Articole Creștine » “Lupta Credintei”

LUPTA CREDINTEI – CUPRINS, de, Lori Balogh

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:32 +0000

LUPTA CREDINTEI

-CUPRINS-

1. SPRE TARMUL CELALALT – VIATA CA O LUPTA

2. DINCOLO DE PRAGUL USII STRAMTE

3. CREDINCIOSIA IN LUCRURI “MICI”

4. HOTARAREA – O USA SPRE BIRUINTA

5. LUPTA CU PREJUDECATILE

6. PRIMA PORUNCA : “CRESTETI !”- LUPTA CU IGNORANTA

7. “ZIUA CEA REA”- ZIUA DE DUPA BIRUINTA

8. ALERGARE… FARA BAGAJE !

9. ”DUCETI PANA LA CAPAT MANTUIREA VOASTRA ! “
______________________________

1. SPRE TARMUL CELALALT – Viata ca o lupta. de Lori Balogh

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:32 +0000

1. SPRE TARMUL CELALALT

-VIATA CA O LUPTA-

Sunt ocazii in viata in care, asemenea pasarilor calatoare care traverseaza marea spre tarmul linistii si care, din cand in cand , se opresc pe cate un catarg de vas pentru a se odihni, si noi ne adunam “aripile” sufletului pentru a aduna puteri noi in lunga si obositoarea calatorie pe care o avem de facut spre “tarmul celalalt”. Si acesta pentru ca, fie ca vrem sau nu, fie ca recunoastem sau nu, cu totii suntem niste calatori prin viata si prin timp spre o destinatie inca necunoscuta pentru cei mai multi dintre noi.

Va propun sa-i insotim pe ucenicii Domnului intr-o calatorie pe Marea Galileii, pentru a intelege cate ceva din tainele calatoriei pe care fiecare dintre noi o facem pe “marea vietii” spre tarmul celalalt.

Pasajul biblic pe care se bazeaza meditatia ce urmeaza este cel din Matei 14, 22-34.

Vedeti ? Ceea ce citim despre calatoria ucenicilor parca vorbeste despre propria noastra viata. O viata care se aseamana cu o calatorie pe mare, mai linistita sau mai primejdioasa, si in care, desi barca este sus, parand sa fie stapana pe situatie, in cele din urma tot marea adanca si necunoscuta este cea care stapaneste.

Pentru cei mai multi, nu exista o tinta precisa, un “tarm” spre care se indreapta. Ei plutesc in deriva, dupa cum vor vanturile si valurile…Din cand in cand, auzim cum una sau alta din aceste “corabii” s-a scufundat, lovita de un vant sau val mai puternic.

Pentru altii, tarmul celalalt este moartea. Nu ar dori sa ajunga acolo, dar oricat ar vasli ca sa evite acest final, curentii si vanturile sunt prea puternice si corabia tot acolo ajunge.

Exista insa si oameni care stiu incotro se indreapta pe marea vietii. Ei stiu ca dincolo de valurile amenintatoare ale marii infuriate se afla tarmul linistit al unei mantuiri vesnice. Sa fim oare si noi dintre acestia ?

Toti pornim cu incredere si speranta infruntand primejdiile vietii, dar cati dintre noi reusesc sa-si mentina barca pe valuri ? Si, mai ales, cati dintre noi reusesc sa atinga tarmul celalalt ?

- “Iisus i-a silit pe ucenici sa intre in corabie.” ( vers. 22 )

Vedeti ? Asa se intampla si cu pornirea noastra in calatoria vietii. Nimeni nu ne consulta daca vrem sau nu sa pornim in aceasta calatorie. Nimeni nu ne intreba: “Omule, ai in fata o calatorie lunga si primejdioasa, in care s-ar putea sa naufragiezi. Vrei sa pornesti pe acest drum ?”

Poate ca, daca la nastere ne-ar intreba cineva daca vrem sa incepem calatoria vietii, cunoscand dinainte riscurile, multi dintre noi am refuza viata. Dar nimeni nu ne intreaba … Suntem “siliti” sa intram in corabie si ne trezim pe marea vietii vaslind spre tarmul celalalt.

De ce procedeaza Dumnezeu astfel ? De ce nu ne cere consimtamantul daca vrem sau nu sa ne nastem, daca vrem sau nu sa traim ?

Dar cum sa ceri consimtamantul cuiva care inca nu s-a nascut ? Cum poti sa ceri parerea cuiva care inca nu exista ? Sau, dupa ce s-a nascut, cum poti sa-l intrebi pe pruncul care inca nu stie nimic despre lume si viata daca vrea sau nu sa traiasca ? Lucrul acesta ar fi imposibil. Si chiar daca ar fi posibil, sa nu uitam ca Dumnezeu e Tatal nostru si ca Tata, El are dreptul sa aduca la existenta fiinte dupa chipul Sau oricand si in oricat de mare numar. Dupa cum parintii au dreptul sa decida daca sa aduca pe lume copii sau nu, cand sa-i aduca la existenta si in ce numar, la fel Tatal ceresc , intr-o infinit mai mare masura, are acest drept. El este Creatorul si Stapanul absolut al universului.

Si daca totusi cineva se revolta pentru ca nu a fost consultat in aceasta privinta, apostolul Pavel are sa-i spuna ceva:

“Dar, mai degraba, cine esti tu, omule, ca sa raspunzi impotriva lui Dumnezeu ? Nu cumva vasul de lut va zice celui ce l-a facut: “Pentru ce m-ai facut asa ?” Nu este olarul stapan pe lutul lui ?”

Romani 9, 20-21

– “S-a suit pe munte sa se roage, singur la o parte” ( vers 23 )

Dupa ce suntem “siliti” sa intram in corabia vietii, suntem lasati singuri. Lucrul acesta nu ne place si parca nu se potriveste cu conceptiile noastre despre Dumnezeul Scripturii.

Ucenicii strabatusera marea de multe ori si nu le era teama. Intre ei se aflau pescari cu experienta, oameni ai marii obisnuiti cu furtuna. Petru, Andrei, Iacov si Ioan se simteau in elementul lor pe mare. Au traversat marea Galileii de nenumarate ori si , chiar daca Iisus dormea pe fundul corabiei, faptul ca El era cu ei ii linistea.

De data acesta Iisus ii lasa singuri. O singuratate fizica, deoarece Iisus nu se afla cu ei, dar si una spirituala, caci Mantuitorul nu se afla nici in inima lor. Acolo, in launtrul tainic al sufletului lor, este furtuna.

De ce ? In miezul zilei Domnul facuse una din minunile Sale rasunatoare, inmultind cele cinci paini si cei doi pesti si hranind cinci mii de barbati, afara de femei si copii. Popularitatea lui Iisus crecuse simtitor in urma acestei minuni, iar ucenicii simteau ca sosise momentul ca Domnul sa fie purtat pe brate pana la Ierusalim si acolo sa fie intronat ca Imparat si Eliberator. Incepuseara deja sa umble printre oamenii satui si uimiti de minunile si invatatura acestui nou profet, semanand incoace si incolo semintele unei adevarate revolutii.

Dar Iisus a intrezarit pericolul. Ucenicii se aflau in primejdia de a pierde din vedere adevarata Sa misiune- aceea de Eliberator din robia pacatului. Trebuiau luate masuri rapide si, prin urmare, Iisus procedeaza foarte categoric si neobisnuit pentru felul Sau de a se purta: ii sileste pe ucenici sa intre in corabie, le arata directia- tarmul opus- si ii lasa singuri.

Dar oare i-a lasat cu adevarat singuri pe ucenicii Sai, in momentele de confuzie si debusolare prin care treceau ? De ce S-a retras Iisus singur pe munte ? Ca sa se odihneasca dupa o zi incarcata ? Ii era teama Domnului de intrebarile ucenicilor si voia sa le evite ? Era suparat pe ucenicii Sai pentru planurile pe care le nutreau si dorea astfel sa-i pedepseasca ?

Nicidecum ! Biblia afirma clar: Iisus S-a suit pe munte singur pentru a se ruga. Pentru cine si pentru ce ? Nu ne e greu sa intuim pentru ce anume se ruga Domnul in acea noapte. Daca privim cu atentie intreaga lucrare a Mantuitorului in timpul vietii Sale pamantesti si dupa inaltarea Sa la cer, vom observa ca ceea ce a apasat cu cea mai mare greutate inima Sa a fost lucrarea de mijlocire pentru biserica Sa. Este lucrarea pe care Iisus o face astazi in Sanctuarul ceresc si este lucrarea care, intr-un anumit sens , nu va inceta niciodata. Chiar dupa incheierea istoriei pacatului si restabilirea armoniei universale, Domnul va ramanea Garantul celor mantuiti in fata intregului univers. Orice posibila neincredere si rezerva din partea fiintelor necazute in pacat din univers fata de cei mantuiti va fi inlaturata prin prezenta lui Iisus care va garanta ca cei salvati sunt demni de increderea intregului cer.

Pentru cine se ruga Iisus pe munte ? Tocmai pentru ucenicii Sai, aparent abandonati si lasati singuri in mijlocul valurilor si al noptii.

Dar oare noi nu ne simtim adesea singuri si abandonati in mijlocul problemelor vietii ? Desigur ! Insa acest simtamant este doar o aparenta. Mantuitorul , retras pe cea mai mare inaltime a cerului- locul cel mai solemn din univers, Templul ceresc- se roaga si mijloceste pentru biserica Sa de pe pamant.

– “In timpul acesta corabia era invaluita de valuri in mijlocul marii, caci vantul era impotriva”(24)

Incotro se indrepta corabia ucenicilor ? Nu spre destinatia data de Iisus ? Atunci de ce atatea

piedici ? De ce furtuna ?

De ce ingaduie Dumnezeu “furtuni” in viata celor care au pornit ascultatori si cuminti pe calea mantuirii ? Nu ati observat ca atunci cand vrem sa facem ceva bun si nobil pentru Dumnezeu si semenii nostri apar atatea piedici si probleme ? De ce ?

Raspunsul este cat se poate de simplu: Exista cineva care nu vrea ca noi sa ajungem cu bine pe “tarmul celalalt”. Acelui “cineva” nu-i place sa ne vada gustand satisfactia atingerii unui tel pe care ni l-am propus si, de aceea, el starneste orice vant posibil pe marea vietii noastre si face ca inaintarea sa fie dificila si primejdioasa. Chiar daca nu ne va distruge total- caci Dumnezeu nu-i ingaduie acest lucru – Satana va fi multumit sa ne descurajeze astfel incat sa abandonam orice tinta nobila.

In calatoria pe marea vietii, obstacolele cele mai mari nu sunt cele fizice ( boala, accidentele, somajul, persecutia etc.) , ci cele mai de temut obstacole sunt cele din domeniul spiritual. Calatoria noastra nu inseamna schimbarea locului geografic ( desi la revenirea lui Iisus se va intampla si acest lucru ), ci schimbarea razvratirii din noi cu un spirit de supunere si ascultare fata de Dumnezeu. Calatoria noastra spre cer are deocamdata loc inlauntrul nostru. Tocmai aici, in sufletul nostru, apar cele mai mari “vanturi “ protivnice: cele mai teribile ispite, cele mai amare dezamagiri, cele mai spectaculoase caderi si cele mai dureroase infrangeri.

Exista in fiecare dintre noi setea de a ne depasi pe noi insine, de a fi, in unele aspecte, ca Dumnezeu. Este reflexul copilului care doreste sa se asemene cu parintii sai. Dimineata ne rugam: “Doamne, ajuta-mi sa-Ti seman, pana ce chipul Tau va fi reprodus in mine.” Iar seara, dupa ce vedem efectele vantului protivnic, lasam capul jos, rusinati “ Doamne, iarta-ma , caci nici azi nu am reusit.”

Sa nu uitam ! Oricat de teribile ar fi valurile si vanturile care bat pe marea vietii noastre, dezamagirea nu e o solutie. Chiar daca nu e in mod fizic alaturi de noi in momentele de cumpana ale vietii, sa fim siguri ca Mantuitorul mijloceste pentru noi in Sanctuasrul ceresc si se roaga pentru ca sa ajungem cu bine pe “tarmul celalalt”- tarmul mantuirii.

– “Cand se ingana ziua cu noaptea, Iisus a venit la ei umbland pe mare.” ( vers. 25 )

De ce intervine Domnul atat de tarziu, dupa o noapte intreaga de zbucium si lupta pana la epuizare cu furtuna ? Are El placerea sa ne vada tulburati si chinuiti, pentru ca doar la urma sa intervina superior: “Vedeti ? V-am demonstrat ca toate eforturile voastre nu fac doi bani ” ?

Daca Iisus ar fi intervenit mai repede, chiar in momentul izbucnirii furtunii, probabil unii dintre pescarii incercati ca Petru, Andrei, Iacov si Ioan ar fi spus: “ Doamne, Iti multumim ca ai venit, dar sa stii ca ne-am fi descurcat si singuri. Uita-Te la muschii nostri oteliti si la experienta noastra de o viata ! Nu suntem pe mare de ieri, de alaltaieri…”

Cat de des credem si noi ca ne putem descurca si singuri pe marea vietii ! Ne incredem in inteligenta noastra, in relatiile noastre, in metodele noastre, in conducatorii nostri… Dar cand ne dam seama ca furtuna este mai tare decat ne-am asteptat, strigam: “Doamne, daca nu me salvezi, sunt pierdut.!”

– “Este o naluca !” ( vers. 26 )

Iisus era acolo, la cativa pasi de ei, dar nu puteau crede. De cate ori, in cele mai grele momente ale vietii, Mantuitorul este langa noi, se apropie ca sa-L zarim, si totusi nu-L recunoastem. Zilnic avem experiente cu Dumnezeu, dar foarte rar, si doar aceia dintre noi care au vederea spirituala mai buna, pot afirma: “Da, in aceasta experienta a vietii mele, Domnul a fost langa mine.”

De multe ori, gasim explicatii rationale la toate dovezile interventiei Providentei divine, punand etichete de genul: “A fost doar o intamplare”, sau “Am avut noroc” . Cu alte cuvinte: “Este o naluca!”

Nu stiu daca este un lucru mai dureros pentru Domnul decat ca noi, desi beneficiem zilnic de dovezile dragostei Sale, sa nu-L vedem decat ca o simpla naluca.

– “Porunceste-mi sa vin la Tine pe ape” ( vers. 28 )

Iata un crampei de Evanghelie din care avem multe de invatat. Petru stia ca Cel din fata lui este Domnul; el stia ca vrea sa ajunga langa El cat mai curand, cat mai aproape. Era ceva rau in acestea ? Nicidecum ! Petru da dovada de supunere si credinta, caci nu face niciun pas fara sa aiba aprobarea lui Iisus.

Intelegem de aici care trebuie sa fie relatia normala dintre dorinta omului si porunca lui Dumnezeu: dorinta omului trebuie sa fie insotita intotdeauna de o porunca clara din partea lui Dumnezeu, iar porunca divina , pentru a fi cu adevarat implinita, trebuie insotita de dorinta omului. Cand ajungem sa spunem ca si psalmistul: “Vreau sa fac voia Ta, Dumnezeule, si Legea Ta este in fundul inimii mele”

( Psalmul 40,8 ), doar atunci relatia intre dorinta noastra si voia lui Dumnezeu se afla intr-o armonie perfecta.

Adesea dorim lucruri bune in viata. Cel putin asa credem noi ca sunt lucruri bune. Dar ne miram ca Dumnezeu nu ni le ofera. Dimpotriva, uneori El ne pune piedici ca sa le dobandim. De cele mai multe ori nici nu cautam aprobarea Lui pentru acele planuri care noua ni se par bune. Si intram in lupta pentru realizarea lor. Poate ca reusim chiar sa ne atingem tintele, insa la urma ni se deschid larg ochii, parca orbiti pana atunci, si vedem cat de gresit am evaluat dorintele noastre. Ceea ce ni se parea a fi bun, acum se dovedeste a fi o piedica in calea fericirii si chiar a mantuirii noastre.

Ce bine ar fi daca, in fata unor planuri “bune” pe care le avem in viata personala, in familie, biserica sau societate, am apela inainte de orice la intelepciunea Tatalui ceresc, spunand: “ Doamne, daca vrei sa realizez acest lucru care mie mi se pare bun, porunceste-mi sa-l fac si deschide-mi , te rog, o cale pentru aceasta.”

– “Petru s-a coborat din corabie si a inceput sa umble pe ape ca sa mearga la Iisus” ( vers. 29 )

Credeti ca i-a fost usor lui Petru sa porneasca in aceasta experienta inedita a vietii lui ? Cu siguranta ca nu ! Vantul sulfa inca cu putere, marea era infuriata, iar tovarasii lui din corabie nu erau indiferenti la gestul sau. Probabil ca unii ucenici au incercat sa-l opreasca din gestul sau, care li se parea total necugetat:

“Petre, esti nebun? Nu vezi ce furtuna este ? Nu vezi ca este doar o naluca ? Disperarea ti-a luat mintile. Vino-ti in fire !”

O nota maxima pentru Petru: El nu tine cont de parerile oamenilor, chiar prieteni fiind, nici de vreme sau imprejurari atunci cand la mijloc e vorba de relatia sa personala cu Mantuitorul. Petru tine cont doar de dorinta lui fierbinte de a fi langa Iisus si de porunca ( aprobarea ) Acestuia.

Oare cati oameni nu L-ar urma pe Domnul daca nu s-ar teme de “furtuna” din propriile familii, din cercul prietenilor sau al colegilor de serviciu ? Satana cunoaste foarte bine forta spiritului de masa asupra deciziilor individului si foloseste acesta arma pentru a-i impiedica pe cei mai multi sa vina la mantuire. De aceea, printre indemnurile cu valoare de porunca pe care le gasim pe paginile Scripturii se afla si acesta:“Sa nu te iei dupa multime ca sa faci rau !” ( Exod 23 ,2 )

Sau, parafrazand textul: “Fii tu insuti ! Daca vrei mantuirea, vino la Iisus, indiferent ce vor zice rudele, familia, colegii de serviciu, vecinii sau oricine altcinava.”

Dorinta lui Petru a fost mai mare decat piedicile si el a reusit o experienta unica. In lupta vietii ies biruitori doar aceia care trec peste orice prejudecati, peste orice intimidari sau ironii din partea societatii sau a celor apropiati.

– “S-a temut” ( vers. 30 )

Atata timp cat priveste la Iisus, Petru reuseste o performanta demna de invidiat: El merge pe ape. Dar atunci cand isi indreapta privirea intr-o alta directie, cand se uita la marimea valurilor inspaimantatoare sau la colegii din corabie care-l priveau uimiti, legatura sa cu Iisus se intrerupe si el incepe sa se scufunde. Petru redevine omul slab si temator, care se scufunda ca orice muritor de rand.

Marele adevar care se ascunde in acesta relatare va fi exprimat chiar de Domnul, intr-o ocazie viitoare: “Caci despartiti de Mine nu puteti face nimic” ( Ioan 15, 5 up. )

- “Putin credinciosule, pentru ce te-ai indoit ?” ( vers. 31 )

Problema credintei e legata de persoana la care privim. Nu ai trecut niciodata printr-o experienta asemanatoare cu a lui Petru ? Cand ai avut privirea atintita la Mantuitorul, cand nimic nu s-a interpus intre tine si El, ai putut trece peste orice greutati si probleme. Privind in urma la futunile din viata ta, ti se pare ca ai trecut atat de usor prin ele, pentru ca nu erai singur: Iisus era cu tine. Ce conta ca in jur se ridicau valuri amenintatoare care voiau sa te inghita ? Iisus era in centrul atentiei tale si erai fericit.

Dar atunci cand o persoana, un necaz, o primejdie, o batjocura sau orice altceva s-a intrepus intre tine si Mantuitorul, ai inceput sa te scufunzi in descurajare. Iata de ce Biblia ne indeamna cu toata puterea ei de convingere: “Sa ne uitam tinta la Capetenia si Desavarsirea credintei noastre, adica la Iisus…” ( Evrei 12, 2 pp.) Doar asa vom putea trece cu bine prin orice furuna a vietii si vom putea ajunge la tarmul celalat.

