-PROMISIUNEA LUI DUMNEZEU PENTRU CEI CE DORESC O LUME MAI BUNA-

“Caci iata, Eu fac ceruri noi si un pamant nou; asa ca nimeni nu-si va mai aduce aminte de lucrurile trecute si nimanui nu-i vor mai veni in minte. Ci va veti bucura si va aveti veseli pe vecie pentru cele ce voi face.”

Isaia 65, 17-18 pp.

O lume mai buna… Cine nu o doreste ? Cine nu o viseaza ? Stalpul de pe marginea drumului, acoperisul de pe casa sau tractorul de pe camp cu siguranta ca nu doresc o lume mai buna. Ele, si inca un milion de alte lucruri care ne inconjoara, isi pot indeplini menirea chiar si in lumea acesta, atat de intunecata, nesigura si nefericita. Insa noi , oamenii, cu totii dorim o schimbare a starii actuale de lucruri. Cu totii dorim o lume mai buna…

Unii dintre noi visam la ceva mai mult decat la o simpla cosmetizare a lumii in care traim. Vrem o transformare radicala, de esenta, a lumii noastre. De ce? Pentru ca ne-am saturat de un milion si ceva de lucruri care se petrec zilnic in jurul nostru, lucruri care ne rapesc bucuria de a trai si care ne fac nefericiti.

Te-ai gandit vreodata sa asterni pe hartie toate lucrurile de care te-ai saturat si pe care nu ai dori sa le mai intalnesti intr-o lume viitoare ? Eu am incercat lucrul acesta . Am inceput sa scriu toate acele lucruri neplacute care imi veneau in minte din realitatea zilnica, insa am fost nevoit sa abandonez ideea . Motivul ? Sunt prea numeroase aceste lucruri si as avea nevoie de cateva volume intregi pentru a le enumera. Daca nu crezi, incearca si tu si te vei convinge.Eu iti sugerez doar inceputul acestei liste interminabile…

In ce ma priveste ( lista este, desigur, subiectiva ! ) , m-am saturat de gropi in asfalt, de pene de cauciuc, de pene de motor sau pene de curent; m-am saturat de gauri in ozon, de facturi la intretinere, de noroi si vesti de razboaie, de vaci nebune si furturi din bancomate, de seceta si inundatii, de baroni locali si campanii electorale, de hoti, pedofili, eruptii vulcanice, braconieri si peturi aruncate pe carari de munte; m-am saturat de ochelari de vedere si mariri de impozite, de sisteme de alarma si examene pierdute , de amenzi si sentinte nedrepte, de minciuni, ipocrizie, fandoseli, populism si alcoolism; m-am saturat de gaze de esapament , de praf, de circuri electorale, de poluare si sali de operatie, de mucegai in borcanele de zacusca, de proteze dentare, somaj, crize de tot felul si injectii; m-am saturat de dezbracati si travestiti, de pantofi rupti si vulgaritate, de incalzirea globala, de promisiuni electorale si TVA, de palpitatii si priviri rautacioase, de accidente aviatice si carii dentare, de bacsis, molii si coruptie…

Apoi, m-am saturat si de scame pe costumul de haine, de inundatiile vecinului de deasupra, de injuraturi, cutremure, ranjete si muste in cana cu lapte; m-am saturat de scandalurile vecinilor de alaturi, de pixuri care nu scriu, de trenuri care intarzie cate doua ore, de E-uri alimentare si rovignete, de terorism, de cresterea cursului valutar si virusi in calculator; m-am saturat sa vad saracia lucie a multora alaturi de opulenta sfidatoare a catorva, de clor in apa de baut, de emisiuni de doi bani, de subcultura si furtuni magnetice, de gandaci de Colorado si crime oribile. M-am mai saturat si de cimitire, riduri, escroci si scurt-circuite, de negi, matreata , viscol si rebuturi, de praf, de arsita, imbulzeli la promotii, de greve, incendii si vase cu smaltul sarit…

Ma opresc aici, desi as putea adauga inca o multime de alte lucruri care ne fac viata chinuita si nefericita pe acest pamant obosit dupa atatea milenii de istorie a pacatului. Tu poti continua insa lista si chiar iti sugerez sa o faci. Apoi, dupa ce vei fi obosit de scris, te rog sa-ti imaginezi ca niciunul din aceste lucruri nu va mai exista in lumea noua promisa de Dumnezeu.

“Caci iata, Eu fac ceruri noi si un pamant nou; asa ca nimeni nu-si va mai aduce aminte de lucrurile trecute si nimanui nu-i vor mai veni in minte. Ci va veti bucura si va veti veseli pe vecie pentru cele ce voi face…” ( Isaia 65, 17-18 pp )

Ne putem oare imagina o lume in care toate aceste lucruri nedorite, care ne fac viata atat de amara, vor lipsi cu desavarsire? Oricat de prolifica ar fi imaginatia noastra, ea lucreaza pe baza unor date stocate in memorie. Or, aceste date sunt limitate la acest pamant, la experientele acumulate in decursul vietii, la micul nostru univers in care aparem si disparem asemenea unui abur.

Trebuie sa recunostem ca, desi apartinem vastului ocean al Universului, alcatuit din miliarde si miliarde de galaxii, ne este imposibil sa trecem dincolo de limite chiar si la nivelul imaginatiei. Apostolul Pavel subliniaza ideea de limite ale imaginatiei umane, scriindu-le credinciosilor din Corint: “Dupa cum este scris: “Lucruri pe care ochiul nu le-a vazut, urechea nu le-a auzit si la inima omului nu s-au suit, asa sunt lucrurile pe care le-a pregatit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.” ( 1 Corinteni 2, 9 )

Cuvantul-cheie al promisiunii lui Dumnezeu la care doresc sa ma opresc acum este cuvantul “nou”. Cand afirmam despre un anumit lucru ca este nou se subintelege ca nu este vorba despre ceva reconditionat, resapat, imbunatatit. Un lucru nou este ceva inexistent anterior, ceva cu totul nou in esenta si structura lui. Cuvantul “nou” semnifica de fapt, in contextul promisiunii lui Dumnezeu, o noua Creatie.

M-am intrebat adesea ( probabil ca nu sunt singurul ) de ce Dumnezeu va reinnoi si cerurile , din moment ce istoria pacatului s-a desfasurat pe pamant. Nu ar fi logic si suficient ca Dumnezeul Creator sa recreeze doar Pamantul ?

Raspunsul la aceasta intebare este complex. In primul rand, nu trebuie sa uitam ca pacatul a aparut intai in cer. Apostolul Pavel le scrie credinciosilor evrei ca si in cer exista lucruri care trebuie curatite, datorita contaminarii lor in prezenta pacatului ( vezi Evrei 9, 23 ). Sanctuarul ceresc este un exemplu in acest sens ( Daniel 8, 14 ).

In al doilea rand, privind problema dintr-un alt punct de vedere, oamenii de stiinta creationisti au ajuns la concluzia ca, in timpul Potopului biblic, s-a produs o serie de cataclisme, nu doar la nivelul planetei noastre, ci chiar in sistemul nostru solar, schimband ordinea stabilita initial de Creator ( vezi cartea “Creationismul stiintific” , scrisa de Henry M. Morris, director al Institutului de Cercetari Creationiste ). Potopul nu a fost o simpla inundatie locala. Nu a fost nici macar o inundatie mondiala. Modificarea axei Pamantului, insotita de aparitia ciclului anotimpurilor, de eruptii vulcanice fara precedent si uriase miscari ale scoartei terestre ce au dus la aparitia lanturilor muntoase, a reprezentat un cataclism pe care am putea sa-l consideram cosmic, cu efecte vizibile cel putin in imediata vecinatate a sistemului nostru solar. Cand Dumnezeu vrea sa inlature pacatul, El vrea sa indeparteze si consecintele lui. De aceea, toate modificarile survenite cu ocazia Potopului se cer inlaturate din noua Creatie a lui Dumnezeu. El va face nu doar un Pamant nou, ci si ceruri noi.

In al treilea rand, asa-zisa “cucerire” a spatiului cosmic, inceputa de rusii lui Gagarin , continuata de americanii lui Neil Armstrong si sustinuta azi de numeroase misiuni internationale, presupune o reala contaminare a acestui spatiu printr-o multime de “gunoaie”. In jurul planetei, dincolo de straturile superioare ale atmosferei, plutesc mii si mii de resturi ale activitatilor umane. In 13 iunie 1983, sonda spatiala Pioneer 10 a strabatut orbita planetei Neptun si a devenit primul obiect construit de om care a parasit sistemul nostru solar. Astazi nimeni stie unde se mai afla aceste “produse” ale civilizatiei omenesti. Lumea promisa de Dumnezeu va trebui sa fie curata din toate punctele de vedere. Astfel de “gunoaie” cosmice – adevarate amintiri neplacute ale civilizatiei noastre intunecate- nu vor mai exista in noua Creatie, caci Dumnezeu va face “ceruri noi si un pamant nou”.

Ioan, vizionarul de pe insula Patmos, intareste si el ideea unei noi Creatii:
“Apoi am vazut un cer nou si un pamant nou, pentru ca cerul dintai si pamantul dintai pierisera si marea nu mai era.” ( Apocalipsa  21, 1 )

Noua Creatie va fi bazata pe legi necunoscute omului pacatos de astazi. Doresti o dovada? Tot Ioan ne spune: “ Moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tanguire, nici tipat , nici durere, pentru ca lucrurile dintai au trecut.” ( vers. 4 )

Ne este greu ( daca nu chiar imposibil! ) sa ne imaginam o lume in care nu exista moarte si suferinta. Traim sub imperiul legii entropiei ( a doua lege a termodinamicii ) , acea “lege a desertaciunii” si “robie a stricaciunii” de care vorbeste apostolul Pavel ( Romani 8, 20-21 ). Totul in jurul nostru e supus distrugerii , ruinei, neantului…Orice lucru frumos, daca nu e intretinut periodic, daca nu se depun eforturi pentru reconditionarea lui, in final se va distruge datorita acestei legi crude si imuabile. Orice realizare umana pe care o admiram este urmarea unei lupte crancene impotriva acestei legi fizice. E suficient doar sa devii indiferent fata de o realizare sau un succes, pentru ca cruda lege a entropiei sa-si faca lucrarea distrugatoare, trimitand cele mai mari realizari in neant.

Nu pot spune ce se va intampla cu aceasta lege care guverneaza fiecare aspect al vietii noastre pe pamant, dar sunt convins ca, in noua Creatie, Dumnezeu ii va anula efectele prin legi necunoscute de noi astazi. Chiar daca nu putem intelege cum se va intampla acest lucru, el se va intampla cu siguranta, pentru ca o promite Insusi Creatorul. Si “Dumnezeu nu este un om ca sa minta, nici fiu al omului ca sa-I para rau. Ce a spus, oare nu va face? Ce a fagaduit, oare nu va implini? “ ( Numeri 23, 19 )

Viata pe Noul Pamant nu va fi un “dolce far niente”. Ea nu va fi o trandaveala vesnica la umbra pomilor roditori din Paradis. Daca doar la aceasta s-ar rezuma viata vesnica, eu personal m-as plictisi crunt. Si nu doar eu… Intrebata daca ar dori Paradisul, sotia unui mare artist roman a raspuns categoric: “Nu ”. “Dar de ce nu l-ati dori ?”- a fost din nou intrebata. “ Pentru ca m-as plictisi ca o vesnicie sa stau la umbra si sa mananc fructe sub pomii din Paradis” .

Doamna avea perfecta dreptate. Ea nu stia insa ca, in lumea cea noua promisa de Dumnezeu celor mantuiti, nu va exista plictiseala. Cele mai variate nevoi ale fiintei umane si cele mai inalte aspiratii vor fi implinte la superlativ.

1 ) In noua Creatie va fi implinita pe deplin nevoia de Dumnezeu. Richard Wurmbrand, in cartea sa “Umple-ti vidul!”, scrie despre golul imens in forma de Dumnezeu cu care se naste orice om pe pamant. Nevoia aceasta nu este programata de Creator. Ea este mai degraba o consecinta fireasca a statutului nostru de fiinte create.

Desi Dumnezeu vine in intampinarea acestei nevoi chiar in aceasta viata, doar in noua Creatie ea va fi pe deplin implinita.

“Acum vedem ca intr-o oglinda, in chip intunecos ( oglizile din acea vreme erau confectionate din metale lustruite, care dadeau imagini intunecoase ), dar atunci vom vedea fata in fata. Acum cunoastem in parte, dar atunci voi cunoaste pe deplin…” ( 1 Corinteni 13, 12 )

Nevoia de Dumnezeu isi va gasi implinirea in vietuirea omului in prezenta nemijlocita a Creatorului:
“ El va locui cu ei si ei vor fi poporul Lui si Dumnezeu Insusi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor… Ei vor vedea Fata Lui si Numele Lui va fi pe fruntile lor.” ( Apocalipsa 21, 3; 22, 4 )

2 ) In noua Creatie va fi implinita pe deplin nevoia de comunicare. Suntem fiinte sociale si sociabile, caci inca de la Creatiune Dumnezeu a stabilit ca “ nu este bine ca omul sa fie singur” ( Geneza 2, 18 ).

Nevoia de comunicare face parte din insasi natura umana. Este si motivul pentru care Dumnezeu a pregatit celor mantuiti, pe langa frumusetile de nedescris ale Noului Pamant, si o cetate- Noul Ierusalim. Si ce cetate ! Dupa aprecierea unor cercetatori ai Bibliei, Noul Ierusalim va avea marimea Frantei actuale. Ideea de cetate ne transmite, pe langa altele, si promisiunea ca nevoia de comunicare va fi pe deplin implinita. Vom putea comunica nemijlocit, deschis, fara complexe, atat cu Tatal nostru ceresc, cat si cu fiintele inteligente create de Dumnezeu din intregul Univers. Vom putea discuta, “la gura sobei”, cu oameni rascumparati din toate generatiile, cu ingerii, cu locuitorii altor lumi. Le vom impartasi din trairile noastre din viata aceasta ; le vom povesti din experientele noastre cu Dumnezeu si ii vom invata cat de adanca a fost groapa din care ne-a scos Mantuitorul si cat de profunda a fost dragostea Lui pentru noi. La randul lor, locuitorii Universului ne vor invata o multime de lucruri pe care le-am fi stiut si noi daca nu am fi cunoscut tragedia pacatului. Astept cu nerabdare clipa in care voi sta fata in fata cu ingerul meu pazitor, acela care m-a vegheat pe tot parcursul vietii. Sunt convins ca avem multe sa ne spunem!

3 ) O alta nevoie fundamentala a fiintei umane ,care va fi pe deplin implinita pe Noul Pamant, este nevoia de cunoastere. Ea este sadita de Creator in fiecare dintre noi. Daca unii oameni se pare ca nu o au, aceasta se intampla pentru ca acei oameni au reprimat-o, au neglijat-o si au innabusit-o, dand prioritate altor lucruri.

