederivata, care exista prin sine insasi, dar viata aceasta, spune El, i-a fost „data” de Tatal. Tocmai viata aceasta il face in stare pe Isus sa fie Autorul creatiunii si sa existe inainte de toate lucrurile (Coloseni 1,16; Proverbe 8,22-30; Ioan 1,3).

Banuiesc ca va dati seama ca a „exista prin sine insasi” si a avea o viata primita de la altcineva nu pot fi prea usor puse impreuna. Daca Hristos exista prin Sine insusi, ca Dumnezeu, si daca spunem ca El a primit aceasta „existenta prin Sine insusi” de la altcineva, aici este o contradictie clara. Fiinta care exista prin Sine insasi are viata in Ea insasi, din vesnicie, fara inceput. Daca o persoana primeste nemurirea de la Dumnezeu, am putea spune ca este un inger, dar nu un Dumnezeu.

Totusi, daca va ganditi care a fost starea si calitatea in care Isus vorbeste despre Sine (ca Fiu al Omului!), atunci veti intelege ca Aceasta Persoana unica, Isus Hristos, care traia viata pamanteasca in stare omeneasca, a afirmat despre Sine ca El, Omul Isus Hristos, a primit de la Tatal viata care exista prin sine insasi, atunci cand a primit natura divina, la conceperea Lui supranaturala. Pentru ca Hristos nu era pur si simplu Omul Isus din Nazaret, ci este Cuvantul – Dumnezeu care s-a facut trup, ascunzandu-Si divinitatea in faptura omeneasca a lui Isus Hristos, El putea sa spuna ca Tatal L-a facut sa aiba viata in Sine insusi. Afirmatia aceasta este facuta din perspectiva Sa omeneasca. Dar, din perspectiva divina, Hristos are in Sine insusi viata neimprumutata, nederivata.

Isaia 43,10

Isaia 43,10 spune: „Voi sunteti martorii Mei,zice Domnul, voi si Robul Meu pe care L-am ales, ca sa stiti, ca sa Ma credeti si sa intelegeti ca Eu sunt: inainte de Mine n-a fost facut nici un Dumnezeu, si dupa Mine nu va fi”

in textul acesta, Mesia este numit Robul Meu, asa ca, Acela care vorbeste este Tatal. Fiul lui Dumnezeu din versetul acesta este descris ca un viitor Rob, o stare mult decat umilitoare. Versetul acesta subliniaza autoritatea Suprema a lui Dumnezeu, fara a contrazice nobletea Sa cea mai inalta, tainica si originala (spunand ca El a fost si inca este Dumnezeu – divin).

in acelasi timp, versetul acesta are o greseala logica si este un exemplu bun care ne invata sa fim mai atenti, cand tragem concluzii din Biblie. Versetul spune: „inainte de Mine  n-a fost facut nici un Dumnezeu”. Oare spune Isaia ca Dumnezeu lui Israel a fost primul Dumnezeu facut? Probabil ca nu!!! Cu toate acestea, limbajul lui implica aceasta logica, despre care credem ca nu a fost intentionata. Am verificat inca o data limbajul ebraic original. Nu exista nici o variatie textuala sau sintactica si nici o problema lingvistica. Aceasta este o avertizare pentru aceia care vor sa exagereze logica textului, cu scopul de a trage concluzia ca Hristos cel preexistent are un inceput indepartat in vesnicia trecuta. O astfel de logica ar folosi textul acesta si pentru a-l aplica la Tatal (primul Dumnezeu care a fost facut vreodata!!! Lucrul acesta este ridicol).