- “Cu adevarat Tu esti Fiul lui Dumnezeu” ( vers. 32-33 )

Stiti ce inseamna aceste cateva cuvinte ? Ele reprezinta temelia bisericii crestine ( vezi Matei 16, 16-18 ). De ce au trebuit ucenicii sa ajunga aici, la aceasta concluzie, trecand prin framantari , temeri si dezamagiri ? Desigur, nu era obligatoriu ca ei sa guste din amaraciunile esecurilor lor pentru a ajunge aici. Se putea si altfel… Dar uneori, furtunile de pe marea vietii sunt o mare binecuvantare. Ele ne deschid ochii sa-L vedem pe Iisus venind spre noi.

Concluzii:

Alvin Toffler, autorul cartii “Socul viitorului”, vorbeste despre “instinctul reintoarcerii acasa”, pe care il are orice fiinta. Tarmul acesta, de pe care pornim in calatoria vietii, nu e casa noastra. Nici marea agitata nu e casa noastra. Adevarata noastra casa e “tarmul celalalt”- Canaanul ceresc. Nici mormantul nu e casa noastra, desi unii il numesc “loc de veci”. Exista o lume la fel de reala ca cea prin care calatorim acum si aceea va fi caminul linistii si al odihnei vesnice.

Nu doresc altceva decat sa putem arunca cat mai curand ancora in portul Noului Pamant. Pentru totdeauna ! Iisus ne asteapta .

Lori Balogh

______________________________

2. DINCOLO DE PRAGUL USII STRAMTE. De Lori Balogh

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:32 +0000

2. DINCOLO DE PRAGUL USII STRAMTE

Atunci cand citim Biblia, de cele mai multe ori fara sa ne dam seama, in mintea noastra facem o selectie intre acele pasaje care ni se potrivesc si acelea care credem noi ca se potrivesc altora. Este ca la sortarea cartofilor dupa recolta din toamna: pe cei mari si frumosi ii oprim pentru consumul propriu, iar pe cei mici ii vindem sau ii dam altora.

Asa se face ca, aflandu-ne in fata unui adevar biblic, aproape instantaneu ii dam o destinatie precisa: Asta e pentru mine, asta pentru el, cealalta e pentru ea…Daca nu se intampla astfel, va rog sa ma contraziceti. Ma voi bucura daca nu-mi veti da dreptate.

Un exemplu de pasaj biblic, pe care il consideram foarte potrivit altor crestini, dar mai putin noua, este cel din Luca 13, 22-24:

“Iisus umbla prin cetati si prin sate, invatand pe norod si calatorind spre Ierusalim. Cineva I-a zis: “Doamne, oare putini sunt cei ce sunt pe calea mantuirii ? “ El le-a raspuns: “Nevoiti-va sa intrati pe usa cea stramta. Caci va spun ca multi vor cauta sa intre si nu vor putea.”

Cei care cred ca pasajul citat nu se adreseaza lor, ci altor crestini, se folosesc de doua argumente:

1. Mantuitorul vorbeste aici despre o usa stramta. Deci- conchid ei- nu poate fi vorba de noi, caci avem Legea intreaga, avem principiile sanatatii si, in plus, o sumedenie de invataturi si restrictii pe care alti crestini nu le au. Alti crestini nu stiu ce inseamna sa fii persecutat pentru pazirea sabatului; ei nu stiu ce inseamna sa te infranezi de la anumite alimente, de la alcool, cafea, tutun; ei nu stiu lupta cu ispita de a merge la anumite distractii, de a te imbraca in felul lumii etc. In concluzie, nu ei sunt cei care au intrat pe usa cea stramta, ci noi.

2. Omul care Il intreaba pe Iisus se refera la calea mantuirii. Este cineva care se indoieste, in biserica fiind, ca se afla pe calea mantuirii ? Cu siguranta ca nimeni nu se indoieste de acest lucru. Deci e clar: Noi am intrat pe usa cea stramta, noi suntem pe calea mantuirii, deci cuvintele Mantuitorului nu ni se adreseaza noua, ci altora.

Daca gandim in felul acesta, facem o mare greseala. Orice cuvant al lui Dumnezeu este in primul rand pentru mine, si apoi pentru cel de langa mine.

Biblia este “scrisoarea de dragoste” a lui Dumnezeu pentru mine. De ce sa n-o deschid si sa o citesc in liniste ? Ati auzit de vreun indragostit care primeste o scrisoare de la fiinta iubita, dar pe care sa nu o deschida ? Ce parere ati avea despre un astfel de om care, in loc sa citeasca cu nerabdare scrisoarea de dragoste, o da altuia, spunandu-i: “ Asta nu e pentru mine, ci pentru tine” ? Ar fi absurd, nu este asa ? Si, cu toate acestea, asa procedam adesea cu mesajul de iubire al cerului.

Un amanunt interesant: Un om oarecare din multime intreaba, insa Iisus le raspunde tuturor, inclusiv ucenicilor care se aflau langa El. “El le-a raspuns…” ( vers. 23 up. ) Logica textului cere ca , daca un om pune o intrebare, raspunsul sa-i fie dat lui personal, chiar daca acesta e dat in auzul altora. Asadar, Biblia ar fi trebuit, dupa acesta logica, sa consemneze: “Iisus i-a raspuns…” Folosind insa pluralul, Biblia ne da una din cele mai importante lectii: Orice adevar , orice cuvant al lui Dumnezeu, se adreseaza oricarui suflet omenesc, fara deosebire. Sa continuam asadar fara prejudecati ! Sa incercam sa intelegem ce vrea sa ne invete Mantuitorul pe noi in primul rand.

Contextul intrebarii: “Oare putini sunt cei ce sunt pe calea mantuirii?”

Versetul 22 ne relateaza faptul ca Iisus umbla prin cetati si prin sate, invatandu-i pe oameni secretele mantuirii. Fata de ceea ce stiau ei de la invatatorii lor pamantesti, invatatura lui Iisus ridica stacheta. Nu rareori El le spunea: “S-a zis celor din vechime… dar Eu va spun…” Si astfel, Mantuitorul ridica standardul moral al oamenilor.

Ascultandu-L, oamenii au inceput sa fie tulburati: “Cum adica ? Noi credeam ca stam bine. Si iata ca acest Invatator rastoarna tot edificiul sigurantei noastre, aratandu-ne ca tinta e mult mai sus decat am crezut noi pana acum.” In mijlocul acestor ganduri si framantari sufletesti nemarturisite, un om din multime da glas acestor framantari si intreaba:” Doamne, oare putini sunt cei ce sunt pe calea mantuirii “?

Intrebarea acesta era de fapt una din acele intrebari teologice pe marginea careia rabinii aveau o mare placere sa poarte discutii. Oare de ce nu a intrebat omul: “Doamne, cum trebuie sa arate un om care se afla pe calea mantuirii ?”

De ce ? Pentru ca pe el il interesa cantitatea, nu calitatea. Acesta este eternul uman. Acest om ne reprezinta pe noi, caci adesea in viata, punem un mare accent pe ceea ce inseamna cantitate, neglijand in acelasi timp calitatea. Daca ni se intampla, din motive obiective, sa lipsim de la un serviciu divin , prima intrebare pe care o punem sotului sau sotiei care a participat la acel serviciu divin este: “Au fost multi ?” De ce nu intrebam daca a fost o atmosfera deosebita, daca s-a simtit puterea Spiritului lui Dumnezeu, daca s-au luat decizii importante pentru viata bisericii etc ? Pentru simplul motiv ca suntem dependenti de ceea ce inseamna cantitate, in detrimentul calitatii. Oare nu trebuie sa facem o reforma si in acest domeniu?

In aceasta privinta ne deosebim fundamental de Dumnezeu. Pe El il intereseaza mai putin cantitatea, numarul, suma, totalul, cifrele statistice… Pe Dumnezeu Il intereseaza in primul rand calitatea. Si cand vorbim de calitate, trebuie sa intelegem in primul rand un caracter sfintit de Duhul Sfant .

Iata cateva argumente in acest sens:

1. Marcu 12, 41: “Iisus sedea jos in fata visteriei Templului si se uita cum arunca norodul bani in visterie.” Observati ca pe Mantuitorul nu-L interesa cat arunca fiecare, ci cum arunca fiecare, adica ceea ce urmarea El era nu suma de bani adusa ca jertfa, ci motivatia celui ce facea acest sacrificiu.

2. Matei 25, 14- : Pilda talantilor

Din relatarea pildei rezulta clar ca pe Stapan nu-l interesa in primul rand suma casigata de robii sai credinciosi, ci motivatia care i-a determinat sa puna la schimbator averea lui. Daca am judeca dupa criteriul cantitatii, cel care a castigat alti cinci talanti ar fi trebuit sa primeasca o rasplata mai mare decat cel care a castigat alti doi talanti. Insa stapanul ii rasplateste la fel pe cei doi. De ce ? Pentru ca ambii au lucrat inspirati de aceeasi motivatie acceptata de cer- dragostea si recunostinta fata de stapanul care le-a acordat atata incredere.

3. Judecatori 7: Biruinta lui Ghedeon

Se strang 32000 de israeliti pentru lupta, insa pe Dumnezeu nu Il intereseaza numarul impresionant al armatei israelite. Dupa doua selectii poruncite de Dumnezeu, din marea armata raman doar 300 de soldati, suficient pentru a obtine una din cele mai rasunatoare victorii ale poporului lui Dumnezeu din acele timpuri.

Poate ca, in urma acestor cateva exemple, vom invata ceva important pentru biserica: Sa nu vanam statistici, sa nu urmarim in primul rand cresterea numerica a bisericii, in detrimentul calitatii, a unei vieti de credinta profunde.

Intelegem acum de ce Iisus nu i-a raspuns omului la intrebarea “cati se afla pe calea mantuirii?” , incercand, in schimb, sa-i conduca gandurile intr-o directie sanatoasa.

- “Nevoiti-va sa intrati pe usa cea stramta!” ( vers. 24 ) Alte traduceri ale Bibliei folosesc alte verbe: “luptati-va”, ‘siliti-va”, “fortati-va”… Toate acestea insa subliniaza aceeasi idee: Se cere un efort pentru a intra pe usa cea stramta. Insusi termenul grecesc folosit in original- “agonizomai”- care se refera la lupta atletului pentru castigarea premiului, sugereaza ideea de efort pe care trebuie sa-l faca un om care doreste mantuirea. Cel care asteapta sa fie dus la cer “pe pat comod de flori”, care nu cunoaste ce inseamna tensiunea si agonia luptei credintei, nu are nicio sansa.

Despre ce efort este vorba ? Legalistii se vor grabi sa spuna: “Vedeti ? Trebuie sa ne sfortam sa pazim toata Legea, trebuie sa ne luptam sa facem cat mai multe fapte bune daca vrem sa fim mantuiti. Doar Mantuitorul a spus-o.” Oare la acesta s-a referit Domnul cand ne-a indemnat :”Nevoiti-va!” ?

Scriindu-i lui Timotei, apostolul Pavel, care se pregatea sa-si incheie viata, ii da cateva indemnuri pretioase. Printre altele ii scrie:

“Lupta-te lupta cea buna a credintei, apuca viata vesnica la care ai fost chemat…”( 1 Timotei 6, 12 )

“M-am luptat lupta cea buna a credintei, am ispravit alergarea, am pazit credinta…” ( 2 Timotei 4, 7

Observati ca apostolul vorbeste despre “lupta cea buna a credintei”. El ar fi putut spune simplu: “lupta credintei”, dar nu se exprima astfel. Stiti ce ne sugereaza expresia lui Pavel? Faptul ca exista si o “lupta rea a credintei”, nerecunoscuta de Dumnezeu si care nu duce la mantuire. Cu alte cuvinte, cineva poate depune eforturi supraomenesti pentru a fi mantuit si totusi Dumnezeu sa-i spuna la sfarsit: “Pleaca de la Mine! Nu te cunosc ! “

Ce semnificatie are expresia “nevoiti-va!” ? Este vorba de lupta dintre doua alternative: de a merge pe calea cea stramta sau pe cea larga, de a asculta de indemnurile Duhului Sfant sau de cele ale firii noastre pamantesti. Alegerea aceasta nu se face odata in viata, odata pe an, nici macar la marile sarbatori crestine. Alegerea dintre calea stramta si cea ingusta o facem zilnic, clipa de clipa, in lucruri pe care le consideram fara importanta prea mare. Zilnic trebuie sa aleg intre a viziona o telenovela frivola sau a citi o carte care sa ma apropie de Dumnezeu, intre a spune un banc piperat sau sau a deschide o cale de a predica Evnghelia unui suflet cu care ma intalnesc, intre a alege un post de radio care promoveaza muzica facila sau acele posturi cu caracter educativ, intre posibilitatea de a ocoli taxele si impozitele datorate statului sau a fi corect din toate punctele de vedere…Sunt doar cateva exemple. Zilnic avem de facut poate zeci sau sute de astfel de alegeri care, in esenta, se reduc la alegerea dintre cele doua alternative: usa cea stramta sau usa cea larga.

Cand Iisus ne spune: “Nevoiti-va sa intrati pe usa cea stramta!”, El nu ne porunceste acest lucru, ci doar ne indeamna. El vrea sa ne spuna: “Fiul Meu! Stiu ca in sufletul tau lupta e teribila acum cand trebuie sa alegi. Dar fa un efort si alege usa cea stramta, caci doar ea iti va deschide calea mantuirii. Alegerea este a ta si numai a ta. Eu nu-ti poruncesc sa alegi usa cea stramta, dar te indemn sa o faci. Daca vei face alegerea cea buna, Eu iti promit toata puterea de care ai nevoie si tot sprijinul Meu. Dar alege tu! Fa tu primul pas spre mantuire si iti promit ca tot restul drumului vom merge impreuna pana vom intra pe porti in cetatea cereasca.”

Stiti ce inseamna, intr-un singur cuvant, “usa cea stramta”? Ea inseamna renuntare, sacrificiu.

Am auzit de o metoda foarte ingenioasa a unor triburi de a prinde o anumita specie de maimute . Bastinasii, cunoscand anumite preferinte ale maimutelor in ale mancarii, cauta niste gauri foarte inguste in copaci, prin care abia intra laba unei maimute, si pun acolo niste delicatese ravnite de acestea. Maimutele, gasindu-le, introduc laba in scorbura si prind tot ce apuca. Cand vor sa scoata laba plina cu delicatesele gasite, ele nu mai pot. Este foarte interesant ce se intampla atunci cand se apropie vanatorul: Maimuta, in loc sa dea drumul delicateselor din scorbura, se chinuie sa scoata laba plina, pana ce vanatorul vine chiar langa ea si o prinde fara nicio problema.

Noi oamenii, care avem pretentia ca judecam mai mult decat o maimuta, facem o greseala asemanatoare: Incercam sa intram pe usa cea stramta , daca se poate, cu mainile pline de tot ce ne ofera lumea aceasta: serviciile cele mai bune, casele cele mai luxoase, masinile cele mai scumpe…Dar lucrul acesta nu se poate. Usa cea stramta inseamna renuntare, lepadare de sine, sacrificiu.

Iata un simplu test de constiinta:

– Daca ai putea sa ai un serviciu mai bun si nu-l ai, pentru ca esti un crestin care asculti de vointa divina si de Legea lui Dumnezeu in intregime, inseamna ca ai intrat pe usa cea stramta. Tu stii ce inseamna renuntarea si, cel putin in aceasta privinta, ai intrat pe usa cea stramta. Daca, dimpotriva, ai un serviciu bun cu pretul unor compromisuri, inseamna ca ai intrat pe usa cea larga.

– Daca iti poti permite sa cumperi cele mai scumpe lucruri, si totusi te multumesti cu unele modeste, dar la fel de folositoare, inseamna ca ai intrat , in aceasta privinta, pe usa cea stramta. Stii ce inseamna renuntarea. Daca faci altfel, inseamna ca ai intrat pe usa cea larga.

– Daca se spun tot felul de lucruri neadevarate despre tine, si totusi nu-ti cauti dreptatea si nu cauti sa-ti salvezi imaginea in fata semenilor, inseamna ca ai intrat pe usa cea stramta. Stii ce inseamna renuntarea. Daca, dimpotriva, cauti revansa, nu ai gasit inca aceasta usa. Esti inca departe de ea.

– Daca banii pe care ii ai sunt castigati cinstit, fara compromisuri, inseamna ca ai intrat pe usa cea stramta. Stii ce inseamna renuntarea. Daca, dimpotriva, i-ai castigat altfel, esti inca pe calea cea larga, pe care se afla majoritatea lumii.

Stiti ce urmeaza dupa usa cea stramta pe care ne invita sa intram Mantuitorul ? Poate ca unii dintre noi, odata intrati pe usa cea stramta, simt nevoia unei relaxari, dupa ce a trecut tensiunea alegerii. Dar nu este asa. Dupa usa cea stramta urmeaza calea cea stramta ( vezi Matei 7, 13-14 ), adica o viata intreaga de renuntari, de alegeri intre indemnurile Duhului si cele ale firii noastre pacatoase. Cei ce cred ca botezul este totul in experienta unui crestin, dupa care isi pot permite relaxarea unei vieti comode, se inseala amarnic. Botezul este doar examenul de admitere. Intre examenul de admitere si obtinerea licentei este insa un drum lung, plin de renuntari, de lupte si alegeri.

De ce majoritatea oamenilor evita sa intre pe usa cea stramta care duce la viata ?

Sunt ispitit sa filozofez putin si sa caut niste raspunsuri de genul:

– Unii se considera prea pacatosi si nu cred ca usa mai este deschisa si pentru ei.

– Altii se tem ca usa e pazita de agentii lui Satana, care ar putea sa le faca tot felul de greutati in cazul ca ar incerca sa intre pe aceasta usa.

– Altii cred ca usa e prea stramta pentru ei. Ar intra cu placere, insa ar face aceasta doar daca usa ar fi putin mai larga, astfel incat sa intre , daca se poate, cu intreaga familie.

– Altii se tem de necunoscutul de dincolo de usa cea stramta. “Daca ma pocaiesc, ce-mi va aduce viitorul?”- se intreba acestia.

Indiferent de motivele pe care un om le poate invoca, in esenta este vorba de un singur motiv: egoismul.

Concluzii:

“Nevoiti-va sa intrati pe usa cea stramta!” Este usor ? Nimeni nu spune asta. Nici Mantuitorul nu spune ca ne va fi usor. Tocmai de aceea El foloseste verbul:”Nevoiti-va!”, “Luptati-va !”, “Siliti-va !”

Nu trebuie sa uitam insa doua lucruri:

1. Usa si calea care urmeaza dupa ea nu sunt atat de stramte incat sa nu mai incapa inca cineva langa noi. Si acel cineva este Iisus. Nu suntem lasati singuri pe calea cea stramta si aceasta este cea mai mare mangaiere pentru omul care s-a angajat pe calea mantuirii.

“Iata Eu sunt cu voi in toate zilele, pana la sfarsitul veacului.” ( Matei 28, 20 )- este promisiunea facuta de Iisus tuturor celor ce-si vor fi luat angajamentul de a intra pe aceasta usa stramta. Sa nu credeti acest lucru pentru ca l-am afirmat eu, ci pentru ca L-a promis EL !

2. Cand vom ajunge in Imparatia lui Dumnezeu si vom vedea toate comorile intregului univers la picioarele noastre, vom striga plini de uimire: “Cerul este atat de ieftin!” Atunci ne vom da seama ca “suferintele din vremea de acum nu sunt vrednice sa fie puse alaturi de slava viitoare, care are sa fie descoperita fata de noi” ( Romani 8, 18 ). Si, daca ar fi posibil sa dam timpul inapoi si sa fim pusi din nou in fata alegerii, am alege din nou aceeasi usa stramta si ingusta, plina de privatiuni si renuntari, caci vom sti cu siguranta ca aceasta este singura usa si singura cale care duce la cer, la mantuire.

Lori Balogh

______________________________

3. CREDINCIOSIA IN LUCRURI “MICI” de Lori Balogh

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:32 +0000

3. CREDINCIOSIA IN LUCRURI “MICI”

Poti fi pitigoi daca iti lipseste o pana ? Desigur ! O pana este un lucru atat de mic si, in esenta, ea singura nu defineste “personalitatea” unui pitigoi.

Dar daca iti lipsesc doua pene ? Nici atunci nu e o problema. Pitigoiul mai are inca destule pene, pentru a ramanea tot el insusi.

Dar daca ii lipsesc trei, patru, cinci , zece…?

Ce spuneti insa de pitigoiul din povestea urmatoare: Se povesteste ca o cioara batrana , vazand un pitigoi cum se chinuie sa prinda un viermusor, i-a propus acestuia un targ: sa-i oafere pitigoiului in fiecare zi cate un viermusor, in schimbul unei pene. Pitigoiul, bucuros, s-a gandit: “Ce e o pana ? Am sute de pene pe mine !”