Cu aproape trei mii de ani in urma, inteleptul imparat Solomon declara :
“ Mi-am pus inima sa cercetez si sa adancesc in intelepciune tot ce se intampla sub ceruri. Iata o indeletnicire plina de truda la care supune Dumnezeu pe fii oamenilor. ” ( Eclesiastul 1,13 )
Nevoia de cunoastere face parte din nevoile intelectuale ale omului. Ca fiinte inteligente, avem sadita in noi o permanenta sete de cunoastere pe care, in conditii normale, cautam permanent sa o satisfacem. Si aceasta, chiar daca, datorita pacatului, noi folosim doar o mica parte din potentialul creierului nostru ( unii spun ca, in mod obisnuit, omul se foloseste doar de opt pana la douazeci de procente din intreaga capacitate intelectuala).
In viata viitoare se vor deschide campuri nelimitate de cunoastere . De la legile care guverneaza lumea atomului, pana la cele care conduc miliardele de galaxii ( astronomii afirma ca au numarat pana acum, cu mijloacele existente, peste o suta de miliarde de galaxii !), cei mantuiti vor putea admira si studia intelepciunea lui Dumnezeu in frumusetea desavarsita a naturii de pretutindeni.
“ Toate comorile Universului vor fi deschise spre studiul mantuitilor lui Dumnezeu. Neancatusati de moarte, ei isi vor lua zborul neobosit catre lumile indepartate- lumi care au fost miscate de durere la vederea necazului oamenilor si au tresaltat in cantari de bucurie la vestea despre un suflet salvat. Cu o bucurie de nedescris, copiii Pamantului vor ajunge partasi la bucuria si intelepciunea fiintelor necazute in pacat. Ei se vor impartasi din comorile de cunostinta  si intelegere castigate prin veacuri si veacuri din contemplarea lucrarilor lui Dumnezeu. “ ( E. G. White, Tragedia Veacurilor, pag. 592 )
Ma intreb: acei crestini, care in viata aceasta nu dovedesc nici o sete de cunoastere , multumindu-se doar cu implinirea unor nevoi banale ( ce mananc, cum dorm, cat mai costa intretinerea s.a.), cum se vor simti pe Noul Pamant, unde vor fi provocati la o cunoastere permanenta ? Se vor simti oare in largul lor ?
Suntem fiinte inteligente, si placerea suprema a inteligentei este cunoasterea. Aceasta nu se dobandeste fara efort, uneori mai intens decat efortul fizic. Ma intreb din nou : Ce vor face acolo aceia care nu se obisnuiesc inca din aceasta viata sa-si foloseasca puterile mintii ? Ignorantii, fie ca nu vor ajunge pe Noul Pamant, fie ca vor avea de recuperat o multime de examene de corijenta pierdute in aceasta viata.

4 ) Nevoile emotionale ale omului vor fi si ele implinite pe deplin in noua Creatie a lui Dumnezeu. In viata viitoare vom iubi si vom fi iubiti. Lucrul acesta este sigur. Un Dumnezeu al iubirii ne va implini la superlativ aceasta nevoie emotionala. Dar va pun o intrebare care poate va va intriga pe unii din voi : In viata viitoare se va mai plange ? Vor mai fi regrete ? Raspunsul meu este: Da, se va mai plange si vor fi si regrete. Poate ca ti se pare o erezie acest gand, dar hai sa intelegem mai profund realitatile viitoare !
Mantuitorul ne-a spus ca, la revenirea Sa in slava, “ din doi barbati care vor fi la camp, unul va fi luat, si altul va fi lasat ; din doua femei care vor macina la moara, una va fi luata, si alta va fi lasata ; si din doi insi care vor fi in acelasi pat, unul va fi luat, si altul va fi lasat. “  ( Luca 17,34 ).  Mesajul este ca revenirea Domnului Hristos va produce despartiri vesnice. Vor fi, poate, membrii ai aceleiasi familii care vor fi despartiti pentru vesnicie. Nu pentru ca asa doreste Dumnezeu, ci pentru ca asa au ales oamenii. In final, Dumnezeu nu va face altceva decat sa respecte alegerea fiecaruia. Vor fi despartiri intre prieteni, rude, colegi…

Crezi ca, cel putin la inceputul vietii viitoare, cei mantuiti nu vor plange pentru cei dragi care nu vor fi cu ei ? Crezi ca la revenirea lui Hristos ni se vor sterge creierele, ramanand amnezici pentru vesnicie ? Ii vom uita pe cei dragi, care nu se vor bucura de adevarata viata, inca din prima clipa a vesniciei ?
Eu nu cred lucrul acesta. Ar fi inuman ! Nu ne-am mai putea numi oameni daca i-am uita pe cei dragi din prima clipa si daca nu am simti durere pentru cei pierduti care nu se vor putea bucura impreuna cu noi. Argumentul pentru aceasta afirmatie il gasim tot in Cuvantul lui Dumnezeu :

“El va sterge orice lacrima din ochii lor si moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tanguire, nici tipat nici durere, pentru ca lucrurile dintai au trecut. “ ( Apocalipsa 21,4 )
In care moment al vesniciei, spune Biblia ca Dumnezeu va sterge lacrimile ce vor mai brazda obrajii celor mantuiti ?  Ne raspunde versetul 2 din acelasi pasaj biblic-dupa coborarea pe Noul Pamant a cetatii Noului Ierusalim. Cand va avea loc acest eveniment ? La sfarsitul mileniului.
Revenirea Mantuitorului nu ne va transforma in niste fiinte insensibile, cu inimi de piatra, care vom asista indiferenti la judecarea celor pierduti. Dimpotriva, cel putin in timpul mileniului, vor mai fi regrete si lacrimi. Regrete pentru toate ocaziile pierdute de a face ceva pentru salvarea semenilor nostri, regrete pentru ocaziile pierdute in propria crestere spirituala, regrete pentru ceea ce am fi putut face si nu am facut. Revenirea lui Isus va pecetlui pentru vesnicie alegerile facute acum si aici. In viata viitoare vom putea face multe, dar nu vom putea recupera ceea ce putem face in aceasta viata.
Totusi, Dumnezeu nu va reprosa nimic niciunuia din cei mantuiti. Daca nu credeti lucrul acesta, cititi Pilda fiului risipitor relatata in Luca 15 ! Nu numai ca nu ne va reprosa nici una din neimplinirile noastre, dar El Insusi Se va pleca spre fiecare dintre copiii Sai rascumparati si le va sterge lacrimile, va alina durerea despartirii de cei nemantuiti, si va umplea golul aparut in sufletele lor prin despartirea de cei dragi. Dragostea Sa va gasi mijloacele cele mai potrivite pentru a ne alina de orice pierdere, astfel incat vesnicia sa o putem trai in deplina pace, bucurie si fericire. Chiar daca vor fi lacrimi si regrete la inceputul vesniciei, ele nu vor dura vesnic. Nevoile emotionale ale oricarei fiinte omenesti vor fi implinite la maximum, si doar in ceea ce priveste latura pozitiva a lor.

5 ) Nevoia de spatiu este o nevoie reala a oricarei fiinte , nu doar a omului. Din nefericire, aparitia pacatului ne-a inghesuit pe aceasta planeta mica. Dupa cataclismul potopului biblic, criza spatiului s-a acutizat prin micsorarea suprafetei uscatului, ea reprezentand acum aproximativ o treime din suprafata totala a Pamantului. Foamea de spatiu o resimtim pe masura ce creste populatia globului. Si daca , la cele peste sase miliarde de oameni, cat numara astazi populatia lumii, se resimte aceasta criza a spatiului, ma intreb : Ce se va intampla cand populatia se va dubla, sau se va tripla ?
De ce oare ne simtim atat de bine pe varful unui munte, sau pe tarmul marii ? Pentru ca acolo, cel putin acolo, avem implinita nevoia de spatiu.
Un amanunt ce merita sa fie subliniat : cand apostolul Ioan vorbeste in Apocalipsa despre Noul Pamant, el face o afirmatie interesanta.
“ Apoi am vazut un cer nou si un Pamant Nou, pentru ca cerul dintai si Pamantul dintai pierisera, si marea nu mai era. “  ( Apocalipsa 21,1 )
Pornind de la aceasta afirmatie, unii au tras concluzia ca pe Noul Pamant nu vor mai exista mari, lacuri, poate nici chiar ape curgatoare. Ar fi trist sa se intample asa ceva. Apele, indiferent de modul in care sunt organizate, isi au rolul si frumusetea lor in armonia Creatiunii. Cand Ioan scrie in Apocalipsa ca “ marea nu mai era “, sensul real al cuvintelor lui este acela ca “marea aceea nu mai era. “

Ceea ce vrea sa ne spuna Biblia nu este ca pe Pamantul cel Nou nu vor mai fi intinderi de ape, ci ca aceste intinderi nu vor mai fi asa de mari ca astazi, cand marile si oceanele lumii ocupa circa doua treimi din suprafata globului. Aceasta proportie intre suprafata ocupata de apa si cea ocupata de uscat nu a existat la Creatiune, ci a aparut in urma potopului. Uriasele cantitati de apa ajunse pe pamant in urma “ruperii stavilarelor cerului”, si prin deschiderea “izvoarelor adancului”, au dat nastere intinselor suprafete ale marilor si oceanelor lumii.
Cand Creatorul va reinnoi Pamantul nostru, El va restabili proportiile armonioase de la inceput, si astfel spatiul nu va mai fi o problema. Si de ce ar mai fi o problema din moment ce intregul Univers va sta la dispozitia celor Mantuiti ?

6 ) Nevoia de timp. Cat de acut simtim aceasta nevoie ! Viata nu ne ajunge sa realizam tot ce ne-am propus ; zilele ne lasa impresia ca se scurteaza ; orele devin minute, iar minutele –secunde. Iar noi traim aceasta drama a lipsei de timp cu atat mai mult cu cat descoperim in adancurile fiintei noastre o sete inexplicabila de eternitate.

Dumnezeu a pus in inima noastra “ gandul vesniciei“ ( Eclesiastul 3,11), de aceea viata viitoare va fi o viata vesnica, in care nevoia de timp a omului va fi implinita la superlativ. Va fi o viata cat viata lui Dumnezeu ! Si vom avea nevoie de o astfel de viata, pentru a cunoaste toate minunile Universului.
Am facut un calcul simplu : daca am numara cele peste o suta de miliarde de stele din Calea Lactee (galaxia noastra), cate una pe secunda, am avea nevoie de aproximativ trei mii de ani. Doar ca sa le numaram ! Cat timp ne-ar trebui sa le vizitam ? Dar ca sa le cunoastem indeaproape ? Si este vorba doar de galaxia noastra ! Astronomii spun ca au descoperit pana acum peste o suta de miliarde de galaxii. Daca fiecare din aceste galaxii ar avea tot atatea stele cat are Calea Lactee, ne-ar trebui, doar ca sa le numaram, trei sute de mii de miliarde de ani ! Acestea sunt, intr-adevar, cifre astronomice ! Si la propriu, si la figurat!
Am putea vorbi, de asemenea, despre nevoia de exprimare, de comemorare,si de multe alte nevoi fundamentale ale fiintei umane.  Dar, oricat de multe ar fi ele, avem promisiunea clara a Cuvantului lui Dumnezeu :“  Dumnezeu ne va da, fara plata, impreuna cu El ( Hristos ), toate lucrurile“. (  Romani 8,32 u.p.)
In fata unei asfel de perspective, ma intreb si te intreb :

De ce oare nu ne ridicam ochii de la maruntele si pamantestile noastre probleme spre orizonturile luminoase ale lumii celei noi, pe care Tatal nostru ceresc este nerabdator sa ne-o ofere ? De ce ne mai impiedicam unul de altul, de ce ne mai poticnim in propriul nostru egoism, de ce ne mai lasam doborati de rautatea altora, cand o lume infinit mai buna este gata sa intre in scena ?
Aici, pe acest pamant bolnav si obosit, ne-am saturat de o multime de lucruri care apartin lumii pacatului. Dumnezeu ne-a promis insa o alta lume mai buna, o lume in care niciodata nu ne vom mai satura sa admiram, sa gustam si sa traim dragostea lui Dumnezeu revarsata peste intreaga Sa Creatie. De ce am refuza o asemenea perspectiva?

Lori Balogh

“Du-te, dar ! Eu voi fi cu gura ta si te voi invata ce vei avea de spus.”
Exod 4, 12