Apoi, dumneavoastra ati adaugat Isaia 43,12: „Eu am vestit, am mantuit, am proorocit, nu sunt strain intre voi; voi imi sunteti martori, zice Domnul, ca Eu sunt Dumnezeu”. Va rog, spuneti-ne, ce se poate afirma despre acel „inger” (Sol) divin, care a condus realmente pe poporul Israel in pustie? A fost El un Dumnezeu strain? Pentru ca ati spus: Israel „a ajuns sa stie ca El este singurul Dumnezeu adevarat”. Noi ii aplicam aceasta unicitate atat acelui inger, cat si Suveranului Sau care L-a trimis. in acele zile, Dumnezeu nu a descoperit tot adevarul despre Sine, pentru ca oamenii erau inclinati spre politeism, si ar fi fost gata sa dezvolte un cult al ingerului, deosebit de cultul Dumnezeului Suprem, la fel cum s-au inchinat lui Nehustah (sarpele de arama). Prin urmare, Vechiul Testament ascunde mult chiar si din adevarul despre Satana, pentru ca altfel Satana ar fi putut sa ajunga un demon caruia i se aduce inchinare spre a fi imbunat.

Ioan 10,17.18

Ioan 10,17.18 spune: „Tatal Ma iubeste, pentru ca imi dau viata, ca iarasi s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau, si am putere s-o iau iarasi: aceasta este porunca, pe care am primit-o de la Tatal Meu”.

Dumneavoastra ati scris: „Versetele acestea sunt folosite adesea pentru a sustine ideea ca Isus nu a murit cu adevarat si deplin si ca a fost in stare sa invie singur…. Hristos a avut autoritatea sau ingaduinta sa-Si dea viata, asa incat sa o poata primi din nou de la Tatal Sau. Hristos nu putea sa invie si nici nu a inviat prin Sine insusi, pentru ca atunci nu ar putut sa fie mort. in profetia despre moartea deplina a lui Hristos, asa cum este redata in Psalmi 88,8, Hristos spune: „Sunt inchis, si nu pot sa ies”.

Nu exista nici un conflict cu privire la faptul ca Tatal L-a inviat pe Isus Hristos. Totusi, acesta nu este adevarul intreg, atata vreme cat la inviere a fost implicata autoritatea Tatalui (pentru ca Hristos a renuntat la autoritatea Sa o data cu intruparea). De asemenea, invierea a fost lucrarea naturii divine a Fiului, a fost si lucrarea Duhului (ca si la nasterea Sa), si chiar ingerii s-au alaturat in aceasta mare minune:

Ostasii il vad [pe inger] cum indeparteaza piatra, ca si cum ar fi o pietricica, si-l aud cum striga: „Fiul lui Dumnezeu, vino afara; Tatal Tau Te cheama”. Acum, ei il vad pe Isus cum iese din mormant si-L aud cum rosteste asupra mormantului deschis: „Eu sunt invierea si viata”. [785] Cand glasul ingerului puternic s-a auzit la mormantul lui Hristos zicand: „Tatal Tau Te cheama”, Mantuitorul iesi din mormant prin viata care era in Sine insusi. Acum s-a adeverit ceea ce El spusese mai inainte: „imi dau viata, ca iarasi s-o iau…. Am putere s-o dau si am putere s-o iau iarasi”. Acum s-a implinit profetia pe care El o rostise in fata preotilor si conducatorilor: „Stricati templul acesta, si in trei zile il voi ridica” (Ioan 10,17-18; 2,19). Deasupra mormantului deschis al lui Iosif, Hristos proclamase biruitor: „Eu sunt invierea si viata”. Cuvinte de felul acesta numai Dumnezeirea putea rosti. Toate fapturile create traiesc numai prin vointa si puterea lui Dumnezeu. Ele sunt dependente de viata lui Dumnezeu. De la serafimul cel mai de sus si pana la cea mai neinsemnata fiinta insufletita, toate isi primesc viata de la Izvorul vietii. Numai Acela care este una cu Dumnezeu putea sa spuna: „Am puterea sa-Mi dau viata, si am putere sa o iau din nou”. in dumnezeirea Sa, Hristos avea puterea de a rupe legaturile mortii. Hristos Lumina Lumii p.780,785 (1898).