Si targul a inceput. Zi de zi, cioara ii aducea pitigoiului cate un viermusor, iar acesta ii dadea cate o pana. Una singura. Pana intr-o zi, cand cioara nu a mai venit cu viermusorul. Flamand, pitigoiul a incercat sa-si ia zborul spre a-si cauta de mancare, dar… era gol-golut. Nu mai avea nicio pana pe el si nu mai putea zbura. Finalul il banuiti, desigur.

Este doar o poveste, o fabula in proza, insa morala ei este cat se poate de seriosa , mai ales daca o aplicam in domeniul spiritual: “ Nu neglijati lucrurile mici ! Satana nu e un negustor prost. Atunci cand ne ispiteste cu bucuriile de o clipa ale pacatului, el nu ne cere toate “penele” deodata, ci numai cate una. El stie ca daca obtine de la noi doar cate un mic compromis, intr-o zi zborul nostru spre cer nu va mai avea loc. Si inca ceva: Satana nu e filantrop. Niciodata nu ne va oferi ceva atragator, fara sa ne smulga cate o “pana” ! “

Sa vorbim putin despre lucrurile mici, despre amanunte, detalii, sau cum vrem sa le denumim.

Una din gravele greseli facute de vechiul popor Israel- greseala care a contribuit la falimentul sau ca popor ales- a fost faptul ca a dat importanta lucrurilor “mari” (sarbatorile religioase, Templul, sistemul ceremonial etc ), in timp ce a neglijat lucrurile considerate neinsemnate ( cinstea, dreptatea, mila ).

Sa fie oare numai greseala lor ?

Iata trei texte biblice care au ceva in comun:

1. Deuteronom 18,13: “Tu sa te tii in totul totului tot numai de Domnul Dumnezeul tau.”

Expresia “totul totului tot” este specifica limbii romane, nefiind gasita in alte limbi. Este vorba de un superlativ care ne atrage atentia in mod serios asupra importantei detaliilor in viata noastra de credinta. Parafrazand acest text, am putea formula ideea si altfel: “Tu sa fii credincios Domnului Dumnezeului tau in cele mai mici detalii”

2. Matei 23, 23: “Vai de voi, carturari si farisei fatarnici ! Pentru ca voi dati zeciuiala din izma, din marar si din chimen si lasati nefacute cele mai insemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila si credinciosia. Pe acestea trebuia sa le faceti si pe acelea sa nu le lasati nefacute.”

La o citire superficiala, s-ar parea ca Mantuitorul inclina balanta inspre lucrurile foarte importante, cele de natura spirituala, lasandu-ne sa intelegem ca amanuntele ( zecimea din veniturile atat de neinsemnate aduse din recolta de izma, chimen si marar) nu au prea mare importanta. In realitate, Domnul atrage din nou atentia asupra importantei lucrurilor pe care noi, in lipsa noastra de intelepciune, le consideram “mici”. “Pe acelea- lucrurile mici ca zecimea din izma, marar si chimen- sa nu le lasati nefacute”.

3. Matei 25, 45: “Adevarat va spun ca, ori de cate ori n-ati facut aceste lucruri unuia dintre acesti foarte neinsemnati frati ai Mei, Mie nu Mi le-ati facut.”

Faptul ca Iisus se identifica cu cei mai “neinsemnati” oameni, numindu-i “frati ai Mei”, ne atrage din nou atentia asupra importantei “lucrurilor mici”. La judecata finala, felul cum tratam detaliile va atarna greu in balanta.

In concluzie, pe Dumnezeu Il intereseaza deosebit de mult detaliile, lucrurile mici. Nici nu poate fi altfel. Un Dumnezeu desavarsit nu poate acorda importanta doar lucrurilor mari. Am putea spune ca desavarsirea este probata tocmai prin credinciosia fata de detalii.

Daca privim cu atentie viata de zi cu zi, observam ca frumusetea si calitatea ei sunt date tocmai de amanunte, de lucrurile mici in aparenta. In bucatarie, ceea ce da gust mancarii sunt lucrurile mici: condimentele. Daca ne referim la curatenie, in zadar e totul curat: doua sau trei scame, plasate acolo unde trebuie, sunt suficiente pentru a crea senzatia ca nu e chiar atat de curat in casa. Daca ne referim la educatie, diferenta dintre un om educat si unul needucat e data doar de cateva amanunte. In muzica, frumusetea e data de tot felul de “lucruri mici”: un diez, un becar, un accent, o coroana… In ceea ce priveste tehnica, detaliile isi au importanta lor. Naveta spatiala Challanger a explodat din cauza unei banale garnituri defecte in valoare de doar un dolar ! Si exemplele pot continua.

Se ridica insa o intrebare: Daca in toate domeniile vietii lucrurile mici au o importanta atat de mare, oare in domeniul religios nu este la fel ? Si daca detaliile au importanta si in viata noastra spirituala, cum indraznim sa impartim datoriile religioase in datorii mari, insemnate si altele- mici, neinsemnate ?

Tendinta omului firesc este de a acorda atentie doar lucrurilor mari. Cine se teme azi de un fulg de zapada ? Si totusi, fulgii de zapada l-au invins pe Napoleon in expeditia din Rusia. Cine se teme de o picatura de ploaie ? Dar, la potop, picaturile ploaie au distrus intrega civilizatie antediluviana.

Oamenii care acorda atentie detaliilor sunt oamenii cei mai pregatiti pentru cer. Doriti o dovada ?

Moise, care primeste o porunca clara de la Dumnezeu: “Vezi, sa faci ( sanctuarul ) dupa chipul care ti s-a aratat pe munte.” ( Exod 25, 40 ). Cartea Exodului ne arata cum Moise a respectat intocmai, in cele mai mici detalii, planul sanctuarului dat de Dumnezeu. Dupa terminarea acestuia, ca o recunoastere a credinciosiei dovedite in construcria lui, Dumnezeu coboara slava Sa peste sanctuarul pamantesc. Este si motivul pentru care Pavel afirma despre Moise: “El a fost credincios in toata casa lui Dumnezeu…” (Evrei 3, 5 ). Iar in final , ca o recunoastere deplina a credinciosiei lui in cele mai mici lucruri, Moise a fost inviat si luat la cer, privind la derularea istoriei pacatului de la inaltimea Imparatiei ceresti.

Cei care cred ca lucrurile mici sunt neinsemnate se inseala amarnic.

Il auzi pe cate un “crestin”, care pretinde ca asteapta Imparatia lui Dumnezeu, cum ii scapa printre dinti o injuratura atunci cand lucrurile nu ii ies asa cum vrea el. Un lucru “neinsemnat” in conceptia lui. Doar o vorba ! Ce rau poate face o simpla vorba spusa la nervi ? Asa sa fie ?

Biblia ne atrage atentia ca vorbirea este o problema de izvor, nu de suprafata ( vezi Iacov 3, 8-12 ). Insusi Mantuitorul ne aminteste ca “din prisosul inimii vorbeste gura” ( Matei 12, 34 ), avertizandu-ne ca “in ziua judecatii oamenii vor da socoteala de orice cuvant nefolositor pe care-l vor fi rostit. Caci din cuvintele tale vei fi scos fara vina si din cuvintele tale vei fi osandit” ( Matei 12, 36-37 )

Il vezi pe cate un “crestin” cumpatat care nu bea decat un singur paharel la masa. Un lucru atat de neinsemnat ! Ce rau poate face un singur pahar de alcool ? Insa, dupa vreo 20 de ani de “cumpatare”, daca ar fi posibil sa-l pozezi pe respectivul om langa toata bautura lui “cumpatata”, l-am vedea langa o stiva intreaga de butoaie. Faceti un calcul simplu: un singur pahar pe zi inseamna 70-80 l de bautura pe an. In 20 de ani, “cumpatarea” il face pe omul nostru sa consume circa 1,5 tone de alcool.

Cand Jimmy Carter, fostul presedinte al SUA, a fost servit cu un pahar de sampanie, l-a refuzat categoric. Intrebat de ce o face, el a raspuns ca daca Dumnezeu ne-a oprit de la consumul de alcool, el vrea sa asculte de El si in aceasta privinta.

Stiti de ce e atat de primejdios sa neglijam lucrurile mici ?

Un proverb spune ca “buturuga mica rastoarna carul mare”. Probabil ca intelepciunea populara a ajuns la aceasta concluzie in urma a numereoase experiente de viata. In domeniul spiritual, lucrurile mici, detaliile, amanuntele pot reprezenta o portita insesizabila de intrare a pacatului in viata noastra. Fara sa ne dam seama , pacatul se strecoara pe furis, despartindu-ne de Dumnezeu.

Ati auzit, desigur, de experienta cu broasca aruncata intr-un vas cu apa fierbinte. Simtind fierbinteala apei, broasca sare cat poate de repede afara din vas. Dar daca broasca e aruncata intr-un vas cu apa calduta, iar vasul e pus pe foc, ea nu sesizeaza ca temperatura apei creste progresiv. Se simte chiar bine in apa calduta si nu mai sare afara din vas. Pana ce apa se incalzeste intr-atat incat broasca moare.

Pe plan spiritual, daca pacatul ne-ar aborda in mod deschis si brutal, ne-am speria de el si am fugi imediat in bratele lui Iisus. Din nefericire, el vine pe furis, prin lucruri mici, prin mici compromisuri, pana ce ajunge sa ne infasoare complet, in asa masura incat ne va fi imposibil sa scapam.

Ce atitudine are Dumnezeu fata de lucrurile mici ?

Luati oricare din zecile de mii de soiuri de flori care exista pe pamant si studiati-o cu atentie ! Dincolo de frumusetea ei generala, observati armonia formelor si complementaritatea culorilor, toate acestea dovedind ca Maestrul din spatele ei are o imaginatie debordanta. Priviti bogatia de culori cu care sunt impodobiti pestii care traiesc in Marea Bariera de Corali din estul Australiei, sau minunatul penaj al vestitelor pasari ale paradisului. Observati cata atentie acorda Creatorul detaliilor, atunci cand e vorba de oricare din lucrurile create de El.

Raportul creatiunii din Geneza ne vorbeste despre un Dumnezeu atent la detalii. Zilnic, la sfarsitul fiecarei zile, Creatorul verifica , in cele mai mici detalii, daca tot ce crease in acea zi era bun. Concluzia, in urma acestei autoverificari, este mereu aceeasi: “Dumnezeu a vazut ca lucrul acesta era bun.” ( Geneza 1, 4;10; 12; 18; 21; 25 ). Apoi, la sfarsitul saptamanii creatiunii, Creatorul mai verifica odata , de data aceasta privind lucrurile create in ansamblu si in interrelatie. Concluzia: “Dumnezeu s-a uitat la tot ce facuse si iata ca erau foarte bune.” ( Geneza 1, 31 ).

Grija si atentia acordata de Dumnezeu lucrurilor mici reiese din intreaga istorie a Vechiului Testament, pentru ca in Noul Testament, exemplul lui Iisus sa fie cat se poate de convingator in aceasta privinta.

Priviti la Iisus cum se pleaca spre niste copilasi, adusi de mamele lor pentru a-i binecuvanta. Niste”lucruri mici” in ochii ucenicilor, dar de mare importanta in ochii lui Iisus. Atat de importanti erau acesti micuti, incat Mantuitorul ii ia in brate, ii mangaie si ii binecuvinteaza, dandu-i drept exemplu de urmat pentru cei ce vor sa mosteneasca cerul ( Marcu 10, 13-16 ).

Priviti la Iisus cum face un drum lung, de aproximativ 80 de km in nord, in tinuturile pagane ale Tirului si Sidonului, doar pentru a o intalni pe o femeie care avea nevoie de ajutorul Lui. “Un lucru mic” pentru mai marii timpului, dar nu atat de mic incat Mantuitorul sa nu-i acorde importanta cuvenita ( Matei 15, 21-28 ).

Priviti la Iisus care, desi este obosit, flamand si insetat dupa drumul lung strabatut sub arsita soarelui, sta de vorba cu o femeie samariteanca la fantana lui Iacov. Samaritenii erau “lucruri mici” pentru iudei. Chiar si pentru “fii tunetului”- Ioan si Iacov – samaritenii erau “lucruri mici”. Atat de mici incat ei au cerut lui Iisus sa coboare foc din cer ca sa-i mistuiasca. Nu insa si pentru Mantuitorul, care-i trateaza cu aceeasi rabdare si iubire pe care le-a manifestat fata de orice om, fie iudeu , fie strain ( Ioan cap. 4 ).

Priviti la Iisus cum se duce special in mica localitate Nain doar ca sa se intalneasca la timp cu convoiul funerar si a-l readuce la viata pe unicul fiu al bietei vaduve indoliate. Ce reprezenta batrana vaduva pentru societatea de atunci? Un “lucru mic”. Nu insa si pentru Mantuitorul ( Luca 7, 11-17 ).

Si, in sfarsit, priviti la Iisus pe cruce ! In agonia mortii, cand El se scufunda in “ intunericul de afara unde e plansul si scrasnirea dintilor”, Iisus nu trece cu vederea “lucrurile mici” : mama Lui e data in grija lui Ioan, iar talharului pocait ii acorda mangaiere si speranta ( Luca 23, 40-43 ).

Concluzii:

Mantuitorul a rostit un adevar pe care il intelegem si-l acceptam cu mare greutate: “Cine este credincios in cele mai mici lucruri este credincios si in cele mari; si cine este nedrept in cele mai mici lucruri este nedrept si in cele mari.” ( Luca 16, 10 )

De ce aceasta importanta acordata lucrurilor mici ? Pentru ca lucrurile mari sunt facute tot din lucruri mici. Cel care isi permite sa le neglijeze pe cele mici, va constata intr-o zi ca nu le va mai avea nici pe cele mari.

Se povesteste ca niste copii, ai caror tata urma sa sarbatoreasca o anumita varsta, s-au gandit impreuna cu mama sa-i cumpere acestuia un mic cadou. Zis si facut ! Au cumparat o cutie cu bomboane, au impachetat-o frumos, au legat si o funda colorata si au scris o mica felicitare: “Draga taticule, in aceasta cutie se gaseste expresia recunostintei si iubirii ce ti-o purtam, pentru toata grija pe care o ai avut-o fata de noi.”

Dar mai erau cateva zile pana la mica sarbatoare din familie si copiilor le era tot mai greu sa se uite la cutia cu bomboane. La un moment dat, unul din ei deschide cutia frumos impachetata si ia o bomboana. Una singura ! Ceilalti ii urmeaza exemplul si iau si ei doar cate o bomboana. Apoi mai iau una , si inca una , pana ce cutia se goleste. Copiii impacheteaza apoi cutia la loc, fara stirea mamei si, cu simtamantul vinovatiei pe fatele lor, asteapta ziua tatalui. Ce-i vor oferi ? O cutie goala ? Da, o cutie goala pe care scrie atat de frumos: “Draga taticule, in aceasta cutie se gaseste expresia recunostintei si iubirii ce ti-o purtam, pentru toata grija pe care ai avut-o fata de noi ” !?

Aceasta va fi surpriza celor ce neglijeaza datoriile mici: Vor constata ca sunt goi si nu au ce sa-I ofere lui Dumnezeu ca recunostinta.

De aceea “tu sa te tii in totul totului tot numai de Domnul Dumnezeul tau.” Adica in toate detaliile, oricat de mici si neinsemnate ar parea ele. Aici se probeaza caracterul crestin care va primi viza pentru cer.

Lori Balogh

______________________________

4. HOTARAREA – O USA SPRE BIRUINTA. de Lori Balogh

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:32 +0000

4. HOTARAREA – O USA SPRE BIRUINTA

Aristide Stavros, autorul unei carti despre muntii judetului Brasov, povesteste o intamplare dramatica pe care a trait-o intr-una din ascensiunile sale pe munte. Tocmai escalada unul dintre varfuri si mai avea putin pana la final cand, la un moment dat, a fost nevoit sa se prinda de o creanga de jneapan pentru a face pasul urmator. Dar, dupa ce a prins creanga de jneapan, a ramas ingrozit: odata cu creanga prinsese si trupul rece si alunecos al unei vipere negre ce statea la soare chiar pe acea creanga. Ochii viperei erau bulbucati si gura intredeschisa, gata sa muste.

Ce era de facut ? Intr-o fractiune de secunda alpinistul a fost nevoit sa ia o hotarare: ori sa dea drumul crengii cu vipera cu tot, si atunci s-ar fi prabusit in prapastie, ori sa stranga cu toata puterea si creanga si vipera impreuna. Si , pentru ca voia sa traiasca, alpinistul a strans cu toata puterea pana ce sarpele s-a sufocat.

Iata cum, o decizie corecta, luata intr-o fractiune de secunda, a salvat viata unui om !

Viata ne pune adesea in situatii asemanatoare: daca dai drumul “crengii”, stii ca te vei prabusi, iar daca nu, risti sa fii muscat de “sarpele cel vechi”, pe care Biblia il identifica cu Satana(Apocalipsa 12,9 ).

Daca in situatia povestita de autorul amintit a fost necesara o hotarare rapida, luata intr-o fractiune de secunda, in viata exista destule imprejurari in care, cel putin in aparenta, nu trebuie sa luam hotarari imediate. Ne permitem zile, saptamani, luni , ani si, uneori, o viata intreaga, sa amanam luarea unei hotarari bune care ar putea sa ne schimbe viata.

Va plac oamenii nehotarati ? Ganditi-va putin la viata de familie pe care o aveti deja, sau pe care o veti avea. Cum va imaginati viata de familie alaturi de un om vesnic nehotarat, indiferent in ce problema ? Cred ca viata ar fi imposibila alaturi de un astfel de om.

Dar oare lui Dumnezeu Ii plac oamenii nehotarati ? Oameni carora, pe o cale sau alta, le-a facut cunoscut adevarul, le-a descoperit ca sunt mantuiti prin jertfa Fiului Sau, carora le-a facut cunoscute fagaduintele vietii vesnice, dar care totusi raman nehotarati in a face pasul decisiv: acela de a trece de partea Sa si a adevarului. Oameni care oscileaza intre bordeiul de chirpici pe care si l-au construit cu atata truda intreaga viata, si palatul stralucitor si vesnic pe care Dumnezeu il ofera fara plata celor ce cred in Fiul Sau.

Ii plac lui Dumnezeu astfel de oameni ? Mai corect spus: Ii place Lui o asemenea atitudine ?

Nicidecum! Viata vesnica promisa ar deveni imposibila alaturi de astfel de oameni. De aceea ei nici nu vor ajunge acolo. Cartea Apocalipsei ne avertizeaza solemn in legatura cu acest fapt:

“Cat despre fricosi, necredinciosi, scarbosi, ucigasi, desfranati, vrajitori, inchinatori la idoli si toti mincinosii, partea lor este in iazul care arde cu foc si pucioasa, adica moartea a doua.”

(Apocalipsa 21, 8 )

Observati cine e in capul nefericitei liste a celor nemantuiti ? “Fricosii”, adica cei nehotarati. Desigur ca aici nu e vorba de frica fireasca pe care o traieste cineva in fata unui pericol iminent ( de ex. o operatie , o avalansa pe munte, un accident rutier etc. ). Frica de care vorbeste Biblia aici este de alta natura: este vorba de cei ce se tem sa ia atitudine pentru adevar, pentru Dumnezeu si neprihanire.

Iata un exemplu relatat in 1 Imparati 18, 20-21:

“ Ahab a trimis soli la toti copiii lui Israel si a strans pe prooroci la muntele Carmel. Atunci Ilie s-a apropiat de tot poporul si a zis: “Pana cand vreti sa schiopatati de amandoua picioarele? Daca Domnul este Dumnezeu, mergeti dupa El, iar daca este Baal, mergeti dupa Baal. Poporul nu i-a raspuns nimic.”

Marea reforma religioasa inceputa de profetul Ilie pe Carmel a inceput cu o intrebare: “Pana cand vreti sa schiopatati de amandoua picioarele ?” Sau, asa cum reda acest text o traducere in limba engleza:

“Pana cand vreti sa oscilati intre doua pareri ?” Sau, cu alte cuvinte: “Pana cand veti fi nehotarati ?”

Metafora folosita de Ilie e sugestiva. Cand cineva schioapata de un picior, merge pe cel sanatos pe care se sprijineste in intregime. Dar cand ambele picioare sunt bolnave, omul merge cand pe unul, cand pe celalalt.