“Laurentiu, esti chemat la directorul general” – mi-a spus seful, afisand o mimica plina de compasiune. El stia prea bine ce insemna acest ordin . O stiam si eu deoarece, de cateva luni, aproape saptamanal eram chemat fie la biroul personal pentru a da note explicative legate de absentele mele de la serviciu in zilele de sambata, fie la UTC, unde se incerca reeducarea mea politica si unde primeam voturi de blam, fie la sindicat, fie la directorul general.
Imi era intr-adevar teama… Eram un tanar fara experienta de viata, aveam doar 23 de ani si firea mea timida si emotiva imi crea mari probleme in astfel de situatii.
La locul de munca ma intelegeam bine cu colegii; eram chiar iubit si apreciat profesional, desi eram la inceput de drum. Dar niste “binevoitori” au avut grija sa raporteze conducerii regionalei ca exista un caz problema in institutie: un tanar cu o religie mai aparte si care refuza sa lucreze sambata. Acel tanar eram eu…
In toata aceasta perioada de furtuna si incercari, intre colegi avusesera multe discutii pe tema religiei mele. Unii erau de partea mea, sustinandu-ma chiar daca nu impartaseau aceleasi convingeri religioase . Altii erau impotriva…
Imi voi aminti tot restul vietii un astfel de moment in care, dupa o discutie de genul acesta intre colegi, discutie la care asista si unul din medicii cu care colaboram, acesta mi-a spus cateva cuvinte in auzul tuturor. Nu le voi uita niciodata: “Laurentiule, mergi inainte ! Lupta pana la capat caci aceasta e credinta cea adevarata !” Apoi a inchis usa si a plecat…
Asadar, eram in plina lupta cu autoritatile comuniste , cu sistemul impus si cu legile omenesti care veneau in contradictie cu Legea lui Dumnezeu pe care ma straduiam sa o respect. Iar eu nu eram decat un tanar timid si emotiv, singur in fata unei armate de oameni intelectuali ce se bucurau de influenta si putere.
Trebuia sa ma prezint in fata directorului general…Nu aveam de ales…Asa ca , dupa ce m-am rugat pentru intelepciune, mi-am luat inima in dinti si m-am prezentat in fata directorului. Cand am intrat in birou, m-am trezit in fata intregului staff al institutiei: directorul general, directorul economic, directorul spitalului, seful personalului, etc. Era prezent chiar si un medic psihiatru…
Imediat a inceput interogatoriul. Nu-mi amintesc prea multe amanunte din discutia avuta in acea ocazie. Tensiunea era prea mare pentru a retine toate cele discutate atunci. Imi amintesc insa un lucru: La un moment dat, dupa incercari repetate ale celor din fata mea de a ma convinge sa renunt la convingerile mele si sa vin sambata la lucru, medicul psihiatru a luat cuvantul , spunand: “Constat ca tu ai o problema psihica. “
Exact in clipa urmatoare mi-a venit in minte un text scris de apostolul Pavel in prima sa epistola catre corinteni ( 1 Corinteni 1, 18 ). Am cerut cuvantul si am replicat: “ D-na doctor, nu ma mira ca ma faceti nebun. Apostolul Pavel a anticipat acest lucru cand a scris ca predicarea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzarii. Dar pentru noi, care ne aflam pe calea mantuirii, ea este puterea lui Dumnezeu. Traim in lumi total diferite si nu ma mira ca ma considerati nebun.”
Apoi interogatoriul a continuat, toti cei prezenti incercand sa uzeze de toata puterea lor de convingere pentru a ma determina sa renunt la credinta mea. Mi s-a propus chiar sa vin sambata la serviciu cu Biblia la mine, sa nu fac nimic decat sa citesc din ea si apoi voi putea pleca unde doream. Mi-am dat seama imediat ca era o cursa abila si am refuzat ”oferta” generoasa.
Intr-un tarziu, vazand ca toate eforturile le erau zadarnice, directorul general a luat cuvantul, spunandu-mi cu o fata zambitoare: “ Laurentiu, stii vorba aia: Cand doi iti spun ca esti beat, du-te si te culca ! Noi suntem atatia oameni aici , iar tu esti singur. Daca noi toti gandim asa, trebuia sa recunosti ca esti singur si ca esti gresit. “
In aceeasi clipa, ca o scanteie apinsa instantaneu in mintea mea, mi-au venit in minte cuvintele unei cugetari a lui Nicolae Iorga. Imi placeau aceste cugetari si chiar memorizasem cateva din ele. Acum, una din ele imi staruia in minte. Sa o spun sau nu ? Mi-am luat inima in dinti si am spus-o hotarat, dar in acelasi timp cu tot respectul cuvenit:
“Tov. director, asa este. Insa Iorga a mai adaugat ceva la acest proverb: Daca doi iti spun ca esti beat, du-te si te culca; dar daca tu stii ca n-ai baut, inseamna ca ei sunt beti.”
Cand am terminat de spus ceea ce aveam de spus, un ras general s-a auzit in biroul directorului. Toti zambeau si erau bine dispusi…Nu am avut altceva de facut decat sa-mi iau ramas bun de la ei, intr-o atmosfera destinsa …
Desi peste putin timp am fost dat afara din serviciu pe motiv de “indisciplina la locul de munca”, experienta din acea zi tensionata a fost de neuitat. Am inteles atunci, intr-o oarecare masura , ce inseamna promisiunea lui Dumnezeu in diferitele ei formulari biblice:
“Du-te, dar ! Eu voi fi cu gura ta si te voi invata ce vei avea de spus.” ( Exod 4, 12 )
“Apoi Domnul Si-a intins mana si mi-a atins gura. Si Domnul mi-a zis: “Iata, pun cuvintele Mele in gura ta.” ( Ieremia 1, 9 )
“Dar, cand va vor da in mana lor, sa nu va ingrijorati gandindu-va cum sau ce veti spune; caci ce veti avea de spus va va fi dat chiar in ceasul acela, fiindca nu voi veti vorbi, ci Duhul Tatalui vostru va vorbi in voi.” ( Matei 10, 19-20; vezi si Marcu 13, 11-13; Luca 12, 11-12; 21, 14-15 ).
Am trait adesea experiente de genul acesta. In mijlocul unor discutii aprinse pe teme biblice cu crestini din alte confesiuni, sau pus in fata unor intrebari dificile, am avut mereu ocazia sa traiesc pe viu promisiunea lui Dumnezeu. Cand am o relatie buna cu Dumnezeu si ori de cate ori am nevoie de ajutorul Lui, El nu ma dezamageste niciodata, implinind fagaduinta Sa in momentul cel mai potrivit.
Dar atentie ! Promisiunea aceasta, asemenea multor altele pe care le gasim pe paginile Scripturii, este una conditionata. Sinceritatea si profunzimea unei legaturi vii cu Dumnezeu, absenta unui spirit de competitie sau de inaltare de sine, modestia si curatia inimii sunt doar cateva conditii pe care cerul le asteapta de la noi, inainte ca promisiunea sa fie implinita. Ma voi opri totusi in dreptul a doua din conditiile implinirii acestei pretioase promisiuni:
1) “Deschide-ti gura larg si ti-o voi umple!” ( Psalmul 81, 10 )
Dumnezeul in care credem este un Dumnezeu al minunilor. Insa, pentru ca sa poata interveni in viata copiilor Sai, in cele mai multe cazuri, El are nevoie de acceptul nostru si chiar de colaborarea noastra. El nu va desclesta gura niciunui om care si-a propus sa taca, atunci cand imprejurarea ii cere sa vorbeasca. Din respect fata de principiul liberului arbitru si fata de vointa si demnitatea umana, El nu va forta pe nimeni nici sa taca, nici sa vorbeasca , daca nu doreste. Pentru ca sa poata interveni, Dumnezeu asteapta acceptul nostru; El asteapta colaborarea noastra ; El asteapta sa facem noi primul pas, pentru ca restul pasilor sa-i facem impreuna cu El. Iar in momentele cele mai dificile din viata, El Insusi ne va lua in brate pana ce va trece criza.
Niciun om inteligent nu va incerca sa toarne ceva peste un capac asezat pe un vas. Daca ar face totusi acest lucru, ar da dovada ca nu este prea inteligent. Cu atat mai putin, peste niste buze inclestate, conduse de o vointa care se opune vointei divine, nedorind sa vorbeasca atunci cand situatia o cere, Dumnezeu nu va putea turna binecuvantarea Sa.
Deschiderea gurii este un act de credinta. Poate ca nu stii ce vei spune; poate te simti nepregatit sa raspunzi intrebarilor dificile puse de oamenii care nu urmaresc decat sa te puna in dificultate; poate ca te simti in inferioritate numerica sau intelectuala fata de interlocutorii tai…Nu te teme ! Daca Il ai pe Iisus in inima, ai totul, caci “El a fost facut pentru noi intelepciune, neprihanire, sfintire si rascumparare” ( 1 Corinteni 1, 30 ). Fii plin de curaj in fata potrivnicilor tai, roaga-te in taina sa primesti intelepciune de sus, deschide-ti gura larg si Dumnezeu, care nu minte niciodata, Isi va implini promisiunea: “Deschide-ti gura larg si eu ti-o voi umple !”
2) “Dar Mangaietorul, adica Duhul Sfant pe care-L va trimite Tatal in Numele Meu, va va invata toate lucrurile si va va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu.” ( Ioan 14, 26 )
Poate ca te intrebi in ce consta conditia de care aminteam mai sus. Ei bine, ea se regaseste chiar in promisiunea Mantuitorului: “va va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu”. Avem promisiunea ca, in astfel de situatii, Duhul Sfant ne va reaminti ceea ce cu dragoste si preocupare sincera am inmagazinat in camarile memoriei noastre de-a lungul intregii vieti.
Dar oare ce se poate gasi pe aceste “rafturi “ ? Desigur, ceea ce am adunat de-a lungul timpului. Te invit sa facem impreuna un “inventar” posibil al memoriei umane si apoi, cu toata sinceritatea, sa constati tu singur daca din cele pe care le-ai depozitat in ea poate fi folosit vreodata de Duhul lui Dumnezeu pentru a-ti veni in ajutor. Imagineaza-ti ca intri intr-un imens muzeu cu nenumarate vitrine si rafturi pe care ai asezat o multime de lucruri care iti atrag privirea si la care tii nespus.
Ce poate fi gasit acolo ? O multime de informatii culese de prin ziare, reviste, internet, dar mai ales din emisiunile TV, cu privire la VIP-uri. Poate ca stii cu ce rochie de seara s-a imbracat actrita preferata la ultimul bal; poate stii cine a mai divortat si cine s-a mai casatorit dintre persoanele publice ce apar zilnic pe ecrane; poate esti la curent cu ultimele achizititii in materie de automobile ale acestora…Stii cati bani au in conturile bancare, stii cine cu cine s-a certat in ultima saptamana si unde au organizat partida de vanatoare…
Poate stii pe de rost numele celor ce compun marile echipe de fotbal ale Europei sau esti la curent cu toate rezultatele meciurilor de tenis jucate in turneul de la Wimbledon; poate stii cu cine si-a petrecut revelionul nu stiu care “mare” fotbalist brazilian si cat castiga intr-un sezon unul din antrenorii echipei nationale a Italiei…Cunosti numele sefilor de partide, doctrinele lor politice, siglele si promisiunile lor electorale, certurile dintre diferite partide, comentarii ale unor politologi despre oamenii politici ai momentului si cate si mai cate…
Poate stii sa reproduci actiunea multor romane de dragoste, politiste sau de aventura; stii amanunte picante din biografiile unor mari scriitori si esti la zi cu critica literara… Cunosti tot ce s-a mai petrecut nou in cartier, pe scara blocului si chiar in vecini…Stii o multime de lucruri care umplu pana la refuz camarile memoriei tale…
Sau poate, dimpotriva, ai adunat cu grija de-a lungul anilor, lucruri frumoase si nobile, adevaruri verificate, cunostinte utile din cat mai multe domenii, ai depozitat acolo perle de intelepciune si lectii de viata…Dar mai ales, poate ca ai umplut cat ai putut de mult “rafturile” memoriei tale cu perle ale Cuvantului lui Dumnezeu…
Memoria umana nu cunoaste vidul. In mod sigur, ea este ocupata cu ceva. Depinde numai de noi ce asezam pe rafturile ei. Desi Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al minunilor, El nu va face minuni in ce priveste continutul memoriei noastre. Ceea ce va face pentru copiii Sai este sa le aduca aminte, in momentele in care au cea mai mare nevoie, de ceea ce ei insisi au inmagazinat in ea.
Imi permit sa te intreb cu toata sinceritatea si dragostea: Daca intreaga viata ai adunat in “sertarele” memoriei doar nonvalori, doar barfe din lumea mondena si informatii de doi bani din indiferent ce domeniu al vietii, neglijand sa te hranesti cu “painea vietii” si cu “apa vietii’ pe care Mantuitorul le ofera cu generozitate tuturor oamenilor, daca in “hambarele” sufletului ai adunat de-a lungul vietii doar “paie” goale si lipsite de boabele hranitoare ale adevarului, cum s-ar putea implini promisiunea lui Dumnezeu care ne asigura ca Duhul Sfant ne “va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu”?
Legea cauzei si efectului isi are o perfecta implinire si in domeniul spiritual. Biblia insasi ne avertizeaza ca cei ce seamana vant vor secera furtuna ( Osea 8, 7 ). Si atunci, de ce sa nu refuzam ca gunoaiele lumii acesteia trecatoare sa ne ocupe mintea ? De ce sa lasam “canalele” TV sa aduca in vietile noastre toate scursurile si murdariile pacatului ? De ce sa nu alegem ceea ce e frumos, nobil , adevarat, util si inaltator ?

“Incolo, fratii mei, tot ce este adevarat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice fapta buna si orice lauda, aceea sa va insufleteasca.” ( Filipeni 4, 8 )
Acest lucru il asteapta Dumnezeu de la tine si de la mine… Si , daca vom raspunde asteptarilor Sale, promisiunea Sa va deveni realitate in viata fiecaruia dintre noi:
“Du-te, dar ! Eu voi fi cu gura ta si te voi invata ce vei avea de spus.”