Faptul ca Hristos a suferit o moarte deplina este un mare adevar, dar se aplica numai la natura Sa omeneasca. Divinitatea nu putea sa moara. Sufletul lui Hristos (starea de constienta) era „adormit” in moarte, asa cum se intampla cu toti muritorii. Da, ca Om, El nu a putut nici macar sa gandeasca, fiind mort, dar chiar fiind mort, El era in acelasi timp Dumnezeul cel viu, Izvorul cel vesnic al vietii. Sper ca nu veti adopta conceptia ca divinitatea lui Hristos a murit pe cruce!

„A fost natura omeneasca a Fiului Mariei schimbata in natura divina a Fiului lui Dumnezeu? Nu, cele doua naturi au fost combinate intr-o modalitate tainica intr-o singura persoana – omul Hristos Isus. in El a locuit trupeste toata plinatatea Dumnezeirii. Cand Hristos a fost rastignit, cea care a murit a fost natura Sa omeneasca. Divinitatea nu a fost cuprinsa de moarte, pentru ca lucrul acesta ar fi fost imposibil”. E.G. White, (Scrisoarea 280, 1904), in S.D.A. Bible Commentary Vol.5 (1956:1113), Lift Him Up p.76 (1988), si altele.

Adaugati la aceste citate, va rog, 1 Petru 3,18: „Hristos, de asemenea, a suferit odata pentru pacate, El, Cel neprihanit, pentru cei nelegiuiti, ca sa ne aduca la Dumnezeu. El a fost omorat in trup, dar a fost inviat in duh”.

Prin urmare, Dumnezeu L-a inviat pe Isus prin Duhul Sau (vezi Romani 8,11). El a trimis un inger sa-L cheme afara din mormant si alti ingeri sa-L ajute, dar puterea invierii Sale, viata insasi, a fost propria viata divina. Chiar si cand a savarsit minuni, fiind intru totul supus autoritatii lui Dumnezeu si intotdeauna prin puterea Duhului Sau, totusi izvorul oricarei puteri se afla ascunsa in El insusi, in divinitatea Sa absoluta:

„Dar Isus a raspuns: ‘S-a atins cineva de Mine, caci am simtit ca a iesit din Mine o putere’” (Luca 8,46).

Ioan 2,19

„Stricati Templul acesta, si in trei zile il voi ridica” (Ioan 2,19).

Dumneavoastra ati scris: „Una dintre dificultatile acceptarii interpretarii trinitariene a acestui verset este ca in Biblie exista mai mult de treizeci si cinci de texte care afirma ca Tatal L-a inviat pe Isus”.

Vezi explicatia de mai sus. Adevarul biblic nu este statistic. Daca vin de la Dumnezeu, toate declaratiile trebuie sa fie adevarate, chiar daca uneori sunt opuse una alteia si, in aparenta, se contrazic reciproc. Chiar si o declaratie diferita este importanta, chiar daca ar putea sa ma tulbure o vreme. Noi nu suntem liberi sa ne lipsim de unele expresii biblice nedorite, cu scopul de a pastra un sistem de doctrine care par sa fie mai rezonabile si mai armonioase.

Ati spus: „De fapt, toti apostolii au declarat ca Isus a fost inviat de Tatal. Poate un text sa anuleze marturia a treizeci?” Nu, Domnule! Totusi, invatatura acestui singur verset poate sa le completeze pe celelalte. Noi ne opunem categoric unei asemenea metodologii statistice, deoarece nu este biblica. Statistica isi are propria importanta, dar nu se suprapune Cuvantului lui Dumnezeu. Prin urmare, greutatea reala a dovezilor nu este statistica, ea este spirituala. Noi nu numaram dovezile, noi le cantarim. Asadar, nu aveti nevoie sa desfiintati versetul acesta, pentru ca este o dovada acceptabila care poate fi adaugata la cele cateva alte dovezi mentionate mai sus. Prin urmare, noi nu vom spune ca „Isus a vorbit intr-o modalitate care ar putea sa fie descrisa cel mai bine ca fiind cryptica”. Textul este in armonie cu alte declaratii asemanatoare si cu intregul adevar biblic.