Desigur, Dumnezeu ar fi avut multe de reprosat poporului Sau: idolatria ( cei 850 de preoti pagani aveau menirea sa instruiasca poporul in ritualurile de inchinare in fata zeului-soare Baal si a zeitei fertilitatii- Istar ( Astarteea ), necredinta, uitarea minunilor exodului, calcarea Legii etc. Totusi Domnul nu-i mustra pentru aceste pacate, ci pentru faptul ca erau un popor de oameni nehotarati.

“ Daca Domnul este Dumnezeu, mergeti dupa El, iar daca este Baal , mergeti dupa Babal” - a fost somatia solemna data de Ilie. Poporul insa nu a raspuns nimic, dovedind ca spiritul de nehotarare pusese stapanire pe intreaga lor fiinta.

Este demn de observat ca poporul Israel din vremea lui Ilie nu era un popor cu totul idolatru. Templul era inca acolo, intre ei, desi era abandonat. Chivotul cu Legea se afla tot in mijlocul lor. Levitii si preotii se aflau tot in tara, iar profetul Ilie se afla si el printre ei. Poporul acesta nu era cu totul strain de adevar insa, in acelasi timp, era puternic atras de lume.

Cultul lui Baal si al Astarteei- zeitati la care se inchinau toate popoarele din jur- era deosebit de atragator. Ritualul era captivant si se adresa simturilor. Femei frumoase , muzica antrenanta, ritmata, senzualitate, betie si chiar prostitutie, mese copioase si o religie care permitea totul, fara restrictie- iata ce ii atragea pe cei ce trebuiau sa fie lumina lumii.

Templul ? Legea ? Sfintenia ? Nimic nu ii mai atragea pe evreii apostaziati. In noua religie pagana nu le era oprit nimic, se puteau “bucura” de viata, puteau face tot ce doreau. Cum sa nu fie atrasi de lume ?

Cu toate acestea, evreii nu renuntasera complet la credinta in viul si adevaratul Dumnezeu. De ce ?

Nicolae Iorga spunea ca “ oamenii L-au inchis pe Dumnezeu in biserica pentru ca ei sa fie liberi in lume.” Acelasi lucru l-au facut evreii din vremea lui Ilie: L-au inchis pe Dumnezeul Creator in Templu, au pus credinta “ la naftalina”, pentru ca ei sa fie liberi sa traiasca dupa poftele lor. A fost nevoie de interventia categorica a lui Dumnezeu , prin profetul Sau, pentru a-si trezi poporul la realitate si a-l determina sa se decida de partea cui se afla.

Privind spre poporul Sau din zilele noastre, oare ce poate constata Dumnezeu? Raspunsul pe care il gasim pe paginile Bibliei nu ne onoreaza :

“Stiu faptele tale: ca nu esti nici rece, nici in clocot. Oh, de ai fi rece sau in clocot… Dar fiindca esti caldicel, am sa te vars din gura Mea.” ( Apocalipsa 3, 15-16 )

Iata o alta metafora ce arata spre oscilatia dintre chemarile iubitoare ale lui Dumnezeu si soptirile ademenitoare ale vrajmasului. Ne place sau nu, suntem constienti sau nu, destinatarii acestei epistole suntem noi, crestinii secolului al 21-lea, cei care credem ca suntem generatia care Il va vedea pe Iisus revenind in glorie pe pamant. Noi suntem aceia care, desi stam pe pragul vesniciei, inca suntem atat de mult atrasi si legati de pamantul pe care ne-am nascut. Ne place credinta, suntem convinsi de adevarurile Bibliei, suntem de acord cu principiile cerului dar, in acelasi timp, ne place sa ne uitam si dincolo de gard.

Care sa fie “diagnosticul” cerului pentru o asemenea simptomatologie ? O inima impartita- acesta e diagnosticul dureros pus de Marele Medic bisericii Sale din ultimul act de istorie.

“Oh, de ai fi rece sau in clocot ! “- spune cu durere Martorul Credincios despre biserica Sa. Sau, cu alte cuvinte: “Oh, daca te-ai hotari de partea cui vrei sa fii !”

V-ati intrebat vreodata ce s-ar fi intamplat cu noi, cu pamantul nostru si cu universul din care facem parte, daca Dumnezeu ar fi fost nehotarat ca si noi ?

1.Ce s-ar fi intamplat daca El ar fi fost nehotarat atunci cand a fost alcatuit Planul

mantuirii ?

Una din doua posibilitati: fie acest plan nu ar fi fost facut niciodata, fie nu ar fi fost niciodata pus in aplicare. Sa-I fim recunoscatori lui Dumnezeu ca El nu e ca noi, nehotarat ! El nu a ezitat nicio clipa sa alcatuiasca Planul mantuirii noastre, oricat L-ar fi costat si nu a ezitat nicio clipa sa-l aduca la indeplinire atunci cand a sosit timpul potrivit.

“Dar cand a venit implinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Sau, nascut din femeie, nascut sub Lege, pentru ca sa rascumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca sa capatam infierea.” ( Galateni 4,4 )

2.Ce s-ar fi intamplat daca Iisus ar fi fost nehotarat si ar fi ezitat, fie si numai pentru o clipa, atunci cand a fost ispitit in pustie ? Daca El nu ar fi respins categoric avansurile lui Satana ? Daca S-ar fi asezat cu vrajmasul la masa tratativelor ? Daca, dupa ce a fost ispitit a treia oara, ar fi ales o cale mai usoara de a salva omenirea decat crucea ? Ce s-ar fi ales de mantuirea noastra ?

3. Ce s-ar fi intamplat cu noi daca Iisus ar fi ezitat in Ghetemani sa bea cupa amara pana la capat ?

Priviti-L pe Domnul in Ghetemani, cand intenericul mortii a doua incepea sa-L desparta de fata Tatalui si cand cupa suferintelor incepea sa tremure in mana Lui! Daca nu s-ar di hotarat sa mearga pana la capat ?

4. Ce s-ar fi intamplat daca, pe cruce fiind, Iisus nu ar fi fost hotarat sa duca jertfa pana la capat ?

Parasit de ucenici, batjocorit de soldatii romani si de conducatorii religiosi evrei, singur in fata legiunilor de demoni care-L asaltau, ispita de a cobora de pe cruce si de a se intoarce la Tatal Sau din cer era teribil de mare. Ce s-ar fi intamplat daca El ar fi fost nehotarat ?

Azi nu am fi avut Mantuitor, nu am fi avut Evanghelie, speranta, viitor, sens al vietii…Multumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru ca Mantuitorul a dus jertfa Sa pana la capat ! Profetul Isaia foloseste o metafora sugestiva atunci cand ne vorbeste, intr-una din profetiile mesianice, despre hotararea Fiului lui Dumnezeu de a duce misiunea mantuirii noastre pana la capat, indiferent de sacrificiu: “Mi-am facut fata ca o cremene…”(Isaia 50,7 )

Daca Dumnezeu este atat de hotarat sa faca orice sacrificiu pentru mantuirea noastra , noi de ce suntem atat de nehotarati de a trece cu toata fiinta noastra de partea Sa ? Atitudinea de nehotarare, de amanare, este cea mai nedorita stare in care se poate afla cineva, caci ea genereaza o permanenta stare de stress, de zbucium sufletesc. Un om nehotarat e permanent debusolat, nu se implica , nu stie pentru ce traieste si nici incotro se indreapta. El este asemenea frunzei purtata de orice adiere, intr-o directie pe care o vrea vantul.

Hotararea este singurul lucru care ii apartine in totalitate omului si in care Dumnezeu nu se amesteca. De ce ? Pentru ca, in contextul luptei dintre bine si rau, omul trebuie sa decida singur de partea cui vrea sa stea.

Apostolul Pavel le scrie credinciosilor din Filipi : “Caci Dumnezeu este Acela care lucreaza in voi si va da, dupa placerea Lui, si vointa si infaptuirea.” ( Filipeni 2, 13 )

Este clar ceea ce ne ofera Dumnezeu: dorinta dupa o viata mai buna , precum si puterea de a trai o astfel de viata. Dar hotararea ? Ea este exclusiv a noastra.

Priviti la oamenii care s-au hotarat sa-L urmeze pe Dumnezeu indiferent de consecinte !

Iosif, tanarul de 17 ani rasfatat in caminul parintesc, vandut unei caravane de ismaeliti pentru a fi dus in Egipt, rupt de tot ce insemna viata lui de pana atunci, a avut taria morala de a lua hotararea vietii lui in momentele cele mai dificile ale existentei sale. Cand Iosif s-a vazut rapit cu forta de fratii sai si vandut unor straini pagani, trecand pe langa dealurile locurilor sale natale, cu o inima franta de durere, a luat totusi o hotarare care ii va aduce in viitor o multime de binecuvantari: aceea de a-I sluji lui Dumnezeu in orice imprejurare, oricat l-ar costa aceasta.

Si pe tanarul inca nexperimentat l-a costat mult aceasta hotarare: 13 ani de inchisoare intr-o tara pagana. Si aceasta fara sa fie vinovat ! Dar, dupa ce credinciosia lui a fost dovedita inaintea intregului univers, Dumnezeu l-a inaltat in pozitia de prim- ministru al celui mai puternic regat al timpului sau.

Daniel, un tanar de o varsta asemanatoare cu a lui Iosif, dus si el rob intr-o tara pagana, departe de familie si prieteni, a avut taria morala de a lua aceeasi hotarare : “Daniel s-a hotarat sa nu se spurce…”

( Daniel 1,8 ) Onorandu-L pe Dumnezeul sau, Daniel a fost la randul sau onorat de Acesta. Imparati au urcat pe tron, imparati au coborat de pe tron, Daniel insa a ramas binecuvantat pe tot parcursul vietii. Nebucadnetar, Evil-Merodac, Nabonid, Belsatar, Darius Medul s-au perindat pe la tronul Imparatiei babiloniene, asemenea unor stele cazatoare. Daniel insa a ramas in pozitia de demnitar pe tot parcursul vietii, asemenea unei stanci de neclintit.

Va marturisesc ca am avut de luat si eu in viata multe hotarari majore. Nu ma refer la deciziile obisnuite , zilnice, ci la cele importante, cele de natura spirituala. Ori de cate ori am ezitat sa fac voia lui Dumnezeu si sa trec cu toata inima de partea Lui, nu am avut parte decat de zbucium, framantari, probleme nerezolvate, iar pe langa toate acestea, am simtit din plin lipsa pacii ceresti in sufletul meu. In schimb, in lucrurile in care am fost hotarat sa ascult de voia lui Dumnezeu, indiferent de sacrificiu, am avut pace si multa binecuvantare, Dumnezeu intervenind de fiecare data in mod minunat.

Celor care v-ati hoatarat deja sa fiti de partea adevarului, vreau sa va dau un indemn: Fiti hotarati pana la capat ! Nu renuntati la hotararile bune deja luate ! Reinnoiti-le zilnic ! Nu obositi pe cale ! Daca veti ramanea statornici, cand se va arata Pastorul cel Mare, veti primi “cununa care nu se va vesteji a slavei”

(1 Petru 5,4 ).

Celor care inca ezita , care amana de multa vreme luarea unei hotarari de a trece de partea adevarului si a bisericii Sale, vreau de asemenea sa va dau un indemn: Hotarati-va cui vreti sa slujiti: lumii acesteia trecatoare, care oricum va pieri curand sau lui Dumnezeu care ne-a iubit atat de mult incat a dat ce a avut mai scump pentru a ne salva!

“Astazi, daca auziti glasul Lui, nu va impietriti inimile ! “ ( Evrei 3, 15 )

Cu cativa ani in urma, am trait o experienta cutremuratoare legata de un tanar simpatizant al bisericii, dar total nehotarat in a face pasul decisiv. Intr-o pauza a serviciilor divine, l-am luat deoparte si l-am incurajat sa se predea Domnului. Era foarte ezitant, nu avea curajul sa ia o decizie in acest sens, motivand faptul ca parintii se impotriveau, ca ar fi avut neplaceri la serviciu…Ne-am despartit : eu cu tristetea in inima fata de atitudinea acestui tanar nehotarat, iar el cu lipsa pacii pe care numai Iisus o poate aduce in sufletul omului.

A doua zi tinerii bisericii au organizat o iesire la sanius. A participat si tanarul cu care vorbisem cu o zi inainte. Dar in acea zi s-a petrecut un accident groaznic si inexplicabil. Tanarul a fost la un pas de moarte. Medicii au ramas uimiti de faptul ca inca traieste in urma accidentului. Asteptand sa moara din clipa in clipa, medicii de la Bucuresti au amanat operatia timp de o luna . Oasele sfarmate ale fetei s-au oprit, parca la o comanda din afara, la doar 1 mm de creier.

In final, tanarul a fost operat si viata i-a fost salvata. Mi-a ramas in minte marturisirea facuta dupa operatie: daca s-ar fi predat lui Dumnezeu la timp, nu s-ar fi intamplat tragedia prin care a trecut. Satana a vrut sa-l nimiceasca inainte ca el sa faca pasul decisive in directia cea buna. Totusi Dumnezeu, in marea Sa bunatate, l-a salvat si i-a dat inca har. A inceput sa tina sabatul cu orice riscuri si, in final, s-a decis sa incheie legamant cu Dumnezeu prin botez.

De ce oare noi, oamenii, trebuie sa trecem uneori prin atatea tragedii pentru a invata niste lectii importante in viata ? De ce mergem pe cai ocolite , cand drumul e atat de drept ?

Ceea ce e incurajator este faptul ca Dumnezeul nostru nu ne abandoneaza chiar atunci cand noi ezitam sa luam hotararile cele mai bune. Un lucru este insa cat se poate de clar: cararile ocolitoare sunt pline de pietre ascutite, de primejdii si curse. Dupa fiecare colt, vrajmasul ne pandeste, dorind sa ne distruga.

De aceea, hotarati-va sa treceti de partea lui Dumnezeu oricat v-ar costa ! Se merita ! Binecuvantarile pe care cerul le are pregatite pentru cei ce vor fi luat deciziile cele mai bune sunt de neimaginat. Atat in aceasta viata, cat mai ales in vesnicie.

Si, daca “sarpele cel vechi” vrea sa va muste, nu dati drumul crengii ! Strangeti-o cu multa rugaciune si nu cedati ispitei ! Veti vedea atunci cum “sarpele” va fi zdrobit sub picioarele voastre !

Lori Balogh

______________________________

5. LUPTA CU PREJUDECATILE. de Lori Balogh

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:32 +0000

5. LUPTA CU PREJUDECATILE

In cartea “Ultimul tren”, scrisa de Moris Venden, autorul povesteste o intamplare traita de fiul sau, pe vremea cand lucra ca profesor debutant intr-un liceu particular din Colorado. Intr-o zi, o eleva soseste la scoala cu masina in mare viteza si o parcheaza intr-un loc nepotrivit. Directoarea ii atrage atentia, insa fata explodeaza:

“Nu-mi spuneti mie ce sa fac ! Nu am nevoie de dumneavoastra ! M-am saturat pana peste cap de oameni care sa-mi spuna unde sa parchez si ce sa fac.”

Fata continua sa strige, in timp ce directoarea ramane fara glas. La scena asista si fiul lui Moris Venden care o retine pe eleva si incepe sa o tina sub observatie, fiind una din elevele lui. Ii noteaza toate intarzierile, o pedepseste ori de cate ori are ocazia, refuza sa o ajute, iar in consiliul profesoral propune sa-i fie discutat numele, fiind una din elevele cu probleme de comportament.

In mod neasteptat insa, atunci cand se aduce in discutie numele fetei in consiliu, directoarea se opune oricarei masuri. Ea le povesteste profesorilor ca, dupa incidentul cu masina, a stat de vorba cu eleva si a aflat motivul comportamentului ei nepotrivit. In acea dimineata, fata asistase la o cearta violenta intre parintii ei care se aflau intr-un proces de divort. Dandu-si seama ca va intarzia la scoala, fata a incercat sa-i opreasca. In zadar insa. Mai mult decat atat, tatal a inceput sa o loveasca si sa o invinovateasca pentru ca a venit pe lume. Tulburata de cuvintele si tonul tatalui, fata a fugit, a gasit la repezeala niste chei de masina si a plecat la scoala singura. Povestindu-i directoarei cele intamplate in acea dimineata, fata plangea cu suspine, regretand cele intamplate in parcare…

Iata o intamplare reala care ilustreaza cat de daunatoare sunt prejudecatile si cat de usor ne putem insela atunci cand ii judecam pe oameni dupa aparente, fara sa cunoastem mai multe despre ei.

Ce este o prejudecata ?

Definitia oferita de Micul Dictionar Enciclopedic ( Ed. Stiintifica si Enciclopedica, 1986 ) cuprinde doua sensuri:

1) Prejudecata este o idee pe care cineva si-o face inainte de a avea un minim de informatii legate de un anumit subiect, eveniment sau persoana.

Un exemplu: La parterul blocului in care locuiesti se muta vecini noi. Cineva “bine informat” iti spune ca noii vecini sunt niste oameni galagiosi, dezordonati si nerespectuosi. Daca accepti informatia drept credibila, deja esti victima unei prejudecati. Fara sa-i cunosti personal pe noii vecini, deja ai tendinta de a te purta cu rezerva fata de ei, avand in vedere ceea ce ti s-a spus despre ei. Mie chiar mi s-a intamplat un lucru asemanator. A trebuit sa treaca un timp pentru ca sa ma conving ca ceea ce mi se spusese despre noii vecini nu era adevarat, iar eu am fost victima unei prejudecati.

2) Prejudecata este o parere sau idee pe care cineva o adopta cu usurinta, in mod automat, fara sa faca o verificare minima cu privire la veridicitatea ideii respective.

Doriti un exemplu ? Forta de manipulare a mass-mediei care se bazeaza pe usurinta cu care suntem inclinati sa adoptam unele idei sau informatii transmise sau sugerate. Si deoarece unele informatii sunt voit trunchiate sau deformate, prejudecatile sunt gata de a fi servite si inghitite de marele public.

In Biblie nu exista termenul “prejudecata”, insa Biblia are multe de spus despre ea.

Aflat in plin interogatoriu in fata lui Pilat, Mantuitorul este intrebat de acesta:

-“Esti Tu Imparatul iudeilor ?”

-“De la tine insuti spui lucrul acesta sau ti l-au spus altii despre Mine ?” ( Ioan 18,33-34 )

Parafrazant cuvintele Mantuitorului, putem intelege astfel sensul intrebarii Lui:

“Este convingerea ta personala sau este o prejudecata ?” Cat de important este sa avem propriile noastre convingeri, mai ales intr-un domeniu atat de serios si cu implicatii vesnice ca cel spiritual !

Pe paginile Vechiului Testament gasim cateva recomandari ( porunci ) care, daca le luam in considerare, ne vor feri de o sumedenie de prejudecati:

Exod 23, 1-2: “Sa nu raspandesti zvonuri neadevarate. Sa nu te unesti cu cel rau ca sa faci o marturisire mincinoasa pentru el. Sa nu te iei dupa multime ca sa faci rau…”

De ce toate acestea? Pentru ca zvonul neadevarat creaza prejudecati. Atunci cand se afirma un lucru neadevarat, se vor gasi si ascultatori care vor crede ceea ce s-a afirmat. Iata cum se naste prejudecata. Si apoi, daca ai tendinta sa imprumuti de la cei multi idei, ganduri, conceptii doar pentru ca ei sunt multi iar tu esti singur, esti foarte vulnerabil la prejudecati. Si nici nu stii cat de daunatoare sunt prejudecatile !

In calatoriile sale misionare, apostolul Pavel a intalnit o categorie de oameni pe care o apreciaza in mod deosebit pentru calitatea de a evita prejudecatile: iudeii din Bereea

“Iudeii acestia aveau o inima mai aleasa decat cei din Tesalonic. Au primit Cuvantul cu toata ravna si cercetau Scripturile in fiecare zi ca sa vada daca ce li se spunea este asa.

Faptele Apostolilor 17,11

Sa nu uitam ca acestor iudei le vorbea nu un diletant oarecare , ci marele apostol Pavel. Doar renumele lui, legat si de mentorul sau Gamaliel, ar fi putut sa ii determine pe acesti oameni sa “inghita”totul, fara sa verifice nimic. Si totusi, acesti iudei aveau calitatea de a-si forma propriile convingeri prin studiul personal al Scripturilor. Oamenii acestia, care detestau prejudecatile, ne sunt prezentati ca avand “ o inima mai aleasa “, tocmai datorita dorintei de a-si forma convingeri personale.