Lori Balogh
roxilori@yahoo.com

“Ferice de cei ce plang, caci ei vor fi mangaiati”
Matei 5,4

Te-ai gandit vreodata cat de important este, in relatiile dintre oameni, banalul gest al atingerii ? Dar in relatiile dintre oameni si animale ? Ce efecte pot avea o simpla strangere de mana, un sarut sau o mangaiere ?
Poate ca iti sunt inca vii in memorie scenele copilariei… Uneori veneai acasa plangand dupa o cazatura zdravana. Ce facea mama in acele momente ? Iti amintesti prea bine: dupa ce iti spala rana si o pansa asa cum se pricepea ea, te mangaia pe frunte , spunandu-ti duios: “Nu mai plange ! O sa treaca…” Si parca durerile dispareau intr-o clipa…
Sau poate iti amintesti de supararea provocata de unul din profesorii de liceu…Cand erai cel mai descurajat, o mana asezata pe umarul tau si un glas de prieten iti reinviorau sufletul, dandu-ti din nou curajul de a lupta mai departe. Cineva, care a studiat indelung sufletul omului, spunea ca cea mai mare nevoie a celui ce sufera este un umar pe care sa planga. Or, aceasta nevoie a sufletului omenesc presupune atingere…
La institutul Karolinska din Stockholm, fiziologul Kerstin Uvnas-Moberg a facut un experiment pe cobai. Zilnic, fiziologul suedez a mangaiat pe burta , timp de cinci minute, un cobai. Prin miscari lente si apasandu-i blana cu aceeasi presiune , timp in care o asistenta controla tensiunea arteriala, pulsul si temperatura micului animal, el a observat ca masajul l-a relaxat pe cobai in asa masura incat putea fi operat fara narcotice.
Ideea ca limbajul atingerii este una din cele mai importante forme ale comunicarii a determinat-o pe Tiffany Field ( psiholog american ) sa initieze cateva studii importante legate de acest subiect. In calitate de conducator al Touch Research Institute ( Institutul pentru cercetarea atingerii ), ea a demonstrat ca orice mangaiere, atingere sau masaj influenteaza echilibrul hormonal al organismului, intarindu-i imunitatea, eliberandu-l de stres si alinand durerile. Rezultatele studiilor au aratat ca imbratisarile au un efect terapeutic asemanator medicamentelor, iar o simpla mangaiere pe cap sau pe umar poate ajuta mult o persoana in timpul unei crize dureroase. Sub efectul mangaierii, terminatiile nervoase ale pielii trimit o serie de mesaje spre centrul placerii situat la baza creierului. Acesta declanseaza secretia de endorfine, hormoni cu proprietati euforizante si linistitoare care ne elibereaza de tensiuni.
“La copii- spune psihologul american- contactul fizic este conditia de baza a cresterii. Se pare ca in noi, nevoia de contact ( atingere ) este inradacinata genetic. Orice mangaiere tandra ne face mai siguri pe noi, suntem mai putin timorati.”
Un alt studiu interesant arata ca atingerea poate creste chiar si bacsisul primit de chelneri. Experimentul din 1992, facut de cercetatorul american Jakob Hornik, a demonstrat ca acei chelneri si acele chelnerite care pun mana pe bratul clientului primesc un bacsis mai consistent decat cei care pastreaza distanta.
In mileniul trei, spune Tiffany Field, simtul pipaitului este pe cale de disparitie. Omenirea trece printr-o adanca foame de atingere, caci mass-media o face sa stea ore in sir in fata televizorului, calculatorului sau telefonului, singura atingere cu persoanele dragi realizandu-se prin tastatura, sau telecomanda. Aceasta “foame de contact”, observa acelasi psiholog, ii determina pe oameni sa alerge la “mangaieri contra cost”. Numai in Germania anilor ’96 au fost prescrise medical ( si platite prin sistemul asigurarilor ) circa 65 milioane de masaje, neluand in calcul cele platite din bugetul personal.
Atingerea este una din formele comunicarii umane, este limbajul pe care il folosim instinctiv pentru a ne arata sentimentele , pentru a demonstra altora ca sunt iubiti si apreciati.
Contactul cu cei din jur ne ofera siguranta, placere, caldura si mangaiere, amintindu-ne ca nu suntem singuri. Viata ne demonstraeza din plin acest lucru. Cand copilul plange, mama il mangaie. Cand un adult se loveste, isi mangaie locul loviturii in mod instinctiv. Cand te doare o parte a corpului, mana se indreapta , tot instinctiv spre locul durerii, iar cand nu poti exprima prin cuvinte ceea ce simti pentru o persoana, solutia o gasesti intr-o mangaiere. Pentru cei mai multi, o simpla atingere usoara le declanseaza o senzatie de bine pe care niciun medicament din lume nu o poate produce.
Da, avem nevoie de mangaiere, asa cum avem nevoie de hrana, de aer sau de apa. Pentru a fi fericiti, pentru a lupta eficient impotriva bolilor, pentru a ne elibera de stres, avem nevoie de mangaiere. Lumea e plina de oameni din ce in ce mai agresivi, mai stresati si mai vulnerabili la boala pentru ca le lipsete contactul fizic cu cei din jur, sunt infometati de atingere si mangaiere. Studiile arata ca agresiunea excesiva merge mana in mana cu contactul fizic limitat. Copiii care au parte de un contact fizic mai intens cu parintii lor sunt mai echilibrati , iar animalele mangaiate des sunt mai sanatoase si mult mai blande. Adultii sunt mai optimisti, iar batranii nu se mai tem de singuratate si moarte.
Daca asa stau lucrurile cu mangaierea, daca printr-o simpla atingere sau imbratisare poti face atat de mult bine celor din jur, de ce atunci nu am incerca sa facem lumea mai buna in ceea ce depinde de noi ? Din zece oameni intrebati daca au fost mangaiati vreodata, patru au raspuns ca niciodata nu li s-a intamplat acest lucru. Daca ne raportam la populatia globului, de peste 6,5 miliarde de oameni, ajungem la teribila concluzie ca aproape trei miliarde de oameni nu cunosc ce este aceea o mangaiere facuta cu dragoste. Desigur, din randul acestor oameni se ridica cei mai multi agresori, criminali si delicventi…
Din fericire pentru noi, Dumnezeu cunoaste acesta profunda nevoie a naturii umane. O cunoaste pentru ca El ne-a creat asa. Te-ai gandit vreodata de ce omul a fost creat in felul descris de Biblie ?
“ Domnul Dumnezeu a facut pe om din tarana pamantului, i-a suflat in nari suflare de viata si omul s-a facut astfel un suflet viu…
Atunci Domnul Dumnezeu a trimis un somn adanc peste om si omul a adormit; Domnul Dumnezeu a luat una din coastele lui si a inchis carnea la locul ei. Din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a facut o femeie si a adus-o la om .” ( Geneza 2, 7; 21-22 )
Omul a fost creat prin atingerea Creatorului. El S-a plecat spre pamant, a luat o bucata de tarana, a modelat-o si apoi, tot prin atingere, El i-a dat suflarea de viata. Oare nu putea El sa porunceasca, asa cum a facut in cazul lumii vegetale si animale ? Desigur ! “Caci El zice si se face; porunceste si ce porunceste ia fiinta.” ( Psalm 33, 9 ). Creatorul a preferat insa sa aduca la existenta coroana creatiunii Sale nu prin porunca, ci prin atingere. De ce ? Pentru ca relatia Sa cu omul sa fie una cat mai apropiata, cat mai intima. De atunci, din zorii lumii in care ne-am nascut , oamenii sunt infometati dupa atingerea dragostei.
Apoi, dupa finalizarea Creatiei, Biblia ne spune ca Dumnezeu a pastrat un contact fizic nemijlocit cu omul creat, implinind aceasta nevoie a naturii noastre. Creatorul venea regulat in caminul primilor nostri parinti pentru a se intalni in mod fizic cu omul. Biblia ne spune ca “Domnul Dumnezeu umbla prin gradina in racoarea zilei” ( Geneza 3, 8 ), cautandu-l pe om, stand de vorba cu el, avand un contact cat mai apropiat cu lucrarea mainilor Sale. Se putea si altfel ? Desigur ! Creatorul ar fi putut ramane in cerul Sau plin de slava, pe tronul Universului, comunicand cu omul prin ingeri, prin telepatie, prin vise sau alte mijloace supranaturale. Dar El a preferat sa vina personal in Eden pentru a sta fata in fata cu creatura Sa.
Din nefericire, tragedia s-a intamplat: pacatul a creat un zid de despartire intre om si Dumnezeu
( Isaia 59, 6 ), facand ca acest contact fizic cu divinitatea sa sa fie intrerupt. De atunci si pana astazi, omenirea e infometata de prezenta fizica, nemijlocita a Creatorului. Omul e avid de mangaierea pe care numai Tatal ceresc o poate da copiilor Sai de pe pamant, fapt pe care psalmistul David il zugraveste atat de plastic in psalmii sai:
“Cum doreste un cerb izvoarele de apa, asa te doreste sufletul meu pe tine , Dumnezeule ! Sufletul meu inseteaza dupa Dumnezeu, dupa Dumnezeul cel viu; cand ma voi duce si ma voi arata inaintea lui Dumnezeu?” ( Psalm 42, 1-2 )
Ar putea un Tata ceresc iubitor sa ramana indiferent fata de strigatul de ajutor al fiintelor omenesti pe care le-a creat ? Ar putea ramane El linistit pe tronul Universului stiind ca noi tanjim dupa prezenta si mangaierea Lui ? Cu siguranta ca nu ! Biblia Il prezinta pe Cel care ne-a creat ca pe un Dumnezeu al mangaierilor, un Tata ceresc dornic de a fi in cea mai intima si mai profunda relatie cu creaturile sale. Apostolul Pavel scrie despre acest lucru in termenii cei mai incurajatori pentru noi:
“Binecuvant sa fie Dumnezeu, Tatal Domnului nostru Iisus Christos, Parintele indurarilor si Dumnezeul oricarei mangaieri, care ne mangaie in toate necazurile noastre, pentru ca prin mangaierea cu care noi insine suntem mangaiati de Dumnezeu, sa putem mangaia pe cei ce se afla in vreun necaz. Caci, dupa cum avem parte din belsug de suferintele lui Christos, tot asa prin Christos, avem parte din belsug si de mangaiere.” ( 2 Corinteni 1, 3-5 )
Poate chiar in aceste momente treci prin descurajari pe care nimeni nu le poate intelege. Cei de langa tine, oricat te-ar iubi, nu te pot ajuta prea mult. O strangere de mana, o imbratisare sau o mangaiere fizica iti sunt de mare ajutor. Insa adevarata mangaiere de care ai acum nevoie este cea a sufletului si pe care numai Tatal ceresc o poate da. Psalmistul David a experimentat adesea acest mare adevar: “ Cand ganduri negre se framanta cu gramada inlauntrul meu, mangaierile tale imi invioreaza sufletul.” ( Psalm 94, 19 )
Poate ca Dumnezeu nu va veni in mod fizic langa tine, asa cum s-a intamplat in unele situatii exceptionale. Poate ca El nu iti va strange mana, poate nu vei simti imbratisarea Lui sau mangaierea data pe crestetul capului tau. Dar cu siguranta ca El va face altceva, mult mai important pentru tine: iti va mangaia sufletul. Prin Duhul Sau cel Sfant, El te va imbratisa, te va mangaia, iti va da acea atingere de care ai nevoie pentru a lupta mai departe. Cand devii constient de aceasta Prezenta, nimic altceva nu mai conteaza . Te simti deja in atmosfera cerului si durerile, oricare ar fi ele, dispar asemenea cetii in prezenta soarelui. Crezi lucrul acesta ?
Daca inca te mai indoiesti, te rog citeste Psalmul 13. Observa starile sufletesti ale lui David si intelege cat de multe dureri apasau asupra sufletului sau. Dar te mai rog sa observi ceva: spre finalul psalmului ( care nu este altceva decat o rugaciune ) , starea sufleteasca a lui David se schimba radical. Din gemete, plansete, nedumeriri si autocompatimiri, David ajunge sa incheie rugaciunea sa cu un imn de lauda:
“Eu am incredere in bunatatea Ta, sunt cu inima vesela din pricina mantuirii Tale; cant Domnului caci mi-a facut bine.” ( Psalm 13, 5-6 )
Care e secretul acestei schimbari radicale a starii sale sufletesti ? Mangaierea divina. Atunci cand Dumnezeu Il trimite pe Mangaietorul ( Duhul Sfant- vezi Ioan 14, 15. 26; 15, 26; 16, 7.13 ), Persoana divina specializata in a ne mangaia in toate problemele si necazurile cu care ne confruntam in viata, cerul efemerei noastre existente se lumineaza, bucuria mantuirii izbucneste asemenea unei fantani arteziene si orizontul ni se deschide din nou, invitandu-ne la continuarea luptei pana la biruinta finala.
Poate ca si tu ai avut candva asemenea experiente fericite cu Dumnezeu. Insa necazurile prin care treci acum le-au umbrit si nu mai vezi nicio cale de iesire. Adu-ti aminte, te rog, de un sfat pe care si eu l-am primit de la cineva mai intelept ca mine: Cand esti la o rascruce de drumuri si nu stii pe ce cale sa mergi, cand intunericul din jurul tau este atat de dens incat nu mai vezi nicio raza de lumina, intoarce-te pana la locul unde ai vazut ultima data lumina.
Asa face orice drumet intelept atunci cand, umbland pe carari de munte , se rataceste, pierzand cararea cea buna. El se intoarce pana la punctul in care a zarit pentru ultima data marcajul. Apoi reia drumul, de data aceasta pe cararea cea buna.
Poate ca ultima data ai vazut lumina prezentei divine citind un pasaj biblic. Sau, poate ai zarit-o rugandu-te in taina sufletului tau. Oricare ar fi acest loc, intoarce-te la el si cu siguranta ca acolo vei gasi lumina si, mai ales, mangaiere.
Imi aduc aminte de o perioada nefasta din viata mea, in care credinta mea in Dumnezeu se zdruncina din temelii, pana acolo incat ajunsesem sa ma indoiesc de existenta Lui. Durerea, suferinta si nelinistea sufleteasca erau de nedescris in cuvinte omenesti. Cum am iesit din acea criza ? Am aplicat sfatul pe care tocmai ti l-am dat deja: am cautat lumina acolo unde stiam ca o gasisem si in vremurile bune. Pentru mine acel loc era rugaciunea. Desi eram cu sufletul sfasiat de necredinta si indoiala, m-am plecat din nou inaintea unui Dumnezeu in care nu mai credeam, sperand ca El exista si ca ma va scoate din acel necaz. Si, minune ! El era tot acolo unde Il gasisem de atatea ori in viata pana atunci.
Ca raspuns la rugaciunea disperata a sufletului meu, o lumina imensa a coborat in suflet ( poate ca si in camera in care ma aflam ) si pacea si mangaierea pe care le-am experimetat in acele momente au fost o experienta de neegalat. De atunci stiu ce inseamna mangaierea Tatalui ceresc si pot afirma cu cea mai mare siguranta ca nicio comoara din lume nu o poate egala.
Da, avem nevoie de mangaiere in cele mai diferite situatii din viata, iar Dumnezeu este mereu dispus sa ne-o dea la momentul cel mai potrivit. De mangaierea aceasta vor avea insa nevoie chiar si cei mantuiti in Imparatia Sa. Contrar prejudecatilor noastre, in cer vor mai exista lacrimi…
Gandeste-te la cuvintele Mantuitorului referitoare la momentul revenirii Sale:
“Va spun ca in noaptea aceea, doi insi vor fi in acelasi pat: unul va fi luat si altul lasat; doua femei vor macina impreuna: una va fi luata si alta va fi lasata. Doi barbati vor fi la camp: unul va fi luat si altul va fi lasat.” ( Luca 17, 34-36 )
Mantuitorul ne-a lasat sa intelegem ca revenirea Sa va produce unele despartiri dureroase. Mai mult decat atat, acestea vor fi vesnice…Parinti mantuiti vor fi despartiti pentru vecie de copiii lor care au intors spatele mantuirii ( sau invers !) ; soti credinciosi vor fi despartiti de sotiile lor indiferente fata de Dumnezeu ( sau invers ! ) , prieteni despartiti de prieteni, vecini despartiti de vecini, rude despatite de rude …Aceasta inseamna durere si lacrimi…
Eu nu pot sa- imi imaginez ca cei mantuiti vor deveni dintr-o data amnezici si lipsiti de suflet odata ce vor ajunge in cer. Cu siguranta ca, cel putin o perioada de timp, ei vor plange pentru cei dragi care nu se pot bucura de viata vesnica asemenea lor. Insa stiu un lucru: Dumnezeu a promis mangaiere si in aceasta situatie atat de delicata:
“ El va sterge orice lacrima din ochii lor. Si moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tanguire, nici tipat, nici durere, pentru ca lucrurile dintai au trecut…( Apocalipsa 21, 4 )
Mainile acelea strapunse pe cruce vor fi cele care vor sterge lacrimile care vor mai curge pe obrajii celor mantuiti la inceput de vesnicie. Mainile pe care noi le-am strapuns prin pacatele noastre vor fi cele care ne vor aduce mangaierea , pacea si binecuvantarea vesnica.
Binecuvantate fie aceste Maini care ne mangaie !