Romani 8,26

„Si tot astfel si Duhul ne ajuta in slabiciunea noastra: caci nu stim cum trebuie sa ne rugam. Dar insusi Duhul mijloceste pentru noi cu suspine negraite” (Romani 8,26).

Dumneavoastra spuneti: „Cum ar fi putut Scripturile sa se refere la Duhul ca fiind „it” („acesta”, forma neutra engleza care se refera la obiecte neinsufletite – nota traducatorului), daca este Duhul lui Dumnezeu?” Depinde de traducator si de limbajul intetionat. Este adevarat ca in limba greaca, termenul Duh (PNEUMA) este la genul neutru, la fel cum este si cuvantul TEKNON (copil), PAIDION / PAIDARION (copilas), DAIMONION (demon, spirit, zeu). in limba ebraica, termenul echivalent, RUACH (duh, vant, suflare, etc.) este la genul feminin!! Prin urmare, nu ar trebui sa confundam o categorie gramaticala cu o categorie logica. De exemplu, eu spun „It’s you, who are wrong this time” (Tu esti, cine este gresit de data aceasta), ati putea sa fiti de acord cu afirmatia mea, dar cu siguranta veti fi de acord ca „IT”, in cazul acesta, se refera la o persoana, nu la un obiect.

De asemenea, spuneti: „Dar cand are loc o unire a trupului si a duhului, avem de a face cu o persoana si ar fi nepotrivit sa ne referim la o persoana prin termenul ‘it’ (gen neutru englez)”. Mai intai, nu fiecare persoana trebuie sa reprezinte o unire a trupului cu duhul. Un trup este expresia existentei oricarei fapturi create. Exista trupuri pamantesti si ceresti (1 Corinteni 15) – desi ingerii sunt duhuri. Dumnezeu nu este trup, El este Duh (Ioan 4), desi este probabil ca El Se manifesta in ceruri intr-o forma vizibila[33] asemanatoare celei omenesti (Matei 18,10; Apocalipsa 22,4; Geneza 1,26). Iar „DUHUL” este duh in sensul strict al cuvantului, exprimand natura Sa divina. El nu are nici macar o aparitie personala, sau un spatiu delimitat in care sa fie prezent. El este Dumnezeu pretutindeni, sau cel putin concomitent in mai multe locuri diferite (Psalmi 139,7-12). Prin urmare, Duhul este o „persoana”, sau daca vi se pare ca termenul acesta este confuz, puteti sa alegeti „un individ”, „o entitate constienta distincta”, chiar daca El nu este o unire a trupului si sufletului. El este CINEVA, nu CEVA, pur si simplu pentru ca asa este tratat in Scriptura.

Totusi, dumneavoastra ati ales 1 Timotei 2,5: „Caci este un singur Dumnezeu, si este un singur mijlocitor intre Dumnezeu si oameni: Omul Isus Hristos”. Nu putem fi de acord cu metoda dumneavoastra de a nimici Scriptura cu Scriptura. 1 Timotei 2,5 se refera la un mijlocitor omenesc unic: OMUL Isus Hristos. Declaratia aceasta nu impiedica o Persoana divina sa mijloceasca in vreun fel.

Mai departe ati scris: „in conformitate cu 1 Corinteni 8,6 si Efeseni 4,5, exista un singur Domn, care este Isus Hristos”. Care este concluzia pe care ar trebui sa o tragem din aceste pasaje biblice? Ati dori sa sustineti ca Tatal insusi nu este Domn, numai pentru ca numai Isus este numit aici Domn? Cine este Domn in Matei 4,10; Iuda 4, Apocalipsa 11,4; Geneza 15,2; Maleahi 1,6?