De ce este atat de important pentru un crestin sa nu aiba prejudecati, ci convingeri personale ?

Pentru ca prejudecatile pot fi o piedica in calea unei bune relatii cu Dumnezeu si cu semenii nostri, iar in final, ele ne pot rapi ceea ce este cel mai important lucru din viata: mantuirea.

Iata un exemplu de ceea ce au putut face prejudecatile cu destinul unui popor pe care Dumnezeu l-a chemat la o misiune inalta: E. G. White, “Hristos Lumina Lumii”, pag. 441

“In general, iudeii credeau ca pacatul e pedepsit in viata aceasta. Orice suferinta era privita ca pedeapsa pentru vreo fapta rea, fie a suferindului, fie a parintilor lui…”

Nu stim de unde au luat iudeii aceasta idee straina de Cuvantul lui Dumnezeu. Cert este ca nu din Scripturi. Cartea lui Iov contrazice aceasta prejudecata. Daca iudeii nu au putut gasi in Scripturi aceasta idee, atunci sursa ei trebuie sa fie una rea prin definitie. Autoarea continua:

“… Este adevarat ca orice suferinta vine din calcarea Legii lui Dumnezeu, dar adevarul acesta fusese rastalmacit. Satana, autorul pacatului si al urmarilor lui, ii facuse pe oameni sa creada ca suferintele si moartea vin de la Dumnezeu, ca o pedeapsa arbitrara data din cauza pacatului. Din cauza aceasta, acela asupra caruia cazuse vreo suferinta sau vreo nenorocire mare mai avea pe deasupra si povara de a fi privit ca un mare pacatos…”

Ne intrebam: Chiar si asa, chiar intelegand in mod gresit sursa suferintelor omenesti, ce e atat de grav in a crede ca orice suferinta este o pedeapsa de la Dumnezeu ? Ce implicatii are o asemenea conceptie despre suferinta? Autoarea continua:

“…In felul acesta, era pregatita calea intre iudei sa-L lepede pe Iisus. Acela care “suferintele noastre le-a purtat si durerile noastre le-a luat asupra Lui” era privit de iudei ca fiind “pedepsit, lovit de Dumnezeu si smerit” si ei si-au intors fata de la El.”

Iata cum o prejudecata, in aparenta nu atat de grava, dar promovata si raspandita in aproape intreaga lume iudaica, a dus in final la lepadarea Mantuitorului lumii si implicit la lepadarea lor ca popor ales.

O ilustrare a fortei distructive a prejudecatii o putem gasi in relatarea vindecarii orbului din nastere din Ioan 9.

“Cand trecea, Iisus a vazut pe un orb din nastere. Ucenicii Lui L-au intrebat: “Invatatorule, cine a pacatuit: omul acesta sau parintii lui de s-a nascut orb ? “ Iisus a raspuns: “N-a pacatuit nici omul acesta, nici parintii lui, ci s-a nascut asa ca sa se arate in el lucrarile lui Dumnezeu.” Ioan 9, 1-3

Observati prejudecata ? Ucenicii nu iau in calcul nicio alta cauza a suferintei care l-a lovit pe bietul orb decat pacatul: fie al lui personal, fie al parintilor lui. Ei erau contaminati de aceeasi prejudecata care controla aproape intreaga natiune iudaica: daca exista undeva suferinta, inseamna ca acolo trebuie sa fie ceva pacatos.

Exista si o anumita logica ce sta la baza acestei prejudecati: Orice efect are o cauza. Daca cineva sufera si trece printr-o nenorocire, inseamna ca in viata lui exista un pacat pe care Dumnezeu il pedepseste.

Nu e asa ca si noi gandim la fel in dreptul semenilor nostri ?

Discutam cu cineva despre dezastrul de la Costinesti din septembrie 2005. Interlocutorul meu mi-a spus ca e explicabil de ce Dumnezeu a lovit statiunea cu aceasta pedeapsa: Acolo era multa stricaciune. Eu nu neg faptul ca in acea statiune era multa destrabalare. Dar oare numai acolo ? In celelate statiuni nu este destrabalare ? Oare cele cateva zeci de familii care au ramas fara locuinte erau mai pacatoase decat celelalte care au scapat ?

Pentru ca astfel de prejudecati existau din belsug si pe vremea Lui, Iisus a incercat sa le demoleze :

“ In vremea aceea au venit unii si au istorisit lui Iisus ce se intamplase unor galileeni al caror sange il amestecase Pilat cu jertfele lor. “Credeti voi- le-a raspuns Iisus- ca acesti galileeni au fost mai pacatosi decat toti ceilalti galileeni, pentru ca au pierit astfel ? Eu va spun nu, ci, daca nu va pocaiti, toti veti pieri la fel. Sau acei 18 insi peste care a cazut turnul din Siloam si i-a omorat, credeti ca au fost mai pacatosi decat ceilalti oameni care locuiau in Ierusalim ? Eu va spun nu, ci, daca nu va pocaiti, toti veti piri la fel.” Luca 13, 1-5

Prejudecata potrivit careia un om lovit de o nenorocire este pedepsit de Dumnezeu pentru un anumit pacat exista si in mintea prietenilor lui Iov. Vazandu-l pe acesta lovit, rand pe rand, de cele sapte nenorociri, una mai teribila ca cealalta, cei trei prieteni raman tacuti de uimire timp de sapte zile, dupa care trag in unanimitate o singura concluzie: Iov este un mare pacatos iar nenorocirile cazute asupra lui sunt pedepse divine ( vezi Iov 4,7-9; 15, 4-6; 22, 4-5 etc. )

“Pentru evlavia ta te pedepseste El oare si intra la judecata cu tine ? Nu-i mare rautatea ta ? Si faradelegile tale fara numar ? “ ( Iov 22, 4-5 )- iata ce conceptie au niste oameni care au pretentia de a se considera preietenii lui Iov.

Pe acest om lovit de atatea nenorociri, neinteles nici de prietenii cei mai apropiati si, intr-o anumita perioada, nici de sotia lui, pe acest om Dumnezeu il “binecuvinteaza in locurile ceresti”, adica il vorbeste de bine in fata intregului univers:

“Ai vazut pe robul meu Iov ? Nu este nimeni ca el pe pamant. Este un om fara prihana si curat la suflet, care se teme de Dumnezeu si se abate de la rau.” Iov 1, 8

Vedeti cat de primejdios este sa-i judecam pe oameni dupa aparente si dupa niste tipare dinainte construite ? Pentru a fi iertati, prietenii lui Iov au fost nevoiti sa se pocaiasca urgent de prejudecata lor, iar Iov, cel pe care il considerasera un mare pacatos, a trebuit sa mijloceasca in rugaciune pentru ei.

Sa revenim la intrebarea ucenicilor legata de orbul din nastere. Daca analizam cu atentie intrebarea lor, vom observa totala ei lipsa de logica. Unde se afla fisura in logica ucenicilor ?

Omul se nascuse orb. Nu e vorba de o boala dobandita pe parcursul vietii. Cu toate acestea, ucenicii intreaba: Cine a pacatuit: el sau parintii lui de s-a nascut asa? Intrebarea care se pune este cand ar fi putut pacatui acest om ca sa se nasca orb ? Eventual in perioada de sarcina a mamei , pe cand el nu era de cat un “plod fara chip” ( Psalmul 139, 16 ). Observati lipsa de logica ?

Daca luam in discutie cea de-a doua varianta- cea a pacatului parintilor, care ar fi cauzat nenorocirea nasterii unui copil orb- trebuie sa constatam ca ea este contrazisa de Scripturi.

“ Pentru ce spuneti voi zicatoarea aceasta in tara lui Israel: “parintii au mancat agurida si copiilor li se sterpezesc dintii ?” pe viata Mea, zice Domnul, Dumnezeu, ca nu veti mai avea prilej sa spuneti zicatoarea aceasta in Israel…Sufletul care pacatuieste, acela va pieri.” Ezechiel 18, 1-4;20

Daca ar fi cunoscut mai bine Scripturile, ucenicii nu ar mai fi pus o asemenea intrebare. Cat de important este pentru noi sa cunoastem Biblia ! Cunoasterea adevarului ne va feri de o multime de amagiri, rataciri si prejudecati .

La intrebarea lipsita de logica a ucenicilor, Iisus raspunde: “N-a pacatuit nici omul acesta, nici parintii lui…” ( vers. 3 pp.) Cata rabdare fata de obtuzitatea in gandire a ucenicilor ! Iisus avea toate motivele sa se manie pe ei pentru felul gresit in care interpretau lucrurile, pentru prejudecatile care le dominau mintea, pentru lipsa de logica in gandire, pentru necunoasterea Scripturilor…Si totusi, Iisus le raspunde calm, demontand surub cu surub prejudecata omenesca.

“Ci s-a nascut asa ca sa se arate in el lucrarile lui Dumnezeu.” ( vers 3 up. )- continua Mantuitorul.

Iata una din cele mai minunate manifestari ale harului lui Dumnezeu care poate transforma blestemul in binecuvantare. Nu exista situatie tragica, nu exista suferinta sau necaz in care poate cadea cineva din care Dumnezeu sa nu poata scoate ceva bun. Daca le aplicam la puterea harului divin, versurile poetului Tudor Arghezi contin un mare adevar:

“Din bube, mucegaiuri si noroi,

Iscat-am frumuseti si preturi noi…” ( Tudor Arghezi, poezia “Testament” )

Atunci cand, cu multi ani in urma, m-am imbolnavit grav de plamani ( in asa masura incat medicul curant mi-a “proorocit “ ca voi sta sapte luni internat in spital ), in mintea mea isi facea loc o intrebare: Oare pentru care pacat m-a pedepsit Dumnezeu ? Aveam si eu aceleasi prejudecati ca si ucenicii. In acelasi timp, priveam la semenii mei care erau si ei pacatosi, dar carora le mergea bine. Eram tare derutat…

Insa dupa ce am intalnit in acel spital un suflet ajuns pe ultima treapta a degradarii ( desi era medic, consatenii il adunau adesea de prin santuri ), dupa ce am putut sa-i spun cate ceva despre dragostea lui Dumnezeu si dupa ce au trecut vreo noua ani de lupte cu viciile pana ca s-a predat cu totul lui Christos, am inteles ca boala mea nu se datora unui pacat anume, ci ca “sa se arate lucrarile lui Dumnezeu”. Boala mea facea parte din contextul general al consecintelor pacatului pe care cu totii trebuie sa le suportam, fie ca suntem mai buni sau mai rai. Minunea harului lui Dumnezeu consta tocmai in faptul de a scoate ceva bun, cu valoare vesnica, din orice suferinta, din orice umbra si din orice suspin.

Astazi marturisesc ca nu regret faptul ca, in Providenta Sa, Dumnezeu m-a condus pe acel drum.

Concluzii: Iisus ne porunceste: “Nu judecati ca sa nu fiti judecati !”

Oare ce vrea sa spuna Domnul prin aceste cuvinte ? Nu ne-a inzestrat tocmai El, in calitate de Creator, cu ratiune si spirit de discernamant ? Nu ne invata chiar si Biblia ca “ sfintii vor judeca lumea “?

( 1 Corinteni 6, 2 ) Nu avem dreptul sa apreciem daca faptele sau cuvintele unui semen de-al nostru sunt bune sau rele ? Desigur ! Insa Biblia mai spune ceva important: “ De aceea sa nu judecati nimic inainte de vreme, pana va veni Domnul, care va scoate la lumina lucrurile ascunse in intuneric si va descoperi gandurile inimilor. Atunci fiecare isi va capata lauda de la Domnul.” ( 1 Corinteni 4, 5 )

Ne aducem aminte de una din definitiile prejudeactii ? A-ti forma o parere inainte de a detine toate informatiile. Daca suntem sinceri cu noi insine, oare cate din parerile noastre nu sunt prejudecati ? De cate ori nu ne facem o imagine despre un om dupa niste “fotografii” luate din timp in timp , fara sa avem totusi intregul “film” al vietii lui, al motivatiilor, al gandurilor si aspiratiilor lui ! Va veni timpul cand celor mantuiti

li se va pune la dispozitie intregul “film” . Atunci, da, ei vor putea judeca corect. Pana atunci insa, sa declaram mintea noastra o zona libera de prejudecati.

Lori Balogh

______________________________

6. PRIMA PORUNCA – CRESTETI! de Lori Balogh

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:32 +0000

6. PRIMA PORUNCA: “CRESTETI !”

-LUPTA CU IGNORANTA-

In anii de liceu, asemenea oricarui adolescent, aveam prieteni cu care imi placea sa petrec timpul, discutand anumite subiecte. Faceam excursii pe munte de neuitat impreuna, faceam planuri de viitor, scriam poezii, schimbam idei.

Aveam multe lucruri in comun, intre acestea fiind si o atractie spre lumea cugetarilor si a maximelor. In mod deosebit mie si prietenilor mei ne placeau cugetarile lui Nicolae Iorga, pe care le comentam, incercand sa memoram cat mai multe dintre ele. Faceam lucrul acesta nestiind ca odata, in viitor, Duhul Sfant imi va aminti una din aceste cugetari intr-un moment de tensiune maxima.

Dupa terminarea scolii am fost repartizat la Policlinica CFR dintr-un mare oras al tarii. Era un regim foarte sever la locul de munca, ceea ce mi-a atras inca de la inceput numeroase probleme legate de pazirea sabatului. Saptamanal, timp de cateva luni, eram chemat, fie la biroul personal, fie in fata directorului regionalei, fie in fata mai marilor spitalului si ai policlinicii, pentru a da explicatii cu privire la refuzul meu de a lucra sambata.

A urmat o serie lunga de amenintari, avertismente, penalizari la salariu, discutii… Intr-una din ocaziile in care am fost chemat in fata directorului regionalei, insotit de mai multi medici cu functii importante in spital, s-a incercat din nou “recuperarea” mea, aducandu-se tot felul de argumente: faptul ca sunt tanar si am viitorul in fata, ca voi fi un ratat daca voi continua sa merg pe calea credintei, ca voi avea de suferit din partea securitatii etc.

Vazand ca nu se reuseste convingerea mea, la un moment dat, directorul mi-a spus:

-“ Mai, Laurentiule, nu vezi cati suntem aici ca sa te convingem ca esti pe o cale gresita ? Daca doi iti spun ca esti beat, du-te si te culca ! “

Exact in clipa urmatoare, Duhul Sfant mi-a reamintit una din maximele preferate pe care reusisem sa o memorez. Desi eram un tanar de doar 21 de ani, in fata mea aflandu-se “greii” spitalului si ai regionalei, am primit curajul sa raspund directorului:

-“ Stiu, domnule director, insa Nicolae Iorga a mai adaugat ceva: “Daca doi iti spun ca esti beat, du-te si te culca. Insa daca tu stii ca n-ai baut, inseamna ca ei sunt beti.”

Am iesit din biroul directorului senin si lasand in urma zambete. Tensiunea maxima ce se instalase in timpul discutiilor disparuse si o destindere generala se simtea in acel birou.

Aceasta a fost doar una din numeroasele ocazii in care am experimentat fagaduinta Mantuitorului:

“Caci Duhul Sfant va va invata chiar in ceasul acela ce va trebui sa vorbiti.” ( Luca 12, 12 )

Vorbindu-le ucenicilor in camera de sus, cu putin timp inainte de rastignire, Iisus repeta aceasta fagaduinta, adaugandu-i insa inca o idee :

“Dar Mangaietorul, adica Duhul Sfant pe care-L va trimite Tatal in Numele Meu, va va invata toate lucrurile si va va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu.” Ioan 14, 26

“Va va aduce aminte…” Dar daca, crestin fiind, toata viata ne-am umplut mintea cu telenovele, meciuri de fotbal, romane politiste sau emisiuni de divertisment ? Ce ne va reaminti Duhul Sfant in acele momente in care, ajunsi pe scena istoriei, vom fi chemati sa dam marturie pentru Christos ? Va face El atunci o minune, scotand din sertarele memoriei noastre tot gunoiul adunat ani de-a randul, punand in loc giuvaerurile adevarului ?

Scripturile nu ne vorbesc despre o astfel de minune. Dimpotriva, ea ne avertizeaza :“Fiindca au semanat vant, vor secera furtuna” ( Osea 8,7 ).

Sa discutam putin despre ignoranta ! Sau, mai corect, despre lupta impotriva ignorantei.

Stiti care a fost prima porunca data omului imediat dupa ce el a fost creat ?

Geneza 1, 28: “ Dumnezeu i-a binecuvantat si Dumnezeu le-a zis: “C r e s t e t i, inmultiti-va, umpleti pamantul si stapaniti peste pestii marii, peste pasarile cerului si peste orice vietuitoare care se misca pe pamant.”

Oare la ce se refera acesta porunca divina ? Erau oare Adam si Eva copii atunci cand au fost creati si ei trebuiau sa creasca pana la varsta maturitatii ?

Categoric, nu ! Intreg raportul creatiunii ne dovedeste ca cei doi au fost creati adulti, in plinatatea puterilor lor fizice si intelectuale.

Sau, erau ei pitici si trebuiau sa cresca in statura ? Nicidecum !

“Cand omul a iesit din mana Creatorului sau, era de o statura impozanta si de o simetrie perfecta. Infatisarea lui purta amprenta sanatatii si stralucea de viata si sanatate. Inaltimea staturii lui Adam era mult mai mare decat a oamenilor ce locuiesc astazi pe pamant. Eva era putin mai mica in statura, totusi infatisarea ei era nobila si plina de frumusete.”

E.G.White, “Patriarhi si profeti “ pag. 31-32

“Adam era mai inalt decat inaltimea dubla a oamenilor care traiesc pe pamant si era bine proportionat.” .” E.G.White, “Daruri spirituale”, pag. 34

“Readusi la pomul vietii in Edenul de mult pierdut, rascumparatii vor creste la statura deplina a rasei, la slava ei de la inceput.” E.G.White, “Tragedia veacurilor”, pag. 645

Asadar, nici la acest aspect nu se refera porunca divina. Toate indiciile pe care le avem arata ca primii nostri parinti erau “bine crescuti”, avand statura ideala pe care le-o hotarase Creatorul.

De altfel, numeroase descoperiri paleontologice- care pun mari probleme evolutionistilor -dovedesc faptul ca, in trecutul istoriei omenirii, au trait pe pamant uriasi inalti de 3-4 m. Faptul este adeverit si de Biblie, atunci cand ne vorbeste despre generatia potopului (Geneza 6, 4 ).

Un exemplu de astfel de dovezi paleontologice sunt cele peste 20 de urme pietrificate ale talpii unor oameni uriasi, aflate in albia raului Paluxi din Texas, SUA. Aceste urme au o lungime de 45 cm si o latime de 14 cm, dovedind ca oamenii care le-au lasat aveau o inaltime de peste 3m.

Daca porunca: “Cresteti!” nu se refera la statura, atunci la ce se poate referi ea decat la intelect si spiritualitate ? Punand problema in felul acesta, nu trebuie inteles de aici ca primii nostri parinti erau redusi din punct de vedere intelectual si nedesavarsiti din punct de vedere moral. Ar fi o mare eroare sa se creada acest lucru.

In raportul creatiunii gasim ideea ca la sfarsitul ei, “Dumnezeu s-a uitat la tot ce facuse si iata ca erau foarte bune.” ( Geneza 1, 31 )

“Oamenii dinainte de potop erau fara carti. Ei nu aveau inregistrari scrise, dar in marea lor vigoare fizica si mintala , ei aveau memorii puternice capabile sa prinda si sa retina ceea ce le era comunicat si, in schimb, sa transmita intacte informatiile posteritatii lor.”

E.G.White, “Patriarhi si profeti”, pag. 83

Aceeasi autoare afirma in cartea mai sus citata, la pag. 38, ca puterea intelectuala a primilor nostri parinti era numai cu putin mai mica decat a ingerilor. Vitalitatea lui Adam , la crearea sa, era de circa 20 de ori mai mare fata de vitalitatea oamenilor de azi.

Asadar, din cele afirmate pana acum reiese clar ca porunca lui Dumnezeu de a creste, data omului, nu se refera nici la fizic, nici la depasirea vreunui handicap intelectual si nici la invingerea vreunei nedesavarsiri morale.