Lori Balogh

“Am fost mort si iata ca sunt viu in vecii vecilor. Eu tin cheile mortii si ale locuintei mortilor.”
Apocalipsa 1, 18

Imi aduc aminte de anii copilariei…Locuiam pe un deal frumos, deasupra orasului-furnicar, un deal plin de gradini cu pomi de tot soiul. La poalele lui se afla un cimitir, un loc care ar fi trebuit sa-l inspaimante pe un copil ca mine, a carui imaginatie era alimentata de tot felul de povesti de groaza povestite de cei mari la gura sobei.
Cu toate acestea, nu imi era teama in cimitir. Copil fiind, adesea intram in el cu prietenii mei si, plin de un respect adanc, mergeam pe aleile lui, privind la morminte. Admiram pomii plini de roade ce cresteau ici si colo, printre morminte, insa nu am indraznit niciodata sa luam din ele. Recunosc ca uneori faceam mai mult decat doar sa privesc: cand vedeam un mormant plin cu flori, iar alaturi unul fara nicio floare, simtul dreptatii se trezea in sufletul meu de copil si luam cateva flori si le asezam acolo unde nu se afla niciuna.
Mi s-a intiparit in minte un amanunt prezent pe fiecare piatra funerara, amanunt pe care nu mi-l puteam explica atunci, dar la care am meditat mai tarziu, in anii maturitatii. Pe orice cruce sau piatra funerara sunt trecute doua date: cea a nasterii si cea a mortii. Dar ce se afla intre aceste doua date ? O linie…O simpla linie…
Ma intreb si te intreb si pe tine: Oare aceasta e tot ce a mai ramas din viata unui om ? Doar o linie … Un mare minus…Nu este aceasta “desertaciunea desertaciunilor” de care aminteste eclesiastul in cartea sa ( Eclesiastul 1, 2 )? O viata intreaga de munca, de vise si aspiratii, de fapte bune sau rele, o viata plina de realizari sau insuccese, plina de dragoste sau ura, e limitata la o simpla linie intre data nasterii si cea a mortii ! Cat de nedrept ni se pare !
De cate ori te-ai aflat pe pragul unui mormant, privind indurerat cum bulgarii de pamant cad sec si indiferent peste cel ce a fost pana ieri o persoana draga? De cate ori izvorul lacrimilor a secat de durerea pierderii unei fiinte iubite, lasand in inima ta un gol imens pe care nimeni si nimic nu ti-l poate umple? De cate ori chiar tu ai trecut prin momente de cumpana, cand intreaga ta fiinta se zbatea intre viata si moarte?
Indiferent de postura in care ne-am afla , pe pragul mormantului are loc o intalnire de gradul 0 cu cel mai mare dusman al omului: moartea. Este o intalnire inevitabila…Este numai o chestiune de timp ca ea sa se intample… Cata dreptate avea poetul:
“Din zei de-am fi scoboratori,
C-o moarte tot suntem datori!” ( G. Cosbuc – poezia “Decebal catre popor” )
Mai curand sau mai tarziu, pregatiti sau surprinsi de sosirea ei, aceasta intalnire va avea loc cu certitudine. Dureros este faptul ca, deocamdata, din aceasta confruntare dintre viata si moarte, iese invingatoare mereu cea din urma. Deocamdata…
Avem in noi o teama instinctuala de moarte . Atat de mult ne temem de ea incat ajungem uneori chiar pana la negarea ei. Am intalnit persoane care, de teama mortii, evita sa rosteasca cuvantul “moarte”. Daca in textul unui imn religios apare temutul cuvant, acele persoane evita sa cante strofa respectiva.
Negarea realitatii mortii nu este insa o solutie, dupa cum strutul care isi ascunde capul in nisip nu va fi ferit de pericolele de care se teme. Ascunderea “dupa deget” este solutia naivilor…
Poate ca si tu traiesti acelasi sentiment ca si mine atunci cand meditezi la acest subiect: moartea, rupta din contextul general al luptei dintre bine si rau, reprezinta supremul absurd. Un evolutionist va avea intotdeauna mari dificultati in a explica existenta mortii. Daca dam la o parte religia, moartea este pur si simplu absurda, fara nicio ratiune, fara nicio finalitate. Sa te nasti, sa fii ingrijit cu cea mai mare atentie de parinti, sa inveti 15-20 de ani pentru a te pregati profesional, apoi sa muncesti din greu intreaga viata…pentru ca in final sa mori. Este supremul absurd.
Care este rostul existentei noastre? Doar perpetuarea speciei? Dar aceasta fac si animalele…
Da, moartea este ceva cu totul absurd daca e scoasa din contextul marelui conflict cosmic dintre bine si rau, dintre Christos si Satana. Daca nu am avea la indemana revelatia Scripturii, nu am putea explica modul in care a aparut moartea in Univers, nu am putea sa-i intelegem sensul si, mai ales, nu am putea intelege mesajul de speranta pe care il transmite Dumnezeu tuturor celor ce trec prin “valea umbrei mortii” ( Psalmul 23, 4 ).
Biblia ne descopera ca moartea este un intrus in Creatia lui Dumnezeu. Ea nu a facut si nu va face niciodata parte din planurile Creatorului cu privire la creaturile Sale. Moartea este straina de caracterul Sau si de natura Sa , caci “Dumnezeu este dragoste” ( 1 Ioan 4, 8 ). Exista o incompatibilitate deplina intre Creator, ca sursa a vietii, si notiunea de moarte, fapt ce face ca aceasta sa fie pe deplin si pentru totdeauna eliminata din noua Creatie fagaduita in profetie:
“El va sterge orice lacrima din ochii lor si moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tanguire, nici
tipat , nici durere, pentru ca lucrurile dintai au trecut.” ( Apocalipsa 21, 4 )
La finalul celor o mie de ani, Dumnezeu va face o lucrare radicala de curatire a Universului de tot ce a fost manjit de pacat si a purtat stigmatul mortii. Apocalipsa ne asigura ca insasi moartea si lociunta mortilor vor fi distruse pentru vesnicie, pentru a nu mai umbri fericirea creaturilor lui Dumnezeu ( vezi Apocalipsa 20, 14 ).
Desi cuvantul “moarte” a existat inca din primele zile in vocabularul primilor nostri parinti, sensul le era cu totul necunoscut. Creatorul i-a avertizat pe protoparintii nostri ca, in cazul neascultarii, moartea va patrunde in lume:
“Domnul , Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: “Poti sa mananci dupa placere din toti pomii din gradina, dar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci, caci in ziua in care vei manca din el vei muri negresit.” ( Geneza 2, 16-17 ).
Dar tragedia s-a produs… Din clipa in care cei doi au ales calea spinoasa a neascultarii de Dumnezeu, moartea nu a mai fost un simplu cuvant din vocabularul lor. Ea a devenit realitate…O teribila si nedorita realitate… “Gandul vesniciei” ( Eclesiastul 3, 11 ), sadit in fiinta lor de Insusi Creatorul, a devenit un zbor intrerupt, un zbor cu aripile frante. Prin caderea lor, Adam si Eva au atras intreaga omenire in prapastia pacatului , caci odata cu caderea lor in pacat, s-a prabusit si platforma pe care se aflau. Si, de atunci, toti urmasii lor s-au nascut in “valea umbrei mortii” ( Psalmul 23, 4 ), gustand din plin din amaraciunea pacatului. Desi inca purtam in noi acest “gand al vesniciei” , cu totii ne indreptam cu pasi mai mari sau mai marunti, mai agale sau mai grabiti, spre mormant.
“ De aceea, dupa cum printr-un singur om a intrat pacatul in lume, si prin pacat a intrat moartea, si astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor din pricina ca toti au pacatuit…”
( Romani 5, 12 )
Ce poate simti un om care isi vede frant zborul spre vesnicia pentru care a fost creat ? Ce uragane se dezlantuie in sufletul sau ! Cate ganduri agatate de tot atatea semne de intrebare isi fac cuibul in mintea sa tulburata !
In fiecare mormant deschis se prabuseste un intreg univers. Mormantul este o adevarata “gaura neagra” ce absoarbe cu nesat toate planurile, toate aspiratiile, toate visele si toata truda noastra de o viata.
In fata perspectivei mortii, reactia omului parcurge, de obicei, cateva etape, aproape mereu aceleasi:
1) Prima reactie in fata mortii este, de obicei, negarea ei. Cand primesti vestea mortii cuiva drag, primele cuvinte rostite sunt , de cele mai multe ori: “ Nu se poate ! Nu e adevarat ! “ Timpul trece
insa , aducand cu el certitudinea ca moartea e o realitate, nu doar un vis urat de noapte.
2) Urmeaza revolta. Te revolti impotriva oamenilor care ar fi putut face ceva ca sa preintampine moartea, te revolti impotriva sistemului sanitar, impotriva guvernului , impotriva celor care raspund de ordinea publica…Te revolti, in cele din urma, impotriva lui Dumnezeu, care a ingaduit ca persoana iubita sa moara… In astfel de momente de maxima traire emotionala, se aud adesea intrebari de genul: “De ce ai ingaduit, Doamne ?”, “Dumnezeule, unde erai cand a murit cel drag ?”, “De ce nu ai facut, Doamne, o minune ca sa-l salvezi?” …
3) Dupa ce flacarile revoltei incep sa se stinga, urmeaza o alta etapa: compatimirea si autocompatimirea. Obosit de lupta, incepi sa plangi si sa te plangi de soarta cruda care ti-a fost harazita. Inconstient, cauti ajutorul celor din jur, asteptand de la ei intelegere, compasiune, sprijin…
4) In final, cand izvorul lacrimilor a secat, cand revolta sufletului s-a stins, lasi garda jos , te resemnezi si iti recunosti infrangerea . Resemnarea este ultima etapa prin care trece sufletul celui confruntat cu cel mai mare vrajmas al fiintei umane: moartea.
Desigur, de la caz la caz, pot exista mici variatii in derularea etapelor amintite, care , in esenta, nu sunt altceva decat niste trairi sufletesti profunde provocate de prezenta mortii.
Insa aceasta nu este totul. Mai exista o etapa, parcursa si traita doar de cei ce isi pun deplina incredere in Dumnezeu si in Cuvantul Sau: speranta. Ea este lumina de la capatul tunelului , e balsamul care ne vindeca aripile frante ale zborului spre vesnicie. In acest punct, acela al sperantei pe marginea unui mormant deschis, omenirea se imparte in doua:
1) Oameni fara nicio speranta, a caror singura filozofie de viata e concentrata in doua expresii devenite celebre : “Sa mancam si sa bem, caci maine vom muri “ ( Isaia 22,13 ) si “Dupa mine potopul !” Pentru acesti oameni mormantul este un punct, un epilog, un capitol incheiat definitiv. Expresiile necredintei sunt prezente mereu in limbajul lor, mormantul reprezentand pentru ei un “loc de veci” pentru un “somn de veci”.
2) Oameni care privesc cu nadejde pana dincolo de portile locuintei mortilor, spre acel timp in care Dumnezeu va nimici moartea pentru totdeauna si ii va readuce la viata pe cei de care trebuie sa ne despartim temporar.
“ Nu voim, fratilor, sa fiti in necunostinta despre cei ce au adormit, ca sa nu va intristati ca ceilalti, care n-au nadejde “. ( 1 Tesaloniceni 4, 13 )
Indraznesc sa te intreb deschis: tu din ce categorie faci parte ? In mormantul in care se odihneste cineva drag tie a fost ingropata si speranta ? As vrea sa te ajut si sa-ti ofer cateva motive de speranta, motive intemeiate nu pe filozofiile omenesti, ci pe Cuvantul lui Dumnezeu:
1) Atunci cand se refera la moartea de care avem parte cu totii, Biblia foloseste doua cuvinte aparent ciudate: “somn” si “adormire” ( in peste 50 de versete ).
Poate cel mai elocvent exemplu in acest sens este raspunsul pe care Mantuitorul il da ucenicilor cu ocazia mortii lui Lazar: “Lazar, prietenul nostru, doarme; dar Ma duc sa-l trezesc din somn.” ( Ioan 11, 11 ) Vesetul 13 ne asigura ca “Iisus vorbise despre moartea lui” si, pentru ca sa nu existe niciun dubiu, El precizeaza: “Lazar a murit “ ( vers. 14 )
Asadar, moartea aceasta nu este, in viziunea biblica, un final, un punct, dincolo de care se afla neantul. Ea este doar o virgula in povestea vietii. De ce se infricoseaza oamenii in fata mortii, crezand ca ea reprezinta sfarsitul ? Nu, sfarsitul nu se afla in aceasta moarte ! Mormantul nu e un “loc de veci”, iar odihna celui decedat nu e un “somn de veci”, asa cum se obisnuieste sa se spuna. Daca mormantul ar fi sfarsitul, Mantuitorul ne-ar fi spus lucrul acesta.
Somnul este o metafora deosebit de sugestiva. Cand cineva adoarme, el devine rupt de realitatea din jur. Unii muncesc, altii se distreaza in jurul lui, dar el nu stie ce se petrece. In somn nu mai percepi trecerea timpului: te culci si nu stii cand au trecut atat de repede ore si ore in care ai fost cu totul absent. De seara si pana dimineata, parca s-ar fi scurs o singura clipa. Asa este somnul mortii.
Dar metafora contine chiar in structura ei samburele sperantei: dupa “somn”, oricat ar fi el de lung si adanc, exista o “trezire”: invierea. Aceasta e speranta oricarui crestin: dincolo de somnul mortii, exista chemarea la inviere care va fi facuta la timpul potrivit de Creatorul tuturor lucrurilor. Problema care se ridica este insa alta: de care inviere vei avea parte ? Caci “multi din cei ce dorm in tarana pamantului se vor scula: unii pentru viata vesnica, si altii pentru ocara si rusine vesnica.” ( Daniel 12, 2 )?
Depinde numai de tine !

2 ) Desi apare ca cel mai crunt blestem , moartea contine in sine, in conditiile pacatului, si o binecuvantare .
Imi amintesc de bunica mea batrana si din ce in ce mai neputincioasa, cum plangea , dorind ca Dumnezeu sa o cheme la odihna. Avea dureri mari de picioare si privea moartea ca pe o eliberare… Cati oameni nu privesc lucrurile in acelasi fel ?
Te-ai gandit vreodata cum ar arata pamantul nostru, plin de nelegiuiri de tot felul, fara sa existe moarte ? Ar fi un adevarat iad…Un iad vesnic ! Pamantul ar fi suprapopulat cu bolnavi incurabili, care zi si noapte ar striga la Dumnezeu ca sa-i elibereze din chinurile interminabile. Ar trebui sa vietuim o vesnicie alaturi de criminali ca Nero, Hitler, Torquemada sau Jack Spintecatorul . Daca nu ar exista moartea, raul s-ar dezvolta fara nicio limita, nelegiuitii ar prinde curaj si viata ar deveni insuportabila. Da, pamantul s-ar fi transformat intr-un adevarat iad …
Din aceasta perspectiva, moartea este un veritabil mijloc de franare si de control al raului pe care Creatorul il foloseste in final spre binele oamenilor.
3 ) Biblia vorbeste in cuvinte deosebit de mangaietoare despre moartea celor care L-au iubit si ascultat pe Dumnezeu.
Despre Avraam sta scris ca “si-a dat duhul si a murit dupa o batranete fericita, inaintat in varsta si satul de zile; si a fost adaugat la poporul sau.” ( Geneza 25, 8 ) Despre Isaac , Biblia ne spune ca “si-a dat duhul si a murit si a fost adaugat la poporul sau, batran si satul de zile.” ( Geneza 35, 29 ) Profetului Daniel ingerul ii spune : “Iar tu du-te, pana va veni sfarsitul; tu te vei odihni si te vei scula iarasi odata in partea ta de mostenire, la sfarsitul zilelor.” ( Daniel 12, 13 )
Oare greseste Cuvantul lui Dumnezeu in modul lui de exprimare ? Nu era mai corect sa se spuna ca acesti oameni au fost “scazuti” din poporul lor ? Nu lipsesc ei dintre noi ? De ce Biblia considera ca , prin moarte, cei credinciosi sunt “adaugati” ( nu scazuti ! ) la poporul lor ?
Aici intervine diferenta radicala de mentalitate. Noi, oamenii, percepem moartea ca pe o mare pierdere, ca pe o mare lipsa, un mare minus. In mentalitatea noastra, cei ce ne parasesc sunt “scazuti”, din poporul lor si lucrul acesta se observa in expresii ca “somn de veci”, “loc de veci”, etc. Chiar minusul pe care-l scriem pe piatra funerara a celor ce ne-au parasit, intre data nasterii si ca a mortii, oglindeste aceasta mentalitate.
Dumnezeu nu priveste moartea celor iubiti de El ca o pierdere. Pentru El, linia dintre data nasterii si cea a decesului se transforma intr-un mare “plus”. Imaginea sugerata de textul biblic este aceea a unui fruct sau a unor grane coapte pe care cineva le aduna ca sa le puna la pastrare: “Vei intra in mormant la batranete, ca snopul strans la vremea lui.” ( Iov 5, 26 )
Privita din acesta perspectiva, moartea celor care au avut o relatie de prietenie cu Creatorul lor nu este o pierdere, ci un castig. Acesta e motivul pentru care psalmistul David afirma: “Scumpa este inaintea Domnului moartea celor iubiti de El.” ( Psalmul 116, 15 )
Mai mult decat atat, referindu-se la perioada de timp premergatoare revenirii in slava a Mantuitorului, o perioada de mare criza mondiala, profetul Ioan , inspirat de Duhul lui Dumnezeu, rosteste o fericire mai putin obisnuita: “ Si am auzit un glas din cer care zicea: “Scrie: Ferice de acum incolo de mortii care mor in Domnul ! Da, zice Duhul, ei se vor odihni de ostenelile lor, caci faptele lor ii
urmeaza !” ( Apocalipsa 14, 13 )
De unde acest optimism al Bibliei in fata celui mai temut dusman al omului ? Cum se face ca ea nu priveste moartea ca pe o tragedie, ci doar ca pe o umbra trecatoare, ca pe o ceata ce se va risipi la primele raze de soare ?
Raspunsul este Unul Singur: Iisus, Cel care Se recomanda pe Sine ca fiind “Cel dintai si Cel de pe urma” ( Apocalipsa 1, 17 ).
Cand te afli pe marginea unui mormant, te rog sa nu uiti niciodata ca nu moartea este cea de pe urma, ci Iisus este Cel de pe urma. Nu norul este vesnic, ci soarele. Fericiti sunt cei care, asemenea apostolului Pavel, pot spune cu seninatate: “Caci pentru mine a trai este Christos si a muri este un castig”.
( Filipeni 1, 21 )

