De Nathan Brown, Signs of the Times, august 2008

 

Capacitatea de a vedea lumea noastrã ºi viaþa din prisma experienþei unei persoane dintr-o culturã ºi dintr-un mediu diferite este rarã. Este un dar – ºi poate fi un ºoc pentru experienþa ºi ideile noastre. Lumea pe care credeam cã o cunoaºtem poate arãta foarte diferit în ochii altcuiva. De aceea povestirile pot fi o puternicã modalitate de comunicare.

Astfel, paragraful cu care îºi începe Alexis Wright cartea Carpenteria atrage atenþia cititorului: “Clopotele sunã peste tot. Sunt clopotele bisericilor, chemându-i pe credincioºi la templu, unde se deschid porþile cerului, însã doar pentru cei buni. Cheamã la închinare fetiþe negre, dintr-o comunitate în care nu se opreºte niciodatã porumbelul alb care duce în cioc o ramurã de mãslin. Fetiþe negre care se întorc acasã dupã bisericã duminica, se uitã în jur ºi declarã: Armaghedonul începe aici.”[1]

Pare o imagine simplã ºi poate tragicã, care se încheie cu o declaraþie probabil inocentã. Dar în realitate este o reinterpretare teologicã profundã a unei lumi în care mulþi dintre noi avem o viaþã aºa de fericitã, aºa de comfortabilã. Este vocea sãracilor, a celor asupriþi ºi uitaþi de lume, prea ades ignoraþi sau pur ºi simplu neobservaþi în freamãtul acestei lumi.

 

S-a spus adesea cã istoria este scrisã de câºtigãtori. În istoria violentã a nenumãratelor rãzboaie ºi conflicte din lumea noastrã, biruitorii sunt supravieþuitorii, aºadar cei care au ocazia sã spunã povestea bãtãliei sau a luptei în care – evident – au ieºit biruitori în mod glorios ºi pe drept. Totuºi, istoricii contemporani au început din ce în ce mai mult sã recunoascã ºi celelalte laturi ale istoriei – cã sunt ºi alte voci care trebuie acultate ºi alte perspective de observat.

Dar probabil cã în aceste cuvinte trebuie înþeles mai mult decât atât. Aºa cum spunea Scott Bader-Saye, profesor de eticã teologicã la Universitatea Scranton, din Pensilvania: “Prea adesea câºtigãtorii ajung sã scrie nu doar istoria, ci ºi teologia.”[2] Ca ºi poveºtile însele, câºtigãtorii dominã filozofia ºi teologia din povestirii ºi istorii – ºi explicã lumea noastrã.

Probabil nicãieri nu este mai evident lucrul acesta decât în concepþia popularã cu privire la judecata de apoi sau viaþa de dincolo. De la Infernul lui Dante, Judecata de Apoi a lui Michelangelo, care se aflã pe tavanul Capelei Sistine, ºi pânã la vestita predicã a lui Jonatha Edwards, “Pãcãtoºii în mâna unui Dumnezeu furios”, tradiþia creºtinã s-a concentrat asupra faptului cã porþile raiului sunt închise pentru cei rãi, care au parte de o soartã mult mai îngrozitoare. Concepþia asta se pare cã se potriveºte cu “teologia câºtigãtorului”, care îi îndeamnã pe cei care sunt gata a sãri gardul, sã se gândeascã la consecinþele veºnice ale faptelor lor.

 

Dar în timp ce în Biblie se pot gãsi fragmente care descriu judecata divinã, în ea se pune accentul mult mai mult pe speranþa judecãþii lui Dumnezeu ºi pe bunãtatea Sa. În cartea Reflecþii asupra cãrþii Psalmilor, C. S. Lewis observã cã scrierile psalmilor ºi ale profeþilor “sunt pline de dorinþa judecãþii, care este consideratã o veste bunã.”[3] Aceasta este vocea – ºi teologia – celor asupriþi ºi uitaþi, care se roagã ca cele rele sã se îndrepte ºi plângerile lor sã fie ascultate. Pentru asta este nevoie de o altã percepþie, o perspectivã a vieþii de acolo de unde porumbelul alb nu ajunge niciodatã ºi unde se pare cã Armaghedonul a început deja.