Avem aici, in acest singur cuvant, descoperirea planului divin cu privire la rasa umana: desi creata desavarsita din punct de vedere fizic, moral si intelectual, omenirea trebuia sa creasca mereu spre noi trepte ale dezvoltarii pe toate planurile. Din nefericire insa, a intervenit caderea omului in pacat, cu toate consecintele ei nefaste:

– Prin caderea in pacat, omul a pierdut viata vesnica si o mare parte din vitalitatea lui

– Apoi el a pierdut o mare parte din puterea intelectuala cu care au fost inzestrati primii nostri parinti. Se presupune ca cei mai inteligenti dintre noi folosesc doar intre 8-20 % din capacitatea creierului.

– Daca ne referim la puterea morala, aici lucrurile sunt si mai dramatice. Decadere morala este evidenta de la o generatie la alta si nu trebuie sa traiesti cateva sute de ani pentru ca sa constati ca ea este o realitate.

Se pune intrebarea daca, in conditiile degradarii omului pe toate planurile, mai este valabila porunca divina: “Cresteti !” Mai cere oare Dumnezeu de la noi sa crestem intelectual si moral cand suntem asa cum suntem ? Nu trebuie oare sa amanam atingerea acestui ideal divin pana in ziua mantuirii ?

Eclesiastul 1,13 : “Mi-am pus inima sa cercetez si sa adancesc cu intelepciune tot ce se intampla sub ceruri. Iata o indeletnicire plina de truda la care supune Dumnezeu pe fiii oamenilor.”

Asadar, porunca de a creste ramane valabila si pentru noi, cu atat mai mult cu cat , ca fiinte pacatoase, ne-am indepartat mult de idealul lui Dumnezeu cu privire la rasa umana.

Poate ca cineva se intreaba ce m-a determinat sa aleg acest subiect. Iata doua motive:

1. Constatarea dureroasa pe care o face Insusi Dumnezeu cu privire la poporul Sau: “Poporul Meu piere din lipsa de cunostinta…” (Osea 4, 6 pp.). Traducerea in limba franceza a Bibliei a lui Louis Second reda acest verset astfel: “Poporul Meu este distrus pentru ca ii lipseste cunostinta…”

Cand Biblia foloseste termenul “cunostinta” , trebuie sa luam in discutie cel putin doua sensuri: unul direct, restrans si unul indirect, mai larg.

Sensul direct (restrans) al cuvantului “cunostinta” se refera la cunostinta mantuirii, care consta in iertarea pacatelor ( vezi Luca 1,77 ). Este acea cunostinta, mai putin de natura intelectuala si mai mult de natura spirituala, care il conduce pe om la Christos , unde gaseste rezolvarea problemei mantuirii lui.

Sensul indirect ( larg ) al cuvantului “cunostinta” se refera la cunostinta in general, la informatia care imbogateste intelectul unui om. Daca ar fi sa parafrazam textul din Osea 4,6, el ar putea fi redat astfel:

“Poporul Meu piere din lipsa de cunostinte intelectuale. Poporul Meu piere din ignoranta, din nefolosirea capacitatilor sale intelectuale.” Asupra acestui al doilea sens doresc sa ma opresc acum.

Pe site-ul Societatii Romane de Alzheimer exista o multime de informatii interesante cu privire la una din cele mai temute boli ale omului varstnic: boala Alzheimer. Boala aceasta are la baza niste modificari anatomice care se produc in creier, ducand , pe zi ce trece, la agravarea dementei. Omul bolnav ajunge sa faca niste lucruri pe care in conditii normale nu le-ar face ( De ex. un bolnav de Alzheimer poate manca pe saturate, iar apoi se poate plange ca nimeni nu ii da de mancare. El poate parasi domiciliul, fara sa mai stie calea de intoarcere. El poate sa nu-si mai recunoasca familia, rudele… )

Ceea ce este interesant din punct de vedere al subiectului nostru este urmatorul fapt: din cei ce ajung la varsta de 85 de ani, nu toti se imbolnavesc de Alzheimer, ci doar un procent de 35 % dintre ei.

Ce face ca unii sa dobandeasca aceasta teribila boala, in timp ce altii altii sunt protejati de ea ?

Raspunsul medicilor este foarte interesant: aceia care in cursul vietii si-au folosit permanent puterile intelectuale au fost feriti de aceasta boala. Concluzia se impune de la sine: ignoranta imbatraneste inainte de vreme si duce la moarte prematura.

Oare aceasta e voia Celui ce ne-a creat: sa traim putin si sa murim senili ? Biblia ne deschide o cu totul alta perspectiva:

“Sa nu va potriviti chipului veacului acestuia ci sa va prefaceti prin innoirea mintii voastre, ca sa puteti deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea buna, placuta si desavarsita.” ( Romani 12, 2 )

Cand apostolul Pavel scrie aceste indemnuri bisericii, el se refera atat la schimbarea mentalitatii si dobandirea gandului lui Christos, cat si la o permanenta innoire a intelectului , prin folosirea tuturor capacitatilor intelectuale date de Creator. De fapt, “innoirea mintii” inseamna si : “nu lasati neuronii vostri sa piara prin nefolosire !”

2. Al doilea motiv care m-a determinat sa aleg acest subiect este urmatorul:

Am vazut in biserica, in cursul anilor pe care i-am trait, oameni care nu au avut privilegiul sa urmeze scoli superioare, dar care au avut o permanenta sete de cunoastere. Oamenii acestia nu au pierdut nicio ocazie de a creste intelectual. Au invatat cat au putut, daca au gasit o carte buna, au citit-o, daca li s-a deschis o oportunitate de a invata ceva, au profitat de ea.

Urmarea ? Oamenii acestia au devenit niste autodidacti si merita toata stima. Ei au dat curs primei porunci a Creatorului: “Cresteti !” Si drept urmare a ascultarii lor de aceasta prima porunca, Dumnezeu i-a binecuvantat cu o minte agera si sanatoasa pana la moarte.

Am vazut, de asemenea, si oameni care nu au dat ascultare acestei prime porunci. Oamenii acestia au devenit plafonati, multumindu-se cu minimum posibil: munca, hrana, somn, ciclul repetandu-se zi de zi, an de an. Fara nicio crestere, fara nicio innoire a mintii si spiritului. Urmarea ? Senilitate si moarte prematura.

Imi amintesc de un batran crestin muribund, pe care l-am vizitat in ultimele lui zile de viata. Era slab, nu mai avea putere nici sa vorbeasca, insa m-a uimit agerimea mintii lui. Stand de vorba cu el, mi-am dat seama de secretul acestei vioiciuni a mintii: desi era un om simplu si sarac, i-a placut sa citeasca. In biserica nu l-a adus nimeni ( dintre oameni ! ) , ci o carte ce explica profetiile din Daniel si Apocalipsa. Studiind-o cu ardoare, tinand Biblia intr-o mana si istoria in cealalta, omul a ajuns la cunostinta mantuirii, care il facea ca pe patul mortii sa fie atat de senin, linistit si limpede in gandire. Toata viata s-a rugat pentru doua lucruri: ca Dumnezeu sa-i dea o minte limpede pana la moarte si sa nu moara in dureri mari. Asa s-a si intamplat. A murit cu mintea limpede si agera, dar fara nicio durere. S-a stins in liniste, asemenea unei lumanari care si-a inchiat misiunea.

Exista o mentalitate gresita: unii oameni gandesc ca neglijentele lor de a creste pe plan intelectual in aceasta viata vor putea fi recuperate pe Noul Pamant. In viata viitoare insa vom regreta toate ocaziile pierdute acum. Desi mantuirea este una si aceeasi data tuturor, rasplata este diferita. Ea va fi data de Dumnezeu in functie de cum am folosit ocaziile din viata aceasta, cat am sacrificat pentru altii si pentru Dumnezeu, cat am crescut din punct de vedere spiritual si intelectual.

Am intalnit, din nefericire chiar in biserica lui Christos, oameni care nu vad cu ochi buni informarea si dezvoltarea intelectuala, chiar daca ele sunt puse in slujba Evangheliei. Exista chiar un fel de extremism care afirma ca Biblia este suficienta pentru un om, eliminand orice alta sursa de informare.

Ce rau poate fi acela ca un adevar mantuitor sa fie insotit si de cateva informatii in plus pe care le putem culege dintr-o carte buna, dintr-un documentar bun, dintr-o revista de informare stiintifica sau de pe intrernet ? Dintre apostolii Mantuitorului, cel care a facut cea mai mare lucrare a fost Pavel din Tars, cel pregatit de unul din cei mai renumiti intelectuali ai antichitatii iudaice-Gamaliel. Desigur ca Dumnezeu s-a folosit si de ceilalti apostoli, insa de niciunul ca Pavel. Era omul pregatit ca sa stea si in fata poporului simplu, dar si in fata imparatilor vremii.

Privind in istoria miscarii advente, nu avem decat cuvinte de admiratie fata de pionierii acestei miscari pentru lucrarea pe care au facut-o in conditii deosebit de grele. Unul dintre ei este Uriach Smith, autorul unei explicatii a cartii lui Daniel si a Apocalipsei. Ma intreb: cum ar fi putut sa scrie un comentariu atat de elaborat asupra profetiilor biblice, daca nu ar fi studiat, pe langa Biblie, si un mare numar de lucrari istorice ?

Un alt exemplu: lucrarile lui E.G.White, pe care le consideram inspirate si de o mare valoare pentru biserica lui Christos din ultima parte a istoriei. Lucrarile ei fac parte din tezaurul Spiritului Profetic al Bisericii Crestine Adventiste de Ziua a Saptea. Dar cati stiu ca, pentru a scrie cartile ei, E.G.White a studiat o multime de lucrari, imprumutand informatii pretioase din acestea. Se estimeaza ca circa 10 % din scrierile ei sunt idei si informatii imprumutate din alte lucrari de valoare. In cazul cartii “Tragedia veacurilor”, procentul ideilor imprumutate este cu mult mai mare. Citind cartea, la tot pasul apar citate din diferite lucrari istorice, ceea ce demonstreaza ca autoarea si-a folosit din plin capacitatile intelectuale pentru a le pune in slujba Evangheliei. Cum ar fi aratat o carte ca cea amintita, daca autorul nu ar fi studiat si nu si-ar fi imbogatit cunostintele in diferite domenii ?

Am avut privilegiul sa-mi petrec primii ani din viata intr-o biserica pastorita de un om al lui Dumnezeu care a stiut sa-i incurajeze pe membrii bisericii sa creasca in toate privintele. La sfarsit de saptamana, pe langa excursii in natura, tinea si lectii de limbi straine cu cei care doreau ( era licentiat si in litere ! ). Se informa mereu cu tot ce era nou in toate domeniile de interes general si incerca sa transmita bisericii aceste noutati, coborand informatiile la nivelul de intelegere al tuturor. Predicile sale erau astfel concepute incat, pe langa solia Evangheliei, pe langa invataturile morale esentiale, sa existe si informatii care sa duca la cresterea nivelului intelectual al bisericii.

Imi aduc aminte ca folosea adesea neologisme din vocabularul limbii romane, insa imediat le “traducea “ folosind sinonime intelese de toti cei prezenti. Efectele unei astfel de viziuni au fost cat se poate de benefice pentru biserica.

Concluzii:

“Cresteti!” este prima porunca data omului chiar in ziua crearii lui. Porunca aceasta arata spre idealul pe care Tatal ceresc il are cu privire la rasa umana. Dorim un exemplu al acestui ideal ? Sa privim la Iisus ! Biblia ne spune despre Iisus ca prunc: “Pruncul crestea si se intarea ; era plin de intelepciune si harul lui Dumnezeu era peste El.” ( Luca 2, 40 )

Mai tarziu, ca adolescent: “Iisus crestea in intelepciune, in statura si era tot mai placut inaintea lui Dumnezeu si inaintea oamenilor.” ( Luca 2, 52 )

Ca om matur, despre Iisus existau cuvinte de apreciere chiar din partea dusmanilor Sai. “Niciodata n-a vorbit vreun om ca omul acesta” ( Ioan 7, 46 ) – afirmau aprozii trimisi sa-L aresteze.

Da, Iisus a atins idealul lui Dumnezeu pentru rasa umana. El a ajuns la “statura plinatatii”

( Efeseni 4, 13 ) la care suntem si noi chemati sa ajungem. Daca vom privi la oameni ai lui Dumnezeu ca Daniel, Iosif sau Pavel, vom intelege ce lucrare mare poate face El prin oamenii care nu s-au multumit cu putin, ci au depus toate eforturile pentru a creste in toate privintele.

Merita efortul de a creste in cunostinte, cand viata aceasta e atat de scurta si nesigura ? Da, merita din cel putin doua motive:

1. Dumnezeu este onorat prin copiii Sai “bine crescuti” din toate punctele de vedere. Care parinte nu se bucura cand isi vede copiii crescand si dezvoltandu-se armonios ?

2. Se merita pentru noi insine, caci chiar daca trupul trece , sufletul poate fi permanent intinerit si innobilat.

In viata vesnica, promisa tuturor celor ce vor fi primit Evanghelia lui Christos, va fi o permanenta crestere, iar capacitatile noastre intelectuale vor fi solicitate la maximum. Cum vom face fata daca aici, in aceasta viata trecatoare, nu le folosim ?

Asadar, sa dam ascultare acestei prime si importante porunci divine:

“CRESTETI !”

Lori Balogh

______________________________

7. “ZIUA CEA REA” ZIUA DE DUPA BIRUINTA. de Lori Balogh

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:32 +0000

7. “ZIUA CEA REA”

-ZIUA DE DUPA BIRUINTA-

Cine nu a auzit de expresiile: “ceasul rau”, sau “ceasurile rele”? Exista in mintea multor oameni o superstitie adanc inradacinata cu privire la acest subiect ( se afirma ca ziua de marti, in mod deosebit, are trei “ceasuri rele” ). Acestea – se crede- sunt aducatoare de mari necazuri, probleme si nenorociri.

Si, pentru ca viata oamenilor nu duce lipsa de necazuri, supersitia este alimentata permanent. Iata un exemplu de “ceas rau”,din miile pe care le au de trait oamenii de pe intreg pamantul:

In anul 1937, in SUA s-a petrecut o drama care a zguduit lumea. Un lucrator de la calea ferata, pe nume John Griffing, avea in grija un pod mobil de cale ferata peste un rau. Misiunea lui era aceea de a ridica podul la trecerea vapoarelor si de a-l cobora la trecerea trenurilor.

Intr-o zi, Griffing il ia cu el la serviciu pe Grieg, baiatul lui de doar opt ani – lumina ochilor lui. Ii arata cum functioneaza podul, ii raspunde la numeroasele intrebari si ii satisface curiozitatea baietelului. Apoi, cand trec niste vapoare, ridica podul mobil. Grieg e incantat de ceea ce face tatal sau si priveste totul cu cea mai mare admiratie. Ora mesei fiind sosita, tatal si fiul iau apoi masa impreuna.

La ora unu si jumatate, Griffing aude in statia de radio ca se apropie expresul de Memfis. Imediat tatal se uita daca mai sunt vapoare in dreptul podului si se pregateste sa actioneze comanda pentru coborarea acestuia. In clipa urmatoare insa, aude tipatul lui Grieg, care cazuse intre pinioanele uriasei masinarii care angrena podul. Tatal ramane ingrozit.

Ce sa faca ? Nu are la dispozitie decat o clipa de gandire pentru a lua o hotarare. Fluierul expresului deja se aude apropiindu-se, iar timp pentru a cobora jos, intre piesele uriasului mecanism, nu mai este.

Cu inima sfasiata si punandu-si mana la ochi, Griffing apasa maneta de comanda pentru coborarea podului, stiind bine ca aceasta inseamna moartea copilului sau. De abia e coborat podul, ca expresul trece in mare viteza peste el. Inmarmurit, Griffing priveste spre calatorii aflati in tren: circa 400 de oameni. Vede prin ochii inlacrimati barbati linistiti citind ziarul, copii mancand inghetata, femei discutand vesel, si se intreaba: “Stiti voi cat costa plimbarea voastra linistita?…”

Teribila drama pe care a trait-o John Griffing poate fi asociata cu o afirmatie curajoasa facuta de Alvin Toffler in cartea sa “Socul viitorului. El aseamana omenirea cu un tren care se indreapta in mare viteza intr-o directie necunoscuta. Nu se stie cine e mecanicul, iar acarii sunt demoni…

In acest tren urias, oamenii se distreaza, mananca, beau, glumesc si isi fac planuri de viitor, fara sa stie ca scurta lor “plimbare” prin viata L-a costat enorm pe Dumnezeu: viata unicului Sau Fiu. Drama petrecuta in SUA si traita de nefericitul tata este doar o mica ilustrare a marei drame pe care a trait-o si pe care o mai traieste inca Tatal ceresc.

Privind la drama lui John Griffing, cineva ar putea afirma ca el a trecut printr-un ceas rau . Si asa este. In viata exista si astfel de ceasuri nefericite. Biblia insa ne vorbeste nu de ceasuri rele, nici de clipe rele, ci de “ziua cea rea”, intr-un inteles pe care il vom deslusi in continuare.

Efeseni 6, 13: “De aceea, luati toata armatura lui Dumnezeu ca sa va puteti impotrivi in ziua cea rea si sa ramaneti in picioare dupa ce veti fi biruit totul.”

De ce “de aceea” ? Ne ajuta versetul anterior:

“Caci noi n-avem de luptat impotriva carnii si sangelui, ci impotriva capeteniilor, impotriva domniilor, impotriva stapanitorilor intunericului acestui veac, impotriva duhurilor rautatii care sunt in locurile ceresti.” ( Efeseni 6, 12 )

Asadar, conform afirmatiei lui Pavel, noi nu avem de luptat nici cu sotul necredincios care-si persecuta sotia credincioasa, nici cu seful de la serviciu care se poarta rau cu subalternii, nici cu vecinii care ne ocupa locul de parcare, nici cu presedintele tarii care nu se tine de promisiunile facute in campania electorala, nici cu parlamentul care da legi care ne dezavantajeaza, nici cu fiara sau chipul ei…Noi trebuie sa vedem adevarata lupta care se duce pe un alt plan: cu acele entitati malefice ce se afla in spatele oricarui sot violent, al oricarui sef dispretuitor, al oricarui om care ne face rau intr-un fel sau altul.

Apostolul Pavel ne atrage atentia ca Satana a dislocat impotriva noastra, nu demoni ordinari, ci “capetenii, domnii, stapanitori ai intunericului”. Miza e prea mare pentru ca el sa nu arunce in lupta ceea ce are mai perfectionat in domeniul raului. Cele mai puternice inteligente malefice sunt aruncate in lupta impotriva lui Christos si a bisericii Sale de pe pamant.

De ce e atat de important sa intelegem unde se duce adevarata noastra lupta si care este adevaratul nostru inamic ?

Istoria antica ne invata ca uneori sclavii, ajungand la limita supotabilitatii, se razbunau pe uneltele stapanului lor. Pe plan spiritual, nu ne deosebim prea mult de bietii sclavi ajunsi la limita rabdarii. In loc sa identificam adevaratul inamic care ne provoaca atatea probleme si suferinte – Satana – ne luptam cu “uneltele” lui- fiinte omenesti aflate sub stapanirea lui si manipulate dupa buna sa placere. Si atunci cand nu reusim sa identificam adevaratul inamic, lupta este pierduta de la inceput.

Sa observam ca Mantuitorul a fost si El ispitit, in timpul misiunii Sale pamantesti, sa se lupte cu “sculele,” nu cu “mesterul” care le manuia. Cu toate acestea, El nu a cazut niciodata in capcana. Iata cateva exemple in acest sens:

1. Intr-o anumita imprejurare, Iisus le vorbeste ucenicilor despre suferintele si moartea care-L asteptatu la Ierusalim ( Matei 16, 21-23 ). Petru ia atitudine ferma: “Sa Te fereasca Dumnezeu, Doamne ! Sa nu Ti se intample asa ceva !” (vers. 22 ) Domnul se intoarce la Petru si-i spune: “Inapoia Mea, Satano ! …Gandurile tale nu sunt gandurile lui Dumnezeu.” ( vers. 23 )

Iisus era constient ca in acele clipe Satana se folosea de Petru pentru a incerca sa-L determine sa renunte la misiunea Sa. Ce mult ar fi dorit Satana ca Mantuitorul sa renunte la jertfa Sa ! Omenirea intreaga ar fi ramas sub stapanirea lui pentru totdeauna.