4 ) Mantuitorul ne garanteaza: “Eu tin cheile mortii si ale locuintei mortilor”( Apocalipsa 1,18 )
Dumnezeu a incredintat creaturilor Sale tot felul de responsabilitati, idee sugerata de metafora cheii: un inger tine cheia Adancului ( Apocalipsa 20, 1 ); Mantuitorul ii da lui Petru ( si nu numai lui, ci tuturor ucenicilor !) “cheile Imparatiei cerurilor” ( Matei 16, 19 ); invatatorii Legii detineau “cheia cunostintei”…
O singura “cheie” a pastrat-o Dumnezeu pentru Sine: “cheile mortii si ale locuintei mortilor”
“ Cand L-am vazut, am cazut cu fata la picioarele Lui ca mort. El Si-a pus mana dreapta peste mine si a zis: “Nu te teme ! Eu sunt Cel dintai si Cel de pe urma, Cel viu. Am fost mort si iata ca sunt viu in vecii vecilor. Eu tin cheile mortii si ale locuiuntei mortilor.” ( Apocalipsa 1, 17-18 )
Este incurajator sa stii ca Iisus are in mana Sa aceste chei ! Doar El, in calitate de Domn al vietii, are puterea sa deschida si sa inchida usa dintre lumea celor vii si a celor morti. Nici cei mai puternici oameni de pe pamant, nici ingerii plini de slava, nici demonii, nici chiar Satana nu pot inchide sau deschide aceasta usa. Cand va suna orologiul timpului, la implinirea vremii, Dumnezeu va deschide usa locuintei mortilor si nimeni nu I se va putea impotrivi.
Avem o garantie ca lucrurile se vor intampla asa ? Mormantul gol al Mantuitorului este garantia suprema. “Am fost mort si iata ca sunt viu in vecii vecilor”- ne asigura El. Pe acest fapt se intemeiaza credinta si speranta noastra.
“Nu ma tem de moarte, ci de vesnicia ei”-spunea Alexandru Vlahuta. Da, nu trebuie sa ne temem de moartea aceasta. Ea este doar un popas pe calea spre vesnicie de vesnicie. Daca exista insa un motiv de temere, atunci trebuie sa ne temem de adevarata moarte, cea pe care o vor gusta nelegiuitii dupa judecata finala a cerului. Aceea va fi cu adevarat vesnica…
Pe acest pamant traim cu totii in “valea umbrei mortii”. Repet: in “valea umbrei mortii”, nu in “valea mortii”. Si atunci, de ce sa ne temem de “umbre” ?
Un tata merge, impreuna cu fiica lui, la un serviciu de inmormantare. Decedase cineva drag si fiica nu poate intelege de ce a trebuit sa moara acea persoana ? Tatal incearca sa-i explice fiicei sale ca moartea aceasta nu este o tragedie atat de mare in comparatie cu adevarata moarte ce va urma judecatii lui Dumnezeu. In sinea lui, tatal se roaga lui Dumnezeu pentru intelepciunea de a da un raspuns multumitor fiicei sale.
Dar nu apuca sa-si incheie rugaciunea. Un TIR mare ii depaseste in viteza si, pentru cateva secunde, umbra acestuia trece peste masina lor, ascunzandu-le soarele. In clipa urmatoare, tatal se intoarce spre fiica si-i spune: “Ce ai prefera sa treaca peste noi: umbra camionului sau camionul insusi ? Vezi, fiica mea, moartea aceasta este doar o umbra a mortii vesnice de la sfarsit si de care vor avea parte doar cei ce-I vor intoarce spatele lui Dumnezeu.”
Nu te teme de umbre ! Moartea aceasta este doar o virgula in povestea vietii. “Daca ti-e frica sa mori, nu esti in stare sa traiesti”-spunea James Baldwin. Ne asteapta o inviere mareata si o vesnicie traita alaturi de Cel care S-a numit pe Sine “Invierea si Viata”( Ioan 11, 25 ). Iar lacrimile care acum iti mai curg pe obraz atunci cand “umbra mortii” trece peste cineva drag, iti vor fi sterse chiar de mainile strapunse pe Golgota. Iisus Insusi ne promite lucrul acesta:
“El va sterge orice lacrima din ochii lor si moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tanguire, nici tipat, nici durere, pentru ca lucrurile dintai au trecut…
Amin ! Vino, Doamne, Iisuse !” ( Apocalipsa 21, 4 ; 22 ,20 )

Lori Balogh
roxilori@yahoo.com

“Ascultati-Ma, casa lui Iacov si toata ramasita casei lui Israel, voi, pe care v-am luat in spinare de la obarsia voastra, pe care v-am purtat pe umar de la nasterea voastra ! Pana la batranetea voastra Eu voi fi Acelasi, pana la caruntetele voastre va voi sprijini. V-am purtat si tot vreau sa va mai port, sa va sprijinesc si sa va mantuiesc.”
Isaia 46, 3-4

Astazi e o zi obisnuita, o zi ca atatea alte mii de zile care s-au scurs din viata… Totusi, in ciuda rutinei, ceva neobisnuit se intampla cu tine…
Dimineata, cand te dai jos din pat, o durere surda la genunchi te anunta ca un “musafir” nepoftit bate la usa existentei tale.
“Nu-i nimic, o sa-mi treaca” – iti spui in gand. “Putin balsam chinezesc cu camfor si totul va fi bine “… Si, trecand peste disconfortul provocat de durere, te duci usor schiopatand sa-ti vezi de treburi.
La baie, dupa ce iti faci igiena de dimineata, o privire in oglinda te face sa nu-l mai recunosti pe cel ce te priveste de dincolo de luciul ei .
“ Cand am albit atat de mult ? Nici n-am observat…Si cearcanele astea, cand au aparut ? Dar parul ? Parul atat de bogat alta data, parca s-a rarit peste noapte …” Apoi, in loc de consolare, iti spui in gand:
“ Probabil ca sunt prea obosit…Am nevoie de mai multa odihna”.
Cand te duci sa-ti iei ziarul din cutia postala si vrei sa-ti arunci ochii pe el – o alta surpriza: ochelarii pe care ti i-a recomandat medicul cu un an in urma nu te mai ajuta. Vezi incetosat, mana nu-ti mai ajunge sa indepartezi ziarul de ochi si oftezi:
“Of ! De ce ziarele astea sunt scrise cu litere atat de mici ? De ce nu se scrie cu litere mai mari, ca sa le poata citi oricine ?”
Dar nu ai ce face. Trebuie sa te gandesti serios la o vizita la medicul oftalmolog pentru o noua reteta de ochelari. Pana atunci, amani citirea ziarului si te apuci de o multime de treburi ramase nefacute prin casa si gospodarie.
Dar iata ca suna telefonul. De la celalat capat al firului, o voce dojenitoare iti zgarie timpanul:
“Bine mai, omule ! Nu mi-ai promis ca astazi la ora unu ne intalnim in parc ca sa rezolvam problema despre care am discutat ?”
“ Oh, iarta-ma, te rog. Am uitat pur si simplu. Nu stiu ce e cu mine de uit mereu in ultima vreme…”
Si, ca sa-ti impaci prietenul de la celalalt capat al firului, reprogramezi totul pentru maine. Dar, ca sa nu uiti din nou, iti legi o ata pe degetul mic de la mana stanga. Dar daca maine, descoperind semnul pe deget, nu-ti vei mai aminti de ce l-ai pus acolo ?
Dupa amiaza, intorcandu-te acasa de la cumparaturi, sotia te intampina cu o veste nu prea placuta:
“Dragul meu, stii ca familia Popescu a plecat in excursia pe munte despre care vorbisem acum o saptamana ? “
“ Chiar au plecat ? Si pe noi de ce nu ne-au anuntat ? Stiau bine ca si noi suntem amatori de asa ceva…”
Apoi, dupa ce iti trece prima emotie negativa, judecand la rece, iti dai singur explicatia “fenomenului”:
“Desigur, ei sunt mult mai tineri decat noi… Nu mai avem varsta lor…Poate s-au gandit ca nu mai facem fata efortului de a urca pana in varf…”
Apoi vine seara… O durere de dinti te anunta ca trebuie sa treci cat mai repede pe la stomatolog . In curand, daca mai amani, vei ajunge la proteza…Iar gandul acesta nu-ti surade prea mult. Ai vrea sa citesti o carte buna, dar iti amintesti ca ochelarii nu te mai ajuta si trebuie schimbati. Pornesti televizorul si gasesti un documentar interesant. Ai vrea sa-l urmaresti pana la capat, dar iti este asa de somn… Si e de abia ora 9 ! Alta data, te culcai la ore tarzii si nu era nicio problema. A doua zi erai “fresh”si o luai de la capat.
“Oare ce se intampla cu mine ? “- te intrebi inainte de a adormi. “Am inceput sa uit, ma doare ba una, ba alta, am caruntit, tinerii ma evita, dioptriile trebuie schimbate tot mai des…Ce se intampla cu
mine ?”
Intr-un tarziu, iti amintesti ca undeva, in Biblie, scrie ceva despre experienta prin care tocmai treci acum. Rememorate, cuvintele Scripturii par a fi un diagnostic crud, pe care nu ai fi dorit sa-l auzi niciodata:
“Dar adu-ti aminte de Facatorul tau in zilele tineretii tale, pana nu vin zilele cele rele si pana nu se apropie anii cand vei zice: “Nu gasesc nicio placere in ei”, pana nu se intuneca soarele si lumina, luna si stelele si pana nu se intorc norii indata dupa ploaie; pana nu incep sa tremure paznicii casei
( mainile ), si sa se incovoaie cele tari ( picioarele ); pana nu se opresc cei ce macina ( dintii ), caci s-au imputinat; pana nu se intuneca cei ce se uita pe ferestre ( ochii ); pana nu se inchid cele doua usi dinspre ulita ( buzele ), cand uruitul morii slabeste, te scoli la ciripitul unei pasari, glasul tuturor cantaretelor se aude inabusit; te temi de orice inaltime si te sperii pe drum; pana nu infloreste migdalul cu peri albi si de abia se taraste lacusta; pana nu-ti trec poftele, caci omul merge spre casa lui vesnica si bocitorii cutreiera ulitele, pana nu se rupe funia de argint, pana nu se sfarma vasul de aur, pana nu se sparge galeata la izvor si pana nu se strica roata la fantana; pana nu se intoarce tarana in pamant, cum a fost , si pana nu se intoarce duhul la Dumnezeu care l-a dat. O, desertaciune a desertaciunilor…Totul este desertaciune.” ( Eclesiastul 12, 1-8 )
Si asa, cu mintea framantata de ganduri agatate de tot atatea semne de intrebare, intr-un tarziu adormi mirat, nedumerit, nelinistit si frustrat…
Ce se intampla cu tine ? O stii si tu prea bine: ai inceput sa imbatranesti. E greu s-o recunosti , caci ai simtamantul ca , daca o faci , aceasta inseamna un fel de capitulare. De aceea, eviti subiectul, poate apelezi la cateva siretlicuri care sa mai atenueze cruda realitate: putina vopsea pentru parul doamnelor sau pentru mustata domnilor, putin fard si fond de ten pe obraji, o croiala mai tinereasca a hainelor… Uneori glumesti chiar pe seama varstei inaintate, spunandu-ti ca nu batranetea e o boala, ci tineretea e o boala de care te vindeci la batranete. Pe prietenul cel mai bun iti place sa-l chemi “batrane”, iar cand cei din jur , vorbind despre varsta a treia, se refera la ea ca fiind “ a treia tinerete” , te simti uns la inima…
Dar oricat ai incerca sa te amagesti, persifland ideea de batranete, undeva in tainitele sufletului tau esti din ce in ce mai ingrijorat. O multime de intrebari fara raspuns iti rascolesc existenta, intrebari la care nici nu te gandeai in anii trecuti:
“Oare chiar am inceput sa imbatranesc? Ce ma asteapta oare ? Ma voi accepta pe mine insumi in noua postura ? Dar cei jur, ma vor mai respecta la fel? Imi vor mai acorda aceeasi atentie ca inainte ? Voi mai fi dorit ? Lipsa mea va fi simtita ? Dar Dumnezeu, cum il priveste pe un om inaintat in varsta ? Il mai iubeste la fel ca in anii tineretii?”
Cat de repede a trecut tineretea, acea varsta a usilor deschise, a optimismului si a planurilor de viitor ! Parca ieri te indreptai spre profesia indragita si spre tovararul de viata iubit, asteptandu-te ca totul sa dureze o vesnicie. Dar nu a fost asa. Pe masura ce anii au trecut, usile deschise alta data au inceput sa se inchida rand pe rand.
Daca alta data iti placea sa calatoresti mult, astazi observi ca nici sanatatea, nici pensia nu-ti mai permit acest lucru. Daca alta data umblai pe toate coclaurile si prin toate vagaunile muntilor, astazi incepi sa te sperii cand trebuie sa urci un simplu deal. Daca alta data o multime de prieteni te inconjurau si-ti calcau pragul casei, astazi ei sunt tot mai putini: unii sunt prea departe, altii au problemele lor, altii s-au instrainat de tine, altii au disparut …Si an de an, dispar din ce in ce mai multi …Daca alta data iti permiteai sa faci risipa de bani cand iti faceai cumparaturile, acum trebuie sa dramuiesti fiecare banut, cautand magazinele cele mai ieftine si promotiile cele mai atragatoare.
Da, batranetea este varsta usilor care se inchid rand pe rand, pana ce se va inchide si ultima usa – cea a vietii… Va mai ramanea ceva deschis ?
Am o prima veste buna pentru tine: Da, mai ramane o usa deschisa chiar si pentru cel ce se indreapta spre apusul vietii, o usa pe care o deschide nu un om muritor, ci Insusi Dumnezeu:
“ Iata ca ti-am pus inainte o usa deschisa pe care nimeni n-o poate inchide, caci ai putina putere…” ( Apocalipsa 3, 8 )
Dar ce se poate vedea din pragul acestei usi deschise ? O multime de lucruri pe care poate le-ai ignorat pana acum. Poti avea o alta perspectiva asupra vietii si mortii, asupra adevaratelor valori in contrast cu surogatele ce ne inconjoara la tot pasul. Din pragul acestei usi deschise poti vedea mai aproape ca oricand cerul in toata frumusetea lui, iar dorul dupa prezenta lui Iisus capata o alta intensitate. De aici, din pragul acestei usi, poti privi viata cu mai multa intelepciune si poti experimenta pocainta la la un nivel neatins pana atunci.
Binecuvantata fie aceasta “usa “ deschisa ! Dar mai binecuvant fie Cel care a deschis-o pentru noi, atunci cand “usile” existentei noastre efemere se inchid una dupa alta.
Si acum, dupa ce speranta a reinviat in sufletul tau, vreau sa-ti aduc si alte vesti bune:
1) Batranetea nu este o problema de esenta, ci de aparenta. Ea nu vizeaza continutul, ci ambalajul. Trupul este cel care imbatraneste, nu spiritul.
Acesta este motivul pentru care apostolul Pavel le scrie credinciosilor din Corint cu atata convingere: “ De aceea, noi nu cadem de oboseala. Ci, chiar daca omul nostru din afara se trece, totusi omul nostru din launtru se innoieste din zi in zi…Pentru ca noi nu ne uitam la lucrurile care se vad, ci la cele ce nu se vad. Caci lucrurile care se vad sunt trecatoare, pe cand cele ce nu se vad sunt vesnice.”
( 2 Corinteni 4, 16.18 )
Am vazut atatia oameni in varsta, cu slabiciunile inerente perioadei de viata prin care trec, dar care sunt atat de tineri in spirit. Nu pot uita cazul unui batran crestin aflat pe patul mortii…Se stingea ca o lumanare, traia ultimele zile, nu mai avea putere nici sa vorbeasca…Dar avea un spirit atat de tanar! Era atat de optimist si increzator in dragostea lui Dumnezeu ! Avea o minte atat de lucida si o judecata atat de limpede incat multi tineri ar fi avut de invatat de la acest “batran atat de tanar” .
Spunea cineva: “Nu ma consider batran. Sunt doar un tanar care sufera de o boala: batranetea.” Oamenii de stiinta au ajuns la o concluzie neasteptata, inlaturand multe prejudecati impamantenite printre oameni: creierul omului ajunge la deplina sa maturitate in jurul varstei de 55-60 de ani. Este momentul in care el poate da tot ce poate mai bun, cu conditia sa fie folosit.
Asadar, nu te uita la ambalaj, ci la continut ! Nu te lasa indus in eroare de aparentele unui trup plin de slabiciuni sau suferind, ci ai in vedere esenta. Pe Dumnezeu aceasta Il intereseaza. El stie ca la sfarsit, cand va sosi momentul innoirii tuturor lucrurilor, nu va fi o problema sa ne dea trupuri care sa se bucure de o tinerete vesnica. Ceea ce asteapta acum de la noi este sa ne pastram spiritul vesnic tanar, crescand zi de zi in intelepciune, in cunostinte, in caracter…
2 ) Biblia, in calitatea sa de Cuvant al lui Dumnezeu, are o viziune deosebit de luminoasa asupra varstei inaintate. Batranetea este privita ca o varsta a roadelor, cand bobul de grau e cules si pus la pastrare in granarele cerului.
Multi oameni ai lui Dumnezeu au avut experiente deosebite la batranete, cand L-au simtit pe Tatal ceresc mai aproape ca oricand. Profetul Daniel a trecut prin experienta gropii cu lei pe cand era in varsta de peste 80 de ani ( se pare ca avea 84 de ani ! ). Moise a fost chemat sa devina eliberatorul omenesc al poporului evreu pe cand era in varsta de 80 de ani. Aron a fost chemat la preotie la 83 de ani, iar apostolul Ioan a primit cea mai mare descoperire profetica din toate timpurile ( Apocalipsa ) la peste 90 de ani.
Mai mult decat atat, prin poruncile si recomandarile ei, Biblia ne indeamna la respect fata de cei varstnici:
“Sa te scoli inaintea perilor albi si sa cinstesti pe batran” ( Leviticul 19, 32 pp. )
“Slava tinerilor este taria, dar podoaba batranilor sunt perii albi “ ( Proverbe 20, 29 )
“ Nu mustra cu asprime pe un batran, ci sfatuieste-l ca pe un frate” ( 1 Timotei 5, 1 )
Daca vreodata esti ispitit sa gandesti ca Dumnezeu nu-ti mai acorda aceeasi atentie ca in tinerete, alunga acest gand ! Toate poruncile si indemnurile biblice cu privire la respectul pe care il datoram cu totii celor batrani sunt izvorate din Dumnezeu. El este Tatal ceresc al tuturor: al copiilor, al tinerilor, al celor in puterea varstei, dar si al celor aflati la apusul existentei lor pamantesti. In profetia lui Ioel cu privire la revarsarea Duhului Sfant in zilele din urma, nimeni nu este trecut cu vederea. Batranii isi au locul lor in planul lui Dumnezeu:
“Dupa aceea voi turna Duhul Meu peste orice faptura: fiii si fiicele voastre vor proroci, batranii vostri vor visa visuri si tinerii vostri vor avea vedenii. Chiar si peste robi si peste roabe voi turna Duhul Meu in zilele acelea.” ( Ioel 2, 28-29 )
Ce conteaza inaintea unui Dumnezeu vesnic cativa ani in plus sau in minus la varsta unui om,
cand toata vesnicia este la dispozitia Lui ?
Ascultati cu cata delicatete si dragoste ii vorbeste Dumnezeul cerului si al pamantului batranului Daniel, aflat la varsta la care era pregatit sa fie cules ca un rod copt pentru granarele cerului:
“Nu te teme de nimic, om prea iubit ! Pace tie ! Fii tare si cu inima !”
“Iar tu, du-te, pana va veni sfarsitul. Tu te vei odihni si te vei scula iarasi odata in partea ta de mostenire, la sfarsitul zilelor.” ( Daniel 10, 19; 12, 13 )
Pot exista pentru un batran cuvinte mai mangaietoare decat acestea ? Daca aceste cuvinte ar fi spuse de un muritor, le-am privi ca pe o urare oarecare lipsita de putere . Dar ele sunt rostite de Insusi Dumnezeu prin gura ingerului Sau, ceea ce face ca aceste cuvinte sa capete o greutate imensa.
Si acum sa ne intoarcem la fila de jurnal pe care tocmai ai scris-o. Astazi a fost o zi obisnuita, cu grijile si problemele ei. Ai descoperit insa unele lucruri care te nelinistesc. Cu siguranta ca maine vei descoperi alte lucruri nelinistitoare: poate cateva riduri noi, poate vei descoperi o noua o neputinta, poate o boala nedorita iti va da tarcoale, poate te vei simti mai singur ca niciodata…
Nu te nelinisti ! Italienii au un proverb interesant: “Motorul este totul. Caroseria nu conteaza “
Pe Dumnezeu nu-L intereseaza “caroseria” ta sau a mea. Ea oricum va fi schimbata la revenirea Mantuitorului, daca vom fi credinciosi pana la sfarsit. Pe Tatal ceresc Il intereseaza “motorul” fiintei noastre interioare, spiritul si inima. Pe acestea le vrea curate, indiferent ca esti tanar sau batran. Si pentru ca El stie ca singur iti va fi greu sa le pastrezi curate pana la sfarsit, te asigura cu cea mai mare gingasie si intelegere:
“Pana la batranetea voastra Eu voi fi Acelasi, pana la caruntetele voastre va voi sprijini. V-am purtat si tot vreau sa va mai port, sa va sprijinesc si sa va mantuiesc.”
Isaia 46, 3-4