Cu privire la 2 Corinteni 3,17 (Caci Domnul este Duhul; si unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia”), va rog sa cititi si traducerile urmatoare.

„Caci acest Domn este Duhul, iar unde Duhul este Domn, este libertate” (traducere libere dupa versiunea NJB[34]).

„Caci, ‘ADONAI’ in textul acesta inseamna Duhul. Iar unde Domnul este ADONAI,[35] este libertate” (traducere libera dupa versiunea CJB[36]).

Deoarece sintaxa pare a fi ambigua la prima vedere, majoritatea prefera sa faca o traducere cuvant cu cuvant, prezentand cuvintele engleze in aceeasi ordine cum sunt in greaca „Caci Domnul este Duhul…” (NIB). Multi inteleg expresia aceasta ca insemnand ca „Domnul este Duh”. Totusi, contextul descopera un alt aspect: este vorba de slujirea vie a Duhului, in contrast cu slujirea slaba a literei Legii (v.7-8). Iar in v.17-18, Pavel se refera de repetate ori la „Duhul Domnului”, unde aceasta domnie este legata de ideea libertatii. Placerea deplina de a fi liber se afla numai in supunerea deplina, atunci cand nu esti un rob al literei (Legea scrisa), ci un rob al lui Dumnezeu in Hristos, prin Duhul. Calitatea de Domn al lui Dumnezeu in Hristos este realmente exercitata in inima noastra de catre Duhul. Prin urmare, Duhul insusi este Domnul. Pavel nu spune ca Legea lui Dumnezeu este duh, ci spune ca Duhul este (acel) Domn. El este numit si Duhul Domnului, pentru ca reprezinta locuirea lui Hristos in noi.

Aceasta este inca o dovada ca Duhul este o persoana divina. Altfel, nu ar putea sa fie Domn. Citatele dumneavoastra din E.G.White vorbesc mai degraba in favoarea exegezei noastre de mai sus:

„Deci, daca rugaciunile noastre sunt vrednice de a fi primite inaintea Sa, Domnul insusi trebuie sa aprinda in inima noastra dorinta arzatoare. Duhul Sfant dinauntru trebuie sa faca mijlocire pentru noi, cu suspine ce nu pot fi graite” (The Review and Herald, 9 februarie, 1897).

Va rog sa observati ecuatia DOMNUL iNSUSI = DUHUL SFaNT. Probabil ca mijlocirea Sa este diferita de aceea a lui Hristos. Hristos mijloceste inaintea lui Dumnezeu, iar Duhul Sfant mijloceste inauntrul nostru. Eu nu am facut un studiu suficient cu privire la subiectul acesta. in orice caz, El reprezinta bine lucrarea de Mangaietor a lui Hristos si nu exista nici un motiv sa punem la indoiala valabilitatea acestei declaratii pauline despre mijlocirea Duhului. Mai degraba, ar trebui sa fiti atent spre a observa ca mijlocirea este lucrarea unei entitati constiente, a unei persoane.

Fapte 5,3.4

„Petru i-a zis: ‘Anania, pentru ce ti-a umplut Satana inima ca sa minti pe Duhul Sfant, si sa ascunzi o parte din pretul mosioarei? Daca n-o vindeai, nu ramanea ea a ta? Si, dupa ce ai vandut-o, nu puteai sa faci ce vrei cu pretul ei? Cum s-a putut naste un astfel de gand in inima ta? N-ai mintit pe oameni, ci pe Dumnezeu”. (Fapte 5,3).

Spuneti ca Duhul lui Dumnezeu este prezenta interioara a persoanei lui Dumnezeu.

intr-adevar, exista mai multe pasaje biblice in care cuvantul „duhul” este folosit ca sinonim cu suflet, eu, constienta de sine, inima, persoana (Luca 1,80; Ioan 4,23; Romani 2,29; Hagai 1,14; 2 Cronici 36,22; 2 Timotei 4,22), dar exista si pasaje clare in care termenul „duh” inseamna o entitate supraomeneasca, pana si acolo unde este numit „duhul lui N”. Prin urmare, poate un duh omenesc sa le fie impartasit altora, oferindu-le puterea de savarsi lucrari supraomenesti, sau de cunoaste tainele oamenilor?