Este de asemenea rugãmintea ca cineva sã ia aminte la relele care au loc în lumea noastrã – ºi o asigurare a faptului cã Cineva va face asta. În timp ce suferinþa, asuprirea ºi tragedia sunt greu de îndurat, durerea este cu atât mai grea când se pare cã nu este observatã. Perspectiva ca durerea sã nu fie observatã de nimeni este mai grea decât povara iniþialã. O lume în care rãul nu are sfârºit este absurdul crud, absolut.

Acesta este argumentul esenþial al cãrþii Eclesiastul, o carte care nu prea seamãnã cu încercãrile de formulare a credinþei. Strigãtul filozofului “Deºertãciune! Totul este deºertãciune!” este ca un ecou pe paginile acestei cãrþi de înþelepciune, în care fiecare aspect al vieþii, aºa cum o cunoaºtem noi, este considerat nedemn de efortul nostru. Munca, bogãþia, înþelepciunea ºi plãcerea sunt toate considerate fãrã sens. Chiar ºi diferenþa dintre bine ºi rãu este adesea consideratã de puþinã valoare. “Este o deºertãciune care se petrece pe pãmânt: ºi anume sunt oameni neprihãniþi, cãrora le merge ca ºi celor rãi care fac fapte rele, ºi sunt rãi, cãrora le merge ca ºi celor neprihãniþi, care fac fapte bune. Eu zic cã ºi aceasta este o deºertãciune.” (Eclesiasul 8:14)

Dar la sfârºitul diatribei sale, filozoful îºi schimbã brusc stilul. În mijlocul miilor de exemple de deºertãciune, el spune: “Stai puþin! Dumnezeu va judeca, astfel încât nimic nu este deºertãciune. De fapt, la judecata finalã totul ºi toþi vor conta.” De aceea, în cele din urmã spune: “Teme-te de Dumnezeu ºi pãzeºte poruncile Lui” – adicã sã Îl iubeºti ºi sã Îl cinsteºti, sã faci ce e drept ºi sã cauþi bunãtatea. (vezi Eclesiastul 12:13, 14)

 

Speranþa judecãþii se reduce la ceea ce crede fiecare despre natura lui Dumnezeu, a vieþii ºi a lumii în care trãim. “Cred cã te poþi împotrivi rãului din lume doar dacã crezi într-un Dumnezeu bun,” scrie Miroslav Volf, profesor de teologie la Universitatea din Yale. “Altfel împotrivirea aceasta nu are niciun rost. Mã împotrivesc împreunã cu Dumnezeu, împotriva lui Dumnezeu.”[4]

Biblia ne spune cã trãim într-o lume creatã ºi iubitã de Dumnezeu, care însã s-a rãtãcit ºi la a cãrei refacere Dumnezeu lucreazã, în principal prin viaþa ºi moartea lui Isus. Judecata lui Dumnezeu este o parte cheie a rezolvãrii rãului din lumea noastrã. Asta trebuie sã fie o veste bunã pentru cei care suferã. ªi pe mãsurã ce încetãm sã auzim vocile celor care sunt marginalizaþi, brutalizaþi ºi exploataþi, ºi sã vedem din prisma experienþei lor, începem sã nu mai apreciem aceastã speranþã.

Dar aceastã perspectivã diferitã nu doar cã ne determinã sã apreciem mai mult speranþa judecãþii, ci, în acelaºi timp, schimbã felul în care îi privim pe ceilalþi. “Cei care cred cã Dumnezeu vrea sã schimbe radical aceastã lume – oameni ca Maria, care credea cã Cel Atotputernic îi rãstoarnã pe cei puternici de pe scaunele lor de domnie ºi îi înãlþã pe cei smeriþi [vezi Luca 1:46-55] – astfel de oameni nu vor trãi doar cu speranþa viitorului, ci vor încerca sã schimbe lumea ºi în prezent.”[5]

A începe sã vezi lumea din perspectiva lui Dumnezeu este cea mai mare schimbare de perspectivã. ªi pe mãsurã ce aºteptãm promisiunea Sa cã va exista o judecatã ºi ne alãturãm misiunii Sale de a restaura lumea, speranþa judecãþii începe sã schimbe lumea astãzi.

---