Lori Balogh
roxilori@yahoo.com

- PROMISIUNEA LUI DUMNEZEU PENTRU PARINTII CU FII RISIPITORI –

“Asa vorbeste Domnul: “Opreste-ti plansul, opreste-ti lacrimile din ochi, caci truda ta iti va fi rasplatita, zice Domnul. Ei se vor intoarce iarasi din tara vrajmasului. Este nadejde pentru urmasii tai, zice Domnul. Copiii tai se vor intoarce in tinutul lor !”
Ieremia 31, 16-17

Viata traita alaturi de Mantuitorul ne aduce o multime de binecuvantari si satisfactii pe care nu le-am fi trait daca nu L-am fi cunoscut pe El. Si nu e vorba doar de viitor cand, la incheierea istoriei pacatului, cei mantuiti se vor bucura de viata vesnica promisa…Chiar in viata aceasta trecatoare, strabatand “valea umbrei mortii” ( Psalmul 23, 4 ), Dumnezeu ne lumineaza drumul cu o multime de bucurii nevinovate.
In mod paradoxal insa, viata alaturi de Iisus ne aduce si probleme , framantari, dureri si nelinisti pe care nu le-am fi trait daca nu L-am fi cunoscut pe El. Ti se pare ciudat acest lucru ? Nu, fii sigur ca nu e vorba de o erezie. Gandeste-te numai la un singur aspect: cand te rogi, cand citesti Biblia si cand te bucuri de pacea si odihna cereasca in biserica, cand, facand o fapta buna unui semen, simti bucuria aprobarii divine, in acelasi timp milioane de oameni nu au aceasta pace si bucurie. Ei nu au aceeasi speranta, nu au aceeasi viziune asupra lucrurilor, nu calca pe acelasi teren sigur pe care te afli tu.
Ce se intampla insa cand, intre milioanele de oameni care nu cunosc bucuria mantuirii, se afla poate copilul tau, poate sotul sau sotia ta, poate un parinte sau cineva drag ? Nu-i asa ca inima iti este impartita intre bucuria de a fi langa Iisus si durerea de a-i sti pe cei dragi departe de El ? Imensa bucurie de a te afla langa izvoarele mantuirii e adesea umbrita de nelinisti si framantari pe care un om obisnuit, dintre miile pe care le intalnesti pe strada, nu le are. El are , cu siguranta, alte griji si temeri. Dar nu le cunoaste pe acestea: De ce nu este si copilul meu langa Iisus ? De ce nu este si sotul, sotia, prietenul sau parintele meu langa El ? Cu cat bucuria pe care o traim langa Domnul e mai intensa, cu atat durerea de a-i sti pe cei dragi departe de mantuire e mai profunda.
Doresc insa sa-ti aduc o raza de speranta, izvorata nu din filozofii si traditii omenesti , ci din Cuvantul “viu si lucrator” al lui Dumnezeu ( Evrei 4, 12 ).
Pentru aceasta, te invit sa citesti doua texte biblice aproape identice:
1) “…Dar cel neprihanit va trai prin credinta lui” ( Habacuc 2, 4 up. )
2) “…Dupa cum este scris: “Cel neprihanit va trai prin credinta”. ( Romani 1, 17 up. )
Ai observat diferenta ? Citand din Vechiul Testament, Pavel omite pronumele “lui”. Sa fie vorba doar de o mica neatentie a apostolului ? Sau, mai grav, sa fie vorba de necunoasterea temeinica a Scripturilor ?
Cu siguranta ca nu acesta e motivul omisiunii facuta de Pavel . Un teolog erudit ca el nu putea face o asemenea greseala… La cateva sute de ani de la scrierea cartii lui Habacuc , Pavel a inteles un adevar extraordinar. Omitand pronumele “lui”, “apostolul neamurilor” face un enunt mult mai bogat in adevar si semnificatii decat profetul Habacuc. Este ca si cum am spune ca profetul Habacuc priveste cerul din fundul fantanii, in timp ce Pavel il priveste de la gura ei.
De fapt, ce vrea sa ne comunice Pavel in plus fata de predecesorul sau ? Ca omul, inainte sa ajunga neprihanit, traind prin credinta lui, poate sa traiasca si prin credinta altuia care mijloceste pentru el. In esenta, Pavel vorbeste aici despre puterea rugaciunii de mijlocire.
Si acum, cateva exemple biblice care intaresc ideea transmisa de Pavel:
1) Luca 8, 40-56 : Invierea fiicei lui Iair
Ce bucurie si cata lumina trebuie sa fi cuprins casa tanarului fariseu atunci cand a venit pe lume fetita mult asteptata ? Ca fariseu si, mai mult decat atat, in calitate de fruntas al sinagogii locale, Iair isi ia in serios religia. Ca tata, el depune toate eforturile pentru a-si creste fetita sanatoasa si a-i oferi o educatie inalta. Insa dupa 12 ani de eforturi, Iair gusta din plin din desertaciunea acestei vieti trecatoare. Fetita se imbolaveste grav. Tanarul fariseu isi da seama ca lucrurile sunt cat se poate de grave si alearga la Iisus, trecand peste orice prejudecata rabinica. Intre timp insa, un binevoitor il anunta pe tanarul tata ca lumina caminului sau s-a stins. Fetita murise…
O sfasiere de inima de nedescris ii cuprinde intreaga fiinta si Iair ramane inmarmurit in fata Mantuitorului. Acesta il priveste cu mila si intelegere si, dincolo de durerea ce se putea citi pe chipul fariseului, Iisus vede ca mucul credintei inca mai arde in inima acestui tata indurerat si-i spune: “Nu te teme, crede numai…” ( Luca 8, 50 )
Si marea minune se produce: fatita e inviata si redata vie si sanatoasa tatalui sau.
Acum as vrea sa te intreb: Cui i-a apartinut credinta care a miscat bratul lui Dumnezeu? Cui i-a apartinut credinta prin care a trait aceasta fetita de numai 12 ani ? Tatalui sau fetitei ?
2 ) Luca 7, 1-10: Vindecarea robului unui sutas
Obisnuit cu moartea si cruzimea prin natura meseriei sale, sutasul roman este totusi un om deosebit. Mai rar putem intalni la fruntasii iudei cuvinte de apreciere fata de un om apartinand altui neam decat al lor. Mijlocirea lor in favoarea sutasului demonstreaza ca intr-adevar acest pagan este un om deosebit: “ Face sa–i faci binele acesta, caci iubeste neamul nostru si ne-a zidit sinagoga”( Luca7,4-5 )
Si de data aceasta Iisus da curs invitatiei , dar nu datorita meritelor invocate de iudei. Mantuitorul apreciaza la acest sutas altceva mult mai important: dragostea fata de aproapele, chiar daca acesta nu este decat un sclav. Si ce valoare avea un sclav in societatea acelor timpuri ?
Robul sutasului roman este vindecat, insa se naste aceeasi intrebare: Cui i-a apartinut credinta care a miscat bratul lui Dumnezeu ? Sutasului roman sau robului sau ? Prin a cui credinta a trait robul acestui sutas ?
3 ) Evrei 11, 23 :
“ Prin credinta a fost ascuns Moise trei luni de parintii lui, cand s-a nascut, pentru ca vedeau ca era frumos copilul si nu s-au lasat inspaimantati de porunca imparatului.”
Cui i-a apartinut credinta prin care a trait Moise ? Parintilor sau pruncului ? Ce credinta poate avea un copilas de trei luni ?
Este cat se poate de clar ca Dumnezeu a onorat credinta parintilor lui Moise, credinta prin care copilul lor a fost salvat, devenind eliberatorul unui intreg popor de robi.
4 ) Matei 15, 21-28: Vindecarea fiicei femeii siro-feniciene
Un alt caz, aceeasi intrebare: Cui i-a apartinut credinta care a miscat din nou bratul lui Dumnezeu, aducand vindecare si speranta ? Mamei sau fiicei ?
Si exemplele pot continua. Am putea sa ne gandim la vindecarea copilului demonizat dupa ce Mantuitorul coboara de pe muntele schimbarii la fata ( Marcu 9, 14-29 ). Am putea sa ne intrebam , in cazul vindecarii lui Naaman sirianul , prin a cui credinta a ajuns el sa cunoasca bratul puternic al Domnului ? A lui sau a fetitei evreice care ii slujea in casa ?
Si acum, te rog sa ai rabdare, citind o lunga experienta de viata derulata pe parcursul a peste 50 de ani. Experienta a fost relatata in revista “Guide” din 28 iunie 1986, sub titlul: “ O mie de cai” de catre Josefina Camilton Edward, ea insasi unul din eroii povestirii.
Autoarea deruleaza timpul inapoi pana in anul 1902, cand parintii ei au cunoscut solia adventa si au primit botezul in statul Michigan, SUA. Dupa doi ani de la botez, se naste Josefina, al zecelea copil al familiei. De micuta jucarie vie se ataseaza mai ales Bill, fratiorul cu par carliontat de numai zece ani, un baietel foarte sensibil si saritor. Bill isi ajuta zilnic tatal la pravalie si, ca rasplata, la sfarsitul fiecarei saptamani acesta ii da 50 de centi. Primul lucru pe care il face micutul de numai 10 ani este sa calculeze zecimea – 5 centi – pe care ii pune deoparte pentru a-i darui la biserica. Apoi, cu restul de 45 centi merge in mahala, isi aduna prietenii saraci si le cumpara dulciuri in valoare de 25 de centi. Generozitatea lui ii atrag repede porecla de “Bill , cel cu inima mare”.
Intr-una din zile, parintii se sfatuiesc cu privire la educatia copiilor. Tatal e de parere ca acestia ar trebui sa urmeze cursurile unei scoli a bisericii. Mama insa se opune, optand pentru o scoala publica. Tatal cedeaza si copiii sunt dati sa urmeze cursurile unei scoli publice. Curand, copiii prind gustul dansului, al petrecerilor si al vietii usuratice. Bill insusi, cel “cu inima mare” incepe sa fumeze si sa consume alcool.
In mod inerent, in familie incep sa apara tensiuni si tot felul de discutii. Treptat, copiii pleaca de acasa. O sora mai mare fuge de acasa si se face actrita. O alta se casatoreste cu un om de nimic si incepe o viata plina numai de chefuri si betii. Bill pleaca si el, angajandu-se la o corporatie de cai ferate. La incercarea parintilor de a-l intoarce din drum, le raspunde : “ Nu ma intereseaza religia voastra. Ramaneti voi cu sabatul vostru ! “ Incepe o cariera de succes, castiga multi bani si ii cheltuieste in petreceri.
Indurerati, parintii fac bilantul: din cei zece copii, opt L-au parasite pe Dumnezeu, alegand calea usoara a pacatului. La varsta la care ultimii doi copii trebuiau sa inceapa educatia scolara, parintii se sfatuiesc din nou. De data aceasta aleg o scoala a bisericii, ceea ce face ca Iosefina sa urmeze colegiul misionar. Dupa un timp, Iosefina se casatoreste cu Lowell si pleaca in misiune in Africa, unde lucreaza mai multi ani.
Parintii au inima impartita intre bucuria de a o vedea pe Iosefina si familia ei lucrand pentru Dumnezeu si durerea de a-i sti pe opt dintre copiii lor pierduti . Dar cea mai mare durere le-o aduce
Bill …