„Te rog sa vina peste mine o indoita masura din duhul tau!”, a raspuns Elisei…. „Fiii proorocilor care erau in fata Ierihonului, cand l-au vazut, au zis: ‘Duhul lui Ilie a venit peste Elisei’. Si i-au iesit inainte, si s-au inchinat pana la pamant inaintea lui. Ei i-au zis: ‚… Poate ca Duhul Domnului l-a dus si l-a aruncat pe vreun munte sau in vreo vale’” (2 Regi, 2,9,15-16).

„Elisei i-a zis: ‘Oare n-a fost duhul meu cu tine, cand a lasat omul acela carul si a venit inaintea ta?’” (2 Regi, 5,26).

„in Numele Domnului Isus, voi si duhul meu, fiind adunati laolalta, prin puterea Domnului nostru Isus” (1 Corinteni 5,4).

in Apocalipsa 3,1; 4,5; 5,6, citim despre „cele sapte duhuri ale lui Dumnezeu”, aflate in stransa legatura numai cu Dumnezeu si cu Isus Hristos. Aceste duhuri trebuie sa reprezinte o entitate personala, deoarece ei transmit saluturi (Apocalipsa 1) si sunt trimise de Dumnezeu pe intreg pamantul (cap.5, conform cu Zaharia 4,10). Acesta este un simbol al lucrarii multiple, diverse si desavarsite a Duhului, la fel cum intreaga biserica este simbolizata prin sapte biserici. Referinta aceasta la plural este mentionata si in Apocalipsa 22,6: „Domnul, Dumnezeul duhurilor proorocilor, a trimis pe ingerul Sau sa arate robilor Sai lucrurile, cari au sa se intample in curand” (conform cu Apocalipsa 19,10).

Duhul lui Dumnezeu este Duhul lui Hristos, nu exista un Duh al Tatalui si un Duh al Fiului:

Romani 8:9: „Voi insa nu mai sunteti pamantesti, ci duhovnicesti, daca Duhul lui Dumnezeu locuieste in adevar in voi. Daca n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui”.

1 Petru 1,11: „… ce vreme si ce imprejurari avea in vedere Duhul lui Hristos, care era in ei [profeti]…”.

Fapte 16,7: „…dar Duhul lui Isus nu le-a dat voie”.

Filipeni 1,19: „…rugaciunile voastre si prin ajutorul Duhului lui Isus Hristos”.

Galateni 4,6: „Si pentru ca sunteti fii, Dumnezeu ne-a trimis in inima Duhul Fiului Sau, care striga: ‘Ava’, adica: ‘Tata!’”

Oare Duhul Se numeste pe Sine „Ava”? Nu! Pentru ca Duhul Tatalui este si Duhul Fiului, doar ca El ne poate ajuta sa ne rugam ca Isus, in numele lui Isus, numindu-L pe Dumnezeu Tatal nostru.

Totusi, sunt pasaje biblice si mai clare despre personalitatea Duhului. Cand nu este legat direct de o persoana, cuvantul DUH este intotdeauna PERSOANA insasi:

Marcu 1,23: „… un om, posedat de un duh rau a inceput sa strige,… v.26: „duhul cel rau a iesit din el, scuturandu-l cu putere, si scotand un strigat mare” (traducere libera dupa versiunea NIB).

Fapte 19,2: „Ati primit voi Duhul Sfant cand ati crezut?” Ei i-au raspuns: ‘Nici n-am auzit macar ca a fost dat un Duh Sfant’. (Nu stiau ei ca Dumnezeu are un duh?)