Faptul ca Iisus spune: “Inapoia Mea, Satano !” si nu : “Inapoia Mea, Petre!” dovedeste ca El a stiut in fiecare moment sa-l identifice pe adevaratul vrajmas.

2. Intr-o alta imprejurare, Iisus trece, impreuna cu ucenicii Sai, prin tinutul Samariei. Fiind refuzat de acestia ( probabil din cauza faptului ca Iisus era evreu ), “fiii tunetului” – Ioan si Iacov – cer ca Mantuitorul sa coboare foc din cer peste acesti samariteni nepoliticosi fata de Domnul lor. Raspunsul lui Iisus, si de data aceasta, dovedeste faptul ca El stie sa-l identifice pe adevaratul vrajmas al Sau si al bisericii Sale: “Nu stiti de ce duh sunteti insufletiti.” ( Luca 9, 55 up. )

3. Poate exemplul cel mai concludent este atitudinea Mantuitorului fata de rautatea oamenilor adunati in jurul crucii. Constient ca in spatele batjocurilor, blestemelor, injuraturilor, ironiilor si rasetelor oamenilor se afla “printul intunericului, Iisus se roaga : “Tata, iarta-i, caci nu stiu ce fac .”( Luca 23, 34 )

Si intr-adevar, cei care-L rastigneau si-L batjocoreau pe Mantuitorul nu stiau nici ce faceau, nici nu erau constienti ca erau manipulati de legiunile de demoni mobilizati in jurul crucii.

Cat de important e pentru noi sa-l identificam pe adevaratul vrajmas al sufletului si al mantuirii noastre ! Daca in fata noastra vedem doar omul pe post de vrajmas, atunci suntem ispititi sa ne luptam in propria putere, fara sa cerem ajutor ceresc. Infrangerea este asigurata. Daca privim insa dincolo de “unealta” si-l vedem pe “mesterul” care o manuieste impotriva noastra, ne dam seama ca singuri nu putem birui si alergam la rugaciune. In acest fericit caz, biruinta ne este asigurata.

Revenind la expresia apostolului Pavel “ziua cea rea”, ne intrebam: care poate fi aceasta ? Sa fie vorba de ziua ispitirii ? Sa fie vorba de ziua in care trebuie sa ne decidem pe cine slujim: pe Cristos sau pe Satana ?

Contextul in care Pavel foloseste aceasta expresie ne arata ca “ziua cea rea” este ziua care urmeaza imediat dupa o biruinta obtinuta pe plan spiritual. Este ziua care vine “dupa ce veti fi biruit totul” ( Efeseni 6, 13 up. )

E de neinteles ! Dupa o biruinta, dupa un succes, dupa ce ai ajuns la tinta, exista pericolul “zilei cele rele”. De ce tocmai dupa o biruinta ?

Nu trebuie sa cautam raspunsul in carti si tratate. E suficient sa privim cu sinceritate in propria noastra viata si vom observa ca dupa o reusita, de obicei lasam garda jos, reducem intensitatea vegherii si ne permitem un mic “relache”, o scurta permisie de la misiunea noastra. Chiar in acele clipe de scurt “concediu” spiritual, Satana ataca pe neasteptate, stiind ca suntem nepregatiti pentru atacul lui surpriza.

Da, dupa o lupta castigata, mai ramane intotdeauna ceva de castigat: o noua lupta. Atata timp cat traim in firea nostra pamanteasca, pana la revenirea in glorie a Mantuitorului, lupta credintei va continua neintrerupt. In aceasta lupta dusa impotriva puterilor intunericului nu exista concediu, permisii, week-end-uri sau bilete de voie. Satana nu-l va lasa pe crestinul sincer si devotat sa respire linistit nici macar o singura clipa. Am obtinut o biruinta pretioas intr-o directie ? Foarte bine ! Insa diavolul va ataca sigur in alta parte. Aceasta este “ziua cea rea” fata de care trebuie sa luam cele mai seriose masuri.

In cartea “Ziua cea mai lunga” se relateaza despre debarcarea trupelor aliate pe tarmul Normandiei. Pentru a ajunge pe acel tarm, aceste trupe au trebuit sa lupte zile in sir cu pericolele de pe mare, cu furtuni, cu submarinele inamicului etc. Ajunsi pe tarm, comandantii trupelor aliate ar fi putut ordona o mica pauza, dupa ce au scapat de pericolele de pe mare. Insa lupta cea mare de abia atunci incepea. “Ziua cea mai lunga” a fost de fapt “ziua cea rea” pentru armatele aliate.

Care laturi din caracterul nostru le ataca Satana cu cel mai mare succes ? Pe cele slabe ? Nu, deoarece noi, stiind ca acestea sunt partile slabe, le aparam cu mai multa atentie. In acelasi timp, stiind ca in unele privinte suntem tari, tocmai acele zone ale sufletului le lasam descoperite, nesupraveghiate. Acesta este si motivul pentru care Biblia ne indeamna sa luam “toata armatura lui Dumnezeu”, nu doar coiful, doar scutul, platosa sau sabia.

Istoria biblica ne ofera suficiente exemple ca “ziua cea rea” poate veni in viata celor mai consacrati oameni ai lui Dumnezeu, atunci cand ii gaseste cu garda lasata jos, incetand sa mai vegheze:

1. David, dupa succese repetate pe plan economic, politic , administrativ si religios, este surprins, intr-un moment de lipsa de veghere, lipsit de armura spirituala pe care o purtase intreaga viata si care-l ocrotise de ispitele si cursele vrajmasului. Dupa o zi linistita petrecuta la palat, dupa o masa buna si un somn la fel de bun, David se plimba pe terasa palatului, lejer, fara “armura”, ca si cum Satana ar fi fost in concediu sau ar fi fost prea ocupat ca sa se ocupe si de el.

De cealalta parte, Batseba, dezbracata si la propriu si la figurat ( si ea lasase “armura” lui Dumnezeu acasa! ), isi permite sa faca baie in preajma palatului imparatesc. Si aceasta in conditiile in care sotul sau-Urie- lupta si isi risca viata pe campul de lupta.

Aceasta a fost, pentru David si Batseba, “ziua cea rea”. Satana i-a atacat intr-un moment de destindere, in care se asteptau cel mai putin, si i-a invins. Ce a urmat ? Ani de suferinte neintrerupte, lacrimi si sange curs doar pentru ca cei doi si-au permis sa lase deoparte, pantru cateva clipe, “armura” lui Dumnezeu.

2. Ilie, dupa ce reuseste sa stea singur in fata a 850 de preoti pagani, pe Muntele Carmel, singur in fata unui popor intreg care schiopata de ambele picioare, obtinand o biruinta unica in istoria sacra, trece si el prin experienta unei zile rele . Pe Muntele Carmel Ilie biruise totul, cu ajutorul lui Dumnezeu. Un singur lucru mai ramanea de biruit: eul sau, firea sa pamanteasca.

A doua zi dupa dramaticele evenimente, Ilie este surprins fara “armura” spirituala si, in fata amenintarilor Izabelei, se sperie si fuge, dorind moartea. Ilie este de neinteles in aceste momente! Dupa ce a rezistat singur in fata unui popor idolatru, a unui imparat nelegiuit si a unei armate de preoti pagani, Ilie se sperie la amenintarile unei femei. Aceasta a fost “ziua lui cea rea.”

Exemplele pot continua… Dar mai corect ar fi sa identificam in propria noastra viata astfel de “zile rele”. Si, mai ales, sa identificam cauzele care au adus astfel de zile in viata noastra.

Da, avem nevoie de un spirit de veghere permanent. Fara concedii, permisii, invoiri…Lupta credintei nu cunoaste momente de respiro. E nevoie sa veghem intreaga viata, pana ce Marele nostru Comandant ne va da porunca: “ Bine rob bun si credincios ! Ai luptat lupta cea buna si ai biruit. De acum poti dezbraca armura si poti intra in odihna Mea.”

Pana atunci insa, a dezbraca fie, si numai pentru cateva clipe, una din componentele armurii lui Dumnezeu, reprezinta un mare risc.

Sa ne rugam nu doar pentru ca sa fim feriti de “ceasurile rele”, ci mai ales sa fim protejati de “ziua cea rea”, mult mai primejdioasa pentru mantuirea pe care o dorim. “Ceasurile rele” vin si trec, insa “ziua cea rea” poate sa ne desparta pentru totdeauna de Dumnezeu.

Sa nu uitam doua lucruri importante:

1. Cand suntem loviti intr-un fel sau altul, sa nu privim la omul din fata noastra, ci la vrajmasul ce se afla in spatele actiunilor lui. Sa nu pierdem din vedere niciodata ca lupta credintei nu se duce impotriva oamenilor, ci impotriva puterilor intunericului.

2. Dupa o biruinta, un succes, sau o reusita, apare pericolul relaxarii spirituale. Acesta e momentul prielnic pentru ca Satana sa ne atace .

Avem atata nevoie de de Iisus- Marele nostru Comandant ! Avem atata nevoie ca zilnic sa ascultam de poruncile Sale pana ce lupta milenara dintre bine si rau se va sfarsi, iar El ne va face invitatia:

“Bine rob bun si credincios…Ai luptat lupta cea buna a credintei alaturi de Mine si ai iesit invingator. De acum dezbraca armura si intra in odihna stapanului tau !”

Aceasta va fi “ziua cea buna” pe care o asteptam si pentru care ne pregatim. O zi cat vesnicia…

Lori Balogh

______________________________

8. ALERGARE…FARA BAGAJE! de Lori Balogh

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:32 +0000

8. ALERGARE…FARA BAGAJE !

Uneori bagajele cu care plecam in calatorie sunt nedorite si chiar interzise. Daca vrei sa calatoresti cu avionul, trebuie sa fii foarte atent ca nu cumva anumite obiecte interzise sa se afle printre lucrurile pe care le-ai pus in valiza. Daca vrei sa iei un taxi, trebuie sa te gandesti daca nu cumva bagajele tale sunt prea mari si nu vor incapea in portbagaj.

Exista si un altfel de “bagaje,” complet nedorite. In 1969, la incheierea misiunii lui Apollo 11, cei trei astronauti aflati in capsula ce amerizase in apele Oc. Pacific, au intrat intr-o carantina severa, timp de mai multe zile. Ei nu si-au putut vedea familia, nici n-au putut sa intre in contact direct cu alti oameni, pana ce nu s-a dovedit ca ei nu sunt contaminati cu eventuale microorganisme necunoscute aduse din cosmos. Timp de 16 zile, cei trei astronauti au fost dezinfectati cu cele mai puternice materiale dezinfectante si doar dupa ce s-a constatat ca sunt sterili din acest punct de vedere, au avut permisiunea sa-si vada familiile si prietenii.

In diferitele nostre deplasari si calatorii, bagajele ne pot fi de mare folos, dar ne pot fi si o mare piedica in inaintare.

Daca in drumurile nostre pamantesti trebuie sa fim foarte atenti cu ce bagaje plecam la drum, oare in calatoria noastra spre caminul ceresc sa fim mai putin rigurosi cu privire la ceea ce luam cu noi ? Ar fi neintelept din partea noastra.

Va propun sa ne oprim pentru cateva clipe la cele scrise de apostolul Pavel in Evrei 12, 1:

“Si noi, fiinda suntem inconjurati cu un nor asa de mare de martori, sa dam la o parte orice piedica si pacatul care ne infasoara asa de lesne, si sa alergam cu staruinta in alergarea care ne sta inainte.”

“Un nor asa de mare de martori” Cine sa fie acestia ? In niciun caz nu e vorba de cei care isi atribuie acest titlu, afisandu-l cu agresivitate ori de cate ori se iveste ocazia. Si aceasta pentru simplul motiv ca pe vremea lui Pavel ei inca nu aparusera pe scena crestinismului. Primele invataturi eretice care negau Trinitatea au aparut in secolul al doilea sub denumirea de monarhianism, pentru ca in secolul al 16-lea sa imbrace o noua forma sub titlul de unitarianism.

“Martorii” la care se refera Pavel in acest verset sunt aceia pe care i-a amintit deja in capitolul anterior: acei oameni ai credintei care au fost martori in fata lumii si a universului ca Legea lui Dumnezeu poate fi tinuta, ca prin credinta pot fi realizate lucruri marete si ca, in final, in lupta dintre bine si rau, Dumnezeu se va dovedi ca a avut dreptate. Acesti martori, pentru ca I-au fost credinciosi lui Dumnezeu si I-au onorat Numele, vor fi si ei onorati la sfarsitul timpului cu o rasplata vesnica.

Din “norul cel mare de martori” mai fac parte si miliardele de ingeri si fiinte nacazute in pacat, care privesc cu interes spre planeta noastra, unde noi suntem actorii ultimului act al dramei pacatului.

“Alergarea care ne sta inainte” Pavel foloseste un termen interesant atunci cand se refera la lupta crestinului: “alergare”.

De ce un om care doreste mantuirea trebuie sa alerge pe cale ? De ce nu merge la pas ? De ce atata graba ?

Intr-unul din eseurile sale, Matei Calinescu face o suita de afirmatii interesante cu privire la graba:

“Cine se grabeste, se grabeste sa moara. Cine moare, aduce moartea in lume. Si cine aduce moartea in lume, face un mare pacat.”

Concluzia logica este ca cel care se grabeste savarseste un mare pacat. Daca aplicam aceasta judecata omeneasca la afirmatia lui Pavel, ajungem la o dilema: alergarea crestinului ( care este prin definitie o graba ) este un pacat ?

Probabil ca cheia dilemei se afla in motivele si scopurile urmarite. Daca un crestin “alearga” spre cer din motive egoiste, din interes sau de teama pedepsei, atunci graba lui poate fi considerata un pacat in fata cerului. Daca el insa alearga dupa valorile vesnice din motive curate, altruiste, graba lui nu numai ca nu e pacat, este chiar o virtute.

De ce alearga crestinul ? Sunt mai multe motive:

1. Scurtimea vietii. Pe cei mai multi dintre noi Evanghelia ne-a gasit la o anumita varsta, dupa ce am irosit o parte din viata ( mai mare sau mai mica ) departe de Dumnezeu. Timpul care ne-a mai ramas de trait este atat de scurt incat trebuie sa “alergam” , sa rascumparam multimea anilor irositi in in mocirla pacatului.

2. Alergam pentru ca fugim de moarte. Pe masura ce Il cunoastem pe Christos si pe masura ce privim la noi insine, devenim tot mai constienti de “groapa” pacatului din care ne-a scos El. De abia tarziu realizam in ce primejdii de moarte ne-am aflat atunci cand eram cu spatele la Dumnezeu.

3. Alergam deoarece avem in fata o perspectiva atat de luminoasa: o vesnicie langa Domnul Iisus. De abia asteptam sa ajungem la linia de sosire, pentru ca apoi sa ne putem bucura de odihna ce ne-a fost pregatita.

Da, asa ar trebui sa fie: sa alergam cu staruinta pe calea mantuirii, nu doar cate o data, ocazional, ci zi de zi, clipa de clipa. Dar cati dintre crestini mai alearga ? Cati dintre noi ne-am incetinit pasul, oprindu-ne vrajiti in fata “jucariilor” acestei lumi ? Cati dintre noi nu alergam deja in sens invers, spre Egiptul pacatului si al bucuriilor de o clipa ?

“Sa dam la o parte orice piedica si pacatul care ne infasoara asa de lesne”

Daca e adevarat ca avem o cale de strabatut pana la rasplata finala, daca e adevarat ca aceasta cale trebuie strabatuta grabindu-ne ( “alergare” ), la fel de adevarat este ca pe aceasta cale vrajmasul sufletelor noastre a asezat o multime de curse , piedici si greutati, pentru a ne impiedica sa ajungem la tinta.

Sa observam ca apostolul foloseste doi termeni diferiti pentru a descrie lucrarea lui Satana: “piedici” si “pacat”. Nu era suficient ca Pavel sa scrie: “Sa dam la o parte orice pacat”?

Intelegem din aceasta observatie ca piedicile si pacatele sunt obstacole diferite de care se foloseste Satana pentru a ne ingreuna inaintarea, sau chiar a ne opri din alergarea noastra.

1. “Piedicile” pot fi uneori nevinovate, nepacatoase prin natura lor, insa efectul lor poate fi distrugator. Iata cateva exemple de piedici pe calea mantuirii:

– O boala sau o infirmitate survenita in viata unui crestin, nu datorita calcarii exprese a unor legi ale sanatatii, ci datorita faptului ca traim cu totii intr-un context general pacatos, in care suntem nevoiti sa suportam consecintele acestuia. Poate fi boala sau infirmitatea o piedica pentru un crestin ce vrea sa inainteze pe calea mantuirii ? Desigur ! Insa nu pentru toti. In timp ce pe unii boala si infirmitatea ii apropie de Dumnezeu, altora, aceeasi boala sau infirmitate le modifica psihicul si chiar caracterul. Multi bolnavi sau oameni cu anumite dezabilitati isi schimba comportamentul, devenind irascibili, introvertiti, nemultumiti, pretentiosi, dificili pentru cei din jurul lor.

Iata cum o boala sau o infirmitate pot fi piedici serioase, ingreunand, in cazul in care el nu cere ajutor divin, alergarea unui crestin ce cauta mantuirea. La inceputul lucrarii sale de apostolat, Pavel vedea in boala si infirmitatea sa o piedica serioasa in lucrarea pe care o avea de facut. Apoi, dupa ce I-a predat lui Dumnezeu rezolvarea acestei piedici, el si-a schimbat optica: el vedea in infirmitatea sa o piedica, nu in privinta mantuirii, ci in calea pacatului mandriei care ii dadea tarcoale ( vezi 2 Corinteni 12, 7-10 ).

- O casatorie in afara criteriilor biblice, cu o persoana care nu impartaseste aceeasi nadejde si credinta. Este o piedica pe care un om o aseaza voluntar pe calea propriei mantuiri pentru tot restul vietii. Cat de obositoare va fi “alergarea” pe calea credintei , fiind mereu impiedicat de tovarasul de viata care nu te intelege, nu simte cu tine, nu se roaga cu tine si are cu totul alte valori si idealuri.

Indemnul apostolului Pavel din 2 Corinteni 6, 14-15 vizeaza tocmai aceasta piedica posibila in viata unui crestin ce alearga pe calea mantuirii:

“Nu va injugati la un jug nepotrivit cu cei necredinciosi. Caci ce legatura este intre neprihanire si faradelege ? Sau cum poate sta impreuna lumina cu intunericul ? Ce intelegere poate fi intre Christos si Belial? Sau ce legatura are cel credincios cu cel necredincios ?”

- O ocupatie in care esti mereu impins de imprejurari sau colegii de munca sa faci compromisuri pe care constiinta ta nu le aproba. Sau o ocupatie buna, cinstita, dar care iti rapeste tot timpul liber, impiedicandu-te sa ai acea comuniune cu Dumnezeu, cu familia sau biserica de care ai avea nevoie.

- Televizorul si internetul pot fi piedici redutabile pentru “alergarea “ crestinului. Am afirmat ca ele “pot fi “ , nu ca “ele sunt” piedici redutabile pentru un crestin, deoarece ele, in esenta lor, nu sunt nici bune , nici rele. Depinde de felul in care le folosim si in functie de acest lucru ele pot fi o mare binecuvantare, sau un mare blestem.

Daca am tine cont de cateva criterii simple atunci cand selectam un program TV sau un site pe internet, am fi feriti de multe neplaceri si compromisuri nedorite:

- Daca nu pot sa ma rog pentru calauzirea lui Dumnezeu in timpul unui anumit program, atunci e de preferat ca butonul sa fie pe pozitia inchis.

– Daca dupa un program nu pot nici sa ma rog, nici sa studiez Biblia, atunci e de preferat ca butonul sa fie pe pozitia inchis.

– Daca un program nu ma ajuta sa cresc in cunoasterea binelui, in schimb imi accelereaza cresterea in cunoasterea raului, atunci e de preferat ca butonul sa fie pe pozitia inchis.

– Daca nu pot relata in fata bisericii ceea ce urmaresc intr-o anumita emisiune, atunci e de preferat ca butonul sa fie pe pozitia inchis.

– Daca un program nu e recomandat copiilor, atunci e de preferat ca butonul sa fie pe pozitia inchis si pentru copiii lui Dumnezeu.