Incet, parintii se sting. Mai intai moare mama, apoi tatal. Amandoi coboara in mormant fara sa vada un raspuns la rugaciunile lor pentru copiii pierduti.
In Africa, Iosefina consemneaza in jurnalul ei: “Astazi e zi de post si rugaciune pentru Bill.”
Intre timp Bill se casatoreste cu Mary. Aceasta, auzind ocazional postul de radio “Vocea profetiei”, devine interesata de adevar, incepe sa studieze Biblia si, dupa un timp, se boteaza si devine membra a Bisericii Adventiste. Bill nici nu se bucura, dar nici nu-i pune piedici sotiei sale, ramanand la fel de rece si indiferent fata de religie.
In acest timp, in Africa, Lowell, sotul Iosefinei, se imbolnaveste de febra neagra si intreaga familie e nevoita sa se repatrieze. Dupa cativa ani insa, Lowell moare. Bill, afland de moartea cumnatului sau , ii telefoneaza Iosefinei: “Iosefina, iarta-ma, dar nu pot veni la inmormantare. Am tinut prea mult la Lowell si nu pot sa-l vad mort. El e unul din cei doi care sigur vor fi in cer.”
“Dar cine e al doilea ?”- intreaba Iosefina.
“Tata, desigur ! “ – raspunde Bill. Acel tata de care se despartise certat ,spunandu-i minios la plecare: “Ramaneti voi cu sabatul vostru !”
Ramasa vaduva, Iosefina trece printr-o perioada de descurajare. Pentru a o ajuta sa depaseasca criza, presedintele conferintei ii face invitatia sa slujeasca intr-o comunitate a bisericii.La inceput, Iosefina refuza, insa ulterior accepta. Este chiar in pragul saptamanii de rugaciune si se intreaba ce ar putea face mai bine. In cele din urma, Iosefina urca la amvon si le povesteste fratilor sai despre Bill si despre durerea ei stiindu-si fratele pierdut in lume. Intreaga comunitate se hotaraste sa se roage pentru Bill si o intreaga saptamana este dedicata acestui lucru.
In joia urmatoare, o scrisoare de la Mary o anunta pe Iosefina ca Bill a ars toate tigarile si a aruncat tot alcoolul din casa. Incurajata, biserica continua sa se roage pentru Bill. Trece o luna si Iosefina primeste un telefon de la Mary care ii povesteste ce s-a intamplat cu Bill intre timp.
Mary povesteste cum, intr-o dimineata, vede usa de la sufragerie intredeschisa. Intra si il zareste pe Bill in halat, plangand in hohote.
“Ce s-a intamplat, Bill ?”
“Nu , nu a fost o halucinatie ! A fost El ! Cheama repede pastorul si va voi povesti! “
Pastorul vine in cea mai mare graba si Bill incepe sa-i povesteasca cum, in timp ce isi citea ziarul, aude usa deschizandu-se usor. Crezuse ca este sotia lui, insa cand se uita la persoana care intra Il vede pe Iisus care vine aproape de el, ii pune mana pe genunchi si-i spune cu o voce duioasa :
“Bill, am favoarea sa-ti fac o cerere.”
“Orice, Doamne !”
“Bill, am o mare povara , o mare sarcina de indeplinit inainte de a veni a doua oara .Sa ma refer acum la tine. Trebuie sa dau un raspuns la mai mult de 50 de ani de rugaciuni ce s-au inaltat pentru tine. Tatal tau si mama ta zac pe patul lor de pulbere si nu mai pot nadajdui sa te vada in Imparatia Mea. Dar Bill, vreau sa le prilejuiesc bucuria de a te vedea punandu-ti cununa pe cap. Ah, vreau sa vad cat de fericiti vor fi ei atunci !”
Bill se prabuseste si nu poate spune nimic. El, razvratitul, cel I-a intors spatele lui Dumnezeu timp de mai bine de o jumatate de secol, sa fie vizitat de Mantuitorul in persoana !
In acea dimineata, Bill se prabuseste la piciorul crucii si se preda cu trup si suflet in mainile Mantuitorului sau: “Doamne, de acum inainte Iti apartin . Sunt al Tau .”
Si acum, revin la intrebarea de la inceput: Cui i-a apartinut credinta prin care Bill a avut har timp de mai bine de o jumatate de secol, desi era departe de Dumnezeu ? Cui i-a apartinut credinta care a miscat bratul Domnului intr-un mod atat de minunat ? Raspunsul e cat se poate de clar: a tatalui, a mamei, a Iosefinei, a lui Lowell si a intregii comunitati care s-a rugat pentru Bill.
Iata ce forta se gaseste in rugaciunea de mijlocire ! O forta care poate misca bratul divin, transormand imposibilul in posibil.
“Se poate lua prada celui puternic ? “– ne intreaba Dumnezeu prin profetul Isaia. “Si poate sa scape cel prins in prinsoare ? “
“Da , zice Domnul, prada celui puternic ii va fi luata si cel prins de asupritor va scapa, caci Eu voi lupta impotriva vrajmasilor tai si voi scapa pe fiii tai.” ( Isaia 49, 24-25 )
Poate exista o promisiune mai mangaietoare decat aceasta pentru niste parinti indurerarti din cauza copiilor lor risipitori ?
Promisiunea are insa o conditie: “Sa stii ca Eu sunt Domnul si ca cei ce nadajduiesc in Mine nu vor fi dati de rusine.” ( Isaia 49, 23 )
Nadejdea este mai mult deact o simpla speranta. Cand speri ceva in viata, esti pregatit si pentru o varianta si pentru cealalta, desi o doresti pe cea mai favorabila. Cand nadajduiesti, esti sigur de implinirea dorintei tale, chiar daca aceasta ar putea avea loc mult mai tarziu decat te astepti. Nadejdea este incredere pe termen lung, pe durata intregii vieti si chiar dincolo de aceasta viata. Scriindu-le credinciosilor din Roma, Pavel subliniaza faptul ca Avraam a trait si L-a crezut pe Dumnezeu pe cuvant “nadajduind impotriva oricarei nadejdi” ( Romani 4, 18 ).
Expresia folosita de Pavel este deosebit de sugestiva. Desi Avraam nu mai vedea nicio solutie la crizele prin care a trecut, el nu si-a pierdut increderea in Dumnezeu. Chiar atunci cand varsta lui inaintata il impiedica sa mai astepte un copil ( avea 99 de ani ! ), el nu a incetat sa nadajduiasca in implinirea promisiunii lui Dumnezeu. Chiar si atunci cand Dumnezeu l-a incercat, cerandu-i sa-l jertfeasca pe Isaac, Avraam nu si-a pierdut nadejdea “ caci se gandea ca Dumnezeu poate sa-l invieze chiar si din morti”
( Evrei 11, 19 ). “Nadajduind impotriva oricarei nadejdi”si continuand sa se increada in Dumnezeu si in promisiunile Sale in ciuda aparentelor descurajatoare ale vietii, Avraam a devenit “tatal tuturor celor care cred” ( Romani 4, 11 up. ).
Dar noi, noi cum reactionam in fata crizelor la care nu gasim nicio solutie omeneasca ? Ce facem cand vedem cum copiii nostri cresc, devin adulti si inainteaza in varsta fara sa ne dea nici cel mai mic semn ca ar dori sa se intoarca la Dumnezeu ? Dupa ce ne-am rugat pentru ei o viata intreaga, dupa ce am postit zile fara numar pentru ei , dupa ce am varsat inaintea Domnului rauri de lacrimi din pricina lor, nu e asa ca obosim ? Nu e asa ca ne pierdem si ultima bruma de speranta cu privire la salvarea copiilor nostri?
Satana are o placere deosebita sa induca in mintea parintilor ai caror copii sunt inca risipitori ganduri ca acestea: “ Copilul meu e pierdut pentru totdeauna “, sau “ Sunt prea pacatos ca Dumnezeu sa-mi asculte rugaciunile”, sau “ Am facut prea multe greseli fata de copilul meu pentru ca el sa ma ierte”…
Alunga astfel de ganduri ! Ele nu vin de la Duhul Sfant, ci sunt soptirile descurajatoare ale vrajmasului milenar al neamului omenesc. Cand astfel de ganduri iti vin in minte, striga asemenea tatalui

al carui fiu demonizat era intins la picioarele Mantuitorului: “ Cred , Doamne ! Ajuta necredintei
mele !” ( Marcu 9, 24 )
Atunci cand copiii pe care i-am crescut cu toata dragostea se departeaza de Dumnezeu, doua sunt lucrurile pe care nu trebuie sa le uitam pana la sfarsitul vietii noastre :
1 ) Sa continuam sa credem in promisiunile lui Dumnezeu si in intelepciunea Lui de a rezolva aceasta problema la timpul potrivit
2 ) Sa nu rupem niciodata legatura noastra de dragoste fata de copiii nostri, indiferent ce ar face.
Promisiunea lui Dumnezeu pentru parintii ai caror copii sunt inca ratacitori este : “truda iti va fi rasplatita “ ( Ieremia 31 , 16 ) .Orice efort facut cu dragoste pentru copiii nostri, orice lacrima cazuta pe obrajii unei mame sau ai unui tata, orice rugaciune rostita in public sau in ascuns pentru salvarea lor sunt seminte care vor incolti cu siguranta. Poate ele nu vor incolti atunci cand dorim noi… Poate vor trece multi ani… Poate ca parinti vor cobora in mormant fara sa guste bucuria de a-si vedea copiii salvati…Dar Cuvantul lui Dumnezeu ne asigura: “Truda iti va fi rasplatita”. Dumnezeu nu este om ca sa minta.
Probabil ca in cer va exista o reuniune speciala a tuturor parintilor care au murit inainte ca sa-si vada copiii salvati si pusi la adapostul mantuirii.
“Se poate lua prada celui puternic ?”
Da, se poate ! Si aceasta pentru ca “Dumnezeu este credincios si nu se poate tagadui singur “
( 1 Timotei 2, 13 )
Daca treci chiar acum printr-o astfel de experienta dureroasa, nu-ti pierde speranta ! Roaga-L pe Dumnezeu sa-ti dea acea credinta care trece dincolo de aparente, dincolo chiar de portile mormantului, “nadajduind impotriva oricarei nadejdi” si asteptand ca Providenta divina sa lucreze la salvarea celor dragi.
“Asa vorbeste Domnul: “Opreste-ti plansul, opreste-ti lacrimile din ochi, caci truda ta iti va fi rasplatita, zice Domnul. Ei se vor intoarce iarasi din tara vrajmasului. Este nadejde pentru urmasii tai, zice Domnul. Copiii tai se vor intoarce in tinutul lor !”
Ieremia 31, 16-17

Lori Balogh
roxilori@yahoo.com

______________________________

Copyright © 2007 – Articole Crestine. Toate drepturile rezervate. Folosirea acestui material se poate face urmand instructiunile din Ghidul de folosire.

              Fericita dilema !! Numai un om care are o relatie desavarsita cu Creatorul sau o poate experimenta. De ce nu ai fi si tu unul dintre ei ? De ce nu as fi si eu ? 

                                                                                                      Lori Balogh
______________________________

Copyright © 2007 – Articole Crestine. Toate drepturile rezervate. Folosirea acestui material se poate face urmand instructiunile din Ghidul de folosire.

______________________________

Copyright © 2007 – Articole Crestine. Toate drepturile rezervate. Folosirea acestui material se poate face urmand instructiunile din Ghidul de folosire.