Evrei 1,14: „Nu sunt oare toti duhuri slujitoare trimise sa indeplineasca o slujba pentru cei ce vor mosteni mantuirea?”

Cu privire la 1 Corinteni 2,11 („in adevar, cine dintre oameni cunoaste lucrurile omului, afara de duhul omului, care este in el? Tot asa: nimeni nu cunoaste lucrurile lui Dumnezeu afara de Duhul lui Dumnezeu”), aceasta este numai o comparatie, spre a ne ajuta sa intelegem lucrarea intima a Duhului. Totusi, nu trebuie sa tragem concluzia ca Duhul lui Dumnezeu este doar propria minte cercetatoare, eul Sau. in acelasi fel, cand vorbeste despre Mesia, numindu-L „Bratul lui Yahweh” (Isaia 51,9-19; 53,1), Isaia nu vrea sa spuna ca Mesia este o parte fizica a lui Dumnezeu, si nu o persoana distincta. De fapt, Duhul este numit in alta parte „degetul lui Dumnezeu”.

„Dar daca Eu scot afara dracii cu Duhul lui Dumnezeu, atunci imparatia lui Dumnezeu a venit peste voi” (Matei 12,28).

„Dar, daca Eu scot dracii cu degetul lui Dumnezeu, imparatia lui Dumnezeu a ajuns pana la voi” (Luca 11,20).

Asadar, puteti sa fiti de acord ca degetul si mintea nu sunt acelasi lucru, dar ambele sunt doar niste metafore care descriu anumite atribute, insusiri ale Duhului.

in cele din urma, adaugam cateva citate din scrierile lui E.G. White cu privire la Duhul Sfant.

„Duhul Sfant este Mangaietorul, in numele lui Hristos. El il reprezinta pe Hristos, si totusi este o persoana diferita”. MR No. 1487 / 20 MR 324 (Ms 93, 1893).

„Trebuie sa ne dam seama ca Duhul Sfant, care este o persoana, la fel cum Dumnezeu este o persoana, umbla[37] prin aceste locuri…. Duhul Sfant este o persoana, pentru ca El marturiseste impreuna cu Duhul nostru,[38] ca suntem copii ai lui Dumnezeu”. Manuscript 66, 1899. (Dintr-o cuvantare tinuta studentilor la Avondale School; Ev 616).

„Mangaietorul pe care Hristos a fagaduit ca-L va trimite dupa ce Se va inalta la cer, este Duhul in toata plinatatea Dumnezeirii, care face vizibila puterea harului divin pentru toti aceia care il primesc pe Hristos si cred in El ca Mantuitor personal. Sunt trei Persoane vii ale Trioului ceresc, iar aceia care il primesc pe Hristos cu o credinta vie, sunt botezati in numele acestor trei mari puteri – Tatal, Fiul si Duhul Sfant. Aceste puteri vor conlucra cu supusii ascultatori ai cerului in eforturile lor de a trai viata cea noua in Hristos. – Special Testimonies, Seria B, nr.7, p.62,63.

„Duhul Sfant are o personalitate, altfel nu ar putea sa marturiseasca,   adresandu-se duhului nostru si impreuna cu duhul nostru, ca suntem copii ai lui Dumnezeu. De asemenea, El trebuie sa fie o Persoana divina, pentru ca altfel nu ar putea sa cerceteze tainele care se afla ascunse in mintea lui Dumnezeu [1 Corinteni 2,11-12] „in adevar, cine dintre oameni cunoaste lucrurile omului, afara de duhul omului, care este in el? Tot asa: nimeni nu cunoaste lucrurile lui Dumnezeu afara de Duhul lui Dumnezeu” – Manuscript 20, 1906. (Ev 617)

„Pacatul poate sa fie infruntat si biruit numai prin ajutorul puternic al celei de a treia Persoane a Dumnezeirii, care nu va veni cu o putere schimbata, ci in plinatatea puterii divine. (Hristos Lumina Lumii, p.671 – 1898).

Florin Laiu