Si daca cineva stie ca e prea slab pentru a zice NU ! tentatiilor oferite de Tv si internet, atunci trebuie luate masuri radicale :

“Daca deci ochiul tau cel drept te face sa cazi in pacat, scoate-l si leapada-l de la tine, caci este de folos sa piara unul din madularele tale, decat sa-ti fie aruncat tot trupul in gheena” ( Matei 5, 29 )

Desigur, Mantuitorul vorbeste metaforic , caci nu ne imaginam ca se pacatuieste doar cu ochiul drept, in timp ce ochiul stang ramane curat. Ce sa mai spunem de imaginatie ( ochii mintii si ai inimii ) ? De fapt Iisus vrea sa ne invete ca in fata pacatului trebuie luate masuri radicale, uneori cu mari sacrificii.

Nu este mai firesc sa lepadam sursa ispitei ( anumite programe sau site-uri ) , decat sa renuntam la un madular creat de Dumnezeu pentru a fi o binecuvantare ?

- Moda – cel mai eficient mijloc de depersonalizare a oamenilor- ii poate impidica pe multi crestini in alergarea lor spre cer. Un crestin( a ) care sta in fata oglinzii mai mult decat trebuie nu mai alearga, iar o toaleta prea pretentioasa te poate impiedica sa inaintezi . Simplitatea, modestia, insotite totusi de bunul gust in imbracaminte, sunt “rara avis” in zilele noastre.

Enumerarea piedicilor ar putea continua … Practic orice lucru sau actiune a noastra , care depaseste o numita limita, impiedicandu-ne sa avem o legatura vie cu Dumnezeu si cu Cuvantul Sau, si care ne impiedica sa ne implicam activ in lucrarea Lui, poate fi o piedica in alergarea noastra.

2. “Pacatul “ este cel de-al doilea element pe care Satana il aseaza in calea noastra pentru a ne impiedica sa ajungem la tinta.

Care din cele doua elemente amintite: “piedicile” sau “pacatul”, reprezinta un obstacol mai primejdios pentru noi ? Evident, pacatul.

Piedicile ne pot ingreuna alergarea, poti cadea din cauza lor, te poti rani… Dar apoi te poti ridica si iti poti continua alergarea. Piedicile te obosesc inainte de vreme si te pot aduce in situatia de a abandona lupta inainte de a ajunge la linia de sosire. Nu e indiferent daca alergi pe distanta de 100 m liber sau 100 m garduri.

Piedicile iti pot ingreuna alergarea, pacatul insa te paralizeaza. Pavel foloseste o imagine plastica , sugerandu-ne scena in care un sarpe isi infasoara incet- incet victima, sugrumand-o. Este modul de a vana al serpilor constrictori ( piton, anaconda, boa ), care ucid nu prin muscaturi veninoase, ci prin sugrumare.

Aceasta este tactica pacatului: ne infasoara pe nesimtite, reducandu-ne treptat libertatea de miscare, pana ce, in final, ne rupe total de Dumnezeu – sursa vietii.

Concluzii

Cine nu doreste mantuirea ? Daca o dorim insa cu toata inima, e foarte important pentru noi sa identificam acele piedici care stau in calea ei. Totodata ar fi bine sa ne verificam din timp in timp “bagajele” cu care calatorim spre cer. Nu cumva s-a strecurat in ele vreun pacat cunoscut si neparasit ?

Chiar daca in aceasta viata am reusi sa ascundem de ochii celor din jur un anumit pacat, viciu, slabiciune sau defect de caracter, la “linia de sosire” se va face cu siguranta o verificare severa. Vorbind despre slava si frumusetea Noului Ierusalim, cartea Apocalipsei ne avertizeaza fara echivoc: “Nimic intinat nu va intra in ea” ( cetatea Noul Ierusalim , Apocalipsa 21, 27 ).

Si este numai drept din partea lui Dumnezeu sa procedeze astfel. Va puteti imagina viata vesnica alaturi de un mincinos ? Numai unul. Dar alaturi de un hot ? Ar mai exista armonie deplina in Imparatia cerului daca un singur barfitor ar ajunge acolo ? Numai unul singur !

Va puteti imagina pe strazile de aur ale Noului Ierusalim o cearta sau o bataie intre doi crestini mantuiti ? Va puteti imagina pe un crestin mantuit spunand un banc deochiat in prezenta ingerilor ? Dar niste vorbe de ocara rostite sub pomul vietii ?

Eu nu-mi pot imagina asemenea scene caci Dumnezeu este sfant si numai oameni sfinti vor locui in prezenta Lui.

“Un defect cultivat, in loc sa fie biruit, il face pe om nedesavarsit si inchide pentru el poarta cetatii sfinte. Acela care intra in ceruri trebuie sa aiba un caracter fara pata sau zbarcitura sau altceva de felul acesta. Nimic din ceea ce intina nu poate intra vreodata acolo. In toata multimea celor mantuiti nu va fi niciun defect.” Youth Instructor, 17 ianuarie 1901

De aceea, “fiinda suntem inconjurati cu un nor asa de mare de martori, sa dam la o parte orice piedica si pacatul care ne infasoara asa de lesne, si sa alergam cu staruinta in alergarea care ne sta inainte.”( Evrei 12,1 )

Lori Balogh

______________________________

9.” DUCETI PANA LA CAPAT MANTUIREA VOASTRA!” de Lori Balogh

admin — Wed, 15 Apr 2009 07:24:32 +0000

9. “DUCETI PANA LA CAPAT MANTUIREA VOASTRA !”

Ma aflam in trenul care trebuia sa ma duca in localitatea in care locuiesc. Am cautat un loc liber, m-am asezat si, deoarece locul din fata mea era neocupat, un cetatean m-a intrebat daca se putea aseza pe acel loc. Am aprobat, mai ales ca il cunosteam din vedere pe acel om. Era un crestin pe care-l vazusem la serviciile divine de la biserica.

Curand am intrat in vorba, discutia cu el alunecand usor spre subiectul religiei. Dupa un timp, interlocutorul meu a scos o carte cu subiect religios, spunandu-mi ca o citeste a doua oara. Apoi mi-a vorbit cu destula putere de convingere despre evenimente ale timpului sfarsitului, despre pregatirea noastra in vederea intalnirii Mantuitorului etc.

In toiul discutiei, un tanar pe care nu-l cunosteam, s-a asezat langa interlocutorul meu ,intrebandu-l:

“Ce mai faci, cantaretule ?” Am inteles, din discutia ulterioara, ca cei doi erau colegi de munca. Am schimbat cateva cuvinte, dupa care interlocutorul meu crestin a coborat. Am continuat discutia cu tanarul venit mai tarziu, care, vazand ca il cunosteam pe cel ce coborase din tren, m-a intrebat de unde il cunosteam pe colegul lui de munca.

-“Mergem la aceeasi biserica si impartasim aceeasi credinta.”- i-am raspuns tanarului.

Auzind acestea, omul a inceput sa-l laude pe colegul sau care tocmai coborase din tren, mai ales pentru talentul lui de a canta. L-a laudat o data, de doua ori, de trei ori…Ma bucuram nespus de mult sa aud cuvinte de lauda din partea unui om care nu impartasea aceeasi credinta cu a noastra. Insa cand tanarul a inceput sa-l laude inca o data pe crestinul nostru, el a mai adugat ceva:

-“Omul asta canta atat de frumos ! Mai ales cand bea un pahar mai mult !”

Dintr-o data, bucuria mea s-a transformat in tristete.

-“Si cam ce canta colegul tau atunci cand bea un pahar in plus?”- am continuat eu, sperand ca, macar in acest punct sa gasesc un motiv de bucurie.

-“Nu stiu, dar canta asa de frumos ! “

-“Canta cumva cantece lautaresti ?”

-“Da, da ! Cantece lautaresti canta.”

Cand am auzit acest lucru, mi s-a spulberat si ultima speranta. Speram totusi ca acest crestin sa-si foloseasca talentul spre slava lui Dumnezeu, cantand din cantarile Sionului, nu ale Babilonului. I-am spus tanarului ca atunci cand il va mai vedea pe colegul lui ca bea si canta cantece de pahar, sa-i spuna frumos ca ceea ce face nu e bine si ca la biserica invata cu totul altceva.

Ce credeti ca ii lipsea acestui crestin plin de zel pentru teoria adevarului, dar atat de departe de practica credintei?

Un raspuns posibil il aflam din cele scrise de apostolul Pavel catre biserica din Filipi:

“Astfel dar, prea iubitilor, dupa cum totdeauna ati fost ascultatori, duceti pana la capat mantuirea voastra, cu frica si cutremur.” Filipeni 2, 12

Care a fost greseala crestinului cantaret ? El a ingaduit ca in viata lui sa inceapa lucrarea mantuirii, insa nu a dus-o pana la capat. Un inceput promitator, dar un final indoielnic.

Ispita de a ne considera deja ajunsi la tinta ne urmareste pe fiecare dintre noi. Nici apostolul Pavel n-a scapat de ea, de aceea el le scria filipenilor:

“Nu ca am si castigat premiul sau ca am ajuns desavarsit, dar alerg inainte , cautand sa-l apuc, intrucat si eu am fost apucat de Christos Iisus. Fratilor, eu nu cred ca l-am apucat inca, dar fac un singur lucru: uitand ce este in urma mea si aruncandu-ma spre ce este inainte , alerg spre tinta, pentru premiul chemarii ceresti a lui Dumnezeu in Christos Iisus. Gandul acesta sa ne insufleteasca pe toti…”

Filipeni 3, 12-15 pp

Ce il poate determina pe un om, care a gustat din bucuria mantuirii, care a alergat un timp pe calea cea ingusta, sa se opreasca din alergarea spre tinta ?

Am vazut deseori, pe fetele celor care au incheiat legamant cu Christos prin botez, lacrimi de bucurie. Intreaga lor fiinta radia de seninatate si fericire atunci cand isi marturiseau public credinta si experienta lor cu Dumnezeu. Cu toate acestea, unii nu mai sunt crestini. Au abandonat lupta si s-au intors la vechea viata lipsita de speranta si perspectiva.

Ce i-a determinat sa renunte la pacea sufleteasca si la acea bucurie pe care au trait-o la inceput de drum ? De ce nu au dus propria mantuire pana la capat ?

Dar sa nu ne gandim doar la cei care au parasit biserica . Oameni pierduti nu sunt numai in afara bisericii, ci si in interiorul ei. Dupa cum oameni care vor fi mantuiti nu se gasesc doar in biserica, ci si in afara ei. Ispita de a ne opri din procesul zilnic al cresterii spirituale ne poate invinge si pe noi. Chiar daca in exterior nu e vizibil, este posibil ca in sufletele unora dintre noi lucrarea mantuirii sa se fi oprit intr-un punct mort pe care nu mai suntem capabili sa-l depasim.

Una din cele mai triste constatari facute de Dumnezeu in legatura cu starea bisericii Sale poate fi gasita in scrisoarea catre biserica Sardes ( biserica din perioada Reformatiunii ):

“Iti merge numele ca traiesti, dar esti mort.” ( Apocalipsa 3, 1 )

Da, in exterior totul pare sa fie in regula: camasa iti este calcata, costumul e pus la punt, esti prezent la toate activitatile bisericii, poate esti un bun manuitor al Cuvantului, poate esti un bun administrator , poate… esti bun si activ in multe alte lucruri care se vad. Dar oare lucrarea mantuirii, acea lucrare tainica cunoscuta doar de tine si Dumnezeu, isi mai urmeaza ea drumul ascendent ?

De ce multi oameni nu reusesc sa duca mantuirea lor pana la capat ? Iata cateva motive:

1. Dezamagirea – diferenta dintre asteptarile, dorintele si aspiratiilepe care le nutrim si realitatea care este deosebit cruda. Cu cat aceasta diferenta este mai mare, cu atat dezamagirea este mai profunda.

Imi imaginez trairile sufletesti prin pe care le-au avut israelitii la trecerea Marii Rosii. Dupa ce au fost “botezati” in apele marii, dupa ce au fost martorii unui miracol divin care i-a transformat dintr-un popor de sclavi, intr-un popor de oameni liberi, ajunsi pe tarmul celalat al marii, ei s-au crezut ca si ajunsi in Canaan. Extaz, bucurie, imnuri de lauda…Probabil ca acea cantare a lui Moise pe care au cantat-o toti cei eliberati ( 2-3 milioane de suflete !) a fost auzita pana in palatul lui faraon.

Israelitii scapau insa din vedere un lucru important: lucrarea manturii lor era de abia la inceput. Inainte de a intra in Canaanul promis, mai aveau de traversat un pustiu ostil, sub soarele arzator al Orientului. Mai aveau de infruntat pericole neprevazute: amalecitii care puteau ataca oricand, serpii veninosi ai desertului, lipsa de apa , oboseala… Inainte de a intra in tara promisa, israelitii trebuiau sa treaca prin scoala pustiei, care trebuia sa transforme un popor de sclavi intr-un popor liber, un popor de luptatori.

Intreaga istorie a Exodului dovedeste un lucru dureros: desi evreii erau liberi din punct de vedere fizic, mentalitatea lor era inca aceea a unor robi.

Prima lor dezamagire a fost gustata din plin la Mara: erau insetati, dar apa era amara. Au urmat alte si alte dezamagiri: serpii infocati, atacul amalecitilor, mana, lipsa repetata de apa… Toate acestea i-au facut pe unii dintre ei sa regrete plecarea din Egipt, pana acolo incat s-au hotarat sa se organizeze si sa se intoarca in tara robiei lor.

E de neinteles ! Dumnezeu a fost alaturi de ei zi de zi in experienta Exodului, i-a ocrotit si calauzit prin stalpul de nor si de foc, i-a saturat cu mana cereasca si, timp de 40 de ani, nu li s-au rupt hainele si incaltamintea. Si totusi ei au fost dezamagiti. Desi cu trupul se indreptatu spre Canaan, in inima lor se intorceau zi de zi spre Egipt. Mereu se gandeau la oalele lor cu carne, la pestii, usturoiul si la micile bucurii trecatoare pe care le avusesera acolo. Regretau chiar si mormintele egiptene.

Si, pentru ca cei mai multi dintre ei nu si-au dus mantuirea pana la capat, au pierit in pustiu. Stiti a cui tara era pustiul ? Era tara nimanui ( “no men’s land” )

Biserica crestina se afla si ea pe drumul spre Canaanul ceresc. Inca nu am ajuns la tinta, inca suntem in pustiul acestei lumi, inca mai avem de mers, inca mai avem de luptat, inca mai sunt biruinte de castigat si pericole de infruntat. Ne gasim intre “Egiptul” acestei lumii si Canaanul ceresc, dar stalpul de nor al ocrotirii lui Christos ne calauzeste sub soarele arzator. Uneori suntem “muscati” de “sarpele cel vechi-diavolul si Satana” ( Apocalipsa 12, 9 ). Uneori suntem atacati prin surprindere de dusmani nebanuiti si e greu sa inaintam.

Dar pustia prin care trecem in drumul nostru spre Canaanul ceresc nu este doar o scoala, ci si un timp de gandire: daca cineva regreta ca a parasit lumea, el va avea timp si posibilitatea sa se razgandeasca pentru a se intoarce inapoi.

Satana nu e atat de mult suparat pe cineva care iese din lume, intrand pe calea mantuirii. Mania lui se aprinde cand vede ca cei aflati pe aceasta cale ajung pana la capat.

2. Pofta – un alt motiv care ii impiedica pe multi oameni sa duca mantuirea lor pana la capat.

Evreii se indreptau spre “o tara in care curgea lapte si miere”- o metafora ce sugereaza belsugul, abundenta. Satana insa a reusit sa le trezeasca vechile pofte. “Ce lapte si miere ? Vrem carne!”

Si Dumnezeu le-a dat carne… Insa multi au pierit cu carnea intre dinti, ucisi nu de Dumnezeu, ci de pofta lor nestapanita.

Mesajul pentru noi, generatia care Il asteapta pe Mantuitorul sa revina, este cat se poate de clar: pofta cea rea poate sa ne impiedice sa ducem mantuirea noastra pana la capat. Dumnezeu nu va duce pe nimeni cu forta la cer. El nu va smulge nimanui tigara din gura sau paharul din mana. El nu va distruge idolii moderni carora ne place sa ne inchinam. El ne iubeste atat de mult incat ne va respecta pana la capat libertatea de alegere. In final, fiecare om va primi ceea ce a ales in aceasta viata.

Iisus ne indeamna : “Aduceti-va aminte de nevasta lui Lot!” ( Luca 17, 32 ) De ce aceasta rememorare nefericita ? Nu a iesit ea din Sodoma impreuna cu sotul si cele doua fiice ? Desigur ! Dar ea s-a oprit pe drum…Stiti de ce s-a oprit ? Pentru ca nu mai avea inima cu ea. Inima ei ramasese la bogatiile pe care le lasase in Sodoma si, fara inima, niciun om nu mai poate inainta pe calea mantuirii.

3. Mandria si multumirea de sine – alte cauze care il pot opri pe un om sa-si duca mantuirea pana la capat.

Un fapt autentic: intr-o localitate erau doi zugravi: unul tanar si unul batran. O femeie din mica localitate l-a angajat pe zugravul cel batran sa-i zugraveasca locuinta, insa l-a rugat sa faca lucrarea la fel de bine cum o facea zugravul cel tanar.

Mesterul a ripostat: “Nu s-a nascut ala care sa ma invete pe mine meserie.”

Si intr-adevar, inca nu se nascuse acel om care sa-l invete, caci el era inchis pentru orice progres si lumina noua. Peste inima lui isi asezase un capac imens, peste care oricat ar fi turnat cineva, totul s-ar fi varsat in afara.

Intelegem acum de ce laodiceeanul este in pericol sa se opreasca pe drum si sa nu-si duca mantuirea pana la capat ?

“Sunt bogat, m-am imbogatit si nu duc lipsa de nimic”- spune el ( Apocalipsa 3, 17 ) Si atunci, unde sa mai toarne Dumnezeu prezenta sfintitoare a Duhului Sau Sfant, daca peste mintile si inimile noastre am pus “capacul” mandriei si multumirii de sine ?

4. Iisus si Cuvantul Sau.

Ne mira faptul ca Iisus poate fi o piatra de poticnire pentru cei ce se afla pe calea mantuirii? Se pare ca e mai greu de inteles lucrul acesta. Si totusi, imediat dupa nasterea lui Iisus, batranul Simeon a rostit o profetie despre El: “Iata, Copilul acesta este randuit spre prabusirea si ridicarea multora in Israel, si sa fie un semn care va starni impotrivire.” ( Luca 2, 34 )

Exemplul celor 70 de ucenici care L-au parasit pe Mantuitorul intr-o singura zi este o dovada in acest sens. Neintelegand o predica a lui Iisus ( sau poate tocmai pentru faptul ca au inteles-o prea bine ), acestia L-au parasit . Ei nu si-au dus mantuirea pana la capat. Numele lor ar fi putut ramane in istoria sacra a mantuirii si ar fi putut ramane pentru vesnicie scrise pe portile si temeliile Noului Ierusalim, asemenea celor 12 apostoli. Dar ei s-au poticnit intr-o predica si au plecat, intorcand pentru totdeauna spatele Mantuitorului.

Iata doar cateva din numeroasele motive care il pot impiedica pe un crestin sa-si duca mantuirea pana la capat. Si daca nu ajunge la final, ce se alege de toata truda lui ? La ce-i foloseste numele de crestin? La ce-i folosesc unui om sacrificiile facute pe calea credintei?

“Mai bun este sfarsitul unui lucru decat inceputul lui”-spune inteleptul Solomon (Eclesiastul 7,8 )

Dumnezeu nu umbla cu jumatati de masura. Mantuirea ori se primeste, ori se pierde. Nu exista “aproape mantuit”, caci in domeniul acesta nu se accepta decat un singur procent: acela de 100%.

Sta scris despre Iisus ca “fiindca ii iubea pe ai Sai, i-a iubit pana la capat” ( Ioan 13, 1 ) .

Cum sa nu ai incredre intr-un asemenea Mantuitor ? De ce noi, fiind iubiti pana la capat si cu un pret atat de mare, nu am duce , la randul nostru, mantuirea noastra pana la capat ? Oare nu merita ?

Desigur !

“Astfel dar, prea iubitilor, dupa cum totdeauna ati fost ascultatori, duceti pana la capat mantuirea voastra , cu frica si cutremur.” (Filipeni 2,12 pp. )

Lori Balogh

______________________________